[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 


Karlfried Graf Durckheim
VIAŢA ŞI OMUL

Atunci când este privit prin prisma raportului lui cu omul, Dumnezeu este recunoscut, în general, ca Cel Atot-Puternic căruia el îi datorează supunere, cel pe care-l cheamă în dificultăţi şi cel în care găseşte, în ultimă instanţă, fericirea, securitatea şi pacea. Omul are nevoie de Dumnezeu. El are nevoie de el pentru a nu dispera, pentru a suporta cruzimea lumii şi pentru a surmonta, încele din urmã, angoasa în faţa morţii ca şi pe cea  din faţa vieţii.

Dumnezeu este puterea, independentă de om, care îl domină, îl gratifică sau îl nimiceşte. Puterea care când se manifestă, când se ascunde, care îi vorbeşte sau tace. Omul depinde de Dumnezeu. A ne reprezenta astfel această relaţie corespunde totuşi unui anumit stadiu al evoluţiei umane. Este cel în care omul transferă tot ceea ce îi depăşeşte orizontul experienţei lui naturale şi înţelegerea eului său profan în exteriorul lui însuşi, spre o transcendenţă, care are laturile ei de umbră şi de lumină dar care, în orice caz, dispune de puteri fără limite în privinţa lui. Acest mod de a vedea se schimbă atunci când anumite experienţe îl fac să descopere că tot dincolo-ul orizontului lui nu se situează neapărat „în afara lui”. Există, recunoaşte el atunci, o realitate care, în timp ce îi transcende orizontul ordinar, este imanentă omului şi constituie adevăratul lui nucleu, Fiinţa lui esenţială. Astfel se deschide o nouă concepţie a raportului dintre om şi FIINŢA divină.

Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa lui esenţială, căutând să se manifeste în el şi prin el, atunci viziunea lui se modifică şi dependenţa lui nu îi mai pare complet unilaterală. Lucrarea divină depinde astfel şi de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este în Fiinţa lui esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii lui, omul, poate împiedica Viaţa.

El poate să descopere, de asemenea, că, prin respiraţie, viaţa însăşi respiră în el dar că, cel mai adesea, el nu o primeşte complet; mai mult: că o rezistenţă inveterată, de care el este în parte responsabil, contracarează fluxul acestei respiraţii. Poate că într-o zi îşi va da, în sfârşit, seama că el blochează forma voită de Fiinţa lui esenţială.

Impresia cauzată de astfel de descoperiri şi importanţa angajamentului pe care acestea îl generează vor fi cu atât mai profunde cu cât un contact cu Fiinţa va fi făcut deja simţită prezenţa VIEŢII, sursă, rădăcină şi sens a oricărei existenţe şi a oricărei deveniri. Acest şoc va fi fecund dacă o emoţie esenţială îl mişcă pe om în momentul în care îşi dă seama că el poate împiedica viaţa să se manifeste în el şi prin el. Trebuie ca aceasta să-l frapeze asemenea unui fulger pentru ca în el să se nască o nouă conştiinţă.

Aşa ceva pare monstruos la început şi totuşi aşa este: ca Viaţa să reuşească să se impună în toată potenţialitatea ei transcendentă depinde de om. Suntem aşadar în drept să spunem: omul are nevoie de Dumnezeu dar şi Dumnezeu are nevoie de om şi acesta din urmă trebuie să îi fie disponibil. Nu numai el îl caută pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu îl caută pe om, şi el trebuie să se lase găsit. Viaţa umană înfloreşte atunci când atinge supranaturalul dar Fiinţa supranaturală îşi atinge împlinirea atunci când omul o primeşte, adică atunci când îi permite Fiinţei supranaturale să „se facă trup”.

Într-o floare, o imagine obligatorie se exteriorizează într-o formă potrivit condiţiilor care sunt ale ei(pământ, apă, lumină). La fel se întâmplă şi cu omul. Şi, la fel ca şi grădinarul, dacă nu poate modifica floarea conţinută în boboc, el este totuşi răspunzător pentru condiţiile indispensabile apariţiei ei. Cu o diferenţă totuşi: la om, contrar situaţiei în care se află floarea, aceste condiţii exterioare nu sunt singurele care să favorizeze sau să pună în pericol înflorirea lui. Floarea nu este răspunzătoare de o eventuală malformaţie – omul, da, în măsura în care intervin factori interiori, nu exteriori. Când grăuntele depus în el nu ajunge să încolţească, omul nu poate acuza decât parţial elementele din afară. Dacă el nu corespunde principiului Fiinţei lui esenţiale, adică modului în care Viaţa trebuie să ia formă în el, el nu poate să atribuie toată vina circumstanţelor sau mediului lui. Gradul şi maniera în care imaginea care-l locuieşte este aptă să se realizeze în lume depinde şi de el; lui îi revine responsabilitatea. Faptul şi măsura acestei responsabilităţi îi apar atunci când se trezeşte la vocea interioară, la vocea VIEŢII, adică la maestrul interior

Un proces fundamental se repetă în fiecare viaţă. Plenitudinea nedivizată a Fiinţei se diferenţiază, se separă; între cei doi poli se creează o tensiune. FIINŢA se manifestă în elementele separate prin această ruptură, care devin independente fără ca, totuşi, unitatea ei să dispară cu totul la început. Dar cu cât se accentuează individualitatea proprie a acestor membri separaţi ai unităţii, cu atât riscă să se detaşeze de rădăcinile lor, să se închidă şi să se sprijine pe ei înşişi, pierzându-şi legătura cu Fiinţa. Destinul originar al omului este de a fi, mai mult sau mai puţin, victima acestui pericol. Formarea eului, cu voinţa lui egocentrică, aduce o separare crucială. Conştiinţa raţională se serveşte atunci de cunoaşterea teoretică şi de „observaţiile” practice pentru a construi omul şi lumea. Uniunea cu Fiinţa ajunge astfel la punctul ei de ruptură. Deşi unitatea FIINŢEI cu Fiinţa esenţială nu se pierde niciodată, ea dispare totuşi din conştiinţa raţională. A se deschide, într-o nouă conştiinţă, spre ceea ce conştiinţa raţională a ascuns, dar care rămâne prezent în Fiinţa esenţială, este sarcina eternă a omului. Pentru a o îndeplini omul are nevoie de un maestru.

Cu toate acestea, fuziunea arhaică cu FIINŢA reprezintă pericolul opus. În timp ce este destinat să-şi câştige autonomia, omul riscă să nu se poată degaja din UNUL primordial. Marea „mamă” primitivă îl reţine. El se află mereu într-o situaţie de conflict între aspiraţia la independenţă şi atracţia mamei protectoare. Pentru a deveni un om, el trebuie să se elibereze de legătura maternă care îl învăluie, care îl readuce neîncetat în sânul Totului originar. Dar, pentru a rămâne om, el nu trebuie să rupă niciodată cu totul legătura care îl hrăneşte. Regăsim această temă fundamentală a devenirii umane la toate gradele evoluţiei sale. Cu cât aceasta progresează, cu atât se accentuează tensiunea dintre integrarea în profunzimea maternă şi autonomia virilă, dintre independenţa eului profan şi înrădăcinarea în Fiinţa esenţială. Cel chemat la Cale are nevoie aici să fie ghidat de un maestru.

Tot ceea ce este viu nu trăieşte decât prin devenire. Dar ceea ce este „devenit” este întotdeauna pentru non-devenit, în acelaşi timp, o condiţie şi un obstacol. Ceea ce este solid stabilit contrariază viaţa în mişcarea ei constantă şi destinul omului vrea ca el să genereze şi să trăiască această contradicţie interioară. Trebuie ca el să sufere din această cauză pentru a-şi afina intuiţia Fiinţei în vederea descoperirii ei. Conştiinţa umană, care se dezvoltă ca şi conştiinţă a eului şi a lumii, în acelaşi timp, se ţine totdeauna între doi poli ficşi: eul stabilit în sine şi o lume propusă cunoaşterii lui. Tocmai prin suferinţa născută dintr-o realitate statică profană şi îngheţată poate omul să atingă realitatea dinamică a Fiinţei lui esenţiale şi să descopere calea care îi este destinată. Realizarea sarcinii lui trece, în mod necesar, prin suferinţa unui eu profan care, luând locul FIINŢEI, se constituie ca absolut.

Trezirea produce recunoaşterea faptului că aspiraţia – incontestabilă pentru eu – la o existenţă solid asigurată, se opune adevărului VIEŢII, niciodată imobilă, niciodată instalată undeva. Este primul pas spre deplina maturitate umană. Nu este o constatare teoretică, agreabilă şi fără probleme. Este o trezire esenţială, un şoc care smulge din somn. O lume, construită şi menţinută într-o ordine statică, este dintr-odată obligată să cedeze locul adevărului FIINŢEI, transformării ei care eliberează şi angajează în acelaşi timp. Recunoaşterea acestui adevăr este singura trecere spre calea iniţiatică. Aceasta nu duce, în ce ne priveşte, la FIINŢA supranaturală, la a fi despuiaţi de eu şi de orice obiect, ci la o întoarcere în lumea spaţio-temporală într-un A fi-Sine în care Fiinţa esenţială apare sub forma unui eu puternic, capabil să exprime supranaturalul în lume. Omul este atunci pe calea de a deveni el însuşi un maestru.

Trebuie să fi atins un anumit nivel pentru a fi în măsură să lucrăm, de o manieră cu adevărat responsabilă, la manifestarea VIEŢII prezente în noi. Trebuie să ne fi dat seama de pericolul cauzat de antagonismul dintre eul condiţionat de lume şi absolutul Fiinţei esenţiale şi cea care duce la această conştientizare este o experienţă specială. Căci, pentru a percepe pericolul, trebuie să se vadă că ceea ce este ameninţat este însuşi Sinele potenţial veritabil, a cărui realizare este sarcina atribuită omului. Trebuie ca acesta să resimtă şi să accepte dreptul Fiinţei lui esenţiale de a lua formă în lume. Pentru ca să i se impună această decizie capitală a existenţei lui, acest drept, indiscutabil superior celui al eului său profan, trebuie să i se arate în mod clar ca datorie de realizat în această lume prin adevăratul lui Sine. El trebuie să aleagă între o viaţă egocentrică, în serviciul lumii şi, în şi dincolo de această lume, o existenţă consacrată servirii VIEŢII transcendente. Numai calea iniţiatică care duce la o individuaţie autentică permite realizarea acestei alegeri. Omul nu poate urma singur această cale: el are nevoie de un maestru.

Pe măsură ce omul se transformă într-un eu conştient de sine şi de lume, el este tot mai mult „în joc” în gradul şi forma prin care viaţa poate, sau nu, să se manifeste în el, adică să producă o formă care, potrivit modului lui propriu, să manifeste plenitudinea, ordinea şi unitatea FIINŢEI.

Când el ştie să se abandoneze acestui impuls al VIEŢII spre forma sa individuală, ea este o formă eliberatoare pentru el. În schimb, dacă îi rezistă, el o resimte ca pe o energie distructivă a structurii lui personale şi voluntare. Nu este vorba aici de a ne întreba dacă, potrivit criteriilor lui, un om vrea „binele” sau face „răul”. Singura chestiune este de a şti dacă el se încăpăţânează să urmeze propria sa voinţă sau se abandonează Fiinţei esenţiale care ia formă în el.

Rezistenţa faţă de Viaţa în impulsul ei spre devenire este cauza unei mari suferinţe. Cu cât un om este mai aproape de gradul de evoluţie care îl face capabil să perceapă voinţa FIINŢEI, cu atât mai mult îl tulbură refuzul eului său egoist. Acesta nu vrea să cedeze locul, să se supună, să abandoneze totul nedesluşitului FIINŢEI. El este şi mai nefericit dacă, neînţelegând sensul asalturilor repetate ale FIINŢEI, se crede obligat să suporte cu curaj această tensiune; pentru că nu simte atunci că atitudinea lui eroică şi pătimasă generează tocmai această suferinţă a lui. Singura soluţie este un reviriment complet: a recunoaşte că barează drumul VIEŢII care, pentru a creşte în el sub forma care trebuie să fie a sa, are nevoie de acordul şi de participarea lui.

Culori, sunete, imagini şi forme de „nedesluşiri” şi de „vibraţii” cosmice depind de om ca ele să frapeze şi ca el să le primească sau să le respingă, parţial ori sub un aspect sau altul: răspunsurile omului la chemarea Fiinţei determină mereu  destinul său. A şti aceasta este de cea mai mare importanţă atunci când el atinge nivelul în care VIAŢA capătă, în trăirea lui, calităţi deosebite. Această VIAŢĂ, care vrea să transpară prin şi dincolo de om trebuie să fie mai mult decât un concept. Trebuie ca ea să îl sesizeze pe om şi să fie sesizată de el în adâncul lui cel mai profund, ca o experienţă calitativă.

Forţa explozivă a FIINŢEI care tinde să se manifeste este cu atât mai mare cu cât omul, ajuns la gradul necesar de evoluţie, este mai ferm ataşat de propria sa structură. Dacă el este complet identificat cu personalitatea sa profană şi dacă nu ascultă vocea maestrului, atunci această forţă îi pare distructivă. Un „om de bine” poate fi la fel surd la vocea FIINŢEI ca şi unul „rău”. El se crede, adesea, prada puterilor întunericului: în realitate, el este cel care face un vrăjmaş din Fiinţa lui esenţială, care străpunge spre lumină. „Omul de bine” trebuie să abandoneze structura lui actuală, fie ea bună şi nobilă, pentru a adopta formula devenirii.

Lumea valorilor adevărului, binelui şi frumosului face parte, pentru a anumită etapă, din domeniul manifestării FIINŢEI. Ele sunt un mod de expresie şi de mediere atât timp numai cât o reflectare divină le învăluie. Atunci, dacă noţiunea de onoare încă este vie, omul se mişcă cu onestitate în slujba acestor valori; el este gata să-şi sacrifice viaţa din fidelitate faţă de acestea. Dar mai apoi, când relaţia omului cu valorile lui a făcut din acestea o ordine stabilită, o structură de concepte care îi servesc, în mod naiv, drept sprijin şi justificare, atunci această ordine îngheţată devine tocmai un obstacol în faţa VIEŢII. Omul „bun”, care a acţionat întotdeauna cât a putut de bine, se miră atunci de încercările pe care Dumnezeu i le trimite – pur şi simplu pentru că viaţa divină nu mai poate trece prin zidul sistemelor şi virtuţilor lui. El însuşi a făcut din minunata ordine a Vieţii forţa care îl distruge.

Trezirea din noi – aceasta înseamnă: omul începe să descopere că VIAŢA nu acceptă tot, absolut tot, ceea ce face el decât dacă voinţa ei de a se manifesta îl autorizează. În caz contrar, ea protestează. Când omul i se conformează, îi percepe acordul, când se îndoieşte percepe un avertisment interior.

Prin natura lui, omul este făcut pentru dialog, să asculte şi să răspundă, să întrebe şi să primească răspuns. Să se simtă în continuă comunicare cu ceea ce vede şi aude, întâlneşte şi percepe, se teme şi caută, este un factor constitutiv al conştiinţei umane. Forma şi fizionomia unei „fiinţe” îl frapează direct, ca pe un lucru care-l priveşte, îi place sau îl dezgustă, îl acceptă sau îl agresează, etc. El nu se poate împiedica să nu personalizeze fiecare din forţele sau puterile pe care le întâlneşte. Toată realitatea, interioară şi exterioară, a lumii în care trăieşte i se prezintă sub formă de indivizi amicali sau vrăjmaşi. El consideră aşadar de aceea, în mod foarte natural, VIAŢA, care îmbrăţişează şi depăşeşte fiecare lucru, ca pe o fiinţă de neînţeles, un „Tu” misterios şi insondabil. Conştiinţa obiectivă, erijată în absolut şi care omoară trăirea, pune tot mai mult în pericol această VIAŢĂ al cărei copil el este şi cu care comunică spontan. Ea face din Tu-ul incognoscibil al experienţei o structură, definibilă prin caractere obiective. Şi cu cât ea se îndepărtează mai mult de realitatea primitivă a întâlnirii ei, cu atât raţiunea, care domină şi ea, o pune la îndoială şi în final o dizolvă. Mai târziu, ajuns la maturitate, omul trece din nou limitele conştiinţei obiective care opreşte şi încătuşează experienţa lui directă. El redevine receptiv la conţinutul realităţii numinoase şi la chemarea supranaturalului. Astfel, o nouă şansă îi este dată, aceea de a întâlni FIINŢA infinită şi misterioasă ca pe un Tu, legată de el încă de la originea lui, şi de a primi graţia şi sfaturile ei.

După modul în care este atinsă de numinos, se recunoaşte în ce măsură încă aparţine VIEŢII o fiinţă dotată cu conştiinţă, al cărei eu s-a format şi afirmat în independenţa lui. Protejat de cochilia acestui eu care îl ţine prizonier, el este închis faţă de Fiinţa esenţială. Numai atunci când o conştiinţă lărgită îl va face să treacă frontierele universului profan eu-lume, va putea el să întâlnească din nou VIAŢA. În da-ul, sau în nu-ul, prin care îi răspunde VIEŢII, intervenţiilor ei, inspiraţiilor şi reproşurilor ei, el se recunoaşte astfel pe sine însuşi ca propriul său maestru şi, în acelaşi timp, ca un veşnic elev. Numai atunci când în Fiinţa lui esenţială va vedea VIAŢA el va deveni „autonom” în funcţia sa de servitor al acesteia şi va descoperi condiţia umană de maestru (stăpân?) al lumii la care originea lui supra-temporală îl destinează.

(fragment tradus din volumul:
Karlfried Graf Durckheim – LE MAITRE INTERIUR,
Editura Le Courrier du Livre, Paris,
Traducerea Viorica Juncan.


Salt la inceputul paginii