[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO - AUTORI]

[ Alte resurse ]

[ Linkuri ]





Câteva impresii pe marginea lecturii cărții lui Cristian PRESURĂ,
Care e diferența dintre un copil și un laptop?
O cãlãtorie personalã prin religie, fizicã si neuro stiinte

Detalii carte pe HUMANITAS.ro aici:
https://humanitas.ro/humanitas/

Pagina de Facebook - inclusiv un canal youtube - a lui Cristian Presurã aici:
https://www.facebook.com/stiintaclub/
Ceva interesant începe sã se petreacã acolo.
Niste întâlniri pe teme remarcabile cu oameni interesanti.
Urmãtoarea întâlnire on line va fi joi, 19 nov. 2020, cu Mihaela Miroiu despre ideologii.

 

O carte care m-a cucerit si pe care o citesc cu plãcere si cu mare interes, în sensul cel mai pozitiv. Este expunerea onestă si logicã a unui demers personal asiduu, profund și extrem de lucid, relatat cu real talent de povestitor, care nu poate să nu te impresioneze. Nu poți să faci să nu intri în lumea interioară a autorului și să-l însoțești de-a lungul căutării sale. Pornind de la:

”copilăria în preajma bunicii care mi-a deschis fereastra către creștinism, dar nu și inima. Nu pentru că bunica n-ar fi în stare, ci pentru că eu nu am fost dispus să-mi deschid inima. Alegerea stă în adâncul fiecăruia dintre noi, iar rezultatul depinde de natura noastră. Cineva care privește critic Biblia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem” (pag. 59).

Urmează, după alte întâlniri, întâlnirea cu un preot ortodox și descoperirea proprie a unei religii a inimii, descoperire vegheată de aceeași luciditate:

 ”Faptul că creștinismul există după două mii de ani nu e o dovadă directă a veridicității textului său biblic, ci a faptului că experiențele interioare, subiective, sunt universale.”

Descoperire urmată imediat de ”teroarea adevărului științific”, învinsă prin recunoașterea infimului cunoașterii științifice.
O renunțare la a căuta pe cale științifică.
O presimțire a existenței unui ”centru al realității” și o ”abandonare”, un salt în acest centru al realității și:

”Am trăit cu convingerea că mai e cineva cu mine în lumea mea interioară. Dacă până atunci eram convins că senzațiile subiective sunt personale, că eu sunt mereu singur în lumea pe care o reconstruiește creierul meu, asta a dispărut dintr-odată. Am simțit, la propriu, că mai este cineva care locuiește cu mine în suflet și că plutesc pe suprafața Pământului. Cel care m-a creat se afla cu mine, în această poveste pe care o numim viață, ajutându-mă să văd lucrurile din adevărata lor perspectivă. Ceea ce înainte era important își pierdea importanța, și invers.
Am aflat că Dumnezeu nu comunică cu noi prin cuvinte sau viziuni, ci prin stări pe care noi le primim în sufletul nostru. Știam că un lucru pe care îl făceam era bun sau rău nu prin logica argumentelor, ci prin starea interioară pe care o primeam. Mi-a dispărut complet orice frică, pentru că toate fricile pe care le simțeam erau lumești, atunci când voi trece granița către eternitate, împreună cu El, ce mai contează durerile de acum?”
(pag.69)

Nu poți să nu te bucuri de reușitele căutării:

”Am avut o puternică senzație de căutare încheiată, odată ce am găsit ceva în cele din urmă, de repaus și liniște la capătul unui drum. Nu sunt singur, există cineva care mă ajută, iar în final totul va fi bine. Liniște deplină, infinită, senzația că nu mai vreau nimic, că nu mai am nevoie de nimic, prezența Lui este arhisuficientă, restul a fost zbatere, dar acum totul a trecut... Dragostea pe care am simțit-o a fost ca vremea frumoasă care te face fericit fără să știi de ce.”

Și nu poți să nu te întristezi de pierderea comorii găsite:

”Întrebarea pe care și-o pune orice om de știință este în ce măsură sunt aceste experiențe interioare reale, sau sunt doar o invenție a minții noastre? La acest gând m-am împotmolit iar... (...)
Dacă înainte mă simțeam ridicat în afara realității, ca și cum cineva ridică o furnică de pe suprafața bidimensională a Pământului în cea de-a treia dimensiune, după aceea nu am mai regăsit niciodată starea inițială. Incertitudinea mea crescândă a destrămat ceea ce abia apucase să se înfiripe și a readus ”teroarea adevărului științific”, acolo unde orice gând, orice simțire, orice experiență e pusă sub semnul întrebării.”


Și nu poți să nu te gândești că, dacă ar fi întâlnit cărțile lui K G Durckheim, ar fi aflat esențialul despre acea experiență subiectivă eliberatoare trăită, care se situează într-o realitate dincolo de religie și de știință, într-o știință a omului la care încă nu s-a ajuns teoretic, dar care funcționează practic pentru cel care ”ia în serios acea experiență doar subiectivă”.

Asadar nu poti sã nu speri în cele din urmã...

Si demersul continuã mai departe...

Nu pot decât să recomand lectura acestei cărți care va îmbogăți pe orice cititor, inclusiv prin relatările științifice care urmează mai departe în carte și care dau de înțeles că ”există ceva mai degrabă decât nimic”, adică lumea nu se reduce la materie. Inclusiv povestea stiintificã numitã ”pisica lui Schrödinger” pentru a ilustra fenomenul de superpozitie cuanticã.

O lecturã care ne va ajuta sã ne întelegem pe noi însine mai bine.

”Mai cred că e de datoria intelectualilor din biserică să elimine din credință superstițiile și să convingă patriarhul (în cazul ortodoxiei) că o ortodoxie adevărată are nevoie de oameni care gândesc. Îmi doresc ca acești intelectuali să susțină prezența legii evoluției în manualele de biologie. Legea evoluției naturale a lui Darwin este tot atât de bine fundamentată ca și legile  termodinamicii, care ne ajută să construim motoare. Pentru mine ar fi o dovadă ultimă că ortodoxia încurajeayă gândirea și că nici unui om credincios nu-i este frică de adevărurile științei, așa cum este cel al evoluției naturale. Creatorul universului le lasă să le descoperim, pentru că are încredere în noi. La fel este și datoria oamenilor de știință să păstreze știința vibrantă și relevantă pentru om, căci ea nu poate fi separată de sensul pentru care o facem.” (pag. 78)

”Teoriile cuantice ale câmpului, împreună cu teoria relativității, sunt ultimele ”foi de ceapă” ale realității pe care le cunoaștem. Dacă în viitor vom da aceste ”foi de ceapă” la o parte, poate că vom descoperi teorii și mai ciudate și nefamiliare. Oare vom fi în stare să le înțelegem? Este oare omul făcut să înțeleagă TOT adevărul lumii materiale? Poate el înțelege de ce ecuațiile naturii iau forma care ne confirmă măsurătorile? Este oare omul în stare să explice DE CE există ceva mai degrabă decât nimic? Cu asta însă intrăm pe terenul filozofiei, de care știința(filozofia naturală) s-a desprins cu vigoare acum câteva sute de ani. Cine știe, poate că este momentul să se întoarcă.” (pag.138)


Salt la inceputul paginii