Scrisoarea nr. 142
de la Bethanie, France
a preotului Francis Dekeyser
http://www.centrebethanie.org/
Mai multe mesaje scrise de F.D.
traduse în româneste AICI
Gorze, mai 2017
Dragi Prieteni,
A fost odată… un tânăr torent… Un tânăr
şi frumos torent, maiestuos şi puternic, care venea
dintr-un izvor adânc şi pur. Acest tânăr torent a ajuns
la marginea unui imens deşert, şi acolo a fost absorbit
de nisipurile arzătoare şi a dispărut… Deşi
şi-ar fi dorit să ajungă la cealaltă margine
a deşertului! Dar cu cât se avânta mai mult, cu atât se afunda
mai mult… După mulţi ani, epuizat, a sfârşit prin
a renunţa.
Nemaifiind acaparat de această căutare
a „celuilalt ţărm”, el a început să se abandoneze
pur şi simplu tandrelor şi blândelor mângâieri ale prietenului
său, soarele. Încet-încet simţea că ceva se schimbă
în el… o fluiditate… o uşurinţă… un abur… da! Devenea
un abur şi fiecare din picăturile lui scânteia ca un
diamant de lumină… A simţit apoi cum prietenul său
vântul, care se amuza de uşurinţa lui, îl invită
să-şi danseze viaţa în ritmul
Marii Vieţi: el a învăţat
să cânte lumii fericirea sa şi bucuria sa infinită…
de a fi!
Adevărata transformare se întâmplă pentru
cel care îndrăzneşte să se abandoneze Vieţii
şi renunţă să lupte pentru atingerea unui
obiectiv înscris în mentalul său. Încetează atunci puţin
câte puţin obsesia căutării, căutarea rezultatului.
Există pur şi simplu această clipă, ca o dimineaţă
de Paşti(Înviere), şi care se numeşte viaţă.
Viaţa care curge simplă şi fericită,
fără probleme, fără întrebări, fără
îndoieli, care trăieşte în noi dintotdeauna: o viaţă
blândă şi spumoasă de fericire; aici, în această
clipă: da! Aici, în această clipă! Este o viaţă
în timp ce „simt”, la întretăierea eternităţii
şi a timpului, clipă unică, ritmată de alternanţa
inspiraţiei şi expiraţiei, veritabilă pulsaţie
cosmică a acestui prezent care nu se opreşte din a fi
aici.
Cum am ajuns noi atât de întunecaţi?
„Cu cât mentalul vostru intervine mai mult în viaţa
voastră, cu atât deveniţi mai înfricoşaţi
şi mai anxioşi”. „A nu gândi este marea Cale: când înţelegeţi
aceasta, totul devine Cale.” Bodhidharma.
95% din gândurile noastre sunt inutile, compulsive
şi repetitive…Acesta este infernul! Identificarea cu mentalul.
Atunci, există o eliberare? Cum să nu mai gândim inutil?
Răspunsul ne este sugerat de torent… A ne abandona tandrelor
şi blândelor mângâieri ale soarelui… A ne lăsa mângâiaţi
de viaţă! A ne lăsa legănaţi de suflu!
„Nu acaparaţi”, spune Tao, „conducerea care îi aparţine
Vieţii!” În Zenul japonez se cere cultivarea spiritului care
nu caută să obţină, care nu se ataşează
de nici un proiect sau rezultat.
Bineînţeles, nimic nu se opune căutării
excelenţei, pentru a relua o expresie preferată a responsabililor
de şcoli înalte… dar la ce îi serveşte omului să
câştige lumea, dacă ajunge să-şi piardă
sufletul… Noi uităm adesea că suntem trecători
şi călători pe acest pământ, şi că
viaţa, viaţa mea, este ceea ce este, şi abia
pornind de la ceea ce ea este pot
eu începe a trăi cu adevărat.
„Una din primele condiţii ale fericirii este
renunţarea la nevoia superficială de a te simţi
fericit”. (Fritjof SCHUON) Nu este vorba de a ne simţi fericiţi,
ci de a ne simţi aici şi acum, fără a judeca.
Christos ne previne: „Tatăl nu judecă pe nimeni.” (Ev.
Ioan 5,22). Atunci pentru ce această judecată permanentă
despre viaţa mea şi despre ceea ce ar trebui ea să
fie… fără să mai socotim judecata vieţii altora…
Primul răspuns la aşteptarea profană
a sentimentului de fericire, sau la prostul obicei de a ne închide
în această aşteptare, primul răspuns este o
prezenţă binevoitoare în faţa realităţii
pe care o trăiesc aici şi acum: ZANSHIN!
Această conştienţă poate să ne permită,
treptat, perceperea relativităţii şi micimii „complexului”
nostru de fericire şi evitarea capcanelor de idolatrie. Toate
acestea nu se concep, bineînţeles, fără ceea ce
am putea numi o „viaţă de rugăciune” în creştinism.
„Trebuie să ajungem să găsim fericirea
în actul spiritual, darul de sine, mai degrabă decât în plăcerea
pasivă şi narcisică a unei stări de bine pe
care lumea este menită să ne-o ofere.” Este un fapt
că omul nu poate găsi fericirea
în propriile sale limite; însăşi natura lui îl
condamnă să se depăşească, să se
elibereze.” Această eliberare nu este rodul unor eforturi
încordate şi crispate… căci ni se cere să ne străduim
fără să ne forţăm…
„Practica este intensitatea
vigilenţei permanente”, spune Patanjali. Intensitatea
este sensul exerciţiului. Prin exerciţiu, vigilenţa
devine intensă şi deci eliberatoare. Fructul de cum
este copt cade de la sine… şi atunci vine bucuria de a-l
savura; fără scop, nici spirit de profit”.
Cu toată prietenia în Christos, pe curând!
Pãrintele Francis
