
ALAN WATTS
Alte pagini
traduse din Alan Watts pe site aici
DUH SI CONTEMPLATIE
UN STUDIU DESPRE NECESITATEA EXPERIENŢEI
MISTICE ÎN RELIGIE
Carte în curs de aparitie, detalii
aici:
http://www.edituraherald.ro
O carte aflatã
în pregãtire la Editura HERALD.
Putem arunca o privire prin bunãvointa traducãtorului,
d-l Marian Stan.
PREFAŢA EDIŢIEI NOI
Această carte a fost scrisă
acum douăzeci şi cinci de ani, pe vremea când experimentam,
încercând să mă identific complet cu religia creştină
– într-o asemenea măsură încât eram preot al bisericii
anglicane, capelan episcopal al Universităţii de Nord
– Vest, şi capelan examinator al candidaţilor pentru
hirotonisire în dioceza Chicago. Înaintea acestui experiment,
de la vârsta de cincisprezece ani, fusesem mai degrabă buddhist
decât creştin, chiar dacă am fost şcolit în cel
mai important centru al Bisericii Anglicane unde am învăţat
creştinismul într-o altă versiune decât cea înfăţişată
aici. În adolescenţă o respinsesem, însă, cu trecerea
timpului, am aprofundat studiul religiilor comparate, iar misticismul
creştin mi-a sugerat o modalitate în care aş fi putut
opera prin intermediul formelor şi în termenii religiei oficiale,
în formele şi termenii culturii occidentale. Nu doream să
fiu un intrus excentric, având impresia că creştinismul
catolic ar putea fi propovăduit şi practicat ca o formă
a acelei filosofii perene ce reprezintă aurul ascuns sub
zgura discursului exclusivist al fiecărei religii importante.
Cred în continuare că experimentul
a fost valid, consimţind la republicarea volumului Iată
spiritul în convingerea că el se poate dovedi util acelor
nu puţini teologi catolici şi protestanţi care
sunt suficient de emancipaţi pentru a-l înţelege. Căci
vorbeşte despre propria lor situaţie, pe limba lor –
într-o mai mare măsură, probabil, decât lucrările
mele teologice de mai târziu, The Supreme Identity (1950),
Myth and Ritual in Christianity (1953) şi Beyond
Theology (1964), ce înfăţişează modalitatea
în care privesc aceste chestiuni în prezent.
Chiar şi acum douăzeci
şi cinci de ani, acest experiment a fost încununat de un
oarecare succes. Dacă nu l-am continuat, este pentru că
stilul meu boem de viaţă nu se potrivea cu tipicul ecleziastic
şi deoarece, chiar şi în acea vreme, eram stânjenit
de imperialismul spiritual al Bisericii, despre care mulţi
creştini cred că este o condiţie sine qua non
a calităţii de creştin, ca şi cum n-ai putea
fi un creştin adevărat fără să fii, în
acelaşi timp, un misionar fervent. Însă pe acea vreme
- şi într-o şi mai mare măsură astăzi
– atât clerul, cât şi laicatul însetau după o abordare
mistică a creştinismului, care să privească
experienţa de tip spiritual şi non verbal a divinului,
mai curând decât simpla doctrină şi preceptele sale.
Cu toate acestea, acum ca şi atunci, Biserica este precumpănitor
didactică şi discursivă, atât în faţa lui
Dumnezeu, cât şi în faţa lumii. Principala preocupare
a liturghiilor ei este de a-i spune lui Dumnezeu ce să facă
şi oamenilor cum să se comporte. Prin raţionalizarea
serviciului divin şi prin celebrarea lui în limbile vernaculare
ce au înlocuit latina, până şi Biserica Romană
a transformat liturghia într-o ocazie de a împuia capul credinciosului
cu gânduri, aspiraţii, consideraţii şi decizii,
astfel că este aproape imposibil s-o utilizezi ca suport
pentru contemplaţia pură, eliberată de pălăvrăgeala
gândurilor din minte.
Astăzi, atât înlăuntrul,
cât şi în afara Bisericii, ideea de misticism este acceptată
mult mai uşor decât în 1946. Lucrări numeroase şi
bine documentate au demonstrat limpede că ”misticismul” nu
este un termen generic pentru ciudăţenii ca levitaţia,
astrologia, telekinezia şi proiecţia corpului astral.
Teologii nu mai pot ignora sau deforma doctrinele mistice orientale
sau occidentale fără a-şi vădi crasa incultură.
Familiarizaţi în prezent cu teoria câmpurilor, cu dinamica
ecologică şi cu natura tranzacţională a percepţiei,
oamenii de ştiinţă nu mai pot privi omul ca pe
un observator independent al unei lumi străine, rigide şi
mecanice, lume compusă din obiecte separate. Modalitatea
mistică de a percepe sinele-şi-universul sau organismul-şi-mediul
ca un câmp sau proces unificat pare să corespundă realităţii.
Senzaţia omului ca un ego izolat într-un univers ostil, stupid
sau indiferent pare mai curând o halucinaţie periculoasă.
În acelaşi timp, este din
ce în ce mai puţin plauzibil să-l concepem pe Dumnezeu
ca pe un monarh transcendent după modelul faraonilor şi
despoţilor, făcând din el un chip cioplit. Însă
dispariţia acestui idol nu înseamnă câtuşi de puţin
că singura alternativă ce ne-a mai rămas este umanismul
insipid sugerat de teologia ”morţii lui Dumnezeu” şi
a ”creştinismului nereligios” (în original: religionless
Christianity). Poate că Dumnezeul experienţei mistice
nu este autocratul precis definit, debordând de fervoare etică,
îndrăgit peste măsură de autocraţii tuturor
religiilor; nefiind un concept, ci o experienţă - una
pe cât de intensă, pe-atât de inefabilă - acest Dumnezeu
nu violentează conştiinţa intelectuală, imaginaţia
estetică sau intuiţia religioasă. Un creştinism
care nu este funciarmente mistic se va transforma, mai devreme
sau mai târziu, într-o ideologie politică sau într-un fundamentalism
imbecil, ceea ce se şi întâmplă deja. Este interesant
de observat că, în lipsa elementului mistic, ambele tendinţe
se întorc la Biblie, făcând din ea principala lor sursă
de inspiraţie –iar idolatria biblică este una dintre
cele mai deprimante şi sterile fixaţii ale sufletului
religios.
În prezent, nimeni nu poate contesta
că un mare număr de oameni de pe toate meridianele globului,
oameni altminteri raţionali şi integri, au avut experienţe
de ”conştiinţă cosmică,” în care percepţia
vieţii devine extrem de limpede. Antagonismele reprezentate
de bine şi rău, viaţă şi moarte, fiinţă
şi nefiinţă, sine şi altul, sunt resimţite
ca polii sau ondulaţiile unei energii unice, veşnice
şi armonioase, iradiind un sentiment de bucurie şi dragoste.
Sentimentul poate fi întrutotul subiectiv, fără a se
referi la ”realitatea exterioară” (ca şi cum ”exteriorul”
ar putea fi independent de ”interior”), dar el ne ia prin surprindere,
ivindu-se cu totul independent de dorinţele şi voia
noastră, la fel ca scânteierea fulgerului. A discuta dacă
această viziune este sau nu ”adevărată” este la
fel de aberant ca a întreba dacă senzaţia mea de verde
este aceeaşi cu a ta. Însă viziunea nu este aberantă,
deoarece, în momentul percepţiei, ea este rostul întregii
vieţi şi nu arareori transformă felul de a trăi
al respectivului individ.
Nu putem descrie această viziune
în termenii noştri aproximativi decât spunând că toate
sunt Dumnezeu, că numai Dumnezeu este real, că întregul
univers nu este decât o fărâmă, sau că tu şi
Dumnezeu sunteţi una. În acelaşi timp, experienţa
ţine întrucâtva de domeniul graţiei: ea este dată,
neputând fi provocată printr-un efort al voinţei. În
volumul de faţă am încercat să arăt că
darul Întrupării, al Dumnezeului care devine om (născut
din fecioară, fără efort omenesc), este presupus
şi se împlineşte prin această experienţă,
citând în acest sens spusele Sf. Atanasie: ”Dumnezeu a devenit
om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu.” Dar abordam
subiectul cu infinite precauţii, aşa cum fac întotdeauna
teologii când încearcă să discute hristologia oamenilor
obişnuiţi, ca pe ceva distinct de hristologia lui Iisus.
Căci poziţia adoptată de Biserică, poziţie
ce a dobândit puterea unei dogme, este că Iisus din Nazaret
a fost şi este singurul om născut din femeie care a
fost în acelaşi timp Dumnezeu. Această Dumnezeire este
extinsă asupra altor oameni prin ”participarea lor la natura
umană a lui Iisus,” explicată cu ajutorul concepţiei
greceşti potrivit căreia natura umană este o ”
universalie” sau o ”substanţă” ”reală”, de la care
ne împărtăşim cu toţii. Când cea de-a doua
persoană divină – Dumnezeu Fiul – a asumat această
natură, a asumat toate firile noastre şi a devenit întreaga
umanitate, chiar dacă a lăsat ca persoana (sau egoul)
fiecărui om să fie distinct(ă) şi separat(ă)
de propria sa persoană divină. Cu alte cuvinte, Dumnezeu
Fiul a fost persoana unui anumit om, Iisus. El şi-a asumat
natura, dar nu şi persoana, unor oameni ca Petre, Pavel,
Ioan, ca şi a tuturor celorlalţi.
Privite în retrospectivă,
toate aceste infinite precauţii îmi par a nu fi tocmai o
evanghelie – o uluitoare proclamare a veştii celei bune.
În prezent, îmi este mai uşor să presupun că Iisus
a fost un om ca noi care a avut experienţa spontană
(i.e., naşterea virginală) şi copleşitoare
a conştiinţei cosmice în timpul căreia a devenit
cât se poate de clar că ”Eu şi Tatăl una suntem”
şi că ”înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt.” Să
afirmi aşa ceva în termenii teologiei iudaice era la fel
de imprudent ca a o face azi în termeni creştini. Iisus a
fost nevoit să se pună la adăpost identificându-se
pe sine cu Fiul Omului, Slujitorul care pătimeşte –
un mesia spiritual – prevestit în Isaia II. Ar fi fost scandalos,
ar fi fost de-a dreptul nelegiuit şi blasfemiator să
vină şi să spună ”Eu sunt Dumnezeu” – însuşindu-şi
tronul unui Cirus al universului. Dar, dacă este să
credem Evanghelia Sf. Ioan, siguranţa de sine a învins precauţia
– căci în toate acele pasaje care încep cu ”Eu sunt” Iisus
şi-a înfăţişat experienţa ca atare şi
a ajuns să fie crucificat pentru blasfemie.
Vestea cea bună era că
”în casa Tatălui meu sunt multe locaşuri,” că ucenicii
lui vor fi una, aşa cum el şi Tatăl erau una, şi
vor face lucrări încă mai mari decât el. Pentru creştinul
pios este dificil să-şi dea seama că Iisus nu era
un expert în istoria religiilor şi că el probabil nu
întâlnise pe nimeni care să fi avut parte de o experienţă
mistică la fel de profundă ca a lui. Singurul limbaj
religios aflat la dispoziţia sa era cel al scripturilor ebraice
- limbaj legalist şi profetic, ce îl descrie pe Dumnezeu
ca un Rege-Tată şi care nu putea să se preteze
uşor la interpretări mistice. Pentru a depăşi
sensul literal al scripturilor, misticii evrei – kabaliştii
şi hasidiştii – au fost nevoiţi întotdeauna să
le interpreteze ca pe nişte alegorii deosebit de complexe.
Lui Iisus i-a fost dificil să spună ce simţea nu
doar pentru că, din punctul de vedere al religiei oficiale,
era o blasfemie, ci şi deoarece ar fi fost aberant să
afirme că el personal controla conştient totul, pricinuind
fiece detaliu al universului şi fiind atent la toate rugăciunile
de pretutindeni. Astfel, pe de-o parte, el putea să spună:
”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa,” iar pe de alta:
”De ce îmi zici bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.”
Nu există, însă, asemenea probleme pentru cei a căror
imagine sau non-imagine legată de Dumnezeu nu este monarhică.
Evanghelia trebuie să ne comunice,
aşadar, modul specific în care Iisus a experimentat propria
divinitate. Altminteri, creştinii se pun în situaţia
absurdă de a-şi reproşa că nu urmează
exemplul celui care avea avantajul unic de a fi Dumnezeu, sau,
dacă nu mai mult, măcar ”fiul patronului.” Prin urmare,
”adevărul mântuitor” al Evangheliei nu este atât maniera
în care Iisus a experimentat propria divinitate, cât pedeapsa
la care a fost supus pentru a o fi propovăduit, iar, în cazul
celor care-l urmează pe Hristos, sfinţenia este măsurată
mai ales prin gradul de vinovăţie resimţită
pentru a nu fi capabili de a se ridica la înălţimea
exemplului său. Creştinii nu îndrăznesc să
creadă că, după cum spune Sf. Ioan, li s-a dat
puterea ”de a deveni fiii lui Dumnezeu,” amintindu-ne că
expresia ”fiii lui” înseamnă ”de aceeaşi natură
cu.” Unicitatea religiilor monarhice (iudaism, creştinism
şi islam) constă într-o evidenţiere exagerată
a diferenţei dintre Creator şi creatură şi
într-o transformare a sentimentelor de vinovăţie şi
frică în adevărate virtuţi, ceea ce insuflă
o extraordinară spaimă în faţa morţii – pe
care Iisus o vedea ca pe un izvor de viaţă. Încercarea
de a ”nu te îngrjora” şi, în acelaşi timp, de a ”te
strădui cu frică şi cutremur înspre propria mântuire”
să ascundă, cu adevărat, un paradox teologic foarte
profund? A înlocui frica de lume cu frica de Dumnezeu înseamnă
a substitui o spaimă finită cu una care este infinită
–cu groază osânzii veşnice. Fiind moştenitorul
unei tradiţii de tip monarhic, Iisus a recunoscut această
spaimă, căci este normal ca Palatul Ceresc să aibă
şi temniţe... Însă el a sesizat posibilitatea de
a o depăşi realizându-ne filiaţia divină
- cu alte cuvinte, în experienţa mistică. Fără
o asemenea experienţă, religia este numai strădania
zadarnică de a urma un tip de viaţă pentru care
nu avem nici puterea nici harul necesar, căci nu există
putere într-un har ce rămâne teoretic, care se presupune
că ne-a fost dat şi care, însă, nu se face simţit.
Din această perspectivă,
s-ar părea că Biserica a făcut ca Evangheliile
să fie inoperante înconjurându-l pe Iisus cu o veneraţie
excesivă, aşezându-l pe un piedestal şi accentuându-i
unicitatea într-o asemenea măsură, încât el este, practic,
izolat faţă de condiţia umană. Separându-se
de tradiţiile religiilor mistice din restul lumii, creştinismul
nu apare ca o religie unică, ci, mai curând, ca o bizarerie
cu pretenţii hegemonice. Religia lui Iisus a devenit,
astfel, o religie despre Iisus, pierzându-şi esenţa
şi devenind ridicol de agresivă pe măsură
ce se profila contexul propice unei religii mondiale. Cum poate
exista ”o singură turmă, o singură stână şi
un singur Păstor” dacă nu se recunoaşte faptul
că există deja ”alte oi, care nu sunt din stâna
aceasta”?
După cum era de aşteptat,
volumul Iată spiritul a fost criticat pentru panteismul
său latent – un punct de vedere care, sub nenumăratele
sale forme, repugnă într-o asemenea măsură adepţilor
monarhismului religios încât simplul fapt de a fi etichtat drept
panteist este suficient pentru ca adversarii să nu mai acorde
atenţie argumentelor tale. Dacă nu mai sunt interesat
să mă apăr împotriva acuzaţiei de panteism,
este deoarece, din perspectiva mea actuală, toate doctrinele
privitoare la Dumnezeu – inclusiv ateismul – sunt, la urma urmei,
false şi idolatre, căci doctrinele sunt nişte formule
discursive care nu pot să fie altceva decât nişte indicatori
către viziunea mistică, fără a fi nici pe
departe cei mai buni indicatori. Tot ce pot spune este că
un anume panteism este cel mai puţin incompatibil cu o astfel
de viziune – iar prin panteism (sau panenteism) înţeleg concepţia
potrivit căreia Dumnezeu este întregul câmp de energie al
universului, care include atât aspectele sale pozitive, cât şi
cele negative, şi în care fiece parte sau proces perceptibil
este un soi de microcosmos sau de hologramă. Cu alte cuvinte,
întregul este exprimat în sau este implicit prezent în fiecare
parte, aşa cum este creierul în fiecare dintre celulele sale.
În ochii mei, această perspectivă pare evident mai elegantă
şi mai simplă decât monoteismul.
Teoretic, panteismul poate să
estompeze sau să complice distincţia dintre bine şi
rău, dar ce dovezi avem că monoteiştii au un comportament
mai respectabil decât panteiştii - şi cine stabileşte
criteriile? Principiile şi sancţiunile morale nu au
de câştigat când sunt absolutizate, din acelaşi motiv
pentru care supliciile cauţionate juridic şi pedepsirea
exagerată a unor infracţiuni duc la o scădere a
respectului faţă de lege. Din punct de vedere metafizic
şi intelectual, soluţiile date problemei răului
necesită o conceptualizare mult mai sofisticată în cazul
monoteiştilor decât în cel al panteiştilor. Mai mult,
opinia potrivit căreia orice afirmare a identităţii
Creatorului şi creaturii face imposibilă relaţia
fundamentală de dragoste dintre eu şi Tu, dintre creatură
şi Creator, este lipsită de orice temei pentru cineva
care crede în Sfânta Treime. Căci, atunci, cum ar putea să
existe dragoste reciprocă între Dumnezeu Tatăl şi
Dumnezeu Fiul, dacă ambii, deşi diferiţi, sunt,
totuşi, un singur Dumnezeu? Iar obiecţia că o concepţie
panteistă asupra lui Dumnezeu este prea vagă şi
impersonală pentru a inspira devoţiunea sau harul ar
putea fi îndreptăţită dacă ea nu ar fi decât
o simplă concepţie, dar este lipsită de temei când
ea încearcă să se opună viziunii pe care conceptul
nu face decât să o reprezinte. Oricât de înălţător
şi demn de veneraţie ar fi caracterul lui Iisus, nu
sentimentele pioase l-au inspirat pe Iisus, căci el a fost
ceea ce a fost deoarece a ştiut despre sine că ”Eu şi
Tatăl una suntem,” iar nu pentru că îl acceptase pe
Iisus că Mântuitorul lui. Însă, de la bun început, instituţia
Bisericii nu a luat serios în considerare posibilitatea ca nivelul
de conştiinţă a lui Iisus ar putea fi nivelul de
conştiinţă al creştinului, că, în esenţă,
Evanghelia afirmă că fiecare dintre noi poate experimenta
uniunea cu Dumnezeu în acelaşi mod şi la acelaşi
nivel cu Iisus însuşi. Dimpotrivă, dacă spui, împreună
cu Meister Eckhart, că ”ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu
este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede” este condamnat
ca eretic.
Ceea ce nu trebuie să ne mire,
de vreme ce primii discipoli ai lui Iisus erau evrei, fiindu-le
dificil, deci, să reconcilieze experienţa mistică
şi monoteismul biblic. În loc de a-l imita, l-au venerat,
deoarece ei credeau că - pentru oricine în afară de
Iisus - ar fi fost un semn de orgoliu, infatuare şi neascultare
ca o simplă creatură să fie una cu Creatorul. Căci
monoteismul nu poate îngădui decât tipul devoţional
(bhakti) de misticism, în care unitatea dintre Creator
şi creatură este dobândită prin intensitatea sentimentului
reciproc de dragoste, nu prin descoperirea identităţii
fundamentale. În contextul monoteismului de tip monarhic, să
spui ”Eu sunt Dumnezeu” nu pare să însemne implicit: ”Si
tu eşti de asemenea” căci este ca şi cum ai spune
că ”Eu sunt şeful aici.” În acest context, misticul
este expus la pericolul acelei megalomanii spirituale pe care
Jung o numea ”inflaţie psihică,” în care egoul individului
este perceput ca Dumnezeu, în loc ca Dumnezeu să fie perceput
ca egoul individului – iar creştinismul l-a plasat pe Iisus
tocmai într-o asemenea poziţie. Astfel, creştinul se
menţine într-o frustrare perpetuă, considerându-se mereu
vinovat pentru că nu se ridică la nivelul exemplar al
celui care avea avantajul unic de a fi Dumnezeu întrupat, şi
care, prin definiţie, nu putea fi vinovat.
Se pune, deci, întrebarea: Poate
creştinismul să abandoneze imaginea unui Dumnezeu monarhic
şi să fie în continuare creştinism? De ce ar trebui
să ne batem capul cu asta? Căci, la urma urmei, ce este
mai important – să fii creştin, sau să fii una
cu Dumnezeu? Religia trebuie să fie creştină, islamică
sau hindusă, sau ea poate fi, pur şi simplu, religie?
Desigur, în domeniul religios trebuie să existe aceeaşi
varietate de stiluri ca şi în cultură, dar preocuparea
de a păstra, valida şi propaga creştinismul ca
atare este o confuzie dezastroasă între stilul religios şi
religie. Într-adevăr, acest fanatism exclusivist (împărtăşit
şi de iudaism şi islam) este inerent concepţiei
monarhice şi imperialismului ei implicit. Până şi
teologi foarte erudiţi de talia unor Maritain şi Zaehner
au perpetuat acest jalnic joc al competiţiei spirituale,
făcând distincţia între misticismul ”natural” al hinduşilor
şi buddhiştilor şi misticismul ”supranatural” al
creştinilor şi continuând să blameze celelalte
religii printr-o laudă debilă. Dacă religia creştină
nu poate fi creştină decât în măsura în care pretinde
că este cea mai bună dintre toate religiile posibile,
lumea va răsufla uşurată când ea va pieri.
Desigur, vom fi confruntaţi
cu întrebări foarte concrete, precum: Ce urmează să
facem duminica dimineaţa? Cum îşi vor continua activitatea
nenumăraţii slujitori ai Bisericii? Ce utilitate vom
da clădirilor, fondurilor şi mecanismului administrativ
al Bisericii? Fireşte, creştinismul instituţionalizat
va continua să răspundă celor ce vor avea încă
nevoie de o religie monarhică. Însă un număr considerabil
de preoţi şi chiar congregaţii întregi – pentru
a nu vorbi de milioanele de tineri suficient de inteligenţi
– vor realiza că bisericile trebuie să se ridice la
înălţimea aşteptărilor sau să tacă,
şi că principalul rol al aşezămintelor şi
adunărilor religioase este de a furniza mediul social pentru
experienţa religioasă. Iar acest scop nu va fi atins
prin simple modificări exterioare – prin înlocuirea orgilor
cu formaţii rock şi prin interpretarea lui Kyrie
eleison în manieră jazzistică, nici măcar prin
transformarea bisericilor în centre de ajutor social, cu intenţia
de a practica religia creştină şapte zile pe săptămână
în loc de a ne rezuma să vorbim despre ea duminică de
duminică. Ba, mai mult, putem spera că acest creştinism
monarhic nu va fi practicat, nici măcar duminica,
deoarece, fiind animată de un spirit al datoriei, caritatea
cultivată de el stârneşte resentimente atât în cel care
dă, cât şi în cel care primeşte, căci în clipa
când primul dă sovăind, celălalt se simte vinovat
că primeşte. În schimb, preoţii şi enoriaşii
lor ar trebui să se gândească la eventualitatea ca bisericile
să devină temple pentru contemplaţie şi meditaţie,
fără mobilier aulic, fără strane, bănci,
amvoane şi alte accesorii pentru a transmite în forţă
mesajul Cărţii către o audienţă captivă.
Ei trebuie să aibă în vedere şi necesitatea unor
case unde comunităţile să se poată retrage
în linişte, ca şi consilierea şi instruirea în
variile forme de disciplină spirituală care duc spre
viziunea mistică. Ei trebuie să se întrebe şi dacă
– aşa cum se prezintă lucrurile acum – sunt capabili
să ofere asemenea servicii, pe care educaţia teologică
le neglijează aproape complet. Desigur, dacă grupurile
de creştini nu pot sau nu vor să ofere o religie mistică,
o vor face (şi o fac deja) hinduşii, buddhiştii,
sufiţii, diverşi gurus neafiliaţi şi centrele
de dezvoltare spirituală. Oamenii Bisericii nu-şi mai
pot îngădui să discrediteze aceste lucruri ridiculizându-le
ca pe nişte excentricităţi specifice unor anumite
minorităţi trăznite şi esoterice – ca şi
cum practica intensă a religiei a interesat vreodată,
undeva, majoritatea oamenilor.
Toate acestea mă fac să
nu mai nutresc mari speranţe că suntem pe punctul de
a intra într-o Nouă Epocă a evoluţiei spirituale,
sau să dau credit unor teorii asupra epocilor istorice precum
cele propuse de Joachim de Flora şi Oswald Spengler. Din
fericire, aceste idei, care vor fi discutate în primul capitol
– intitulat ”Epoca Spiritului” – nu reprezintă principala
teză a cărţii. Nu spun că este imposibil să
fim martorii unui mare reviriment spiritual, ci, mai degrabă,
că aceste speranţe apocaliptice şi mesianice îndreptate
spre viitor distrag atenţia de la Eternul Acum, care este
preocuparea esenţială a misticului, încurajând dependenţa
de simpla succesiune temporală ca vehicul al graţiei
şi al evoluţiei spirituale. Faptul că asistăm
simultan la o criză ecologică gravă şi la
o dezvoltare subită a tehnologiei de comunicare de masă
sugerează într-adevăr că lumea se află într-o
situaţie apocaliptică, dacă nu chiar eshatologică,
într-o perioadă de revelare catastrofică şi de
dezastru iminent. În vremuri când viitorul pare să ne dezamăgească,
este cât se poate de firesc să existe un reviriment al religiei
şi al interesului pentru cele veşnice: este ultimul
nostru refugiu. În cele din urmă, el se poate dovedi a nu
fi decât o consolare iluzorie cu ajutorul nălucirilor şi
magiei, sau simpla expresie a disperării noastre strigătoare
la cer. Dar, pe de altă parte, el poate fi ceva asemănător
copleşitoarei senzaţii de uşurare şi pace
pe care o resimt, uneori, oamenii în faţa morţii.
Căci în timpuri precum cele
de faţă, nu putem eluda faptul că, în goana lui
după fericire, putere şi echitate, egoul uman, cu toată
voinţa şi inteligenţa lui, a ajuns într-un impas.
Până şi consolarea adusă de speranţa şi
credinţa religioasă pare lipsită de conţinut
– nefiind decât o modalitate rafinată şi fantezistă
prin care se încearcă salvarea de la dispariţie a personalităţilor
noastre alcătuite cu atâta grijă. Însă personalitatea
este o nălucă mai evanescentă decât corpul însuşi,
fiind o operă de artă efemeră, precum compoziţia
muzicală ce piere pe măsură ce este interpretată.
Dar când se lasă liniştea, auzim o altă melodie,
căci redobândim involuntar simplitatea şi candoarea
de a asculta ce este – acum. La asta se reduce, practic, misticismul
contemplativ – a fi conştient de tot ceea ce se întâmplă
în acest moment, atât în exteriorul nostru, cât şi în interior,
fără a judeca sau comenta, ascultându-ne până şi
gândurile involuntare, ca şi cum ele n-ar fi mai mult decât
sunetul ploii. Aşa ceva devine cu putinţă doar
când este clar că nu există nimic altceva de făcut,
nici vreo cale înainte sau înapoi.
Aşteaptă fără
gând, căci nu eşti încă pregătit pentru
gând:
Astfel, bezna va fi lumină,
iar nemişcarea
dans.
Căci aici, unde nu există nici trecut,
nici viitor, porţile percepţiei sunt limpezite şi
vedem totul aşa cum este – infinit.
Desigur, cei care nu s-au lăsat
niciodată aduşi la nivelul acestei simplităţi
vor avea impresia că este o simplificare exagerată şi
aridă, că – în materie de învăţături,
precepte şi practici - trebuie să existe şi altceva
în afară de asta pentru a atinge efectiv o conştiinţă
de tip religios. Se vor scoate pe tapet, aşadar, toate vechile
obiecţii în legătură cu negativitatea ideilor mistice,
cu dizolvarea Tatălui nostru Ceresc în ”întunericul divin”
sau în ”norul necunoaşterii” despre care vorbesc misticii
occidentali ori în Vidul amorf al buddhiştilor. Nu putem
decât să repetăm că misticul neagă doar concepţiile
şi imaginile idolatre ale lui Dumnezeu, purificând astfel
porţile percepţiei, încredinţat că, dacă
Dumnezeu este real, el nu trebuie căutat într-o anumită
direcţie sau conceput într-o anumită manieră. Pentru
a vedea lumina, nu trebuie decât să te opreşti din visat
şi să deschizi ochii.
Sausalito, California
ALAN WATTS
I N T R O D U C E R E
Este
cât se poate de clar că epoca noastră suferă
de o cumplită sete şi sărăcire a duhului,
nevoi pe care religia creştină instituţionalizată,
aşa cum o cunoaştem, nu le satisface decât arareori.
Ar fi uşor să blamăm lumea modernă, spunând
că ignoră creştinismul, să o condamnăm
pentru păgânismul ei pervers, dacă în sânul religiei
creştine s-ar vădi semnele vreunui reviriment spiritual.
Însă adevărul este că – în afara câtorva excepţii
puţine la număr şi răzleţe – religia
creştină este moartă din punct de vedere spiritual,
lucru pe care minţile cele mai înzestrate ale Bisericii
nu se feresc să-l recunoască şi să-l deplângă.
Această stare de fapt este atât de flagrantă încât
nu are sens s-o evidenţiem decât ca punct de pornire al
unei discuţii constructive. Există nenumărate
scrieri, apaţinând atât creştinilor, cât şi necreştinilor,
în care autorii deplâng, bombăne sau iau în derâdere impasul
Bisericii şi, în genere, declinul religiei de orice fel.
În mare parte, latura constructivă a acestor scrieri este
că ele propovăduiesc şi povăţuiesc
o ”întoarcere” la anumite credinţe şi practici despre
care Biserica ştie foarte bine că ar trebui să
fie acceptate şi practicate, dar nu are tragere de inimă
pentru ele. ”Căci a voi se află în mine; dar a face
binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc.”
În afara şi chiar înăuntrul
Bisericii, omul modern este, prin urmare, indiferent faţă
de religie aşa cum o cunoaşte, dar, totuşi, neliniştea
lui, senzaţia cronică de frustrare pe care o resimte,
apetitul pentru senzaţional ca evaziune, faptul că
recurge sporadic la orice subtitut al religiei – de la cultul
statului până la patima băuturii – demonstrează
că sufletul său doreşte încă acea eliberare
de el însuşi, acea infuzie de viaţă şi tâlc
ce survine odată ce este luat în stăpânire de o putere
mai mare decât el însuşi, aşa cum se întâmplă
doar în cazul uniunii perfecte cu Dumnezeu. Nevoia omului –
a omului modern, în special – de religie, a fost discutată
şi demonstrată în aceeaşi măsură –
dacă nu încă mai amplu – ca şi neputinţa
religiei instituţionalizate de a-i oferi un răspuns
adecvat. Nu trebuie să mai insistăm asupra acestui
punct, căci - dincolo de toate argumentele filosofice,
sociologice şi psihologice care s-au avansat în repetate
rânduri - faptul că o societate creatoare şi relativ
normală psihic trebuie să fie, într-un fel sau altul,
dominată de religie, este întrutotul dovedit de starea
de alienare distructivă a primei civilizaţii complet
secularizate din istorie – civilizaţia noastră.
Dar, pentru a evita orice neînţelegeri,
precizăm că omul şi societatea nu au nevoie doar
de un simplu cod etic, fie acesta acceptat de bună voie
sau impus de sus. Morala este un produs secundar al religiei,
oricât de necesară ar fi ea. Pentru a fi creator şi
echilibrat psihic, omul trebuie să aibă, sau măcar
să se simtă a fi într-o relaţie plină de
semnificaţie, să se simtă una cu viaţa,
cu realitatea însăşi. Nu este suficient să fie
legat de un anume grup sau ideal uman, deoarece el ştie
că oamenii şi popoarele mor şi că în spatele
lor se află o realitate mai neschimbătoare – realitatea
universului natural, iar, în spatele acesteia, cea a zeilor
sau a lui Dumnezeu. Religia trebuie să pună omul în
legătură cu rădăcina sau teimeiul realităţii
şi al vieţii. Fără o asemenea legătură,
omul nu poate simţi că viaţa lui are vreo semnificaţie
practică şi obiectivă. În lipsa acestei legături,
el simte că viaţa este goală şi lipsită
de sens, în haosul căreia el crează semnificaţii
pur artificiale şi fanteziste din capul lui. El simte vag
că, în cele din urmă, golul realităţii îi
va înghiţi fanteziile şi că, prin urmare, perpetuându-le
nu face decât să amâne înfrângerea finală. Acest lucru
este, poate, rareori conştientizat. Când eşti absorbit
în crearea unor semnificaţii artificiale, este posibil
să uiţi, o vreme, realitatea, deşi senzaţia
de zădărnicie rămâne ca un curent subiacent al
simţirii, ce irumpe în planul conştient în vremuri
de restrişte. În asemenea momente, omul ştie
că are nevoie de religie; alteori, el o simte ca
pe un gol inexplicabil în inimă.
Actualul declin al religiei instituţionalizate
provine din faptul că – până şi pentru slujitorii
Bisericii - ea nu oferă decât arareori cunoştinţa
uniunii cu acea realitate subiacentă universului. Cu alte
cuvinte, religia practicată de Biserică în epoca modernă
nu este preocupată decât în foarte mică măsură
să ofere conştienţa uniunii cu Dumnezeu. Ea nu
este o religie mistică, şi, din acest motiv,
ea nu este religie în sensul deplin şi esenţial al
cuvântului.
După câte se pare, adevărul
că, pentru a avea vreun rost, religia trebuie să fie
mistică a fost întotdeauna negat de o mare parte dintre
oameni, inclusiv teologi, care nu ştiu ce este misticismul,
asociindu-l cu transele extatice, cu viaţa solitară
a eremitului, cu anumite concepţii întrutotul negative
despre Dumnezeu, cu menţinerea minţii într-un gol
desăvârşit timp de ore în şir, cu raţionamentele
vagi, cu panteismul, cu dezgustul faţă de acţiune
şi pentru viaţa concretă, fizică, uitând
că toate aceste lucruri sunt doar aspectele absurde şi
aberante ale religiei mistice, neavând nimic în comun cu esenţa
ei. Esenţa ei este conştientizarea
uniunii cu Dumnezeu, iar această conştientizare va
presupune respectivele aberaţii ale negativismului doar
dacă Dumnezeu este conceput ca ostil faţă de
lume iar nu drept creatorul ei plin de dragoste.
Înspre aproape orice Biserică
ne-am îndrepta privirile, vom constata că doctrina şi
practica religiei mistice este şi a fost de foarte multă
vreme neglijată aproape total. Chiar şi pentru comunităţile
inteligente, învăţătura şi proprovăduirea
Bisericii se preocupă aproape exclusiv cu o mulţime
de probleme ce au în vedere aspecte minore ale moralităţii,
sau, în bisericile protestante de orientare liberală, cu
politica şi cu nişte vagi principii etice. Putem merge
şi mai departe, afirmând că întreaga atmosferă
şi atitudine a Bisericii moderne are foarte puţin
sau nimic în comun cu Realitatea care controlează şi
face să fie universul nostru. Ştiinţa a oferit
epocii noastre o viziune incitantă asupra acestui univers,
iar asta face necesară o concepţie la fel de fabuloasă
şi splendidă asupra lui Dumnezeu, împreună cu
o manieră adecvată de veneraţie. În comparaţie
cu această viziune asupra universului, care, lipsită
de ajutorul religiei, a şubrezit până la nimicire
concepţia omului asupra lui Dumnezeu, Biserica de azi pare
întrutotul nevolnică.
Dacă, în mare măsură,
protestantismul a decăzut la nivelul unui simplu moralism,
nemaifiind o religie, catolicismul păstrează anumite
elemente esenţiale ale religiei, dar le exprimă în
forme teologice şi sacramentale ce rămân în cea mai
mare parte neînţelese, atât înăuntrul, cât şi
în afara Bisericii. Aşa cum este propovăduit în genere,
catolicismul este un sistem de doctrine şi practici foarte
coerent dar, la urma urmei, lipsit de semnificaţie ultimă.
Chiar şi catolicii mai inteligenţi ştiu foarte
multe despre religia lor, însă extrem de puţin
sau nimic din ea, căci, în minţile lor, există
o confuzie gravă între simboluri şi semnificaţia
acestora. De exemplu, una este să crezi în Întrupare ca
eveniment istoric; însă este altceva să înţelegi,
chiar şi la nivel intelectual, ce înseamnă ea, şi
cu totul altceva să trăieşti acea semnificaţie
în termenii vieţii şi conştienţei de fiecare
zi. Dar, deoarece, în discursul său oficial, catolicismul
este prea puţin preocupat să explice sau să experieze
Întruparea şi celelalte simboluri dogmatice ale sale, ea
seamănă cu o formulă algebrică de mare complexitate,
vădind logică şi chiar frumuseţe internă,
dar fără a oferi prea multe indicii despre realităţile
la care se referă termenii ei. Astfel, puţini catolici
conştiezează că, în spatele evenimentelor cosmice
şi isiorice descrise de dogmă, există realităţi
de ordin spiritual iar încă şi mai puţini experimentează
acele realităţi. Vom explica pe scurt motivele acestei
stări de fapt.
Carenţele religiei bisericeşti
nu pot fi remediate printr-o simplă modificare superficială
a metodelor de proprovăduire şi de cult, deoarece
ele sunt simptomele unei carenţe profunde, de ordin spiritual.
Dezgustătoarele manifestări exterioare ale vieţii
bisericeşti moderne – preeminenţa organizaţiei
ca atare, propovăduirea inadecvată, obscurantismul
doctrinar, lipsa de credibilitate, absenţa contactului
direct la realitate, însăşi dezbinarea Bisericii –
toate acestea provin din faptul că creştinismul modern
nu are sentimentul uniunii cu Dumnezeu. Prin urmare, Biserica
nu are puterea spirituală pentru a promova o moralitate
creatoare, pentru a vorbi cu acea convingere care converteşte,
pentru a înţelege adevărata semnificaţie a doctrinei
şi dogmei, şi încă mai puţin pentru a crea
o cultură şi o ordine socială creştină
în scopul de a înlocui haosul steril al culturii noastre secularizate
din prezent.
Ştim foarte bine că mulţi
dintre teologii şi prelaţii noştri importanţi
şi respectaţi contestă opinia potrivit căreia
singura modalitate de a revigora Biserica este prin intermediul
religiei mistice. În rândurile clerului, un glas care promovează
o atare opinie este ignorat politicos, tratându-l ca un mesager
aflat la ”limita normalităţii,” ca un extremist, cineva
înclinat spre interpretări mult prea simpliste. Este posibil
ca – aşa cum afirmă ei – misticismul să nu fie
izvorul nesecat al religiei. Dar, cel puţin, el este un
element, şi încă unul esenţial, în acel izvor
nesecat, iar deoarece el lipseşte atât de flagrant din
religia propovăduită de Biserică în epoca modernă,
ne putem permite să-i exagerăm importanţa. Biserica
s-a îndreptat întotdeauna spre poziţii extreme ca un om
pe două picioare – iar cineva nu poate păşi punându-şi
simultan ambele picioare înainte.
Celelalte remedii propuse pentru
însănătoşirea Bisericii au două carenţe
grave. Prima carenţă este că ele sunt superficiale
– simple corecţii ale simptomelor exterioare. Apoi, ele
sunt remedii de origine umană, izvorâte din teama de un
eventual colaps total al Bisericii, o Biserică din care
a dispărut credinţa în Dumnezeu şi în lucrarea
nemijlocită a Duhului Său Sfânt. Ele ignoră caracterul
teleologic al istoriei omeneşti şi dezvoltarea organică
a creştinismului. Prin urmare, ele nu pot sesiza că
religia creştină este pe punctul de a începe o etapă
a dezvoltării sale ce nu este doar necesară pentru
revigorarea Bisericii, ci este certă, în măsura în
care ceva poate fi cert. Însă creştinii din epoca
modernă nu sunt obişnuiţi să gândească
astfel. Ei vorbesc despre Biserică de parcă ea ar
fi o instituţie părăsită de Dumnezeu, una
având caracter pur uman, ce se va prăbuşi, dispărând
din istorie dacă oamenii nu fac ceva în legătura cu
asta. Deşi nu este locul aici să demonstrăm eroarea
inerentă acestei opinii, pentru moment ne vom rezuma a
spune că Sfinţii Părinţi ar fi considerat-o
întrutotul contrară învăţăturii lor bisericieşti
şi ar fi etichetat-o drept pură erezie. Spre deosebire
de aceste remedii ambigue şi de carenţele lor, se
pare că religia mistică nu este deloc superficială,
deoarece misticismul nu este un remediu aplicat cu mijloace
omeneşti, el aflându-şi sorgintea în Dumnezeu, în
lucrarea Sfântului Duh.
Ce îşi propun prelaţii
noştri cu vederi mai ample să facă în
legătură cu starea bisericii creştine? Unii ar
dori ca Biserica să se angajeze cu îndrăzneală
pe tărâmul politicii ”progresiste,” sacrificând toate diferenţele
doctrinare de dragul unităţii creştine, o unitate
realizată doar în plan etic; alţii ar dori să
adapteze învăţătura Bisericii pentru a corespunde
întrutotul gândirii moderne, sau să confere un plus de
eficacitate pregătirii preoţilor, punându-le la dispoziţie
instrumentele psihologiei moderne; alţii, în schimb, vor
ca Biserica să câştige cât mai mulţi credincioşi
pe toate căile posibile pentru ca apoi să domine guvernele
cu ajutorul grupurilor de presiune şi al tertipurilor polititicianiste;
iar acestea nu sunt decât propunerile cele mai superficiale
şi fastidioase. Minţile mai luminate reclamă
lucruri mai puţin excentrice şi mai dificile. Ele
pretind o preoţime înzestrată cu un plus de pătrundere
intelectuală, familiarizată cu gândirea modernă
şi versată pe tărâmul apologeticii; o instrucţie
susţinută, astfel încât credinţa creştină
să fie riguros explicată în termeni inteligibili pentru
mintea modernă; o formă de cult perfecţionată,
asupra căreia reformatorii catolici şi protestanţi
au cazut de acord într-o mare măsură; şi au cerut
– mai presus de toate – sfinţi, creştini ce au o credinţă
profundă şi eroism moral, creştini ce vor face
mai mult pentru Dumnezeu, pentru om şi pentru Biserică
decât pletora de gânditori, profesori şi specialişti
în liturgică.
Este cert că, în primul rând,
avem nevoie de sfinţii lui Dumnezeu. Ce n-ar putea face
un alt Sfânt Francisc sau un alt John Wesley pentru Biserică
şi societate? Dar sfinţii nu se ivesc decât arareori
în religii preocupate aproape exclusiv de etică. Sfinţenia
este, printre altele, rodul credinţei, şi nu se putem
aştepta să apară sfinţi decât în cazul în
care creştinii cred cu atâta putere în Dumnezeu că
sunt dispuşi să renunţe la vieţile proprii
pentru el. Nicio mişcare, niciun individ nu a avut vreodată
putere în lipsa unui anumit crez, ceva în care să crezi
atât de puternic încât merită să mori pentru el. Principiile
etice nu inspiră o asemenea devoţiune, căci lucrul
în care crezi trebuie să aibă mult mai multă
realitate decât un mod de comportare sau un sistem social abstract.
El trebuie să fie o persoană, un soţ, o soţie
sau un copil pe care îl iubim, sau un grup de persoane, o societate,
sau, cineva şi mai demn de încredere decât toate acestea,
Dumnezeu care este realitatea însăşi. Dar, după
cum am văzut, religia propovăduită de Biserică
în epoca modernă nu dovedeşte prea multă credinţă
în Dumnezeu, şi încă mai puţină în Iisus
Hristos. În practică, şi adesea în teorie, credinţa
ei în Dumnezeu este superficială şi vagă, fiind
rareori propovăduită sau proclamată. Despre Dumnezeu
nu se predică prea des.
Avem, aşadar nevoie atât de
credinţă, cât şi de sfinţenie. Ce vom face,
însă, pentru a le dobândi? În ceea ce priveşte credinţa,
Biserica are un rezervor fără egal de scrieri dedicate
naturii lui Dumnezeu şi motivelor pentru a crede în el
– motive cât se poate de solide şi de respectabile din
punct de vedere intelectual. Cât despre sfinţenie, Biserica
are secole de experienţă în disciplinele spiritului,
putând să explice moralitatea cea mai elevată în termeni
extrem de clari. Avem aici toate tehnicile şi nu ne rămâne
decât să le practicăm. Însă nu o facem. ”A voi
se află în mine; dar cum să fac binele nu aflu.”
Problema este că suntem încă
la suprafaţa lucrurilor. Tehnica nu este suficientă.
Simpla disciplină nu este suficientă. Există
zeci şi zeci de creştini râvnitori, preoţi şi
laici, care îşi practică exerciţiile spirituale
în fiecare zi – îşi spun rugăciunile, meditează
cu regularitate, repetă Serviciul Divin, se spovedesc,
participă la sau oficiază SfântaLiturghie, şi,
din când în când, întră în recluziune voluntară .
Alţii se avântă în domeniul asistenţei sociale
şi al operelor de caritate, dăruindu-şi tot timpul
şi toată averea săracilor. Cu toate acestea,
focul Sfântului Duh nu pogoară asupra lor decât foarte
rar, şi – după câte se pare – din pură întâmplare.
Şi de-aş împărţi
toată avuţia mea, şi de-aş da trupul meu
ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
În practicarea disciplinelor spirituale,
ca şi în tentativa de a dobândi credinţa, cei mai
mulţi dintre noi suntem precum maimuţele. Noi nu înţelegem
starea lăuntrică a sfântului, şi încercăm
s-o dobândim printr-o simplă imitaţie a semnelor sale
exterioare. Copiem acţiunile şi ideile sfântului,
dar deoarece ele nu înseamnă nimic pentru noi, tentativa
nu este decât o corvoadă fără niciun rezultat.
Fără a greşi prea mult, maimuţa ar putea,
de exemplu, să descrie o orchestră ca o adunare de
oameni care suflă în tuburi de metal şi de lemn, lovesc
în pieile unor porci şi freacă măruntaiele unor
pisici moarte cu nişte baghete lungi făcute din păr
de cal. Desigur, noi putem descrie activitatea orchestrei într-o
manieră mai inteligibilă, deoarece îi putem înţelege
menirea adevărată – muzica. Dar pentru o maimuţă,
muzica nu înseamnă nimic; ea este doar o succesiune de
zgomote produse prin suflat, lovit şi frecat. Maimuţa
fiind, totuşi, invidioasă pe realizările omeneşti,
poate fi convinsă uşor să imite (până se
plictiseşte) acţiunile omului care nu înseamnă
nimic pentru ea, să facă mişcările celui
care cântă la trompetă sau la vioară, fără
vreun rezultat semnificativ din punct de vedere muzical. Şi
o fiinţă umană poate învăţa să
stăpânească toate tehnicile muzicii, fără
a fi vreodată un muzician autentic.
Tot astfel, frumuseţea morală,
pacea interioară şi puterea spirituală a sfinţilor
şi misticilor sunt calităţi pe care nenumăraţi
oameni ar dori să le aibă. Însă nu este de niciun
folos să imităm acţiunile exterioare sau chiar
şi ideile care au insufleţit din interior asemenea
persoane dacă nu înţelegem semnificaţia pe care
o exprimă aceste idei şi acţiuni. Dacă nu
înţelegem şi preţium această semnificaţie,
eforturile noastre de a fi asemeni celor mari sunt tot atâtea
încercări de a produce cauza cu ajutorul efectului, de
a face ca focul să provină din fum. Semnificaţia
pe care o exprimă sfântul şi misticul în idee şi
acţiune este Dumnezeu. Ei gândesc şi acţionează
astfel deoarece, într-o manieră foarte specială, ei
sunt stăpâniţi de această viaţă care
este Dumnezeu, cam în acelaşi fel în care inima şi
mintea unui dansator este stăpânită de muzica pe care
o interpretează cu ajutorul mişcărilor corporale.
Însăşi ideea de
Dumnezeu nu este decât o interpretare a realităţii
misterioase care animă şi ia în posesie sfântul; ea
este o viaţă, o fiinţă, tradusă într-o
formă a gândului, aşa cum cineva ar încerca să
reprezinte o culoare printr-o formă, străduindu-se
să interpreteze frumuseţea nuanţei prin frumuseţea
liniei. Astfel de interpretări constituie geneza tuturor
doctrinelor religioase – atât cele de ordin metafizic, cât şi
de ordin moral; ele sunt instrumente şi tehnici pentru
a exprima tâlcul divin. Dar, trecute prin mâinile atâtor oameni,
ele devin precum instrumentele muzicale încăpute pe mâinile
maimuţelor; ele sunt lipsite de orice semnificaţie
lăuntrică pentru cei care le folosesc şi pentru
cei care le văd folosite astfel. Unii speră ca această
imitaţie îl va transforma, cumva, într-un sfânt care a
dobândit viaţa veşnică, deşi el nu cunoaşte
natura veritabilă a acestor idealuri. Celălalţi
privesc de-a dreptul năuciţi de atâta activitate fără
vreun rezultat semnificativ.
În creştinism, credinţa
şi practica şi-au pierdut vigoarea deoarece imensa
majoritate a creştinilor, atât cei fervenţi, cât şi
cei superficiali, nu ştiu despre ce vorbesc. Ne grăbim
să precizăm că o asemenea cunoaştere nu
ţine de simpla învăţare didactică, de discernământul
filosofic şi teologic. Căci, deseori, teologul a sesizat
tot atât de puţin semnificaţia religiei sale ca oricine
altcineva. El cunoaşte ideile; cunoaşte relaţiile
dintre idei; cunoaşte evenimentele istorice – povestea
lui Hristos – pe care se întemeiază aceste idei. El cunoaşte
dogma Treimii, a Întrupării, a Naşterii din Fecioară,
şi doctrina Ispăşirii, putând să le descrie
cu acurateţe. Însă, deoarece el nu ştie, sau
nici măcar nu poate aproxima, ce înseamnă ele, neavând
conştiinţa uniunii cu Dumnezeu, modul în care le descrie
– deşi întrutotul corect – este la fel de sărac în
informaţii şi semnificaţie ca şi descrierea
pe care maimuţa o face orchestrei.
Incapacitatea respectivului teolog
de a sesiza tâlcul religiei sale nu provine, pur şi simplu,
din faptul că este un erudit neinteresat să o practice.
Căci practica, la fel ca şi gândirea lui, nu este
decât simplă imitaţie. Precum maimuţa, el imită
acţiunile şi ideile Sfinţilor Părinţi
şi ale sfinţilor, fiind convins că nu devine
sfânt pentru că nu imită cu suficientă râvnă.
Ceea ce îl interesează pe teolog
în dogma Naşterii din Fecioară a lui Hristos – de
exemplu – este dacă şi cum s-a întâmplat.
El se preocupă aceste două aspecte întrutotul secundare,
în loc să se întrebe de ce s-a întâmplat şi
să descopere ce înseamnă ea. Secole de-a rândul, teologii
s-au ciondănit şi armatele s-au încăierat deoarece
nu puteau să cadă de acord asupra celor ce se întâmplă
la Liturghie – dacă pâinea şi vinul pot deveni efectiv
Trupul şi Sângele lui Hristos şi dacă da, cum.
Dar, dacă toată acea energie ar fi fost folosită
pentru a descoperi ce ar putea să însemne o asemenea
taină, ce dezvăluie ea despre natura lui Dumnezeu
şi despre calea de cunoaştere a lui Dumnezeu, istoria
Europei s-ar fi putut scrie într-o notă oarecum mai veselă.
Atâta timp cât mintea omenească
a putut să accepte învăţăturile Bisericii
fără a cauta o semnificaţie mai profundă,
nu părea să existe nevoia urgentă de a le cerceta
prea îndeaproape. Era suficient că anumite lucruri erau
adevărate, că anumite întâmplări miraculoase
avuseseră loc; omul se putea foarte bine rezuma să
venereze miracolele, iar simplul fapt de a fi prezent la şi
de a se supune unor varii discipline mentale şi rituale
conferea o anume sfinţenie vieţii sale. Căci
maimuţa care imită omul nu este chiar atât de maimuţă
ca sora ei aflată în stare absolut naturală. Însă
acum, când adevărul şi istoricitatea marilor dogme
au fost puse serios sub semnul întrebării, nu ajunge să
dovedeşti şi să afirmi o dată în plus că
”aceste lucruri s-au întâmplat.” Îndoielile au un scop, şi
cu ajutorul lor facem un pas înapoi pentru a reuşi o săritură
mai bună. Iar omul modern cuprins de îndoială, dacă
îşi înţelege corect golul din inimă, va putea
să spună: ”Da, tu poţi să-mi dovedeşti
că aceste lucruri sunt adevărate – că există
un Dumnezeu viu care a devenit Om, născut dintr-o Fecioară,
care a murit pentru mântuirea noastră, a înviat trupeşte
din morţi şi s-a înălţat la ceruri, de unde
va veni să judece vii şi morţii. Şi ce dacă-i
aşa? Ce înseamnă toate aceste evenimente? Nu doresc
un set de idei stranii, deşi adevărate. Nu mă
interesează în mod deosebit asigurarea că, la rândul
meu, şi eu voi învia trupeşte din morţi, nici
nu doresc un cod de conduită numai pentru a avea unul.
Îl vreau chiar pe Dumnezeu. Vreau ca viaţa mea să
se însoţească şi să fie pe veci una cu tâlcul
tuturor lucrurilor. Ce legătură are asta cu religia
ta sofisticată şi – ce-i drept –pitorească?”
Astăzi, în Biserică şi
în afara Bisericii, există mii de suflete care realizează
– deşi nu întotdeauna foarte limpede – că ceea ce
doresc de la religie nu este un set de simboluri doctrinare
şi rituale sau o serie de precepte morale. Ele îl vor chiar
pe Dumnezeu, oricum ar fi el numit; ei doresc să fie hrăniţi
de viaţa şi puterea lui creatoare; ei vor să
experimenteze conştient, să ştie nemijlocit cum
este să fii una cu Realitatea însăşi, pentru
ca vieţile lor – altfel, atât de efemere şi lipsite
de semnificaţie – să poată dobândi o semnificaţie
veşnică. De aici – popularitatea tuturor sectelor
mistice şi pseudo-mistice, de la neo-hinduism, pentru cei
cu pretenţii, la ”Unitate” pentru cei mai puţin rafinaţi.
Ei nu ştiu - şi nici nu ne putem aştepta de la
ei să ştie – că Biserica deţine, sub şapte
lacăte (sau poate doar sub greutatea celor care stau pe
capac), aurul curat al religiei mistice. Ei au şi mai puţin
habar că nu se poate înţelege pe deplin crezul şi
tainele decât în termenii vieţii mistice. Iar ei nu ştiu
aceste lucruri deoarece cei mai mulţi reprezentanţi
şi învăţători ai Bisericii nu le ştiu
nici ei. Căci, în timp ce ei susţin poziţia oficială
a instituţiei, potrivit căreia viaţa eternă
constă în cunoaşterea lui Dumnezeu - şi în nimic
altceva – bisericile de tot soiul sunt preocupate de aproape
orice altceva în afara cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele se
preocupă de gramatica, de sintaxa, de tehnica prin intermediul
cărora cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi exprimată.
Dar la ce ne foloseşte perfecta stăpânire a limbajului
când nu este nimic de spus, nici un tâlc de exprimat? La ce
folosesc principiile morale fără putere morală
şi acuitate morală?
Cunoaşterea lui Dumnezeu, realizarea
propriei uniuni cu Dumnezeu, pe scurt, misticismul, este necesar(ă).
El nu reprezintă doar rodul religiei; el este chiar sămânţa
ei, ascunsă în floare ca o împlinire a ei şi existând
încă dinaintea rădăcinii, ca origine a ei. Nu
există ”religie elevată” fără misticism,
deoarece nu se poate sesiza semnificaţia realităţii
fără misticism. El este sine qua non, este
elementul indispensabil – cea dintâi şi cea mai
importantă poruncă: ”Să-l iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul
tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul
tău.” Toată Legea depinde de asta. De asta depind
toate regulile şi tehnicile, care, separate de această
poruncă, îşi pierd orice semnificaţie.
Şi tocmai aici este problema.
Religia mistică nu este o tehnică, un remediu aflat
la îndemâna oamenilor. Ea este lucrarea Sfântului Duh. Misticismul
este necesar; trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu
cu toată fiinţa ta – dar asta nu se poate realiza
prin imitaţie. Nu există reguli şi metode, nu
există vreo tehnică exactă pe care s-o copiezi
pentru a ajunge la cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu.
Un lucru este indispensabil – este absolut necesar - şi,
totuşi, nu putem spune: ”Fă asta şi va fi al
tău.” În pofida nenumăratelor tentative de a face
aşa ceva, în ciuda celor care pretind s-o fi făcut,
asta nu se poate face. Există mii de metode pentru
a exprima cunoaşterea şi dragostea lui Dumnezeu, dar
niciuna pentru a le realiza. Şi, totuşi, acest lucru
se întâmplă – Dumnezeu este cunoscut şi iubit.
Nu putem descoperi o metodă
pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum nu-l putem
crea pe Dumnezeu, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu este
însuşi Dumnezeu care sălăşluieşte în
suflet. Noi putem, cel mult, să-i pregătim intrarea,
să nu-i stăm în cale, să îndepărtăm
barierele, căci până când Dumnezeu însuşi îşi
va face simţită lucrarea în noi, nu avem cum să
avansăm în această direcţie. Putem, totuşi,
să fim siguri că el va acţiona – mai precis,
că el acţionează deja – deşi ne este
greu să conştientizăm această acţiune,
deoarece încercăm mereu să punem propriile noastre
imitaţii şi substitute în locul lui. Nu putem privi
pe fereastră deoarece am zugrăvit imagini pe sticlă.
Aşadar, nimic nu se poate întâmpla până ce vom fi
renunţat la orice metodă şi subterfugiu pentru
a-l lua în stăpânire pe Dumnezeu, până ce ne vom convinge
că, fie că o ştim sau nu, Dumnezeu ne posedă
întrutotul şi inevitabil, aici şi acum. Căci Dumnezeu nu poate fi luat în
stăpânire decât lăsându-ne stăpâniţi de
Dumnezeu. Misticismul este o acţiune la diateza pasivă.
De sute de ani, occidentalul a fost
convins că, în cele din urmă, va putea să-şi
rezolve toate problemele făcând ceva în legătură
cu ele. Confruntarea cu o problemă în legătură
cu care nu poate face nimic este pentru el un foarte util exerciţiu
de smerenie. Şi, totuşi, problema trebuie rezolvată.
Situaţia ar fi alienantă şi imposibilă dacă
totul s-ar rezuma la asta. Dar lucrurile nu se opresc aici,
deoarece, după cum am văzut, cunoaşterea mistică
este ceva oferit sufletului de către Dumnezeu, şi,
într-un anume sens, ea este deja oferită sufletului – acum
şi mereu. În acelaşi sens, Dumnezeu este lucrul cel
mai flagrant şi mai incontestabil din lume, iar uniunea
cu Dumnezeu este realiatea funciară şi inevitabilă
a vieţilor noastre. Însă Dumnezeu este atât de evident,
de inevitabil şi apropiat de noi, încât nu ne dăm
seama de el. Încercarea de a-l vedea pe Dumnezeu seamănă
cu tentativa de a-ţi vedea proprii ochi, căci el este
mai aproape de noi decât suntem noi înşine.
Minţii omeneşti îi este
greu, totuşi, să accepte sau să admită acest
adevăr, deoarece ea este atât de orgolioasă şi
dornică să se impună, că îi lipseşte
graţia necesară pentru a primi un asemenea dar. Omul
încearcă mereu să-l confecţioneze pe Dumnezeu,
sau ceva care să-i amintească de Dumnezeu pentru propriul
uz, ignorând-o, aşadar, pe cea care i se oferă concret,
deoarece acceptarea unui dar nu-i consolidează reputaţia.
Iar omul se simte vinovat dacă nu poate să adune cât
mai multe dovezi ale recunoaşterii de care se bucură.
Şi, totuşi, acest adevăr este vestea cea bună
a evangheliei, el este principiul de bază al religiei mistice.
Nu trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu; el este deja
aici şi acum, iar a-l căuta ar însemna că nu
e. În acest sens, noi nu trebuie să dobândim uniunea
cu Dumnezeu; ea este dată deja, ca o manifestare a dragostei
divine. A încerca să o realizăm prin propriile noastre
eforturi înseamnă a desconsidera această dragoste
şi a afirma implicit că darul nu este oferit. Conform
aceluiaşi principiu –deşi acest aspect se cere explicat
în detaliu – chiar şi starea de conştientizare mistică
a lui Dumnezeu este dată acum, în timp ce a o căuta
cu ajutorul vreunei metode sau tehnici presupune contrariul.
Există şi un al doilea
sens, potrivit căruia Dumnezeu lucrează înăuntrul
sufletului, deşi nu la un nivel atât de profund ca în primul
sens. În viaţa indivizilor, a societăţilor şi
a Bisericii, există momente când Sfântul Duh conferă
o mai mare capacitate de a realiza aceste daruri spirituale
– o capacitate care nu trebuie confundată cu darurile propriu-zise.
În ciuda faptului că semnele pe care le vedem în jurul
nostru nu sunt deloc favorabile, potrivit anumitor puncte de
vedere, tipul generic şi dezvoltarea istorică a Bisericii
Occidentale sugerează cât se poate de clar că Biserica
în totalitatea ei se apropie de o perioadă în care aptitudinea
pentru religie mistică va spori într-o măsură
nemaiîntâlnită până în prezent. După câte se
pare, trei factori conlucrează pentru a modela caracterul
acestei perioade – presiunea evenimentelor exterioare, legile
universale ale creşterii şi dezvoltării organismelor,
şi mişcările lăuntrice ale Sfântului Duh.
Ne confruntăm, aşadar,
cu trei probleme. Mai întâi, care este formula generică
de dezvoltare istorică a Bisericii Occidentale, apoi, cum
şi de ce are ea nevoie şi tinde către o epocă
în care viaţa şi gândul creştinilor vor fi mai
impregnate de misticism? În al doilea rând, în ce anume constă
această religie mistică, care sunt principiile ei
spirituale şi psihologice? În al treilea rând, cum poate
dezvoltarea religiei mistice să ne îngăduie accesul
la o înţelegere mai profundă a doctrinei creştine,
conducându-ne de la simbolul exterior la semnificaţia lui
lăuntrică, şi cum influenţează ea şi
care sunt efectele acestei influenţe asupra modului în
care creştinii înţeleg să-şi trăiască
viaţa?
Salt la inceputul paginii
|
|