[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Annick de Souzenelle

Rahab[1]
Textul de faţă este un capitol din secţiunea
Prostituatele
din volumul
”Le Feminin de L`Etre
- pour en finir avec la cote d`Adam", 

Albin Michel 2011
volum inedit in limba romana.

Traducere de Marian Stan

Alte pagini traduse din Annick de Souzenelle pe site: aici

Prefata cãrtii FEMININUL FIINTEI poate fi cititã aici:
http://www.scribd.com/doc/29086195/Femininul-fiin%C5%A3ei-trad în traducerea lui Marian Stan.

Un alt capitol tradus din FEMININUL FIINTEI, Apa, tenebrele, noaptea aici

Notã.
Între timp cartea FEMININUL FIINTEI a fost tradusã în româneste si publicatã de Editura U.A.I.C. Iasi.
Detalii aici:
http://www.editura.uaic.ro/fisacarte.php?ctg=ultimele_aparitii&id_c=1132

                  

            Şi iat-o venind pe Rahab. Ea nu doar joacă rolul unei prostituate, ci este cu adevărat una. Din casa ei, dacă nu din pântecele ei, va ţâşni şi de această dată seva lui YHWH.

            Poporul lui Israel a părăsit Egiptul şi a rătăcit vreme de patruzeci de ani prin deşert până a ajunge la porţile Ţării Făgăduinţei. Cum se poate pătrunde în ea şi cum poate fi cucerit unul din ultimele sale bastioane, cetatea Ierihonului, numită pe drept ”oraşul palmierilor”? Cine poate înfrânge această ”forţă biruitoare” pe care o putem ghici în numele Ierihonului?

            După patru sute de ani de robie în ţara Egiptului, unde a fost precedat de Iosif (Yasoph), poporul evreu se întoarce către propriul orient. Cu Moise ( Moshe al cărui nume inversat este Hashem, Numele!), el a traversat Yam Soph, ”marea limitei”, numită în mod curent ”Marea Roşie”, mare înroşită de sângele egiptenilor pe care i-a înghiţit pe când încercau să-i urmărească pe evrei. Între aceste două limite (Soph), în această matrice pe care a constituit-o Egiptul, poporul lui Dumnezeu a ”crescut” –iată ce înseamnă verbul Yasoph. Nu putem creşte lăuntric decât acceptând perioada de îngrădire într-un spaţiu care, dacă nu este transformat în matrice, devine închisoare, chiar mormânt. Este sarcina Omului de a depăşi această încercare, în sensul creşterii lăuntrice; iar, din clipa când intră în suflul divin al împlinirii sale, propriul parcurs îl va duce din naştere în naştere lăuntrică, până ce va ajunge în ”ţara făgăduinţei”. Palestina este pentru evrei Ţara Făgăduinţei, cea care trebuie să marcheze în exteriorul lor calea de acces către tărâmul lăuntric de unde se va naşte Fiul-Cuvânt, Mesia. Timp de patruzeci de ani, ei au traversat deşertul, trecuţi prin focul Spadei ”până ce a murit tot poporul bun de război, care ieşise din Egipt şi care nu ascultase de glasul lui YHWH”[2]. Tocmai copiii lor sunt cei care se-nfăţisează azi în faţa zidurilor Ierihonului.

            Cum să învingi această cetate cu locuitori redutabili, ”împotriva cărora nu putem merge[3]”, aşa cum spuneau deja iscoadele trimise în recunoaştere de către Moise. Moise e mort acum, iar succesorul ales de YHWH este Iosua (Yeshou’a ”salvatorul”). Prefigurându-l pe Salvatorul-Mesia, Iosua este desemnat să asigure accesul lui Israel în ”ţara făgăduinţei”, în ţara Numelui. Nimeni nu poate pătrunde în acest tărâm interior unde ”EU SUNT pe cale de a fi” ajunge la Asemănarea cu EU SUNT fără ca EU SUNT să vegheze activ asupra căderii acestei ”piei”, asupra prăbuşirii acestei ultime rezistenţe.[4]

            Iosua, simbol al lui Mesia în lumea exterioară, se află în faţa zidurilor Ierihonului. El trimite în taină două iscoade pentru a cerceta ţinutul şi mai cu seamă respectiva cetate. După ce au mers în recunoaştere prin zonă, cei doi intră în casa prostituatei Rahab. De îndată, regele Ierihonului porunceşte poliţiei să-i aresteze pe cei despre care a auzit că se află în casa acelei femei, bănuindu-i a fi iscoade. Însă Rahab îi ascunde pe cei doi, spunând poliţiei că au plecat înainte de închiderea porţilor, indicând şi direcţia către care s-au îndreptat. De fapt, Rahab i-a ascuns sub nişte tulpini de in de pe terasa sa. Ea a aflat că Domnul YHWH este cu ei. Ea cunoaşte încercările prin care au trecut evreii de la plecarea din Egipt şi simte măreţia Dumnezeului lor majestuos şi redutabil. Aşa cum Ruth a recunoscut în Naomei calea luminii şi a urmat-o, Rahab va ajuta iscoadele cu aceeaşi hotărâre. Ei nu-i este teamă şi nimic nu-i poate sta împotrivă. Ea intră în miezul fricii:

            ”YHWH, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu”, le spune ea.

            Ea devine îngerul acelor oameni.

            După ce i-a obligat să promită că ea, împreună cu familia, va fi cruţată când evreii vor cuceri oraşul, Rahab ajută iscoadele să scape cu ajutorul unei frânghii, printr-o fereastră din zidul de incintă al cetăţii. Dar, pentru a-şi ţine promisiunea şi pentru a-i putea recunoaşte casa, cei doi o roagă pe Rahab să pună un cordon stacojiu în fereastra pe care au evadat, ceea ce femeia îi asigură că va face.

            Iscoadele ajung la Iosua şi îl informează despre cum şi-au îndeplinit misiunea. La porunca lui YHWH, Iosua le spune evreilor să ridice tabăra şi toţi, cu Chivotul sfânt în frunte, traversează Iordanul fără a-şi uda picioarele, tocmai în dreptul Ierihonului. Precum Moise care a despicat apele Mării Roşii, Iosua află sub picioare albia seacă a fluviului care ridică un zid de apă în amonte de locul de trecere, în vreme ce, în aval, curge liniştit spre marea de Sare. Cele două momente sunt inseparabile! Însuşi Domnul le uneşte:

            ”În ziua de azi am ridicat de pe voi ocara Egiptului”, îi spune YHWH lui Iosua.

            După  traversarea Iordanului, acesta din urmă poate, în fine, să taie împrejur bărbaţii născuţi după plecarea din Egipt, ritual imposibil de săvârşit în deşert. Fiind de-acum circumcişi în carnea lor, aceşti oameni puteau să împlinească împreună cu Iosua Paştele părinţilor lor şi să purceadă la tăierea ultimei ”piei” care-l separă pe Israel de oraşul sfânt al Ierusalimului. Oraş lunar, Ierihonul reprezintă această ”piele”, această noapte obscură, înainte de cucerirea luminii.

            Cunoaştem împrejurările admirabile în care Iosua pune  stăpânire pe oraş. La porunca lui Dumnezeu şi sub îndrumarea arhanghelului Mihail, căpetenia oştirilor lui YHWH, timp de şase zile, războinicii înconjoară cetatea cu Chivotul sfânt în frunte şi cu şapte preoţi purtând fiecare o trâmbiţă (shoffar) răsunătoare. În cea de-a şaptea zi, ei înconjoară cetatea de şapte ori, în vreme ce preoţii sună din trâmbiţe, iar, la ”zvonul de jubilaţie al cornului”, poporul evreu face o larmă cumplită: zidurile Ierihonului se prăbuşesc! Dalta care taie aici este chiar Cuvântul! Cetatea este în mâinile evreilor.

            Graţie cordonului stacojiu, iscoadele intră la Rahab, care îşi adunase în jur familia, pe care o duc într-un loc sigur, împreună cu toţi ai ei, departe de tabăra lui Israel; iar Iosua le cruţă viaţa, în timp ce întregul oraş este trecut prin foc, precum Sodoma, pentru ca tenebrele sale să devină lumina lui Israel.

            Astfel a reuşit Iosua să-l introducă pe Israel în Ţara sfântă – cu ajutorul prostituatei Rahab. Numele Rahab conţine ideea de ”forţă”, care nu este doar o idee, ci o prezenţă de o violenţă capabilă a ”ridica” poverile cele mai grele şi a extrage sensul secret - şi, prin urmare, soluţia adecvată - al celor mai grave situaţii. Raz, având o valoare numerică identică cu Rahab (207) este ”secretul” conţinut într-un ”lucru”.

            Aşa prostituată cum este, sau poate tocmai pentru că este prostituată (!), Rahab a simţit suflul divin aflat la baza evenimentului.  Şi asta, fără nicio îndoială, într-o măsură mai mare decât iscoadele însele, care, prinse în imediatul întâmplărilor, se supun unor ordine, dar ea a sesizat tâlcul profund al vizitei lor. Să fi văzut ea în spatele iscoadelor pe cei doi îngeri ce au fost trimişi la Lot, aflat în refugiu la Sodoma, înainte de nimicirea cetăţii? Ea pare a avea în comun cu îngerii şi participarea totală la o realitate necunoscută celor ce se lasă conduşi de ”reguli şi calcule”: mentalul său nu este deloc blocat; ea îi primeşte pe toţi cei care-i vin în cale, căutându-şi o fericire pasageră, evadând pentru câteva clipe dintr-o existenţă mizeră , din noaptea propriei singurătăţi, din sistemele lor savant elaborate, din închisorile pe care le constituie ele – oferindu-le un moment de viaţă sustras unei durate a morţii! Ea primeşte pe senior şi pe vagabond, pe cel care pute pe dinăuntru, ca şi pe cel ce pute în exterior; ea îşi cunoaşte şi îşi acceptă propria putoare, pe care o simte sub parfumuri, urâţenia ascunsă dincolo de luciul seducţiei!

            Ea a consolat atâtea fiinţe ce-şi căutau alinarea dincolo de normele morale, de siguranţa instituţiilor sociale şi religioase, fiinţe uneori panicate! Ea a îndurat insultele şi insolenţa celor care îşi proiectau asupra ei refuzul propriului lor corp, refuz care-l făcea mai animalic decât cel al unei brute. Ea a primit tot, iar meseria ei a obligat-o la o egală deschidere, aşternutul său devenind pat de moarte sau leagăn al naşterii din nou! Ea a învăţat ce se ascunde în spatele zdrenţelor somptuoase sau urâte ale lumii; ea l-a lăsat să plece pe cel iubit şi l-a păstrat pe cel care-i repugna; ea a vărsat  şi şi-a şters de pe obraji lacrimi fără de număr. Ea a iubit atât!

            Astfel, toate simţurile ei s-au rafinat, devenind capabile să perceapă acel ”nu ştiu ce” de dincolo de fiinţe, care se află în rezonanţă cu o parte privilegiată din ea, aşa cum se întâmplă în cazul viselor.... aşa cum, aici jos, apele Iordanului se află în rezonantă cu lumina cerului, prevestind prin freamătul lor că ”într-o zi va curge îndărat spre izvoare şi că, împreună cu el, fluviile vor aclama şi munţii vor exulta” sub un suflu nou, suflu pe care ea l-a recunoscut imediat în acei doi oameni. Cât va fi fost ea de tulburată atunci? Ei nu căutau plăcerea, ci tocmai acel ”lucru” pe care ea îl cunoştea la fel de bine ca şi ei, cel ce dezvăluie o altă dragoste, o altă îmbrăţişare, cât se poate de subtilă. Iar firul roşu stacojiu pe care i-au cerut să-l pună la fereastră ca un semn de recunoaştere exterior nu constituie el, oare, legătura cu profunzimile, legătură veche, de pe vremea când înţeleapta a legat firul stacojiu la încheietura mâinii lui Zerah,  pentru ca apoi să-l recunoaştem în  acele ”cordeluţe purpurii” cu care sunt comparate buzele Sulamitei, oferite Celui Mult Iubit[5]? Ce alt fel de sărut anunţă acest rod stacojiu al dragostei ale cărui seve urcă de atâta amar de vreme, pentru a-şi împlini promisiunea faţă de poporul lui Israel?

            Rahab simte această sevă curgându-i în propriul sânge, hrănindu-i măduva cea mai ascunsă; viscerele sale sunt mişcate mai mult decât erau în cascadele amoroase care îi zguduiau uneori pântecele. Ea este părtaşa la o glorie pe care nu o poate numi, dar pe care o simte deja revărsându-se parfumată asupra picioarelor încinse cu firul stacojiu al săruturilor sale...

            Tradiţia ne spune că Rahab a fost mama lui Bo`az, soţul lui Ruth şi strămoşul lui Hristos. Potrivit unui midrash, ea s-ar fi căsătorit cu Iosua.

            Mesia vine în mijlocul unei lumi care se prostituează. Duhul Sfânt care îl vesteşte, Duh al splendorii, îşi pune amprenta stacojie de-a lungul Istoriei, ”în ţara care se desfrânează, departe de Domnul YHWH”[6]. Îşi pune amprenta pe glasul profetului, glas gata să pleznească precum un burduf cu vin fermentat, glas care denunţă rătăcirea lui Israel, departe de YWHW, pradă falşilor soţi:

”Pentru aceasta iată că-I voi astupa drumul său cu mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-şi mai găsească cărările sale.

Ea va umbla după iubiţii săi, dar nu-i va ajunge, ; îi va căuta, dar nu-i va afla […]

de parcă ea n-ar şti că eu sunt cel care dăruieşte grâul, vinul şi untdelemnul şi care risipesc pe pământ argintul şi aurul la care se închină ei..[7]

            Şi Ieremia adaugă:

”Israel...această fiică necredincioasă, a umblat pe toţi munţii înalţi şi pe sub tot copacul umbros şi s-a desfrânat pe acolo[8]”.

            Profetul plânge lacrimile oraşului sfânt Ierusalim, devastat din pricina păcatelor sale:

”Noaptea plânge într-una cu lacrimi pe obraz şi dintre toţi câţi o iubeau, niciunul n-o mai mângâie; toţi prietenii au devenit duşmani[9]”.

Dar, dacă ea l-ar fi uitat pe Domnul,

”Eu nu te voi uita niciodată, spune YHWH prin gura lui Isaia, care continuă:

”Iată-te întipărită în palmele mâinilor Mele (...)

              căci Soţul tău este Creatorul tău

  El se numeşte Domn al Oştirilor!”

Întipărită în palmele mâinilor Sale, ea îmbrăţişează la rându-i inima divină, care este

plină de dorul ei. Nu altundeva decât în mocirla ei caută El să-şi înrădăcineze Numele, tocmai în bezna adulterelor ei Dumnezeu îi lucrează pământurile interioare spălându-i-le de lacrimi; în ea, în iubita sa, freamătă propriile Lui viscere, în mâinile ei de lut îşi pune El mâinile arzând de focul Alianţei lor, Alianţă pe care ea a uitat-o, dar pe care El nu o uită:

            ”Pentru aceasta, iată Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei (...)

            ”În ziua aceea tu mă vei numi: ”Bărbatul meu” (...)

”Şi te voi logodi cu mine pe vecie, şi te voi logodi Mie după dreptate, şi bunăcuviinţă       întru bunătate şi dragoste,

”Şi te voi logodi Mie întru credincioşie

Ca să-L cunoşti pe YWHW”.[10]

Chemată de El în pustiu, ea trebuie să fie pregătită a-I auzi Glasul! Rezistenţele ei sunt

atât de mari şi fortăreţele ei atât de puternice! Arhanghelul Mihail, Căpetenia oştirilor cereşti, i-a dat înconjur fără a o fi zdruncinat din certitudinile, fricile şi desfrânarea sa. Când cetăţii i se dă înconjur pentru a şaptea oară, Glasul divin tună iar ”breşa” creată în sfârşit prin prăbuşirea acestor ziduri permite trecerea la un alt nivel al fiinţei, încărcat de EU SUNT.

            Precum Fares se naşte din Tamar, iar poporul evreu din Rahab, toţi cei chemaţi de Dumnezeu să se întoarcă spre propriul orient aud într-o bună zi acest Glas, care îi zdruncină şi face să li se prăbuşească rezistentele, chemându-i la o nouă naştere[11].



[1] Iosua Navi, 2.

[2] Iosua Navi, V, 6.

[3] Numerii, XIII, 32.

[4] Cf. Job sur ch. de L. Cap. X.

[5] Cântarea Cântărilor, Cap IV, 3.

[6] Osea, Cap. I, 2.

[7] Osea, Cap. II, 8-11.

[8] Ieremia, Cap. III, 6.

[9] Plângerile lui Ieremia, Cap. I, 2.

[10] Osea, Cap II, 16-22.

[11] Textul de faţă este un capitol din secţiunea Prostituatele din volumul ”Femininul Fiintei” (Le Feminin de L` Etre- pour en finir avec la cote d`Adam – Albin Michel 2011)

 

 


Salt la inceputul paginii