[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



 ALAN WATTS

Alte pagini traduse din Alan Watts pe site aici


DUH SI CONTEMPLATIE
UN STUDIU DESPRE NECESITATEA EXPERIENŢEI MISTICE ÎN RELIGIE

Carte în curs de aparitie, detalii aici:
http://www.edituraherald.ro

O carte aflatã în pregãtire la Editura HERALD.
Putem arunca o privire prin bunãvointa traducãtorului, d-l Marian Stan.

 PREFAŢA EDIŢIEI NOI

                Această carte a fost scrisă acum douăzeci şi cinci de ani, pe vremea când experimentam, încercând să mă identific complet cu religia creştină – într-o asemenea măsură încât eram preot al bisericii anglicane, capelan episcopal al Universităţii de Nord – Vest, şi capelan examinator al candidaţilor pentru hirotonisire în dioceza Chicago. Înaintea acestui experiment, de la vârsta de cincisprezece ani, fusesem mai degrabă buddhist decât creştin, chiar dacă am fost şcolit în cel mai important centru al Bisericii Anglicane unde am învăţat creştinismul într-o altă versiune decât cea înfăţişată aici. În adolescenţă o respinsesem, însă, cu trecerea timpului, am aprofundat studiul religiilor comparate, iar misticismul creştin mi-a sugerat o modalitate în care aş fi putut opera prin intermediul formelor şi în termenii religiei oficiale, în formele şi termenii culturii occidentale. Nu doream să fiu un intrus excentric, având impresia că creştinismul catolic ar putea fi propovăduit şi practicat ca o formă a acelei filosofii perene ce reprezintă aurul ascuns sub zgura discursului exclusivist al fiecărei religii importante.

                Cred în continuare că experimentul a fost valid, consimţind la republicarea volumului Iată spiritul în convingerea că el se poate dovedi util acelor nu puţini teologi catolici şi protestanţi care sunt suficient de emancipaţi pentru a-l înţelege. Căci vorbeşte despre propria lor situaţie, pe limba lor – într-o mai mare măsură, probabil, decât lucrările mele teologice de mai târziu, The Supreme Identity (1950), Myth and Ritual in Christianity (1953) şi Beyond Theology (1964), ce înfăţişează modalitatea în care privesc aceste chestiuni în prezent.

                Chiar şi acum douăzeci şi cinci de ani, acest experiment a fost încununat de un oarecare succes. Dacă nu l-am continuat, este pentru că stilul meu boem de viaţă nu se potrivea cu tipicul ecleziastic şi deoarece, chiar şi în acea vreme, eram stânjenit de imperialismul spiritual al Bisericii, despre care mulţi creştini cred că este o condiţie sine qua non a calităţii de creştin, ca şi cum n-ai putea fi un creştin adevărat fără să fii, în acelaşi timp, un misionar fervent. Însă pe acea vreme - şi într-o şi mai mare măsură astăzi – atât clerul, cât şi laicatul însetau după o abordare mistică a creştinismului, care să privească experienţa de tip spiritual şi non verbal a divinului, mai curând decât simpla doctrină şi preceptele sale. Cu toate acestea, acum ca şi atunci, Biserica este precumpănitor didactică şi discursivă, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa lumii. Principala preocupare a liturghiilor ei este de a-i spune lui Dumnezeu ce să facă şi oamenilor cum să se comporte. Prin raţionalizarea serviciului divin şi prin celebrarea lui în limbile vernaculare ce au înlocuit latina, până şi Biserica Romană a transformat liturghia într-o ocazie de a împuia capul credinciosului cu gânduri, aspiraţii, consideraţii şi decizii, astfel că este aproape imposibil s-o utilizezi ca suport pentru contemplaţia pură, eliberată de pălăvrăgeala gândurilor din minte.

                Astăzi, atât înlăuntrul, cât şi în afara Bisericii, ideea de misticism este acceptată mult mai uşor decât în 1946. Lucrări numeroase şi bine documentate au demonstrat limpede că ”misticismul” nu este un termen generic pentru ciudăţenii ca levitaţia, astrologia, telekinezia şi proiecţia corpului astral. Teologii nu mai pot ignora sau deforma doctrinele mistice orientale sau occidentale fără a-şi vădi crasa incultură. Familiarizaţi în prezent cu teoria câmpurilor, cu dinamica ecologică şi cu natura tranzacţională a percepţiei, oamenii de ştiinţă nu mai pot privi omul ca pe un observator independent al unei lumi străine, rigide şi mecanice, lume compusă din obiecte separate. Modalitatea mistică de a percepe sinele-şi-universul sau organismul-şi-mediul ca un câmp sau proces unificat pare să corespundă realităţii. Senzaţia omului ca un ego izolat într-un univers ostil, stupid sau indiferent pare mai curând o halucinaţie periculoasă.

                În acelaşi timp, este din ce în ce mai puţin plauzibil să-l concepem pe Dumnezeu ca pe un monarh transcendent după modelul faraonilor şi despoţilor, făcând din el un chip cioplit. Însă dispariţia acestui idol nu înseamnă câtuşi de puţin că singura alternativă ce ne-a mai rămas este umanismul insipid sugerat de teologia ”morţii lui Dumnezeu” şi a ”creştinismului nereligios” (în original: religionless Christianity). Poate că Dumnezeul experienţei mistice nu este autocratul precis definit, debordând de fervoare etică, îndrăgit peste măsură de autocraţii tuturor religiilor; nefiind un concept, ci o experienţă - una pe cât de intensă, pe-atât de inefabilă - acest Dumnezeu nu violentează conştiinţa intelectuală, imaginaţia estetică sau intuiţia religioasă. Un creştinism care nu este funciarmente mistic se va transforma, mai devreme sau mai târziu, într-o ideologie politică sau într-un fundamentalism imbecil, ceea ce se şi întâmplă deja. Este interesant de observat că, în lipsa elementului mistic, ambele tendinţe se întorc la Biblie, făcând din ea principala lor sursă de inspiraţie –iar idolatria biblică este una dintre cele mai deprimante şi sterile fixaţii ale sufletului religios.

                În prezent, nimeni nu poate contesta că un mare număr de oameni de pe toate meridianele globului, oameni altminteri raţionali şi integri, au avut experienţe de ”conştiinţă cosmică,” în care percepţia vieţii devine extrem de limpede. Antagonismele reprezentate de bine şi rău, viaţă şi moarte, fiinţă şi nefiinţă, sine şi altul, sunt resimţite ca polii sau ondulaţiile unei energii unice, veşnice şi armonioase, iradiind un sentiment de bucurie şi dragoste. Sentimentul poate fi întrutotul subiectiv, fără a se referi la ”realitatea exterioară” (ca şi cum ”exteriorul” ar putea fi independent de ”interior”), dar el ne ia prin surprindere, ivindu-se cu totul independent de dorinţele şi voia noastră, la fel ca scânteierea fulgerului. A discuta dacă această viziune este sau nu ”adevărată” este la fel de aberant ca a întreba dacă senzaţia mea de verde este aceeaşi cu a ta. Însă viziunea nu este aberantă, deoarece, în momentul percepţiei, ea este rostul întregii vieţi şi nu arareori transformă felul de a trăi al respectivului individ.

                Nu putem descrie această viziune în termenii noştri aproximativi decât spunând că toate sunt Dumnezeu, că numai Dumnezeu este real, că întregul univers nu este decât o fărâmă, sau că tu şi Dumnezeu sunteţi una. În acelaşi timp, experienţa ţine întrucâtva de domeniul graţiei: ea este dată, neputând fi provocată printr-un efort al voinţei. În volumul de faţă am încercat să arăt că darul Întrupării, al Dumnezeului care devine om (născut din fecioară, fără efort omenesc), este presupus şi se împlineşte prin această experienţă, citând în acest sens spusele Sf. Atanasie: ”Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu.” Dar abordam subiectul cu infinite precauţii, aşa cum fac întotdeauna teologii când încearcă să discute hristologia oamenilor obişnuiţi, ca pe ceva distinct de hristologia lui Iisus. Căci poziţia adoptată de Biserică, poziţie ce a dobândit puterea unei dogme, este că Iisus din Nazaret a fost şi este singurul om născut din femeie care a fost în acelaşi timp Dumnezeu. Această Dumnezeire este extinsă asupra altor oameni prin ”participarea lor la natura umană a lui Iisus,” explicată cu ajutorul concepţiei greceşti potrivit căreia natura umană este o ” universalie” sau o ”substanţă” ”reală”, de la care ne împărtăşim cu toţii. Când cea de-a doua persoană divină – Dumnezeu Fiul – a asumat această natură, a asumat toate firile noastre şi a devenit întreaga umanitate, chiar dacă a lăsat ca persoana (sau egoul) fiecărui om să fie distinct(ă) şi separat(ă) de propria sa persoană divină. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Fiul a fost persoana unui anumit om, Iisus. El şi-a asumat natura, dar nu şi persoana, unor oameni ca Petre, Pavel, Ioan, ca şi a tuturor celorlalţi.

                Privite în retrospectivă, toate aceste infinite precauţii îmi par a nu fi tocmai o evanghelie – o uluitoare proclamare a veştii celei bune. În prezent, îmi este mai uşor să presupun că Iisus a fost un om ca noi care a avut experienţa spontană (i.e., naşterea virginală) şi copleşitoare a conştiinţei cosmice în timpul căreia a devenit cât se poate de clar că ”Eu şi Tatăl una suntem” şi că ”înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt.” Să afirmi aşa ceva în termenii teologiei iudaice era la fel de imprudent ca a o face azi în termeni creştini. Iisus a fost nevoit să se pună la adăpost identificându-se pe sine cu Fiul Omului, Slujitorul care pătimeşte – un mesia spiritual – prevestit în Isaia II. Ar fi fost scandalos, ar fi fost de-a dreptul nelegiuit şi blasfemiator să vină şi să spună ”Eu sunt Dumnezeu” – însuşindu-şi tronul unui Cirus al universului. Dar, dacă este să credem Evanghelia Sf. Ioan, siguranţa de sine a învins precauţia – căci în toate acele pasaje care încep cu ”Eu sunt” Iisus şi-a înfăţişat experienţa ca atare şi a ajuns să fie crucificat pentru blasfemie.

                Vestea cea bună era că ”în casa Tatălui meu sunt multe locaşuri,” că ucenicii lui vor fi una, aşa cum el şi Tatăl erau una, şi vor face lucrări încă mai mari decât el. Pentru creştinul pios este dificil să-şi dea seama că Iisus nu era un expert în istoria religiilor şi că el probabil nu întâlnise pe nimeni care să fi avut parte de o experienţă mistică la fel de profundă ca a lui. Singurul limbaj religios aflat la dispoziţia sa era cel al scripturilor ebraice - limbaj legalist şi profetic, ce îl descrie pe Dumnezeu ca un Rege-Tată şi care nu putea să se preteze uşor la interpretări mistice. Pentru a depăşi sensul literal al scripturilor, misticii evrei – kabaliştii şi hasidiştii – au fost nevoiţi întotdeauna să le interpreteze ca pe nişte alegorii deosebit de complexe. Lui Iisus i-a fost dificil să spună ce simţea nu doar pentru că, din punctul de vedere al religiei oficiale, era o blasfemie, ci şi deoarece ar fi fost aberant să afirme că el personal controla conştient totul, pricinuind fiece detaliu al universului şi fiind atent la toate rugăciunile de pretutindeni. Astfel, pe de-o parte, el putea să spună: ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa,” iar pe de alta: ”De ce îmi zici bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Nu există, însă, asemenea probleme pentru cei a căror imagine sau non-imagine legată de Dumnezeu nu este monarhică.

                Evanghelia trebuie să ne comunice, aşadar, modul specific în care Iisus a experimentat propria divinitate. Altminteri, creştinii se pun în situaţia absurdă de a-şi reproşa că nu urmează exemplul celui care avea avantajul unic de a fi Dumnezeu, sau, dacă nu mai mult, măcar ”fiul patronului.” Prin urmare, ”adevărul mântuitor” al Evangheliei nu este atât maniera în care Iisus a experimentat propria divinitate, cât pedeapsa la care a fost supus pentru a o fi propovăduit, iar, în cazul celor care-l urmează pe Hristos, sfinţenia este măsurată mai ales prin gradul de vinovăţie resimţită pentru a nu fi capabili de a se ridica la înălţimea exemplului său. Creştinii nu îndrăznesc să creadă că, după cum spune Sf. Ioan, li s-a dat puterea ”de a deveni fiii lui Dumnezeu,” amintindu-ne că expresia ”fiii lui” înseamnă ”de aceeaşi natură cu.” Unicitatea religiilor monarhice (iudaism, creştinism şi islam) constă într-o evidenţiere exagerată a diferenţei dintre Creator şi creatură şi într-o transformare a sentimentelor de vinovăţie şi frică în adevărate virtuţi, ceea ce insuflă o extraordinară spaimă în faţa morţii – pe care Iisus o vedea ca pe un izvor de viaţă. Încercarea de a ”nu te îngrjora” şi, în acelaşi timp, de a ”te strădui cu frică şi cutremur înspre propria mântuire” să ascundă, cu adevărat, un paradox teologic foarte profund? A înlocui frica de lume cu frica de Dumnezeu înseamnă a substitui o spaimă finită cu una care este infinită –cu groază osânzii veşnice. Fiind moştenitorul unei tradiţii de tip monarhic, Iisus a recunoscut această spaimă, căci este normal ca Palatul Ceresc să aibă şi temniţe... Însă el a sesizat posibilitatea de a o depăşi realizându-ne filiaţia divină  - cu alte cuvinte, în experienţa mistică. Fără o asemenea experienţă, religia este numai strădania zadarnică de a urma un tip de viaţă pentru care nu avem nici puterea nici harul necesar, căci nu există putere într-un har ce rămâne teoretic, care se presupune că ne-a fost dat şi care, însă, nu se face simţit.

                Din această perspectivă, s-ar părea că Biserica a făcut ca Evangheliile să fie inoperante înconjurându-l pe Iisus cu o veneraţie excesivă, aşezându-l pe un piedestal şi accentuându-i unicitatea într-o asemenea măsură, încât el este, practic, izolat faţă de condiţia umană. Separându-se de tradiţiile religiilor mistice din restul lumii, creştinismul nu apare ca o religie unică, ci, mai curând, ca o bizarerie cu pretenţii hegemonice. Religia lui Iisus a devenit, astfel, o religie despre Iisus, pierzându-şi esenţa şi devenind ridicol de agresivă pe măsură ce se profila contexul propice unei religii mondiale. Cum poate exista ”o singură turmă, o singură stână şi un singur Păstor” dacă nu se recunoaşte faptul că există deja ”alte oi, care nu sunt din stâna aceasta”?

                După cum era de aşteptat, volumul Iată spiritul  a fost criticat pentru panteismul său latent – un punct de vedere care, sub nenumăratele sale forme, repugnă într-o asemenea măsură adepţilor monarhismului religios încât simplul fapt de a fi etichtat drept panteist este suficient pentru ca adversarii să nu mai acorde atenţie argumentelor tale. Dacă nu mai sunt interesat să mă apăr împotriva acuzaţiei de panteism, este deoarece, din perspectiva mea actuală, toate doctrinele privitoare la Dumnezeu – inclusiv ateismul – sunt, la urma urmei, false şi idolatre, căci doctrinele sunt nişte formule discursive care nu pot să fie altceva decât nişte indicatori către viziunea mistică, fără a fi nici pe departe cei mai buni indicatori. Tot ce pot spune este că un anume panteism este cel mai puţin incompatibil cu o astfel de viziune – iar prin panteism (sau panenteism) înţeleg concepţia potrivit căreia Dumnezeu este întregul câmp de energie al universului, care include atât aspectele sale pozitive, cât şi cele negative, şi în care fiece parte sau proces perceptibil este un soi de microcosmos sau de hologramă. Cu alte cuvinte, întregul este exprimat în sau este implicit prezent în fiecare parte, aşa cum este creierul în fiecare dintre celulele sale. În ochii mei, această perspectivă pare evident mai elegantă şi mai simplă decât monoteismul.

                Teoretic, panteismul poate să estompeze sau să complice distincţia dintre bine şi rău, dar ce dovezi avem că monoteiştii au un comportament mai respectabil decât panteiştii - şi cine stabileşte criteriile? Principiile şi sancţiunile morale nu au de câştigat când sunt absolutizate, din acelaşi motiv pentru care supliciile cauţionate juridic şi pedepsirea exagerată a unor infracţiuni duc la o scădere a respectului faţă de lege. Din punct de vedere metafizic şi intelectual, soluţiile date problemei răului necesită o conceptualizare mult mai sofisticată în cazul monoteiştilor decât în cel al panteiştilor. Mai mult, opinia potrivit căreia orice afirmare a identităţii Creatorului şi creaturii face imposibilă relaţia fundamentală de dragoste dintre eu şi Tu, dintre creatură şi Creator, este lipsită de orice temei pentru cineva care crede în Sfânta Treime. Căci, atunci, cum ar putea să existe dragoste reciprocă între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, dacă ambii, deşi diferiţi, sunt, totuşi, un singur Dumnezeu? Iar obiecţia că o concepţie panteistă asupra lui Dumnezeu este prea vagă şi impersonală pentru a inspira devoţiunea sau harul ar putea fi îndreptăţită dacă ea nu ar fi decât o simplă concepţie, dar este lipsită de temei când ea încearcă să se opună viziunii pe care conceptul nu face decât să o reprezinte. Oricât de înălţător şi demn de veneraţie ar fi caracterul lui Iisus, nu sentimentele pioase l-au inspirat pe Iisus, căci el a fost ceea ce a fost deoarece a ştiut despre sine că ”Eu şi Tatăl una suntem,” iar nu pentru că îl acceptase pe Iisus că Mântuitorul lui. Însă, de la bun început, instituţia Bisericii nu a luat serios în considerare posibilitatea ca nivelul de conştiinţă a lui Iisus ar putea fi nivelul de conştiinţă al creştinului, că, în esenţă, Evanghelia afirmă că fiecare dintre noi poate experimenta uniunea cu Dumnezeu în acelaşi mod şi la acelaşi nivel cu Iisus însuşi. Dimpotrivă, dacă spui, împreună cu Meister Eckhart, că ”ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede” este condamnat ca eretic.

                Ceea ce nu trebuie să ne mire, de vreme ce primii discipoli ai lui Iisus erau evrei, fiindu-le dificil, deci, să reconcilieze experienţa mistică şi monoteismul biblic. În loc de a-l imita, l-au venerat, deoarece ei credeau că - pentru oricine în afară de Iisus - ar fi fost un semn de orgoliu, infatuare şi neascultare ca o simplă creatură să fie una cu Creatorul. Căci monoteismul nu poate îngădui decât tipul devoţional (bhakti) de misticism, în care unitatea dintre Creator şi creatură este dobândită prin intensitatea sentimentului reciproc de dragoste, nu prin descoperirea identităţii fundamentale. În contextul monoteismului de tip monarhic, să spui ”Eu sunt Dumnezeu” nu pare să însemne implicit: ”Si tu eşti de asemenea” căci este ca şi cum ai spune că ”Eu sunt şeful aici.” În acest context, misticul este expus la pericolul acelei megalomanii spirituale pe care Jung o numea ”inflaţie psihică,” în care egoul individului este perceput ca Dumnezeu, în loc ca Dumnezeu să fie perceput ca egoul individului – iar creştinismul l-a plasat pe Iisus tocmai într-o asemenea poziţie. Astfel, creştinul se menţine într-o frustrare perpetuă, considerându-se mereu vinovat pentru că nu se ridică la nivelul exemplar al celui care avea avantajul unic de a fi Dumnezeu întrupat, şi care, prin definiţie, nu putea fi vinovat.

                Se pune, deci, întrebarea: Poate creştinismul să abandoneze imaginea unui Dumnezeu monarhic şi să fie în continuare creştinism? De ce ar trebui să ne batem capul cu asta? Căci, la urma urmei, ce este mai important – să fii creştin, sau să fii una cu Dumnezeu? Religia trebuie să fie creştină, islamică sau hindusă, sau ea poate fi, pur şi simplu, religie? Desigur, în domeniul religios trebuie să existe aceeaşi varietate de stiluri ca şi în cultură, dar preocuparea de a păstra, valida şi propaga creştinismul ca atare este o confuzie dezastroasă între stilul religios şi religie. Într-adevăr, acest fanatism exclusivist (împărtăşit şi de iudaism şi islam) este inerent concepţiei monarhice şi imperialismului ei implicit. Până şi teologi foarte erudiţi de talia unor Maritain şi Zaehner au perpetuat acest jalnic joc al competiţiei spirituale, făcând distincţia între misticismul ”natural” al hinduşilor şi buddhiştilor şi misticismul ”supranatural” al creştinilor şi continuând să blameze celelalte religii printr-o laudă debilă. Dacă religia creştină nu poate fi creştină decât în măsura în care pretinde că este cea mai bună dintre toate religiile posibile, lumea va răsufla uşurată când ea va pieri.

                Desigur, vom fi confruntaţi cu întrebări foarte concrete, precum: Ce urmează să facem duminica dimineaţa? Cum îşi vor continua activitatea nenumăraţii slujitori ai Bisericii? Ce utilitate vom da clădirilor, fondurilor şi mecanismului administrativ al Bisericii? Fireşte, creştinismul instituţionalizat va continua să răspundă celor ce vor avea încă nevoie de o religie monarhică. Însă un număr considerabil de preoţi şi chiar congregaţii întregi – pentru a nu vorbi de milioanele de tineri suficient de inteligenţi – vor realiza că bisericile trebuie să se ridice la înălţimea aşteptărilor sau să tacă, şi că principalul rol al aşezămintelor şi adunărilor religioase este de a furniza mediul social pentru experienţa religioasă. Iar acest scop nu va fi atins prin simple modificări exterioare – prin înlocuirea orgilor cu formaţii rock şi prin interpretarea lui Kyrie eleison în manieră jazzistică, nici măcar prin transformarea bisericilor în centre de ajutor social, cu intenţia de a practica religia creştină şapte zile pe săptămână în loc de a ne rezuma să vorbim despre ea duminică de duminică. Ba, mai mult, putem spera că acest creştinism monarhic nu va fi practicat, nici măcar duminica, deoarece, fiind animată de un spirit al datoriei, caritatea cultivată de el stârneşte resentimente atât în cel care dă, cât şi în cel care primeşte, căci în clipa când primul dă sovăind, celălalt se simte vinovat că primeşte. În schimb, preoţii şi enoriaşii lor ar trebui să se gândească la eventualitatea ca bisericile să devină temple pentru contemplaţie şi meditaţie, fără mobilier aulic, fără strane, bănci, amvoane şi alte accesorii pentru a transmite în forţă mesajul Cărţii către o audienţă captivă.  Ei trebuie să aibă în vedere şi necesitatea unor case unde comunităţile să se poată retrage în linişte, ca şi consilierea şi instruirea în variile forme de disciplină spirituală care duc spre viziunea mistică. Ei trebuie să se întrebe şi dacă – aşa cum se prezintă lucrurile acum – sunt capabili să ofere asemenea servicii, pe care educaţia teologică le neglijează aproape complet. Desigur, dacă grupurile de creştini nu pot sau nu vor să ofere o religie mistică, o vor face (şi o fac deja) hinduşii, buddhiştii, sufiţii, diverşi gurus neafiliaţi şi centrele de dezvoltare spirituală. Oamenii Bisericii nu-şi mai pot îngădui să discrediteze aceste lucruri ridiculizându-le ca pe nişte excentricităţi specifice unor anumite minorităţi trăznite şi esoterice – ca şi cum practica intensă a religiei a interesat vreodată, undeva, majoritatea oamenilor.

                Toate acestea mă fac să nu mai nutresc mari speranţe că suntem pe punctul de a intra într-o Nouă Epocă a evoluţiei spirituale, sau să dau credit unor teorii asupra epocilor istorice precum cele propuse de Joachim de Flora şi Oswald Spengler. Din fericire, aceste idei, care vor fi discutate în primul capitol – intitulat ”Epoca Spiritului” – nu reprezintă principala teză a cărţii. Nu spun că este imposibil să fim martorii unui mare reviriment spiritual, ci, mai degrabă, că aceste speranţe apocaliptice şi mesianice îndreptate spre viitor distrag atenţia de la Eternul Acum, care este preocuparea esenţială a misticului, încurajând dependenţa de simpla succesiune temporală ca vehicul al graţiei şi al evoluţiei spirituale. Faptul că asistăm simultan la o criză ecologică gravă şi la o dezvoltare subită a tehnologiei de comunicare de masă sugerează într-adevăr că lumea se află într-o situaţie apocaliptică, dacă nu chiar eshatologică, într-o perioadă de revelare catastrofică şi de dezastru iminent. În vremuri când viitorul pare să ne dezamăgească, este cât se poate de firesc să existe un reviriment al religiei şi al interesului pentru cele veşnice: este ultimul nostru refugiu. În cele din urmă, el se poate dovedi a nu fi decât o consolare iluzorie cu ajutorul nălucirilor şi magiei, sau simpla expresie a disperării noastre strigătoare la cer. Dar, pe de altă parte, el poate fi ceva asemănător copleşitoarei senzaţii de uşurare şi pace pe care o resimt, uneori, oamenii în faţa morţii.

                Căci în timpuri precum cele de faţă, nu putem eluda faptul că, în goana lui după fericire, putere şi echitate, egoul uman, cu toată voinţa şi inteligenţa lui, a ajuns într-un impas. Până şi consolarea adusă de speranţa şi credinţa religioasă pare lipsită de conţinut – nefiind decât o modalitate rafinată şi fantezistă prin care se încearcă salvarea de la dispariţie a personalităţilor noastre alcătuite cu atâta grijă. Însă personalitatea este o nălucă mai evanescentă decât corpul însuşi, fiind o operă de artă efemeră, precum compoziţia muzicală ce piere pe măsură ce este interpretată. Dar când se lasă liniştea, auzim o altă melodie, căci redobândim involuntar simplitatea şi candoarea de a asculta ce este – acum. La asta se reduce, practic, misticismul contemplativ – a fi conştient de tot ceea ce se întâmplă în acest moment, atât în exteriorul nostru, cât şi în interior, fără a judeca sau comenta, ascultându-ne până şi gândurile involuntare, ca şi cum ele n-ar fi mai mult decât sunetul ploii. Aşa ceva devine cu putinţă doar când este clar că nu există nimic altceva de făcut, nici vreo cale înainte sau înapoi.

                Aşteaptă fără gând, căci nu eşti încă pregătit pentru

                    gând:

                Astfel, bezna va fi lumină, iar nemişcarea

                   dans.

 Căci aici, unde nu există nici trecut, nici viitor, porţile percepţiei sunt limpezite şi vedem totul aşa cum este – infinit.

                Desigur, cei care nu s-au lăsat niciodată aduşi la nivelul acestei simplităţi vor avea impresia că este o simplificare exagerată şi aridă, că – în materie de învăţături, precepte şi practici - trebuie să existe şi altceva în afară de asta pentru a atinge efectiv o conştiinţă de tip religios. Se vor scoate pe tapet, aşadar, toate vechile obiecţii în legătură cu negativitatea ideilor mistice, cu dizolvarea Tatălui nostru Ceresc în ”întunericul divin” sau în ”norul necunoaşterii” despre care vorbesc misticii occidentali ori în Vidul amorf al buddhiştilor. Nu putem decât să repetăm că misticul neagă doar concepţiile şi imaginile idolatre ale lui Dumnezeu, purificând astfel porţile percepţiei, încredinţat că, dacă Dumnezeu este real, el nu trebuie căutat într-o anumită direcţie sau conceput într-o anumită manieră. Pentru a vedea lumina, nu trebuie decât să te opreşti din visat şi să deschizi ochii.

 Sausalito, California                                                               ALAN WATTS

I N T R O D U C E R E

            Este cât se poate de clar că epoca noastră suferă de o cumplită sete şi sărăcire a duhului, nevoi pe care religia creştină instituţionalizată, aşa cum o cunoaştem, nu le satisface decât arareori. Ar fi uşor să blamăm lumea modernă, spunând că ignoră creştinismul, să o condamnăm pentru păgânismul ei pervers, dacă în sânul religiei creştine s-ar vădi semnele vreunui reviriment spiritual. Însă adevărul este că – în afara câtorva excepţii puţine la număr şi răzleţe – religia creştină este moartă din punct de vedere spiritual, lucru pe care minţile cele mai înzestrate ale Bisericii nu se feresc să-l recunoască şi să-l deplângă. Această stare de fapt este atât de flagrantă încât nu are sens s-o evidenţiem decât ca punct de pornire al unei discuţii constructive. Există nenumărate scrieri, apaţinând atât creştinilor, cât şi necreştinilor, în care autorii deplâng, bombăne sau iau în derâdere impasul Bisericii şi, în genere, declinul religiei de orice fel. În mare parte, latura constructivă a acestor scrieri este că ele propovăduiesc şi povăţuiesc o ”întoarcere” la anumite credinţe şi practici despre care Biserica ştie foarte bine că ar trebui să fie acceptate şi practicate, dar nu are tragere de inimă pentru ele. ”Căci a voi se află în mine; dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc.”

            În afara şi chiar înăuntrul Bisericii, omul modern este, prin urmare, indiferent faţă de religie aşa cum o cunoaşte, dar, totuşi, neliniştea lui, senzaţia cronică de frustrare pe care o resimte, apetitul pentru senzaţional ca evaziune, faptul că recurge sporadic la orice subtitut al religiei – de la cultul statului până la patima băuturii – demonstrează că sufletul său doreşte încă acea eliberare de el însuşi, acea infuzie de viaţă şi tâlc ce survine odată ce este luat în stăpânire de o putere mai mare decât el însuşi, aşa cum se întâmplă doar în cazul uniunii perfecte cu Dumnezeu. Nevoia omului – a omului modern, în special – de religie, a fost discutată şi demonstrată în aceeaşi măsură – dacă nu încă mai amplu – ca şi neputinţa religiei instituţionalizate de a-i oferi un răspuns adecvat. Nu trebuie să mai insistăm asupra acestui punct, căci - dincolo de toate argumentele filosofice, sociologice şi psihologice care s-au avansat în repetate rânduri - faptul că o societate creatoare şi relativ normală psihic trebuie să fie, într-un fel sau altul, dominată de religie, este întrutotul dovedit de starea de alienare distructivă a primei civilizaţii complet secularizate din istorie – civilizaţia noastră.

            Dar, pentru a evita orice neînţelegeri, precizăm că omul şi societatea nu au nevoie doar de un simplu cod etic, fie acesta acceptat de bună voie sau impus de sus. Morala este un produs secundar al religiei, oricât de necesară ar fi ea. Pentru a fi creator şi echilibrat psihic, omul trebuie să aibă, sau măcar să se simtă a fi  într-o relaţie plină de semnificaţie, să se simtă una cu viaţa, cu realitatea însăşi. Nu este suficient să fie legat de un anume grup sau ideal uman, deoarece el ştie că oamenii şi popoarele mor şi că în spatele lor se află o realitate mai neschimbătoare – realitatea universului natural, iar, în spatele acesteia, cea a zeilor sau a lui Dumnezeu. Religia trebuie să pună omul în legătură cu rădăcina sau teimeiul realităţii şi al vieţii. Fără o asemenea legătură, omul nu poate simţi că viaţa lui are vreo semnificaţie practică şi obiectivă. În lipsa acestei legături, el simte că viaţa este goală şi lipsită de sens, în haosul căreia el crează semnificaţii pur artificiale şi fanteziste din capul lui. El simte vag că, în cele din urmă, golul realităţii îi va înghiţi fanteziile şi că, prin urmare, perpetuându-le nu face decât să amâne înfrângerea finală. Acest lucru este, poate, rareori conştientizat. Când eşti absorbit în crearea unor semnificaţii artificiale, este posibil să uiţi, o vreme, realitatea, deşi senzaţia de zădărnicie rămâne ca un curent subiacent al simţirii, ce irumpe în planul conştient în vremuri de restrişte. În asemenea momente, omul ştie că are nevoie de religie; alteori, el o simte ca pe un gol inexplicabil în inimă.

            Actualul declin al religiei instituţionalizate provine din faptul că – până şi pentru slujitorii Bisericii - ea nu oferă decât arareori cunoştinţa uniunii cu acea realitate subiacentă universului. Cu alte cuvinte, religia practicată de Biserică în epoca modernă nu este preocupată decât în foarte mică măsură să ofere conştienţa uniunii cu Dumnezeu. Ea nu este o religie mistică, şi, din acest motiv, ea nu este religie în sensul deplin şi esenţial al cuvântului.

            După câte se pare, adevărul că, pentru a avea vreun rost, religia trebuie să fie mistică a fost întotdeauna negat de o mare parte dintre oameni, inclusiv teologi, care nu ştiu ce este misticismul, asociindu-l cu transele extatice, cu viaţa solitară a eremitului, cu anumite concepţii întrutotul negative despre Dumnezeu, cu menţinerea minţii într-un gol desăvârşit timp de ore în şir, cu raţionamentele vagi, cu panteismul, cu dezgustul faţă de acţiune şi pentru viaţa concretă, fizică, uitând că toate aceste lucruri sunt doar aspectele absurde şi aberante ale religiei mistice, neavând nimic în comun cu esenţa ei.1 Esenţa ei este conştientizarea uniunii cu Dumnezeu, iar această conştientizare va presupune respectivele aberaţii ale negativismului doar dacă Dumnezeu este conceput ca ostil faţă de lume iar nu drept creatorul ei plin de dragoste.

            Înspre aproape orice Biserică ne-am îndrepta privirile, vom constata că doctrina şi practica religiei mistice este şi a fost de foarte multă vreme neglijată aproape total. Chiar şi pentru comunităţile inteligente, învăţătura şi proprovăduirea Bisericii se preocupă aproape exclusiv cu o mulţime de probleme ce au în vedere aspecte minore ale moralităţii, sau, în bisericile protestante de orientare liberală, cu politica şi cu nişte vagi principii etice. Putem merge şi mai departe, afirmând că întreaga atmosferă şi atitudine a Bisericii moderne are foarte puţin sau nimic în comun cu Realitatea care controlează şi face să fie universul nostru. Ştiinţa a oferit epocii noastre o viziune incitantă asupra acestui univers, iar asta face necesară o concepţie la fel de fabuloasă şi splendidă asupra lui Dumnezeu, împreună cu o manieră adecvată de veneraţie. În comparaţie cu această viziune asupra universului, care, lipsită de ajutorul religiei, a şubrezit până la nimicire concepţia omului asupra lui Dumnezeu, Biserica de azi pare întrutotul nevolnică.

            Dacă, în mare măsură, protestantismul a decăzut la nivelul unui simplu moralism, nemaifiind o religie, catolicismul2 păstrează anumite elemente esenţiale ale religiei, dar le exprimă în forme teologice şi sacramentale ce rămân în cea mai mare parte neînţelese, atât înăuntrul, cât şi în afara Bisericii. Aşa cum este propovăduit în genere, catolicismul este un sistem de doctrine şi practici foarte coerent dar, la urma urmei, lipsit de semnificaţie ultimă. Chiar şi catolicii mai inteligenţi ştiu foarte multe despre religia lor, însă extrem de puţin sau nimic din ea, căci, în minţile lor, există o confuzie gravă între simboluri şi semnificaţia acestora. De exemplu, una este să crezi în Întrupare ca eveniment istoric; însă este altceva să înţelegi, chiar şi la nivel intelectual, ce înseamnă ea, şi cu totul altceva să trăieşti acea semnificaţie în termenii vieţii şi conştienţei de fiecare zi. Dar, deoarece, în discursul său oficial, catolicismul este prea puţin preocupat să explice sau să experieze Întruparea şi celelalte simboluri dogmatice ale sale, ea seamănă cu o formulă algebrică de mare complexitate, vădind logică şi chiar frumuseţe internă, dar fără a oferi prea multe indicii despre realităţile la care se referă termenii ei. Astfel, puţini catolici conştiezează că, în spatele evenimentelor cosmice şi isiorice descrise de dogmă, există realităţi de ordin spiritual iar încă şi mai puţini experimentează acele realităţi. Vom explica pe scurt motivele acestei stări de fapt.

            Carenţele religiei bisericeşti nu pot fi remediate printr-o simplă modificare superficială a metodelor de proprovăduire şi de cult, deoarece ele sunt simptomele unei carenţe profunde, de ordin spiritual. Dezgustătoarele manifestări exterioare ale vieţii bisericeşti moderne – preeminenţa organizaţiei ca atare, propovăduirea inadecvată, obscurantismul doctrinar, lipsa de credibilitate, absenţa contactului direct la realitate, însăşi dezbinarea Bisericii – toate acestea provin din faptul că creştinismul modern nu are sentimentul uniunii cu Dumnezeu. Prin urmare, Biserica nu are puterea spirituală pentru a promova o moralitate creatoare, pentru a vorbi cu acea convingere care converteşte, pentru a înţelege adevărata semnificaţie a doctrinei şi dogmei, şi încă mai puţin pentru a crea o cultură şi o ordine socială creştină în scopul de a înlocui haosul steril al culturii noastre secularizate din prezent.

            Ştim foarte bine că mulţi dintre teologii şi prelaţii noştri importanţi şi respectaţi contestă opinia potrivit căreia singura modalitate de a revigora Biserica este prin intermediul religiei mistice. În rândurile clerului, un glas care promovează o atare opinie este ignorat politicos, tratându-l ca un mesager aflat la ”limita normalităţii,” ca un extremist, cineva înclinat spre interpretări mult prea simpliste. Este posibil ca – aşa cum afirmă ei – misticismul să nu fie izvorul nesecat al religiei. Dar, cel puţin, el este un element, şi încă unul esenţial, în acel izvor nesecat, iar deoarece el lipseşte atât de flagrant din religia propovăduită de Biserică în epoca modernă, ne putem permite să-i exagerăm importanţa. Biserica s-a îndreptat întotdeauna spre poziţii extreme ca un om pe două picioare – iar cineva nu poate păşi punându-şi simultan ambele picioare înainte.

            Celelalte remedii propuse pentru însănătoşirea Bisericii au două carenţe grave. Prima carenţă este că ele sunt superficiale – simple corecţii ale simptomelor exterioare. Apoi, ele sunt remedii de origine umană, izvorâte din teama de un eventual colaps total al Bisericii, o Biserică din care a dispărut credinţa în Dumnezeu şi în lucrarea nemijlocită a Duhului Său Sfânt. Ele ignoră caracterul teleologic al istoriei omeneşti şi dezvoltarea organică a creştinismului. Prin urmare, ele nu pot sesiza că religia creştină este pe punctul de a începe o etapă a dezvoltării sale ce nu este doar necesară pentru revigorarea Bisericii, ci este certă, în măsura în care ceva poate fi cert. Însă creştinii din epoca modernă nu sunt obişnuiţi să gândească astfel. Ei vorbesc despre Biserică de parcă ea ar fi o instituţie părăsită de Dumnezeu, una având caracter pur uman, ce se va prăbuşi, dispărând din istorie dacă oamenii nu fac ceva în legătura cu asta. Deşi nu este locul aici să demonstrăm eroarea inerentă acestei opinii, pentru moment ne vom rezuma a spune că Sfinţii Părinţi ar fi considerat-o întrutotul contrară învăţăturii lor bisericieşti şi ar fi etichetat-o drept pură erezie. Spre deosebire de aceste remedii ambigue şi de carenţele lor, se pare că religia mistică nu este deloc superficială, deoarece misticismul nu este un remediu aplicat cu mijloace omeneşti, el aflându-şi sorgintea în Dumnezeu, în lucrarea Sfântului Duh.

            Ce îşi propun prelaţii noştri cu vederi mai ample să facă în legătură cu starea bisericii creştine? Unii ar dori ca Biserica să se angajeze cu îndrăzneală pe tărâmul politicii ”progresiste,” sacrificând toate diferenţele doctrinare de dragul unităţii creştine, o unitate realizată doar în plan etic; alţii ar dori să adapteze învăţătura Bisericii pentru a corespunde întrutotul gândirii moderne, sau să confere un plus de eficacitate pregătirii preoţilor, punându-le la dispoziţie instrumentele psihologiei moderne; alţii, în schimb, vor ca Biserica să câştige cât mai mulţi credincioşi pe toate căile posibile pentru ca apoi să domine guvernele cu ajutorul grupurilor de presiune şi al tertipurilor polititicianiste; iar acestea nu sunt decât propunerile cele mai superficiale şi fastidioase. Minţile mai luminate reclamă lucruri mai puţin excentrice şi mai dificile. Ele pretind o preoţime înzestrată cu un plus de pătrundere intelectuală, familiarizată cu gândirea modernă şi versată pe tărâmul apologeticii; o instrucţie susţinută, astfel încât credinţa creştină să fie riguros explicată în termeni inteligibili pentru mintea modernă; o formă de cult perfecţionată, asupra căreia reformatorii catolici şi protestanţi au cazut de acord într-o mare măsură; şi au cerut – mai presus de toate – sfinţi, creştini ce au o credinţă profundă şi eroism moral, creştini ce vor face mai mult pentru Dumnezeu, pentru om şi pentru Biserică decât pletora de gânditori, profesori şi specialişti în liturgică.

            Este cert că, în primul rând, avem nevoie de sfinţii lui Dumnezeu. Ce n-ar putea face un alt Sfânt Francisc sau un alt John Wesley pentru Biserică şi societate? Dar sfinţii nu se ivesc decât arareori în religii preocupate aproape exclusiv de etică. Sfinţenia este, printre altele, rodul credinţei, şi nu se putem aştepta să apară sfinţi decât în cazul în care creştinii cred cu atâta putere în Dumnezeu că sunt dispuşi să renunţe la vieţile proprii pentru el. Nicio mişcare, niciun individ nu a avut vreodată putere în lipsa unui anumit crez, ceva în care să crezi atât de puternic încât merită să mori pentru el. Principiile etice nu inspiră o asemenea devoţiune, căci lucrul în care crezi trebuie să aibă mult mai multă realitate decât un mod de comportare sau un sistem social abstract. El trebuie să fie o persoană, un soţ, o soţie sau un copil pe care îl iubim, sau un grup de persoane, o societate, sau, cineva şi mai demn de încredere decât toate acestea, Dumnezeu care este realitatea însăşi. Dar, după cum am văzut, religia propovăduită de Biserică în epoca modernă nu dovedeşte prea multă credinţă în Dumnezeu, şi încă mai puţină în Iisus Hristos. În practică, şi adesea în teorie, credinţa ei în Dumnezeu este superficială şi vagă, fiind rareori propovăduită sau proclamată. Despre Dumnezeu nu se predică prea des.

            Avem, aşadar nevoie atât de credinţă, cât şi de sfinţenie. Ce vom face, însă, pentru a le dobândi? În ceea ce priveşte credinţa, Biserica are un rezervor fără egal de scrieri dedicate naturii lui Dumnezeu şi motivelor pentru a crede în el – motive cât se poate de solide şi de respectabile din punct de vedere intelectual. Cât despre sfinţenie, Biserica are secole de experienţă în disciplinele spiritului, putând să explice moralitatea cea mai elevată în termeni extrem de clari. Avem aici toate tehnicile şi nu ne rămâne decât să le practicăm. Însă nu o facem. ”A voi se află în mine; dar cum să fac binele nu aflu.”

            Problema este că suntem încă la suprafaţa lucrurilor. Tehnica nu este suficientă. Simpla disciplină nu este suficientă. Există zeci şi zeci de creştini râvnitori, preoţi şi laici, care îşi practică exerciţiile spirituale în fiecare zi – îşi spun rugăciunile, meditează cu regularitate, repetă Serviciul Divin, se spovedesc, participă la sau oficiază SfântaLiturghie, şi, din când în când, întră în recluziune voluntară . Alţii se avântă în domeniul asistenţei sociale şi al operelor de caritate, dăruindu-şi tot timpul şi toată averea săracilor. Cu toate acestea, focul Sfântului Duh nu pogoară asupra lor decât foarte rar, şi – după câte se pare – din pură întâmplare.

            Şi de-aş împărţi toată avuţia mea, şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

            În practicarea disciplinelor spirituale, ca şi în tentativa de a dobândi credinţa, cei mai mulţi dintre noi suntem precum maimuţele. Noi nu înţelegem starea lăuntrică a sfântului, şi încercăm s-o dobândim printr-o simplă imitaţie a semnelor sale exterioare. Copiem acţiunile şi ideile sfântului, dar deoarece ele nu înseamnă nimic pentru noi, tentativa nu este decât o corvoadă fără niciun rezultat. Fără a greşi prea mult, maimuţa ar putea, de exemplu, să descrie o orchestră ca o adunare de oameni care suflă în tuburi de metal şi de lemn, lovesc în pieile unor porci şi freacă măruntaiele unor pisici moarte cu nişte baghete lungi făcute din păr de cal. Desigur, noi putem descrie activitatea orchestrei într-o manieră mai inteligibilă, deoarece îi putem înţelege menirea adevărată – muzica. Dar pentru o maimuţă, muzica nu înseamnă nimic; ea este doar o succesiune de zgomote produse prin suflat, lovit şi frecat. Maimuţa fiind, totuşi, invidioasă pe realizările omeneşti, poate fi convinsă uşor să imite (până se plictiseşte) acţiunile omului care nu înseamnă nimic pentru ea, să facă mişcările celui care cântă la trompetă sau la vioară, fără vreun rezultat semnificativ din punct de vedere muzical. Şi o fiinţă umană poate învăţa să stăpânească toate tehnicile muzicii, fără a fi vreodată un muzician autentic.

            Tot astfel, frumuseţea morală, pacea interioară şi puterea spirituală a sfinţilor şi misticilor sunt calităţi pe care nenumăraţi oameni ar dori să le aibă. Însă nu este de niciun folos să imităm acţiunile exterioare sau chiar şi ideile care au insufleţit din interior asemenea persoane dacă nu înţelegem semnificaţia pe care o exprimă aceste idei şi acţiuni. Dacă nu înţelegem şi preţium această semnificaţie, eforturile noastre de a fi asemeni celor mari sunt tot atâtea încercări de a produce cauza cu ajutorul efectului, de a face ca focul să provină din fum. Semnificaţia pe care o exprimă sfântul şi misticul în idee şi acţiune este Dumnezeu. Ei gândesc şi acţionează astfel deoarece, într-o manieră foarte specială, ei sunt stăpâniţi de această viaţă care este Dumnezeu, cam în acelaşi fel în care inima şi mintea unui dansator este stăpânită de muzica pe care o interpretează cu ajutorul mişcărilor corporale.

            Însăşi ideea de Dumnezeu nu este decât o interpretare a realităţii misterioase care animă şi ia în posesie sfântul; ea este o viaţă, o fiinţă, tradusă într-o formă a gândului, aşa cum cineva ar încerca să reprezinte o culoare printr-o formă, străduindu-se să interpreteze frumuseţea nuanţei prin frumuseţea liniei. Astfel de interpretări constituie geneza tuturor doctrinelor religioase – atât cele de ordin metafizic, cât şi de ordin moral; ele sunt instrumente şi tehnici pentru a exprima tâlcul divin. Dar, trecute prin mâinile atâtor oameni, ele devin precum instrumentele muzicale încăpute pe mâinile maimuţelor; ele sunt lipsite de orice semnificaţie lăuntrică pentru cei care le folosesc şi pentru cei care le văd folosite astfel. Unii speră ca această imitaţie îl va transforma, cumva, într-un sfânt care a dobândit viaţa veşnică, deşi el nu cunoaşte natura veritabilă a acestor idealuri. Celălalţi privesc de-a dreptul năuciţi de atâta activitate fără vreun rezultat semnificativ.

            În creştinism, credinţa şi practica şi-au pierdut vigoarea deoarece imensa majoritate a creştinilor, atât cei fervenţi, cât şi cei superficiali, nu ştiu despre ce vorbesc. Ne grăbim să precizăm că o asemenea cunoaştere nu ţine de simpla învăţare didactică, de discernământul filosofic şi teologic. Căci, deseori, teologul a sesizat tot atât de puţin semnificaţia religiei sale ca oricine altcineva. El cunoaşte ideile; cunoaşte relaţiile dintre idei; cunoaşte evenimentele istorice – povestea lui Hristos – pe care se întemeiază aceste idei. El cunoaşte dogma Treimii, a Întrupării, a Naşterii din Fecioară, şi doctrina Ispăşirii, putând să le descrie cu acurateţe. Însă, deoarece el nu ştie, sau nici măcar nu poate aproxima, ce înseamnă ele, neavând conştiinţa uniunii cu Dumnezeu, modul în care le descrie – deşi întrutotul corect – este la fel de sărac în informaţii şi semnificaţie ca şi descrierea pe care maimuţa o face orchestrei.

            Incapacitatea respectivului teolog de a sesiza tâlcul religiei sale nu provine, pur şi simplu, din faptul că este un erudit neinteresat să o practice. Căci practica, la fel ca şi gândirea lui, nu este decât simplă imitaţie. Precum maimuţa, el imită acţiunile şi ideile Sfinţilor Părinţi şi ale sfinţilor, fiind convins că nu devine sfânt pentru că nu imită cu suficientă râvnă.

            Ceea ce îl interesează pe teolog în dogma Naşterii din Fecioară a lui Hristos – de exemplu – este dacă şi cum s-a întâmplat. El se preocupă aceste două aspecte întrutotul secundare, în loc să se întrebe de ce s-a întâmplat şi să descopere ce înseamnă ea. Secole de-a rândul, teologii s-au ciondănit şi armatele s-au încăierat deoarece nu puteau să cadă de acord asupra celor ce se întâmplă la Liturghie – dacă pâinea şi vinul pot deveni efectiv Trupul şi Sângele lui Hristos şi dacă da, cum. Dar, dacă toată acea energie ar fi fost folosită pentru a descoperi ce ar putea să însemne o asemenea taină, ce dezvăluie ea despre natura lui Dumnezeu şi despre calea de cunoaştere a lui Dumnezeu, istoria Europei s-ar fi putut scrie într-o notă oarecum mai veselă.

            Atâta timp cât mintea omenească a putut să accepte învăţăturile Bisericii fără a cauta o semnificaţie mai profundă, nu părea să existe nevoia urgentă de a le cerceta prea îndeaproape. Era suficient că anumite lucruri erau adevărate, că anumite întâmplări miraculoase avuseseră loc; omul se putea foarte bine rezuma să venereze miracolele, iar simplul fapt de a fi prezent la şi de a se supune unor varii discipline  mentale şi rituale conferea o anume sfinţenie vieţii sale. Căci maimuţa care imită omul nu este chiar atât de maimuţă ca sora ei aflată în stare absolut naturală. Însă acum, când adevărul şi istoricitatea marilor dogme au fost puse serios sub semnul întrebării, nu ajunge să dovedeşti şi să afirmi o dată în plus că ”aceste lucruri s-au întâmplat.” Îndoielile au un scop, şi cu ajutorul lor facem un pas înapoi pentru a reuşi o săritură mai bună. Iar omul modern cuprins de îndoială, dacă îşi înţelege corect golul din inimă, va putea să spună: ”Da, tu poţi să-mi dovedeşti că aceste lucruri sunt adevărate – că există un Dumnezeu viu care a devenit Om, născut dintr-o Fecioară, care a murit pentru mântuirea noastră, a înviat trupeşte din morţi şi s-a înălţat la ceruri, de unde va veni să judece vii şi morţii. Şi ce dacă-i aşa? Ce înseamnă toate aceste evenimente? Nu doresc un set de idei stranii, deşi adevărate. Nu mă interesează în mod deosebit asigurarea că, la rândul meu, şi eu voi învia trupeşte din morţi, nici nu doresc un cod de conduită numai pentru a avea unul. Îl vreau chiar pe Dumnezeu. Vreau ca viaţa mea să se însoţească şi să fie pe veci una cu tâlcul tuturor lucrurilor. Ce legătură are asta cu religia ta sofisticată şi – ce-i drept –pitorească?”

            Astăzi, în Biserică şi în afara Bisericii, există mii de suflete care realizează – deşi nu întotdeauna foarte limpede – că ceea ce doresc de la religie nu este un set de simboluri doctrinare şi rituale sau o serie de precepte morale. Ele îl vor chiar pe Dumnezeu, oricum ar fi el numit; ei doresc să fie hrăniţi de viaţa şi puterea lui creatoare; ei vor să experimenteze conştient, să ştie nemijlocit cum este să fii una cu Realitatea însăşi, pentru ca vieţile lor – altfel, atât de efemere şi lipsite de semnificaţie – să poată dobândi o semnificaţie veşnică. De aici – popularitatea tuturor sectelor mistice şi pseudo-mistice, de la neo-hinduism, pentru cei cu pretenţii, la ”Unitate” pentru cei mai puţin rafinaţi. Ei nu ştiu - şi nici nu ne putem aştepta de la ei să ştie – că Biserica deţine, sub şapte lacăte (sau poate doar sub greutatea celor care stau pe capac), aurul curat al religiei mistice. Ei au şi mai puţin habar că nu se poate înţelege pe deplin crezul şi tainele decât în termenii vieţii mistice. Iar ei nu ştiu aceste lucruri deoarece cei mai mulţi reprezentanţi şi învăţători ai Bisericii nu le ştiu nici ei. Căci, în timp ce ei susţin poziţia oficială a instituţiei, potrivit căreia viaţa eternă constă în cunoaşterea lui Dumnezeu - şi în nimic altceva – bisericile de tot soiul sunt preocupate de aproape orice altceva în afara cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele se preocupă de gramatica, de sintaxa, de tehnica prin intermediul cărora cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi exprimată. Dar la ce ne foloseşte perfecta stăpânire a limbajului când nu este nimic de spus, nici un tâlc de exprimat? La ce folosesc principiile morale fără putere morală şi acuitate morală?

            Cunoaşterea lui Dumnezeu, realizarea propriei uniuni cu Dumnezeu, pe scurt, misticismul, este necesar(ă). El nu reprezintă doar rodul religiei; el este chiar sămânţa ei, ascunsă în floare ca o împlinire a ei şi existând încă dinaintea rădăcinii, ca origine a ei. Nu există ”religie elevată” fără misticism, deoarece nu se poate sesiza semnificaţia realităţii fără misticism. El este sine qua non, este elementul indispensabil – cea dintâi şi cea mai importantă poruncă: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău.” Toată Legea depinde de asta. De asta depind toate regulile şi tehnicile, care, separate de această poruncă, îşi pierd orice semnificaţie.

            Şi tocmai aici este problema. Religia mistică nu este o tehnică, un remediu aflat la îndemâna oamenilor. Ea este lucrarea Sfântului Duh. Misticismul este necesar; trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta – dar asta nu se poate realiza prin imitaţie. Nu există reguli şi metode, nu există vreo tehnică exactă pe care s-o copiezi pentru a ajunge la cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Un lucru este indispensabil – este absolut necesar - şi, totuşi, nu putem spune: ”Fă asta şi va fi al tău.” În pofida nenumăratelor tentative de a face aşa ceva, în ciuda celor care pretind s-o fi făcut, asta nu se poate face. Există mii de metode pentru a exprima cunoaşterea şi dragostea lui Dumnezeu, dar niciuna pentru a le realiza. Şi, totuşi, acest lucru se întâmplă – Dumnezeu este cunoscut şi iubit.

             Nu putem descoperi o metodă pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum nu-l putem crea pe Dumnezeu, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu este însuşi Dumnezeu care sălăşluieşte în suflet. Noi putem, cel mult, să-i pregătim intrarea, să nu-i stăm în cale, să îndepărtăm barierele, căci până când Dumnezeu însuşi îşi va face simţită lucrarea în noi, nu avem cum să avansăm în această direcţie. Putem, totuşi, să fim siguri că el va acţiona – mai precis, că el acţionează deja – deşi ne este greu să conştientizăm această acţiune, deoarece încercăm mereu să punem propriile noastre imitaţii şi substitute în locul lui. Nu putem privi pe fereastră deoarece am zugrăvit imagini pe sticlă. Aşadar, nimic nu se poate întâmpla până ce vom fi renunţat la orice metodă şi subterfugiu pentru a-l lua în stăpânire pe Dumnezeu, până ce ne vom convinge că, fie că o ştim sau nu, Dumnezeu ne posedă întrutotul şi inevitabil, aici şi acum.3 Căci Dumnezeu nu poate fi luat în stăpânire decât lăsându-ne stăpâniţi de Dumnezeu. Misticismul este o acţiune la diateza pasivă.

            De sute de ani, occidentalul a fost convins că, în cele din urmă, va putea să-şi rezolve toate problemele făcând ceva în legătură cu ele. Confruntarea cu o problemă în legătură cu care nu poate face nimic este pentru el un foarte util exerciţiu de smerenie. Şi, totuşi, problema trebuie rezolvată. Situaţia ar fi alienantă şi imposibilă dacă totul s-ar rezuma la asta. Dar lucrurile nu se opresc aici, deoarece, după cum am văzut, cunoaşterea mistică este ceva oferit sufletului de către Dumnezeu, şi, într-un anume sens, ea este deja oferită sufletului – acum şi mereu. În acelaşi sens, Dumnezeu este lucrul cel mai flagrant şi mai incontestabil din lume, iar uniunea cu Dumnezeu este realiatea funciară şi inevitabilă a vieţilor noastre. Însă Dumnezeu este atât de evident, de inevitabil şi apropiat de noi, încât nu ne dăm seama de el. Încercarea de a-l vedea pe Dumnezeu seamănă cu tentativa de a-ţi vedea proprii ochi, căci el este mai aproape de noi decât suntem noi înşine.

            Minţii omeneşti îi este greu, totuşi, să accepte sau să admită acest adevăr, deoarece ea este atât de orgolioasă şi dornică să se impună, că îi lipseşte graţia necesară pentru a primi un asemenea dar. Omul încearcă mereu să-l confecţioneze pe Dumnezeu, sau ceva care să-i amintească de Dumnezeu pentru propriul uz, ignorând-o, aşadar, pe cea care i se oferă concret, deoarece acceptarea unui dar nu-i consolidează reputaţia. Iar omul se simte vinovat dacă nu poate să adune cât mai multe dovezi ale recunoaşterii de care se bucură. Şi, totuşi, acest adevăr este vestea cea bună a evangheliei, el este principiul de bază al religiei mistice. Nu trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu; el este deja aici şi acum, iar a-l căuta ar însemna că nu e. În acest sens, noi nu trebuie să dobândim uniunea cu Dumnezeu; ea este dată deja, ca o manifestare a dragostei divine. A încerca să o realizăm prin propriile noastre eforturi înseamnă a desconsidera această dragoste şi a afirma implicit că darul nu este oferit. Conform aceluiaşi principiu –deşi acest aspect se cere explicat în detaliu – chiar şi starea de conştientizare mistică a lui Dumnezeu este dată acum, în timp ce a o căuta cu ajutorul vreunei metode sau tehnici presupune contrariul.4

            Există şi un al doilea sens, potrivit căruia Dumnezeu lucrează înăuntrul sufletului, deşi nu la un nivel atât de profund ca în primul sens. În viaţa indivizilor, a societăţilor şi a Bisericii, există momente când Sfântul Duh conferă o mai mare capacitate de a realiza aceste daruri spirituale – o capacitate care nu trebuie confundată cu darurile propriu-zise. În ciuda faptului că semnele pe care le vedem în jurul nostru nu sunt deloc favorabile, potrivit anumitor puncte de vedere, tipul generic şi dezvoltarea istorică a Bisericii Occidentale sugerează cât se poate de clar că Biserica în totalitatea ei se apropie de o perioadă în care aptitudinea pentru religie mistică va spori într-o măsură nemaiîntâlnită până în prezent. După câte se pare, trei factori conlucrează pentru a modela caracterul acestei perioade – presiunea evenimentelor exterioare, legile universale ale creşterii şi dezvoltării organismelor, şi mişcările lăuntrice ale Sfântului Duh.5

            Ne confruntăm, aşadar, cu trei probleme. Mai întâi, care este formula generică de dezvoltare istorică a Bisericii Occidentale, apoi, cum şi de ce are ea nevoie şi tinde către o epocă în care viaţa şi gândul creştinilor vor fi mai impregnate de misticism? În al doilea rând, în ce anume constă această religie mistică, care sunt principiile ei spirituale şi psihologice?  În al treilea rând, cum poate dezvoltarea religiei mistice să ne îngăduie accesul la o înţelegere mai profundă a doctrinei creştine, conducându-ne de la simbolul exterior la semnificaţia lui lăuntrică, şi cum influenţează ea şi care sunt efectele acestei influenţe asupra modului în care creştinii înţeleg să-şi trăiască viaţa?



1 Astfel, în volumul său Nature and Destiny of Man (New York, 1941 şi 1944, vol. i, pp. 135-136n), Reinhold Niebuhr citează aprobator din Mercer: ”Printr-un necruţător proces de abstractizare, ei (misticii) s-au lepădat de lumea simţurilor pentru a se încredinţa unui mod de a fi despre care nu se poate spune nimic fără a-l nega... el îmbrăţişează fiecare lucru şi rămâne pură negaţie – dacă suntem lăsaţi singuri cu absolutul misticismului tradiţional, vom muri de inaniţie.” J. E. Mercer, Nature Mysticism,p.10. După cum se va explica mai jos, pp..., autorul nu înţelege deloc esenţa problemei.

2 În maniera generică în care este folosit acum şi de acum încolo, termenul de ”catolicism” se cuvine a fi înţeles ca incluzând catolicismul roman, fără a se confunda cu el. Se impune o accepţiune mai largă a acestui termen deoarece anumite comunităţi creştine, diferite de Biserica Romei, precum ortodocşii greci şi ruşi şi anglicanii, chiar dacă sunt net separate de Biserica Romană, păstrează anumite formule doctrinare şi de cult care nu pot fi în niciun caz numite ca protestante, în sensul modern al cuvântului. În teorie, dacă nu întodeauna în practică, aceste comunităţi sunt mult mai aproape de catolicismul roman decât de variile forme ale protestantismului contemporan. Liturghia anglicană, de exemplu, este uşor recognoscibilă ca progenitura Messei latine, ceea ce nu se poate spune în niciun caz despre serviciile divine protestante.

3 Desigur, acest lucru nu presupune abandonarea completă a oricărei discipline spirituale. Este vorba despre abandonarea lor ca modalitaţi de a pune stăpânire pe Dumnezeu, ele putând fi practicate în continuare ca acte de devoţiune.

4 Conştiinţa mistică a lui Dumnezeu este diferită de conştientizarea directă a viziunii extatice. Cunoaşterea mistică reprezintă încă o modalitate indirectă, voalată, pe care Sf. Dionisie o descrie în manieră paradoxală ca ”întuneric supraluminos.” Vezi mai jos, pp.... et seq.

5 Această tendinţă a fost deja sesizată de doi dintre cei mai remarcabili gânditori laici ai Bisericii – Nikolai Berdiaev şi E. I. Watkin, ale căror opere vor fi comentate în următoarele pagini.

 


Salt la inceputul paginii