Jacques Castermane

Introducere

Bruxelles 1968 ! Am treizeci şi trei  de ani. Trăiesc într-un cartier rezidenţial. Apartament în duplex din care cel de-al treilea amenajat drept cabinet paramedical unde lucrez de la orele 7 până la orele 19. Anne-Marie este profesoară la liceu. De trei ori pe săptămână urmez practica aikido, pe care am început-o în urmă cu cincisprezece ani. De trei ori pe săptămână predau această artă marţială studenţilor universităţii. În fiecare an un nou Citroen adaugă un strat de strălucire proaspătă personnei ! Inevitabile sunt  sejururile pe Coasta de Azur, dacă este posibil de două ori pe an. Iar un week-end din două nu departe de Zuidkoote, la Coxyde, unde socrii mei au o casă. În primăvara anului următor duplexul este vândut, am schimbat DS19 pentru o 2 CV care mă conduce încet spre o nouă viaţă: Rutte, sătucul din Pădurea Neagră unde trăieşte Karlfried Graf Durckheim. La cel puţin o sută de kilometri pe oră, pe autostrada care leagă Aix-la-Chapelle de Freiburg-en-Brisgau, am răgazul să râd şi să plâng. Bucuria care se naşte pe pragul noii vieţi, a cărei intuiţie o am, alternează cu tristeţea despărţirii.

De ce am părăsit totul pentru a mă alătura lui Graf Durckheim întâlnit cu doi ani mai devreme?

Ştiu că dacă am abandonat confortul şi siguranţa unei vieţi burgheze a fost pentru că eram în căutarea unui sens. N-aş fi putut să definesc ce se află în spatele acestui cuvânt. Tot ceea ce aş fi putut să definesc era senzaţia unei lipse care nu putea fi acoperită nici de tradiţia familială, nici de condiţionările culturale în care mă simţeam prizonier.

Copilăria mea se rezumă în trei cuvinte:

-            Boala: de la zero la şapte ani, persoana pe care o văd cel mai des este medicul de familie. Mă simt bine pe genunchii lui şi nutresc pentru el multă afecţiune. El întrupează locul de siguranţă al copilăriei mele timpurii şi, fără îndoială, motivează, prin simpla sa prezenţă, interesul meu viitor pentru facultatea de medicină. O amintire foarte prezentă încă este acea dimineaţă în care, pentru cei care mă înconjoară, sunt inconştient. Totuşi îl au foarte clar pe medic spunându-le părinţilor mei: „Cu o asemenea febră ar punea să ne facă o meningită sau o poliomielită. Dar cu el nu se ştie niciodată! Febra ar putea foarte bine să scadă în câteva ore. Voi trece să-l văd la lăsarea serii.” Aveam şase ani şi am inventat ceea ce în India, de secole, se numeşte mantra. Am repetat, de-a lungul întregii zile: „Nu voi avea nimic… nu voi avea nimic…” Seara, febra scăzuse şi, cu multă mândrie, l-am întâmpinat pe doctorul Ducquay care, văzându-mă astfel, arãtã un zâmbet larg.

-            Războiul: am cinci ani atunci când începe. Fără a înţelege nimic din ceea ce se petrece, angoasei latente a copilului bolnav i  se adaugă frica de pericol. Evacuare, optzeci de kilometri de mers pe jos, mitraliere a drumurilor, oraş bombardat în flăcări sunt imagini prezente pentru mult timp în visele mele. Când am opt ani, mama mă trimite cu bicicleta pe drumul pe care se întoarce tatăl meu de la muncă pentru a verifica dacă nu există patrule naziste care ar putea să-l aresteze şi să-l trimită în Germania. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, sunt în Germania şi când factorul se apropie de Prestenberg, casa unde locuiesc, mi se face rău; până în ziua în care îmi dau seama că el poartă o uniformă verde-gri!

-            O educaţie catolică moralistă care a transformat în păcate tot ceea ce în existenţă reprezintă şansa unei experienţe de plenitudine, de sănătate. Aveam şapte ani atunci când duhovnicul mă pune să aleg între masturbare şi spovedanie: „Sunteţi pierdut, veţi merge în iad. Dacă continuaţi să fiţi murdar, nu vă mai pot spovedi!” „Castermane! La colţ, în genunchi, cu braţele încrucişate la spate!” Păcatul, de data aceasta, era de a fi găsit drept frumoasă o fetiţă al cărei desen înfrumuseţa un text din cartea de flamandă şi de a-mi fi exprimat, colegului alăturat, admiraţia, cu voce joasă. Cu toate acestea fratele Louis nu contenea să ne vorbească despre Bunul Dumnezeu şi despre infinita lui dreptate! În schimb, în ziua primei mele comuniuni, am trăit o experienţă numinoasă. Veni Creator era interpretată de o corală magnifică. Acolo unde eram eu aşezat nu mai era biserica Saint-Antoine, ci era Paradisul. Abia la Graf Durckheim am înţeles acest moment deosebit, experienţa în care Fiinţa ne atinge. Moment de plenitudine, de ordine şi de unitate. Stare de a fi care dezvăluie sensul. Este momentul pe care îl alege vicarul pentru a mă trage uşor de urechi şi a-mi spune „trebuie să-i urmezi pe ceilalţi…” Într-adevăr, ceilalţi erau în picioare şi mergeau solemn spre banca de comuniune. Iată cum un pontifex, omul cumsecade, vă separă de ceea ce el numeşte Dumnezeu!

Adolescenţa mea se rezumă în trei cuvinte:

-            A fi puternic din punct de vedere fizic: la doisprezece ani, când centrul de depistare diagnostichează un început de tuberculoză, decid să mă plimb. Încep să alerg zilnic pe o distanţă de trei kilometri. Mai târziu, în cursele lungi de alergare în pădure, alături de Gaston Reiff şi Etienne Gally, campioni olimpici ai vremii, mi s-a întâmplat să trăiesc experienţe de fericire intensă. Este adevărat că este posibil ca, mergând până la limitele eului, într-o experienţă cu caracter numinos, să ne deschidem Fiinţei şi, fie şi chiar numai pentru o clipă, să aflăm sensul. Apoi este practica aikido pentru a deveni puternici vizavi de ceilalţi! În acelaşi timp am şansa de a avea un bun profesor, simt că aikido nu are nimic de a face cu auto-apărarea. La fiecare şedinţă, simt şi am intuiţia că mă deschid unei alte conştiinţe. Un loc în care timpul, spaţiul, viteza, forţa, performanţa nu mai pot intra în categoriile raţionale obişnuite.

-            Deţinerea de diplome: pentru că în 1955 este la ordinea zilei şi este totodată şi pentru a câştiga mai mulţi bani, această monedă falsă cu care se crede a se obţine încrederea în sine. În acest scop, două licenţe şi un agregat pot pretinde. În acelaşi timp, există vocaţia născută foarte devreme: intrarea în marea familie a medicului de familie din copilăria mea. Păstrez cea mai bună amintire celor şase ani de facultate. Apropiere concretă a arcanelor Vieţii. Anatomie, laborator de disecţie, fiziologie, biochimie, citologie şi alte plonjări spre întrebarea: sensul ?

-             A mă elibera de moralism şi de influenţa clericală! De unde alegerea Universităţii libere din Bruxelles al cărei fundament este Examenul Liber. Este perioada existenţei mele în care, pentru prima dată, fac distincţie între religie şi confesiune. Refuz confesiunea care afirmă o convingere colectivă la care se aderă printr-un act de credinţă. Dar în acelaşi timp, mai ales în timpul studiilor universitare, percep, de o manieră intuitivă, o transcendenţă, un real supranatural. Este, fără îndoială, această curioasă alchimie dintre studiile ştiinţifice şi practica unui an tradiţional oriental care trezeşte această intuiţie.

Intrarea mea în vârsta numită adultă de rezumă în două cuvinte:

-          A avea! O casă frumoasă, o maşină frumoasă, îmbrăcăminte de cea mai bună croială, un loc la serata de gală organizată de Clubul Rotary sau la o premieră la Maurice Bejart [balet](ţinută de seară obligatorie). Recunosc astăzi în această atitudine reacţia non conştientă a copilăriei, la privaţiunile timpului de război, la lipsa de încredere. Îmi amintesc că am telefonat la mai multe cabinete paramedicale pentru a cunoaşte nivelul onorariilor lor, a doua zi le măream pe ale mele, convins fiind că, dacă onorariile sunt mai oneroase voi fi considerat ca fiind, profesional, mai bun în ochii clientelei. După cum spunea C.G. Jung, „prima parte a vieţii constă în a cădea într-o groapă iar cea de-a doua parte a vieţii constă în a ieşi din ea”!

-          A şti! După universitate, o dorinţă intensă de a cunoaşte. Cu atât mai mult cu cât angajarea mea voluntaristă în lumea lui a avea mă lăsa flămând. Necontenit căutam sensul prin intermediul lecturilor: Herrigel (pe care îl recitesc în fiecare an), Teilhard de Chardin, Bergson, Epictet, Alexis Carrel, Durckheim, Suzuki, şi, în anii 60, inevitabila colecţie Planete.
Şi în fiecare seară aikido, acest exerciţiu alchimic, mistic, a-raţional!

SENSUL…!

Sărbătoarea tuturor sfinţilor 1967. În văd pe Graf Durckheim pentru prima dată. Colocviul la care participă durează două zile. Bulversarea pe care o trăiesc, în salonul Maison d’Erasm, este neaşteptată şi definitivă.

Care este deci cuvântul care, dintr-odată, a dat sensul ? Care este conceptul filosofic care a dat semnalul „înmormântării” primei părţi a existenţei mele?

Ei bine, nu! Nu un cuvânt şi nu un concept sunt cele care m-au zguduit profund. Este chiar cu totul aberant pentru cineva care până în minutul respectiv a luat deciziile importante ale existenţei lui bazându-se pe calcul, analiză, logică şi asigurare de viaţă, dar ceea ce m-a bulversat până într-atât încât să-mi schimb complet viaţa a fost pur şi simplu… modul de a fi al lui Graf Durckheim. Da, modul lui de a fi prezent într-un mod calm, de a fi autentic prezent, de a fi cu seninătate prezent! Sensul, fără nici o îndoială, era acolo, înaintea ochilor mei! Nu spun că înţelegeam sensul. Eu vedeam sensul! La câţiva metri de mine se afla, nu un misionar al sensului, aceştia sunt numeroşi, ci un martor al sensului, aceştia sunt rari!

Hotărârea mea era luată. Îmi trebuia, de acum, să găsesc mijloacele de a întrupa „a fi prezent” prin intermediul căruia se revelează sensul. Acest ultim cuvânt nevrând să spună încă nimic care să poată fi definit cu exactitate. Cu această intuiţie clară, şi această conştiinţă vagă, l-am întâlnit pe Graf Durckheim în sudul Germaniei.

Cine era Graf Durckheim ? Cum trăia el ? Din ce era făcut cotidianul lui ?

continuare: (fragmente din carte)