|
Lavinia BÂRLOGEANU
s-a născut la Reşiţa, la 29 ianuarie 1963. A absolvit
Facultatea de Filosofic a Universităţii din Bucureşti
şi în prezent este profesor universitar la Facultatea de Psihologie
şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul aceleiaşi
universităţi. In perioada 2002-2003 face studii postdoctorale
în semiostilistică şi antropologie culturală la Universitatea
Paris IV Sorbona şi la Universitatea Paris V „Rene Descartes".
Din anul 2003 este cercetător asociat la Laboratorul Langues -
Musiques - Societes, o unitate mixtă de cercetare a Universităţii
Paris V şi a Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică
din Franţa. A coordonat mai multe proiecte internaţionale
de cercetare.
O recenzie la carte, fãcutã de Bogdan
Mihai Mandache, Pagina lui C.G. Jung pe site aici
… Fascinaţia Sufletului exercită o putere enormă în zilele noastre, de aceea mi se pare important să-l aduc pe Jung în atenţia cititorului obişnuit. Jung înţelege foarte bine faptul că această fascinaţie nu este o manifestare maladivă aşa cum mai cred unii, obişnuiţi să caute marile soluţii pentru existenţa lor în exterior. Se pare că omul zilelor noastre a intrat într-o perioadă nouă în ceea ce priveşte conştiinţa şi starea lui spirituală, iar acest lucru poate fi remarcat dacă luăm în consideraţie nevoia lui de a privi tot mai intens la ceea ce se zbate sã iasă la lumină de sub linia de orizont a conştiinţei, din acel fond adânc al fiinţei de unde a ieşit la iveală - pentru Jung - gnosticul Philemon, arhetipul omului liber care oferă un model esenţial pentru omul de astăzi: al propriei sale libertăţi. Discuţiile cu Philemon sunt importanţe pentru că recreează cadrul şi pun în evidenţă metoda transformării mitologemelor gnostice despre care am mâi vorbit, o cale ce conduce la noi înţelesuri rezultate din asumarea libertăţii de gândire. Dar, în acelaşi timp, aceste discuţii fondează legitimitatea căutării personale în fondul adânc din interior şi în taina nopţii, a unor sensuri adânci ale divinului şi ale umanului:„Dar problemele sufletului se găsesc întotdeauna sub linia de orizont a conştiinţei, şi atunci când vorbim despre problemele sufletului, atunci vorbim de fapt despre lucruri aflate la limita vizibilităţii, despre lucruri dintre cele mai intime şi delicate, despre inflorescenţe care se deschid numai în timpul nopţii, în timpul zilei totul este clar şi palpabil, dar noaptea este la fel de lungă ca şi ziua, iar noi trăim şi noaptea. Există oameni care au vise urâte, care chiar le strică ziua. Iar viaţa din timpul zilei este pentru mulţi un vis atât de urât, încât ei tânjesc să vină noaptea, când sufletul se trezeşte, îmi pare de fapt că în zilele noastre există foarte mulţi asemenea oameni, motiv pentru care vreau să afirm că problemele sufletului modern sunt astfel alcătuite cum le-am descris eu."1 Aş adăuga faptul că aceste probleme se leagă substanţial de o viziune nouă asupra divinităţii şi de asumarea unei noi libertăţi şi a unei noi forme de cunoaştere, esoterică. Jung ştie că omul zilelor noastre este mult mai dispus să facă experienţa întâlnirii cu arhetipurile inconştientului colectiv, pentru a dobândi cunoaşterea iluminatoare, practica lui analitică şi corpusul impresionant de date la care ajunge îi permite, cu siguranţă, să afirme acest lucru. Jung a fost un om care ţinea enorm la imaginea lui şi la statutul său de om dedicat cercetării, prin urmare nu şi-a permis niciodată să afirme în public că 1-ar preocupa o nouă religie. De altfel, în textele cuprinse în Operă el nu face referiri directe la Dumnezeu, ci la imaginea lui Dumnezeu din Sufletul omului. Doar în Amintiri - carte neinclusă în Operă, după cum a insistat însuşi Jung - el se referă direct la Dumnezeu. Dincolo de aceste precauţii asumate pentru a-şi proteja statutul, trebuie să admitem însă că problema religioasă era una stringentă pentru Jung şi pentru apropiaţii lui, pentru unii dintre pacienţii lui şi pentru colaboratorii apropiaţi, iar ideea unei noi religii şi a caracterului profetic al lui Jung nu este fără trimitere practică, dacă ne gândim la aspectul profetic foarte pregnant al unor pasaje din Cartea Roşie şi la faptul că Sufletul îi spune într-o noapte că misiunea lui este noua religie şi proclamarea ei. Desigur, din punct de vedere raţional, doctorul Jung respingea cu toată tăria o astfel de posibilitate, dar exegeţi ai operei lui consideră totuşi că el „propune o formă alternativă de religiozitate în interiorul însuşi al cadrului creştin."1 Noi putem să gândim această afirmaţie ca fiind făcută de Jung 2, de vocea eternă care grăia în el încă din anii copilăriei şi căreia i s-a dat dreptul la exprimare liberă în Cartea Roşie. Există motive să credem că în cercurile de apropiaţi el a discutat această chestiune. Revin la romanul Demian şi la personajul Pistorius, tălmăcitorul viselor şi călăuza spirituală a lui Sinclair, cel care-i dezvăluie învăţăcelului său taina lui Abraxas şi-i mărturiseşte că misiunea lui este propovâduirea noii religii. Cred că o concluzie asupra acestei chestiuni trage fiecare în parte. Eu nu vreau să remarc la acest punct decât faptul că Jung poate fi considerat un „salvator" al celor pentru care credinţa generală - în formele ei confesionale -nu putea constitui un mod autentic de construcţie spirituală, el însuşi spunând că la el vin „oile rătăcite". Şi venind, îşi conturează o viziune religioasă într-o lumină autentică şi printr-o acţiune personală, prin accesul la un nivel mai înalt de conştiinţă. Ceea ce face Jung în Cartea Roşie, în Amintiri... şi în scrierile de după 1930 este o veritabilă psihologie cross-culturală a religiei. Intr-un interviu, un personaj foarte interesant pe care-l numesc D. îmi spune că Jung este deosebit de bun în scrierile lui religioase: „Teologii creştini nu au ce să replice. E cu mult înaintea lor. Erezia lui e excelentă." D. pare să fie în deplin acord cu ideea doamnei Maillard (deşi nu i-a citit studiile referitoare la Jung) că ceea ce face Jung este o „gnoză creştină": „El e eretic, nu trage concluzii într-un mod dogmatic, dar urmează o schemă în care erezia înseamnă îndepărtarea de o linie, dar păstrarea în acelaşi orizont. Dacă discul despre dogma creştină, e excelent ce face...". Ca un cititor serios al cărţilor lui Jung, D. ajunge în discuţia noastră - fără nicio sugestie, fără niciun impuls din partea mea - la ideea că Jung amestecă psihologia şi religia până la punctul dincolo de care nu mai ştii dacă ai de-a face cu un terapeut sau cu un preot: „Jung are tendinţa de a livra o nouă formă de Dumnezeu când constată că lucrurile sunt lipsite de sens în jurul lui, după care face din construcţia lui un fel de terapie şi spune că la mijlocul vieţii, dacă nu reconstruieşti în tine imaginea divină, eşti cumva pierdut. Ceea ce se traduce în terapie prin faptul că dincolo de 40 de ani terapeutul trebuie să se axeze pe dezvoltarea personală şi pe construirea imaginii divine. Atunci terapeutul este un popă care dă o nouă credinţă, pentru ca omul să poată merge mai departe. Care mai e diferenţa dintre preot şi terapeut?" întrebarea lui D. se plasează chiar în inima problemei la care mă refer şi mă determină să revin la Hesse şi la romanul mai sus evocat, la conversaţia din ce în ce mai tensionată dintre Pistorius şi Sinclair, în care Pistorius susţine că treaba lui este să propovăduiască noua religie, iar Sinclair îl contrazice insistând asupra faptului că treaba lui e sâ-i conducă pe oameni spre Sine. Ceea ce a urmat în conversaţia mea cu D. reia, îmi dau seama în acest moment al repovestirii mele, disputa dintre Pistorius şi Sinclair, fiecare dintre noi situându-se de partea unuia dintre protagonişti, respectiv, eu de partea lui Pistorius - Jung, iar D. de partea lui Sinclair, pledând pentru diferenţierea funcţiilor de terapeut şi preot. Am senzaţia că în timpul discuţiei cu D. am refăcut realmente contextul discuţiei contradictorii dintre cele două personaje hessiene, mai ales că şi tonul lui D. - asemenea celui al personajului Sinclair - s-a radicalizat când a afirmat că „dacă-1 privim ca preot, Jung livrează un Dumnezeu care vrea să se reînnoiască, dar dacâ-1 privim ca terapeut, livrează o minciună, pentru că Dumnezeu vrea să se reînnoiască are sens doar dacă eu în experienţa mea găsesc necesitatea acestei reînnoiri. Dacă mi-o dă terapeutul din exterior, ca pe o axiomă, nu e în regulă". Dacă lucrurile ar sta aşa, D. ar avea dreptate, dar Jung nu face aşa ceva. Prin metoda amplificării, Jung îi ajută pe pacienţi să construiască interpretarea a ceea ce se produce în interiorul lor, să restabilească suportul mitologic la care pot fi conectate experienţele lor vizionare şi onirice, dar nu el este cel care determină conţinutul acestor experienţe. Dacă suntem de acord cu acest lucru, disonanţa de mai sus îşi pierde obiectul. De altfel, dacă refac contextul interviului, ea a rezultat din dezamăgirea lui D. referitoare la ceea ce se întâmplă în seminariile de formare în terapia jungiană din România:, Jung s-ar suci în mormânt dacă ar vedea ce înseamnă terapie jungianâ astăzi, la noi. Se trece direct la Sine. Unde există un fenomen banal, reperezi imediat arhetipuri şi eu am mărturii ale oamenilor din psihanaliza jungiană care ajung nerezonabili. Nu ei sunt de vină. Formarea este de aşa natură. Sunt din ce în ce mai exaltaţi, în sensul unui cult ce trădează participarea la o castă, la privilegiul unei cunoaşteri de cea mai bună calitate. Uzează foarte suspect de simbol, acolo unde există faptul. Pe cei din şcoala jungiană nu-i interesează decât recuperarea misticismului şi asta perverteşte gândirea lui Jung. O banală necunoaştere e vopsită bine în ceva deosebit de profund." O critică a modului în care funcţionează formarea jungianâ în România face şi C. în timpul interviului, ea îmi spune că ceea ce se întâmplă acolo nu e terapie, nu e formare propriu-zisâ, ci îndoctrinare cu instrumente foarte rafinate: „Nu e ca discursul clasic de la catedră: îţi predau şi te conving. E o cale mult mai subtilă. Acolo se transferă iluzii deosebit de rapid de la formator." În ceea ce mă priveşte, nu cunosc ce se întâmplă în România şi cum se face formarea în terapie jungianã. Dar mă simt datoare sã evoc modul în care un renumit doctor psihiatru de la Ecole Naţionale des Beaux Arts din Paris, Christian Gaillard, înţelege psihanaliza jungianã şi experienţa interioritãţii asumată de Jung, pentru că, în cele din urmă, nu mi-am propus să evoc distorsiunile de la paradigma jungianã, ci sensul acestei paradigme, născut din asumarea unui drum de viaţă: "El (Jung) ne învaţă înainte de toate că această psihanaliză se naşte din experienţa inconştientului trăită ca o realitate vie, miraculos de vie, enigmatică, autohtonă şi autonomă şi dotata cu o capacitate de expresie, de figurare, de personificare, de dramatizare şi de simbolizare care nu încetează să ne mire, dar cu care putem de asemenea învaţă să colaborăm pentru a-i face mai bine loc, pentru a o recunoaşte mai bine şi pentru a-i face faţă mai bine. Această primă concluzie de lectura este o invitaţie practică adresată fiecăruia. Această Carte (Roşie) ne învaţă, de asemenea, că psihanaliza jungianã, hrănită aşa cum este dintr-o atare experienţă a inconştientului, are îndrăzneala creativă să propună o gândire pe care o putem califica drept imaginantă, din care rezultă un ansamblu de concepte ele însele cvasifigurative, adesea personalizate, în acelaşi timp deliberat dramatizate, procedura nefiind aceea de ă descrie din exterior o funcţionare psihică, ci de a reprezenta, şi prin aceasta de a produce recunoaşterea mai buna şi trăirea emoţională a angajării într-o anumită modalitate a raportului cu inconştientul şi într-un moment specific. Domeniul de aplicabilitate al acestei a doua concluzii este totodată epistemologic şi clinic. Această Carte ne învaţă în fine că demersul jungian se angajează şi ne angajează asupra unei temporalitâţi lungi, la scara transformărilor unei culturi, ceea ce pune şi impune chestiunea moştenirii şi a devenirii şi, prin însăşi aceasta, a sarcinii noastre în prezent. Această a treia concluzie este de natură etică." Christian Gaillard îşi încheie articolul, sfâtuindu-şi cititorii sa considere Cartea Roşie drept un model de angajare şi de creativitate, de la care să-şi facă fiecare propria operă. 10 CARTEA ROŞIE: O NOUĂ AXIOLOGIE?! Cartea Roşie este o interogaţie asupra Sinelui de o profunzime neîntâlnitâ încă de cititorii nefamiliarizaţi cu produse culturale de tipul gnozelor. Regăsim aici protomateria pe baza căreia Jung şi-a definit categoriile principale ale Operei. Această protomaterie face adesea foarte dificilă înţelegerea documentului, pentru că pulsiunile ei determină schimbări ale stilului, metamorfoze ale personajelor, inserarea - în anumite situaţii - de descrieri ale fenomenelor ce înlesnesc înţelegerea, dar recursul la clarificări nu reprezintă o strategie constantă, anumite pasaje rămânând, în mod voit, obscure. S-a vorbit mult despre Cartea Roşie ca despre un produs cultural ce reflectă atât criza personală a lui Jung, cât şi criza civilizaţiei europene în ansamblu. Originalitatea lui Jung constă în faptul că leagă această criză, cât şi posibilitatea rezolvării ei, de chestiunea inconştientului -personal şi colectiv -, lăcaş al unor valori absolut indispensabile, în măsura în care sistemele axiologice prin care se defineşte „spiritul epocii" inspiră atât de puţină încredere, mai ales după răsturnarea tuturor valorilor propovăduită de Nietzsche şi după punerea în cauză, într-un mod atât de serios, a religiei creştine şi a Dumnezeului său, recursul la valorile ce trăiesc în inconştientul colectiv este absolut necesar. Exista în Cartea Roşie un dialog - între peregrinul pornit pe calea Sinelui şi un bibliotecar căruia peregrinul îi cere cartea lui Thomas de Kempis, Imitaţiunea lui Christos - asupra căruia merita să reflectăm: „Dar e ceva foarte învechit. Azi nu mai putem fi de acord
cu dogmatica creştină." Iată un dialog în care peregrinul îşi asumă un dublu rol: de avocat al diavolului care are nevoie de Christos pentru a exista - pentru că este chiar Umbra lui -, dar şi de mediator între poziţia spiritului epocii - reprezentat de figura bibliotecarului - şi înţelepciunea demult uitată, păstrată doar în arhivele umanităţii, aceea care îndeamnă la „imitarea lui Christos". Vreau să atrag atenţia asupra faptului că imitarea lui Christos, după cum precizează foarte clar Jung, nu înseamnă ieşirea din propria viaţă, din propriul timp şi urmarea lui Christos ca un model exterior, ca o figură ă unui alt timp. Această strategie pur mecanică ar produce o divizare a fiinţei între două epoci şi împovărarea ei cu un trecut care generează revoltă prezentului. E ca şi cum ai trage la jugul greşit, în acest punct operează Jung o metamorfoză în interiorul creştinismului, transferându-l pe Christos din exterior în interiorul fiinţei, aducându-l pe Christos din alt timp în prezent şi punându-l să dialogheze cu opusul lui pe terenul propriului Suflet, trăind în interior înfruntarea acestor contrarii, făcând pe mediatorul între ele, cu grija profundă de a nu dezavantaja, respectiv de a nu favoriza pe nimeni. Jung înţelege că aceste contrarii trebuie trăite atunci când gândirea nu are cum să le împace, şi pentru a fi trăite trebuie să cobori în tenebre, în lăcaşul contrariului, să înţelegi Umbra în substanţa şi în esenţa ei, s-o înţelegi ca Umbră a lui Christos din interiorul tău, ca figură a fiinţei tale având, aidoma lui Christos, propriile ei exigenţe. Dacă ar fi să recurgem la termenii operei jungiene pentru a denumi altfel Christosul şi Umbra lui din interiorul nostru, ar trebui să spunem că ambele figuri sunt expresia sensului şi a contrasensului, a eului şi a inconştientului - „funcţia transcendentă" -, din interlocuţiunea cărora rezultă suprasensul, propriul nostru copil divin, Sinele. Aducerea lui Christos în interiorul fiinţei este un proces de reîntregire a lui, de regăsire a Umbrei fără de care a venit Christos în lume, pentru că, deşi născut din om, nu este pe de-a întregul om, de vreme ce naşterea lui nu e generată de reproducerea păcatului primordial. Imitarea lui Christos nu se poate face decât cu condiţia punerii lui în relaţie cu Umbra, decât cu condiţia punerii lor pe poziţie de egalitate. Grea misiune pentru om să arbitreze acest duel! Christos - omul venise pe lume fără Umbră, Umbra l-a urmat pe pământ ca o figură de sine-stãtãtoare, având propria personalitate şi propria substanţă, asemenea celuilalt fiu al lui Dumnezeu. El era, deci, exterior lui Christos. în om, ambii sunt interiori. Cum să arbitreze omul, „notoriul prostănac, inconştient şi atât de lesne de ispitit"( Jung, Psihologia religiei vestice şi estice, p. 190), în mod corect, acest duel? La cine să găsească omul sprijin pentru a trece dincolo de bine şi de rău? Răspunsul lui Jung este Duhul Sfânt, judecătorul
drept şi conciliatorul contrariilor, cel care trezeşte în
sufletul omului fiorul unui sentiment profund ambivalent, o alchimie
perfectă între iubire şi teamă, trăirea cea mai
adecvată faţă de Dumnezeu. Jung crede că prin Duhul
Sfânt Dumnezeu se apropie mai mult de omul real, de fapt pătrunde
în el şi se întâlneşte cu Umbra lui. Problema pe care o vede
Jung aici este aceea că omul, în care funcţionează foarte
bine aptitudinea mimesisului, poate cădea prada tentaţiei
de a se auto-diviniza simţind că în el locuieşte Paracletul.
Aceasta este inflaţia asupra căreia ne previne Jung, aceasta
este aroganţa groaznică a însuşirii de către Eu
a ceva ce nu-i aparţine de drept, aceasta este capcana în care
a căzut Nietzsche. Pornind de la aceasta pildă şi de
la acest risc major, Jung pledează pentru inferioritate, pentru
umilinţă şi supunere: „Cu cât problemă religioasă
se va pune în viitor mai inconştient, cu atât va fi mai mare primejdia
ca omul să abuzeze de sămânţa divină din el, transformând-o
într-un motiv de îngâmfare ridicolă sau demonică, în loc să
rămână conştient, să nu fie măi mult decât
ieslea în care s-a născut Domnul... Ştiinţa noastră
despre bine şi râu s-a împuţinat odată cu dezvoltarea
cunoaşterii şi ă experienţei, iar în viitor se va
împuţina şi mai mult, fără ca noi să putem
scăpa de cerinţa etica, în această nesiguranţă
extremă avem nevoie de lumina adusă de un spirit sfânt, generator
de totalitate care poate fi orice, cu excepţia tocmai a intelectului
nostru."( Jung, Psihologia religiei vestice si estice,
p. 201) Cum s-ar exprima, totuşi, acest Duh Sfânt pentru a se face înţeles? Probabil prin intuiţie, printr-o „instanţă inspiratoare" care-şi are originea în inconştient şi poate provoca experienţe şi trăiri cu caracter numinos de o forţă copleşitoare. Aceste experienţe poziţionează Eul, respectiv conştiinţa, în ansamblul mai vast al Sinelui care-şi revendică o personalitate proprie: copil divin, de anthropos. Lui Jung i s-a reproşat valorizarea atât de intensă a Duhului Sfânt născut în om şi integrarea Umbrei în chiar sistemul de idei al creştinismului, pentru că distruge dogma şi pentru că pare a impune o nouă religie. Este ca şi cum după ce religia Fiului a înlocuit-o pe aceea a Tatălui, acum i-a venit ei rândul să fie înlocuită prin religia Sfântului Duh. I se reproşează şi faptul că nu a făcut un pas mai mare, care l-ar fi rupt cu totul de creştinism. Acestui reproş Jung îi răspunde, atunci când face referire la lucrurile care ar trebui să fie preluate din creştinism, atunci când ne arată că nu am învăţat încă tot ceea ce este necesar şi tot ceea ce se poate învăţă din creştinism. Dar pentru ca această învăţătură să poată fi asimilată în sensul în care Jung o alegorizeazâ, este nevoie de o schimbare profundă în fiinţa interioară a umanităţii. Jung nu s-a sfiit - deşi nu i-a fost uşor -să spună că sensul autentic al mesajului creştin este că aşa cum omul îşi caută ţelul şi Dumnezeu o face, şi o face chiar în Sufletul omului. De aceea omul timpului nostru are nevoie mai mult ca oricând de Sufletul lui. De întregul Sufletului, cum pare să ne înveţe Jung, de acest complicat fenomen ceresc şi pământesc deopotrivă, luminos şi întunecat în acelaşi timp: „Sufletul este un domeniu experimental mult mai cuprinzător şi mai întunecat decât acel con de lumină strâns delimitat al conştiinţei. De suflet aparţine şi inconştientul."( Jung, Opere complete 10, „Civilizaţia în tranziţie", p. 40). Iar conţinuturile sale sunt arhetipurile, „imaginile primordiale" supra-personale, patternuri ancestrale care organizează ideile şi orchestrează modul în care percepem lumea şi în care acţionăm. Deja am exemplificat în capitolele anterioare arhetipurile fundamentale (Persona, Umbra, Anima, Personalitatea - mana etc.) care se ipostaziazâ în Cartea Roşie şi pe care Jung le va analiza mai târziu, în Operă. Percepute ca noumen, Ilie, Salomea, Philemon, Diavolul, Moartea, Cabirii etc. sunt conţinuturi ale arhetipurilor şi nu ar putea fi percepute altfel decât prin categoriile arhetipale care organizează actul de vizualizare. Ipostazierea lor se produce datorită „caracterului de personalitate"(Opere complete 10, p. 54) al factorilor psihici care alcătuiesc complexul fenomen al Sufletului. Concentrându-se în operă asupra acestor categorii şi dezvăluind, atât în texte scrise, dar mai ales în seminariile susţinute între anii 1929 şi 1930 în Anglia (deci spre sfârşitul perioadei în care s-a dedicat propriilor imagini interioare şi a scris Cartea Roşie) şi, mai târziu, între anii 1936 şi 1941, în conferinţele organizate la Zurich, propria lui metodă de interpretare a viselor, Jung devine un pedagog care îşi dezvăluie propria ştiinţă pentru a ajuta omul modern să pătrundă în propriul Suflet, ca o compensare pentru incapacitatea religiei de a mai ajuta un om ce refuză, tot mai mult, să trăiască în turmă şi să facă faţă ipostazei singuratice în care îi este dat să trăiască, în următorul fragment de discurs mă voi concentra asupra acestei metode, urmând crezul lui Jung că dedicarea faţă de propriile imagini interioare este un lucru nepreţuit pentru fiecare om şi face parte din pregătirea absolut necesară pentru marea experienţă a morţii. Realizarea arhetipului Sinelui în fiecare individ uman şi conştientizarea procesului - prin analiza viselor - pare să fie tema care l-a fascinat şi l-a preocupat pe Jung cea mai mare parte a vieţii sale, pentru că prin vise şi prin viziunile spontane sau stimulate prin tehnica imaginaţiei active avem acces la Suflet, la lumea eternă, devenind, cumva, anistorici, fiind capabili să depăşim spiritul epocii sau să-l primenim cu elemente noi. De aceea ne spune Jung explicit că trăim şi noaptea, atunci când se trezeşte Sufletul care ne fascinează şi ne îndeamnă la introspecţie şi la cunoaşterea naturii noastre. Sursa: volumul Lavinia Bârlogeanu – Jung
îndrăgostir de suflet,
|
