[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Annick de Souzenelle

un capitol din volumul
”Le Feminin de L`Etre
- pour en finir avec la cote d`Adam", 

volum inedit in limba romana.

Traducere de Marian Stan

După epoca feminismului, mişcare socială căreia Annick de Souzenelle i-a sesizat, în acelaşi timp, necesitatea istorică şi limitele, după epoca unei feminităti artificiale, exploatată de industria publicitară, a venit vremea să explorăm sensul femininului.

Pornind de la o lectură a textului biblic în ebraică, autoarea "Simbolismului corpului uman" ne introduce în această dimensiune esenţială.



... de pe coperta a 4-a a cãrtii...

Alte pagini traduse din Annick de Souzenelle pe site: aici

Notã.
Între timp cartea FEMININUL FIINTEI a fost tradusã în româneste si publicatã de Editura U.A.I.C. Iasi.
Detalii aici:
http://www.editura.uaic.ro/fisacarte.php?ctg=ultimele_aparitii&id_c=1132

Apa, tenebrele, noaptea

            Totuşi, înainte de a discuta despre Eva, vreau să vorbesc cu cei care s-au întors spre ei înşişi, aplecându-se spre Adamah a lor, deci, către apă, despre aceasta din urmă, tenebre şi noapte – toate trei de natură feminină.

            Am repetat de atâtea ori, inclusiv la începutul acestei cărţi, că, atunci când, ”în ordinea primordială[1], Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, El a creat umedul şi uscatul.

            În interiorul nostru, cerurile (Shemaďm) sunt construite pe Shem, Numele secret, propriu fiecăruia, soare ascuns al fiinţei, Germene divin care înconjoară apele, Maďm, într-o ipostază matricială. În textul biblic, cerurile sunt primul element creat. Apele, deci, sunt primordiale în creaţie, ele fiind ”fecioara gravidă”, grea de sămânţa divină, de Shem, Numele, care este foc. Potrivit Bibliei, acesta este principiul oricărei fiinţe create. În această perspectivă, ”pământul”, uscatul, este tocmai ceea ce apele devin la porunca lui Dumnezeu din cea de-a treia zi a Genezei, când, sub puterea Cuvântului şi a Sfântului Duh care pluteşte deasupra lor, ele se ”coagulează”, seacă, pentru a întruchipa un câmp (de conştiinţă) nou. Prin urmare, în interiorul nostru, cerurile şi pământul sunt neîmplinitul (avându-l pe Shem drept nucleu), şi împlinitul, inconştientul şi conştientul, potenţialul încă necunoscut şi ceea ce a devenit obiect al conştiinţei.

            Apa este simbolul necunoscutului. Ce putem vedea în clipa când, în a doua zi a Genezei, ”Dumnezeu desparte apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei”, aşternând între ele firmamentul, ce va primi deîndată numele de ”ceruri” (Shemaďm)?

            Cuvântul Maďm este propriu-zis un dual. L-am putea traduce prin ”cele două ape”. Este limpede că vorbim despre apele de sus şi cele de jos, clar delimitate,  reunite fără confuzie în dragostea divină, căci amândouă provin dintr-o realitate unică, rămânând într-o rezonanţă intimă unele cu altele.

            În lumina celei de-a doua zi a Genezei, apele de sus reprezintă Incognoscibilul divin, Inefabilul, Increatul, despre care nimeni nu poate vorbi în termeni afirmativi; apele de jos sunt, în ordinea creatului, ceea ce nu am cunoscut şi nu am numit încă în interiorul nostru, dar care, odată numit, va redeveni parte a apelor de sus. Astăzi, noi numim aceste ape ”inconştient”. El poate fi, însă, conştientizat, se poate transforma în cunoaştere pentru a ne ajuta să construim arborele care suntem.

            Apele de jos sunt, deci, legate de cele de sus prin Shem, prin Sfântul Nume, Germenele care este chemat să crească în măsura în care se împlinesc apele Maďm; împreună, ele constituie Shemaďm, cerurile noastre interioare. Odată ce totul s-a împlinit, nu mai există Maďm, ci doar Shem, care, singur, a devenit EU SUNT, fruct al Arborelui cunoştinţei; Shem şi Duhul lui Dumnezeu ne călăuzesc din nou spre apele de sus, spre nunţile inefabile ce ne aşteaptă acolo.

            Dacă Shem este foc, dacă Duhul lui Dumnezeu care se poartă pe deasupra apelor insuflă foc, putem ghici că apele de sus nu sunt numite astfel decât ca un simbol al necunoscutului, fiind şi ele foc, sau că, mai precis, fiind dincolo de apă şi foc, se situează într-un spaţiu originar care scapă oricăror denumiri.

            În cerurile aflate înlăuntrul nostru, apele de sus sunt conţinute tainic în profunzimile apelor de jos; este prezenţa lui Shem, foc pe care, în principiu, apele de jos nu sunt menite a-l stinge (dar pe care exilul nostru îl perverteşte atât de des!). Dar, oare, apele de jos nu se vor regăsi şi ele în apele de sus? Dacă Dumnezeu este în Om, Omul nu este şi el în Dumnezeu? Finitul în inima infinitului, precum infinitul în inima finitului? Taină de nepătruns, în faţa căreia mă minunez fără a putea spune mai mult, dar care, totuşi, nu se cuvenea a fi trecută sub tăcere înainte de a discuta despre misterul apei.

            Apa este misterul vieţii, căci simbolul ei arhetipal ne face în cele din urmă să sesizăm, graţie unui dialog neîntrerupt, prezenţa concretă a focului în apă. Este tocmai ceea ce ne spune, într-o manieră cât se poate de neechivocă, apa de mare, care respiră împreună cu cerul, ne-o spun, de asemenea, serul sanguin şi lichidul amiotic care, în pulsaţii ritmice, psalmodiază divinul.

            Câmpia Shinear care este în interiorul nostru în Adamah şi în exteriorul nostru în lume, corespunde, în starea ei de neîmplinit, simbolic vorbind, ”apei.” După cum Shem joacă faţă de Adamah rolul focului, tot astfel Omul aflat în contact cu propriul Shem este foc pentru lume; el îi este sarea. Hristos le spune apostolilor: ”Voi sunteţi sarea pământului [....] voi sunteţi lumina lumii”.[2]

            Împlinindu-şi propria Adamah-`Isha, Omul împlineşte lumea şi o poartă spre transfigurare.

            Dar unde este focul din apa lacurilor şi a râurilor, apa care curge în firul de iarbă? Desigur, el îşi face simţită prezenţa într-o manieră mai subtilă, în magnetismul apei, ce n-ar putea să existe fără bipolaritatea electrică a atomilor săi. ”Apa are o matrice feminină pentru a primi o informaţie şi a o conserva, şi un pol masculin donator, pentru a o restitui”.[3]

            În exteriorul ca şi înăuntrul nostru, apa are rolul de a conserva informaţiile după care însetăm. Dacă ”opera masculină” de întoarcere spre interior transformă aceste energii în cunoaştere, apele de jos vor urca din nou spre apele de sus,  aşa cum, la botezul lui Hristos, ”Iordanul s-a întors înapoi”[4], către izvorul unde totul este cunoştere şi dragoste.

            După ce i-a cerut să bea din apa scoasă de ea din fântână, Hristos îi spune samaritencei: ”cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.[5]

            Odată cu vinul nunţii din Cana şi cu sângele Cinei de Taină, apa devine Foc al Duhului, într-o transmutaţie legată de împlinirea Omului. ”Căci trei sunt care mărturisesc pe pământ: apa, sângele şi duhul (despre treimea din ceruri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh)”.[6]

            Apa devine foc, nu mai există sete, cununia s-a săvârşit.

            Numele lui Adam ne arată că Omul este un spaţiu de întâlnire a celor ”două ape”, sau a celor două dorinţe, cea a Omului după Dumnezeul său (Aed), şi cea a lui Dumnezeu după Mireasa Sa. (litera mem). Fie că o ştie sau nu, viaţa fiecărui om se desfăşoară de-a lungul acestui fir de aur al Numelui său, ca un itinerar cu vocaţie nupţială! Dar, neştiind-o, la câte compensaţii dureroase, şi uneori mortale nu a recurs el pentru a-şi stinge setea de nepotolit?..

            Dorinţa este în centrul vieţii sale, dorinţă al cărui vector predilect este apa sau vinul. Ultimul este rodul unui reciclaj al apei printr-o admirabilă alchimie a pământului: însăşi apa este fructul propriului său reciclaj într-o neîntreruptă electroliză a cerului, veche de când lumea, astfel că noi bem apa pe care au băut-o strămoşii noştri, apă care ne povesteşte istoria lor. Fântânile îi păstrează încă taina.

            Dar, deîndată ce fântânile sufletului îşi dezleagă taina, apa se transformă în uscat, ea devine informaţie. Se construieşte, astfel, un pământ nou, născut din ceruri noi, care hrăneşte Arborele Cunoştinţei. Această creştere a polului masculin va conduce Omul la regăsirea normelor sale ontologice, ceea ce îi va permite să pătrundă şi mai adânc în apele sale din Adamah, să purceadă la cununii încă mai intime cu propria `Ishah şi să-i îmbrăţişeze tenebrele.

            Tenebrele sunt faţă de lumină ceea ce apa este faţă de cunoştinţă. Şi ele simbolizează polul feminin al Arborelui Cunoştinţei: ”Întuneric era dasupra adâncului”,[7] spune cartea Facerii. Adâncul este ceea ce separă net Increatul de Creat, apele de sus de apele de jos; el nu este, prin urmare, străin cerurilor noastre interioare. În a doua zi a Genezei, Dumnezeu îl ”aşterne” între ”cele două ape” pentru a le separa, dar şi pentru a le uni.

            Această contradicţie absolută nu îşi găseşte rezolvarea decât în Shem. Numele (Shem) fiecărei fiinţe umane este Germene al Numelui Sfânt YHWH care este Hristos. Unic ”Pontif” între cele două ape, Hristos participă şi la unele şi la celelalte, fiind singurul care are puterea de a introduce în tainica uniune cu Increatul acel Creat care s-a pregătit prin cunoaşterea Numelui (Shem). El este stăpânul adâncului.

            Tenebrele care acoperă adâncul sunt cerurile noastre interioare şi, deci, inepuizabilul potenţial de lumină pe care îl poartă în ele. Desigur, ele implică şi inevitabile confruntări în urma cărora ne vom ”cununa” cu ”demonii” noştri interiori. Ele sunt camera nupţială unde se petrece cununia Omului cu `Ishah sa, dar şi cameră nupţială a Omului care, împlinind toate acestea, este vizitat de Dumnezeu.

            Taină negrăită a Arborelui Vieţii! Loc al morţii şi al învierii, tenebrele ne familiarizează blând cu abisul, cu Nimicul.

            Exilul nostru ne face incapabili să trăim aceste mistere: tenebrele se exteriorizează şi ne împresoară. Ele acoperă câmpia Shinear, lumea noastră de ţipete şi rătăciri, unde ”Prinţul Întunericului” este rege. Aşadar, tenebrele sunt diabolice. Dar dacă, în mijlocul acestui exil colectiv, Omul se poate întoarce, în calitatea lui de persoană, spre Orientul fiinţei sale, este deoarece el este ”chip al lui Dumnezeu” iar Hristos, modelul său, şi-a asumat traversarea tenebrelor până la abis.

            La ceasul al nouălea, când cele ”nouă luni” de gestaţie au ajuns la soroc, când ”toate s-au împlinit”, iar tenebrele acoperă pământul, Hristos coboară în profunzimile ultime ale creatului şi, unindu-se cu cel din urmă monstru din adâncuri, smulge de acolo Omul care îi era înstrăinat. El învinge moartea şi învie! Nu putem coborî acolo decât împreună cu El, pentru a învia împreună cu El. Primele tenebre ale vieţii noastre ne pregătesc pentru asta, ţesându-ne luminile şi sculptându-ne inteligenţa.

            Evreii numesc inteligenţa ”Mama Divină”, spre deosebire de înţelepciune, care este ”Tatăl Divin”, cei doi mari luminători din ziua a patra a Genezei, care, în lumea exterioară, sunt simbolizaţi de lună şi soare şi a căror sursă comună este YHWH-Hristos: ”Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci YHWH va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta”.[8]

            Şi, aşa după cum luna îşi primeşte strălucirea de la soare, tot astfel, inteligenţa se naşte din ceea ce clădeşte înţelepciunea; căci: ”Înţelepciunea a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, a înjunghiat vite pentru ospăţ...”[9]

            Este vorba aici despre inteligenţa inimii – nu cea a unei ”inimi bune” – ci despre claritatea îzvorâtă din morţile trăite (vitele înjunghiate) de câte ori acceptăm inacceptabilul, acceptăm să renunţăm la ceea ce ştim, să ieşim din zona noastră de siguranţă pentru a ni se extirpa certitudinile în dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu de trei ori Sfânt!

            Leagăn al inteligenţei, tenebrele sunt nopţile sufletului. Tenebrele (Hoshek) sunt ”palatul literei shin”, cochilie a acestei perle care ne întemeiază (prima literă din Shem) şi despre care voi vorbi într-un alt capitol.

            În ebraică, Layelah înseamnă ”noapte”. Noaptea este o coborâre pentru care Loul, ”scara în spirală”, simbolizează mişcarea fiinţei traversând tenebrele în cununii tot mai intime cu Adamah, mergând până în inima ei, până la Yah!

            În ordinea arhetipală, ea este noaptea lui Adam, spaţiu în care acesta din urmă caută o comunicare totală cu el însuşi.”Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui somn greu, iar el a adormit”, coborând în tenebrele sale, în cerurile sale Shemaďm, până la nucleul fiinţei sale, până la Numele său (Shem), Yah! Şi iată, extazul! El se vede copil al mamei sale, vede cum copilul care este menit să devină se maturizează graţie cununiilor tot mai depline cu propria mamă. De acum, ştie calea: el va trebui să-şi asume fiecare dintre nopţile vieţii sale pentru a vedea ivindu-se alţi zori, altă zi, mai strălucitoare decât precedenta, până la Numele total înplinit.

            Fiecare noapte este o nouă lecţie. Dublul lamed (litera noastră l) care construieşte cuvântul Layelah exprimă de două ori verbul ”a învăţa”; iar această învăţătură este dătătoare de viaţă. Precum nestematele unui colier, spiralele cu care ne-am cununat pe parcursul acestei coborâri se deschid, rând pe rând, făcând ca Stăpânul Infernului să-şi recapete, supus, strălucirea angelică pe care  o ascundea în sine ca pe o informaţie uitată. Nopţile psihice au un rol indispensabil, căci visele, chiar cele uitate, ne menţin în viaţă. Visele al căror mesaj este primit şi ascultat o împlinesc, împlinind Sfântul Nume; ele îi sunt hrană.

            Noaptea este un suflu reţinut, o inimă cu bătăile încetinite, pentru ca în miezul ei să germineze taina vieţii. Nopţile sufletului sunt un plonjon până la rădăcinile Inteligenţei şi Înţelepciunii. La nivelul corpului fizic, organele implicate subtil în această incursiune sunt splina şi pancreasul: ele eliberează energiile ce vor fi topite în furnalul acestei matrici de foc (vezica biliară), pentru ca, apoi, fierarul divin să le purifice prin lovituri de ciocan şi să le cizeleze, întruchipând cu ajutorul lor splendoarea Operei. În acea clipă, ficatul este greu de Slava divină ce-şi găseşte sălaşul în Om. După cum ştim din mitul grec al lui Prometeu, eroul este vizitat de acvilă, care vine să verifice justeţea Operei: dacă ea devorează ficatul eroului, este deoarece acesta din urmă nu şi-a desăvârşit lucrarea. Prometeu va trebui să se întoarcă în profunzimile abisale din splină-pancreas în noaptea următoare şi în cele de după, până ce totul va fi împlinit.

            În clipa în care Omul face operă masculină în sine până la capăt, el este pe de-a-ntregul apt de cununiile care-l vor duce până la Dumnezeu, devenindu-I Slavă.

            Nopţile sufletului reprezintă viscerele mutaţiei, matrice ale transformării, athanor alchimic al Învierii.  Toate transformările despre care dă seamă lumea exterioară sunt acordate mistic la ritmul lor. Tocmai ”într-o binecuvântată noapte, copiii lui Israel ieşiţi din Egipt au traversat apele Mării Roşii şi au trecut de la robie la libertate”. Hristos învie tocmai la miezul nopţii, motiv pentru care spunem că ”noaptea va fi mai strălucitoare decât ziua; ea va fi astfel pentru a ne lumina bucuria”[10]. Sfântul Ioan al Crucii o cântă, la rându-i, arzând de dragoste:

 O, noapte ce la liman mă duci,

 Noapte mai blândă decât zorii, mai bună,

 Fericită noapte care-aduci

 Iubitul si iubita împreună

 Pe una-ntr-altul s-o prefaci.

            Nu pot încheia acest capitol dedicat nopţii şi feminităţii sale materne, fără a semnala prezenţa nenumăratelor Fecioare negre îngropate în pământ mai pretutindeni în lume. Din Insula Paştelui până la noi în Franţa, trecând prin Asia Mică, Frigia, Grecia, Creta, grota din Tenerife unde berberii o venerau pe cea care le alina suferinţele, pământul este împânzit de aceste statuete ce încep a fi scoase încet, încet, din adăposturile lor subterane. În Franţa se găsesc mai mult de o sută douăzeci de Fecioare negre, dintre care multe sunt anterioare erei creştine, fiind legate de cultul zeiţei-mame, dar, mai ales, de cel al aşa-numitei virgo paritura ”fecioara care trebuie să nască”, de origine celtică.

            Aceste opere de artă izvorâte din sufletul omenesc şi rapid îngropate sub pământ nu ne fac, oare, să întrezărim expresia unui inconştient greu de potenţial divin a cărui vocaţie este atât de puternică încât irumpe prin degetele sculptorului? Acesta din urmă nu se pricepe s-o cânte decât prin lucrarea mâinilor sale, dar el ştie că un asemenea cânt tăcut aparţine exclusiv tainei profunzimilor; de altfel, tocmai pământului îşi încredinţează el opera spre tainică păstrare.

            Sufletul omenesc este această fecioară care trebuie să-L nască pe Dumnezeu. Exilată departe de Dumnezeu şi de ea însăsi, umanitatea şi-a transpus întotdeauna propriul mister în lumea exterioară; prin urmare, ea aştepta această naştere sacră în lume ca pe ceva venind din cer şi nu de la oameni, într-o manieră magică. Odată cu Maria, Fecioara, naşterea s-a înfăptuit în lume, dar ea a venit atât de la Dumnezeu, cât şi de la oameni. Ea a venit la vremea ei, în interioritatea marelui Adam, dar este vorba despre naşterea unui Dumnezeu al cărui spaţiu unu nu poate fi înţeles de noi decât prin aparenta dualitate exterior-interior. Ea este, în ordine arhetipală, ceea ce fiecare dintre noi este chemat să împlinească în interiorul său din clipa când va începe să se întoarcă spre cele lăuntrice.

            Aceste Fecioare dezgropate încet-încet din adăposturile lor subterane nu anunţă, oare, irumperea unui nou câmp de conştiinţă, în care umanitatea va începe să descopere că fiecare fiinţă umană are, în propria persoană, vocaţia unei fecioare mame?


[1] În original, dans le principe, deoarece nu este vorba despre un început cronologic, ci ontologic.

[2] Matei V, 13-14, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1995.

[3] J. Collin, L`Eau, le miracle oublié , Tredaniel Editeur, p. 65.

[4] Psalmul 113, 3, op. cit.

[5] Ioan, 4, 14, op. cit.

[6] Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 5, 8, op. cit.

[7] Facerea 1,2, op. cit.

[8] Isaia, 60, 19, op. cit.

[9] Pilde, 9, 1, op. cit.

[10] Imn liturgic al Nopţii Pascale.

 


Salt la inceputul paginii