[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Preot Alphonse Goettmann si sotia, Rachel Goettmann, aprilie 2012.
Sursa foto: http://www.centre-bethanie.org/

Dragi Prieteni,

În Noul Testament, naşterea comunităţii primare începe prin proclamarea voioasă a celor unsprezece apostoli către cei doi discipoli din Emaus la întoarcerea în Ierusalim: Domnul a înviat cu adevărat şi i s-a arătat lui Simon. Şi ei, discipolii din Emaus, au povestit la rândul lor cum tot aşa, la masă cu Christos cel înviat fiind, vălul a căzut şi cum ochii li s-au deschis (Lc 24, 31-34).

Din acel moment totul se schimbă: transformarea, reînnoirea vieţii sau victoria asupra morţii, este în realitate o relaţie vie, intimă, întreţinută cu Christos cel înviat, cel Viu prin excelenţă. Iată nucleul revelaţiei Noului Testament.

Când, în relatările Învierii, Isus stă deodată în mijlocul discipolilor, în timp ce toate porţile sunt ferecate, aceasta înseamnă că Prezenţa lui este de acum universală, El nu deschide uşa, El nu se deplasează pentru a ajunge dintr-un punct în altul: El nu este deci legat de spaţiu şi de timp, El este peste tot şi întotdeauna prezent.
Aşadar: în fiecare moment şi în mijlocul oricărei circumstanţe a vieţii, El este acolo şi noi putem intra în relaţie cu El. Noutatea pascală este de aşa natură încât putem spune că de acum înainte spaţiul şi timpul, „aici şi acum”-ul sunt locuri de întâlnire cu Dumnezeu în Isus Christos, eternitatea a intrat în timp şi infinitul în finitul lucrurilor.

Şi înainte de toate în propriul nostru corp. Cu ocazia apariţiilor, când Isus îşi arată mereu mâinile şi picioarele străpunse, El ne transmite că Învierea a intrat în corpul nostru, în suferinţa noastră şi în rănile noastre, deci în însăşi moartea noastră. Isus se identifică cu noi: Învierea lui rămâne în logica Întrupării. Datorită Întrupării, Învierea lui Christos iluminează totul: „cerul, pământul şi infernul”… toate infernurille noastre, orice eveniment. Isus a introdus Învierea lui în istoria oamenilor. De acum Evenimentul Pascal locuieşte în interiorul oricărui eveniment. De unde extrema importanţă, este însuşi sensul vieţii noastre şi al libertăţii noastre, de a face din fiecare clipă o relaţie vie cu Christos, prin tot ceea ce mi se întâmplă, de a-L căuta în interiorul a toate. A deveni discipol al vieţii în loc de a-i fi victimă şi sclav!

A îndura sau „a adera”…

Este vorba aici de un stil de viaţă pascală, este o manieră de a fi în însăţi urzeala vieţii noastre banale şi cotidiene. Când textele vorbesc despre „soarele care răsare” în dimineaţa Învierii, este în realitate inaugurarea unei vieţi radical noi pentru cel care vrea să înceapă de acum: Intră în bucuria Stăpânului (a Maestrului tău – aş îndrăzni să traduc mai exact sensul, n.t.) tău, spune Isus. Primii creştini îşi găseau acolo singura lor fericire, în bucuria lui Christos cel înviat!

Unul din textele-cheie ale acestei vieţi de relaţie este atunci când Maria Magdalena îl întâlneşte pe Isus cel înviat în dimineaţa de Paşti aproape de mormânt. Ea nu îl recunoaşte şi crede că este grădinarul. Isus o cheamă pe nume: „Marie” şi Maria îi răspunde „Rabuni”. Iată misterul extraordinar, în acest univers de moarte, al tragicului mormântului, al solitudinii şi al disperării, relaţia vie faţă către faţă cu Cel înviat, experienţa de a fi chemat personal aruncă totul într-o imensă Bucurie, transformă totul. El o cheamă aici pe Maria Magdalena de la o viaţă moartă la o viaţă de înviat, tot aşa cum l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt după prenumele său: „Lazăre, ieşi!”

Dar lucrarea noastră este de a recunoaşte faţa lui Christos cel înviat dincolo de faţa grădinarului, a străinului, a călătorului, a oricui pe drumul nostru de toate zilele. Nouă ne revine, şi este adevărata noastră asceză, să ne întrebăm: care este acea piatră care ne acoperă inima şi face din ea un mormânt, care este acea duhoare care mă învăluie şi acele fâşii care mă leagă? Percep eu vocea lui Christos care mă cheamă?

Atât timp cât noi nu lucrăm la aceasta, făcând din aceasta adevăratul scop al vieţii noastre, nicio transfigurare nu este de aşteptat, este prea evident. A învia încă de acum cere să investim în acest demers până la ultima noastră picătură de energie. Nimic nu este posibil unei voinţe divizate sau amatorismului.

Fie ca Dumnezeu să ne ferească de acestea şi să ne acorde graţia unei decizii ferme care să orienteze întreaga noastră viaţă!

Sursa: Pere Alphonse et Rachel Goettmann - Lettre de Bethanie, avril 2012,
originalul în francezã aici:
http://www.centre-bethanie.org/lettre_91.htm


Salt la inceputul paginii