Această carte a fost scrisă în spiritul înţeleptului chinez Lao - Tze, maestrul efortului invers, care spunea ca aceia care se justifică nu conving, că pentru a cunoaşte adevărul trebuie să te debarasezi de cunoaştere şi că nimic nu este mai puternic şi mai creator decât vidul - de care oamenii se feresc.

Alan Watts, prefata The Wisdom of Insecurity

           Moralitatea creatoare[1]
Un capitol tradus pentru prima datã în româneste din volumul
The Wisdom of Insecurity – A Message for an Age of Anxiety.
Traducere de Marian Stan

            Este, poate, paradoxal să vorbeşti despre moralitate creatoare, deoarece substantivul acesta provine dintr-un cuvânt însemnând ”cutumă”, ”convenţie” şi care se referă tocmai la rânduirea vieţii cu ajutorul regulilor. Dar moralitatea a dobândit şi sensul de lucrare a dragostei în relaţiile interumane, şi tocmai în acest sens putem vorbi despre o moralitate care este creatoare. Sf. Augustin a descris-o prin ”Iubeşte şi fă ce vrei”, dar problema a fost întotdeauna cum să faci ceea ce nu vrei.

            Dacă moralitatea este arta locuirii împreună, este limpede că regulile, sau, mai degrabă, tehnicile vor juca un rol bine definit. Căci multe din problemele unei comunităţi sunt probleme de ordin tehnic – distribuţia avuţiei şi a populaţiei, justa exploatare a resurselor naturale, buna rânduire a vieţii de familie, asistenţa destinată bolnavilor şi handicapaţilor, şi armonizarea tuturor diferenţelor individuale.

            Din acest motiv moralistul este un tehnician căruia i se cere sfatul, aşa cum consultăm un arhitect sau un inginer înainte de construirea unei case sau a unui pod. Precum medicina, cizmăria, arta culinară, croitoria, agricultura şi tâmplăria, locuirea împreună necesită o anume ”know-how”, presupunând dobândirea şi folosirea anumitor abilităţi.

            În practică, însă, moralistul a devenit cu mult mai mult decât un consultant tehnic. El culpabilizează. De la amvon sau din bibliotecă, el perorează – debitând laude şi, mai ales, reproşuri - ca un balaur care scuipă foc. Căci oamenii nu-i ascultă sfaturile. Ei îl întreabă cum este mai bine să procedeze în anumite împrejurări. El le spune, iar ei par a-i da dreptate. Însă, după ce pleacă, ei fac cu totul altceva, deoarece li se pare prea greu să-i urmeze sfatul, sau vor neapărat să facă exact pe dos. Asta se întâmplă atât de des, încât moralistul îşi iese din fire şi începe să eticheteze oamenii. Când nici astfel situaţia nu pare a se îndrepta, recurge la mijloace de coerciţie fizică, punându-şi în aplicare sfaturile cu ajutorul poliţiei, pedepselor şi închisorilor. Căci însăşi comunitatea este propriul său moralist. Ea îşi alege şi plăteşte poliţiştii, judecătorii şi predicatorii, ca şi cum ne-ar spune: ”Când sunt în încurcătură, dă-mi un bobârnac”.

            La prima vedere, se pare că moralitatea nu este decât o modalitate de a evita nedreapta distribuţie a plăcerii şi suferinţei. Asta înseamnă că anumiţi indivizi trebuie să aibă parte de mai puţină plăcere şi mai multă suferinţă. De regulă, aceşti indivizi consimt la sacrificiu doar sub ameninţarea unor noi suferinţe în cazul că se dovedesc necooperanţi. Totul se bazează pe premiza că fiecare individ îşi urmăreşte exclusiv interesul propriu, respectând interesele comunităţii doar în măsura în care ele sunt evident şi ale sale.

            De aici, moraliştii au dezvoltat teoria potrivit căreia omul este funciarmente egoist, sau  are o aplecare intrinsecă spre rău. Omul ”natural” trăieşte numai în scopul de a-şi proteja trupul de suferinţă şi de a-l asocia cu plăcerea. Deoarece nu poate simţi decât prin intermediul propriului corp, el nu prea se interesează de ceea ce simt alte corpuri. Prin urmare, el nu se va interesa de alte corpuri decât dacă este stimulat de recompense sau pedepse, mai exact, exploatându-i-se interesul pentru propria persoană în interesul comunităţii.

            Din fericire, problema nu este chiar atât de simplă. Căci, printre lucrurile în care omul îşi găseşte plăcerea sunt şi relaţiile cu alte fiinţe umane – conversaţii, luarea meselor împreună, cântatul împreună, dansul, procrearea, şi cooperarea acolo unde este limpede că ”unde-s mulţi, puterea creşte”. Într-adevăr, una dintre cele mai alese plăceri este aceea de a pierde, mai mult sau mai puţin, conştiinţa propriei existenţe, absorbit de o privelişte, de sunete, locuri şi oameni interesanţi. Tot astfel, una dintre cele mai mari suferinţe este de a avea o acută conştiinţă de sine, incapabil de participare, izolat de comunitate şi de lumea înconjurătoare.

            Însă problema nu-şi va găsi o soluţie atâta timp cât vom concepe motivaţia omului în termeni de ”plăcere-suferinţă”, sau, pur şi simplu, în termeni de ”motivaţie”, oricare ar fi ea.

Căci omul are o problemă cu care comunităţile animale nu se confruntă, din simplul motiv că ele nu sunt atât de mult preocupate de motive. Dacă este adevărat că omul este necesarmente motivat de principiul plăcere-durere, nu are sens să discutăm comportamentul uman. Un comportament motivat este un comportament predeterminat. El va fi ceea ce va fi, indiferent de comentariile noastre. Nu poate exista moralitate creatoare decât dacă omul are posibilitatea de a fi liber.

            Aici este punctul în care moraliştii greşesc. Dacă se doreşte ca omul să-şi schimbe felul de a fi, trebuie să se pornească de la premiza că el este liber, căci, în caz contrar, toate protestele lor furibunde nu vor schimba mare lucru. Pe de altă parte, un om care acţionează de frică, sub ameninţările, sau, dimpotrivă, ademenit de promisiunile moraliştilor, îşi poate schimba comportamentul, dar nu şi-l va modifica în aspectele lui esenţiale. Dacă, însă, este liber, ameninţările şi promisiunile nu-l vor determina să-şi folosească libertatea.

            Tâlcul libertăţii nu va fi niciodată intuit de un mental dezbinat. Dacă mă percep ca fiind separat de experienţa mea, separat de lume, libertatea va fi definită de gradul în care lumea este determinată de mine, iar soarta de gradul în care eu sunt determinat de lume. Dar,  pentru mentalul nedezbinat nu există contrast între ”Eu” şi lume. Există doar un singur proces care acţionează în toate câte se întâmplă. El mişcă degetul meu mic, şi tot el creează cutremure. Sau, pentru a ne exprima diferit, Eu îmi mişc degetul mic şi tot eu creez cutremure. Nimeni nu decide sorţii şi nimeni nu este supus lor.

            Desigur, această viziune asupra libertăţii este stranie, deoarece ne-am obişnuit să credem că, dacă există, totuşi, libertate, ea nu este de găsit în natură, ci în voinţa umană  înzestrată cu puterea de a alege.

            Însă, în accepţiunea ei curentă, alegerea nu este o expresie a libertăţii. De regulă, alegerile sunt decizii motivate de plăcere şi durere, mentalul dezbinat acţionând cu singurul scop de a procura Eului plăcere şi de a-l feri de durere. Dar, cele mai mari plăceri sunt acelea pe care nu le plănuim, iar partea cea mai rea a suferinţei constă în a o aştepta şi în a încerca să o eviţi în clipa când a venit. Nu poţi plănui să fii fericit. Îţi poţi planifica existenţa, dar, în sine, existenţa şi non existenţa nu sunt nici plăcute, nici dureroase. Mai mult, medicii mă asigură că moartea poate fi, uneori, o experienţă extrem de plăcută.

            Senzaţia că nu suntem liberi provine din tentativa noastră de a face lucruri imposibile şi chiar absurde. Nu suntem ”liberi” să desenăm un cerc pătrat, să trăim fără a avea un cap, sau să oprim anumite acţiuni reflexe. Acestea nu sunt obstacole în calea libertăţii, ci sunt condiţii care o fac posibilă. Nu sunt liber să desenez un cerc dacă, din întâmplare, el se dovedeşte a fi un cerc pătrat. Nu sunt, Slavă Domnului, liber să ies pe stradă şi să-mi las capul acasă. Tot astfel, nu sunt liber să trăiesc alt moment decât cel de faţă, sau să mă separ de senzaţiile şi emoţiile mele. Pe scurt, nu sunt liber în clipa când încerc să fac ceva contradictoriu, de exemplu, să mă mişc fără a-mi schimba poziţia, sau să-mi ard degetele fără a simţi durere.

            Pe de altă parte, sunt liber, curgerea lumii este liberă să facă tot ceea ce nu este o contradicţie. Atunci, apare următoarea întrebare: Este, oare, posibil să acţionez sau să decid fără a avea plăcerea ca scop suprem? Teoria potrivit căreia trebuie inevitabil să facem ceea ce ne produce plăcerea cea mai mare, sau suferinţa cea mai mică, este o afirmaţie lipsită de sens, fiind întemeiată pe o confuzie verbală. A spune că decid să fac ceva deoarece îmi place, nu înseamnă altceva decât că decid să o fac deoarece decid să o fac. Dacă începem prin a defini ”plăcerea” drept ”ceea ce prefer”, atunci, ceea ce prefer va fi întotdeauna plăcerea. Dacă prefer durerea, precum masochistul, atunci durerea va fi plăcere. Pe scurt, avem un caz tipic de petitio principii: la început, se defineşte plăcerea drept ceea ce ne dorim; în consecinţă, orice ne dorim este plăcere.  

            Dar, cad pradă contradicţiei de îndată ce încerc să acţionez şi să decid în scopul de a fi fericit, când ”obţinerea plăcerii” devine ţelul meu în viaţă. Cu cât acţiunile mele vor fi îndreptate spre plăceri viitoare, cu atât voi fi mai incapabil să gust plăcerea, oricare ar fi ea. Căci, toate plăcerile sunt în prezent, şi nimic altceva decât conştienţa deplină a momentului prezent nu poate garanta vreo plăcere în viitor. Pot acţiona pentru avea ce să mănânc mâine, în vederea unei excursii la munte săptămâna viitoare, dar nu pot fi sigur că asta mă va face fericit. Dimpotrivă, este un lucru ştiut că o ”plăcere” este total compromisă dacă, în toiul ei, stai la pândă pentru a vedea dacă îţi place cu adevărat. Momentele nu pot fi trăite decât unul după altul. Nu putem asculta valurile şi, în acelaşi timp, să ne gândim dacă ne place să ascultăm valurile. Contradicţiile de acest tip sunt, de fapt, singurele expresii ale lipsei de libertate.

            Există şi o altă teorie deterministă, potrivit căreia acţiunile noastre sunt motivate de ”mecanisme mentale inconştiente” şi, din această cauză, până şi cele mai spontane decizii nu sunt libere. Iată încă un exemplu de mental dezbinat, căci ce diferenţă există între mine şi ”mecanismele mentale”, fie ele conştiente sau inconştiente? Cine este pus în mişcare de aceste procese? Ideea că există cineva care este motivat provine din iluzia persistentă a unui ”Eu” separat. Omul real, organismul-în-relaţie-cu-universul, este motivaţia inconştientă. Şi pentru că este una cu ea, nu este pus în mişcare de către ea. Cu alte cuvinte, nu avem de a face cu o motivare, ci, pur şi simplu, cu o acţiune. Mai mult, nu există un ”inconştient” distinct faţă de ”conştient”, deoarece ”inconştientul” este conştient, chiar dacă nu conştient de sine, aşa cum ochii văd, dar nu se văd pe ei înşişi.

            Rămâne supoziţia că întregul proces care este om-şi-univers, este o serie determinată de evenimente în cadrul căreia fiecare eveniment este rezultatul inevitabil al unor cauze din trecut.

            Nu este locul aici să tratăm această problemă în mod exhaustiv, nici să o cercetăm aşa cum s-ar cuveni. Dar, poate, pentru moment, va fi suficient să realizăm că ea este una dintre cele mai mari ”probleme deschise” ale ştiinţei, şi că suntem încă departe de a ajunge la vreo concluzie. Ideea  că trecutul determină prezentul poate fi o iluzie provenită din limbaj. Deoarece trebuie să descriem prezentul în termenii trecutului, s-ar părea că trecutul ”explică” prezentul. Pentru a spune ”cum” s-a întâmplat ceva, descriem şirul evenimentelor din care el pare să facă parte.

            Sticla s-a spart. A căzut pe podea. Am scăpat-o. Degetele erau lunecoase. Aveam săpun pe mâini. Suntem, oare, îndreptăţiţi să punem cuvântul ”deoarece” între aceste propoziţii? Aşa se procedează de obicei, deoarece putem paria fără griji că, dacă dau drumul sticlei, va cădea pe podea. Dar asta nu dovedeşte că acţiunea anterioară a făcut-o să cadă, sau că trebuie să fi căzut. Evenimentele par inevitabile în retrospectivă pentru că, odată ce s-au petrecut, nimic nu le mai poate schimba. Cu toate acestea, faptul că pot paria fără griji poate dovedi la fel de bine că evenimentele nu sunt determinate, ci, mai degrabă, constante. Cu alte cuvinte, curgerea universală acţionează liber şi spontan în fiecare clipă, dar tinde să scoată la iveală evenimentele în secvenţe regulate şi, deci, previzibile.

            Oricare ar fi concluzia la care s-ar ajunge, mentalul nedezbinat are sentimentul clar al libertăţii, şi va aduce în sfera moralei un mod de viaţă care poartă toate amprentele acţiunii libere şi creatoare.

            Nu este greu să observi că mai toate actele desemnate ca fiind ”rele” de morala convenţională îşi au obârşia în mentalul dezbinat. Cele mai multe dintre acestea provin din dorinţe exagerate, dorinţe legate de lucruri ce nu sunt câtuşi de puţin necesare pentru sănătatea minţii şi a corpului, admiţând relativitatea termenului  de ”sănătate”. Asemenea dorinţe deplasate şi insaţiabile iau fiinţă deoarece omul îşi exploatează poftele pentru a da ”Eului” senzaţia de siguranţă.

            Sunt deprimat şi vreau să ”mă” eliberez de această depresie. Opusul depresiei este entuziasmul, dar, deoarece depresia nu este entuziasm, nu mă pot forţa să fiu entuziast. Mă pot, totuşi, îmbăta. Asta mă face foarte entuziast, aşa că, la următoarea depresie, am deja un remediu rapid. Următoarele depresii vor avea tendinţa să fie mai lungi şi mai sumbre, deoarece refuz să diger starea depresivă şi să-i elimin otrăvurile. Deci, va trebui să mă îmbăt şi mai tare pentru a le îneca în alcool. Nu peste mult timp, voi începe să mă urăsc pentru că m-am îmbătat într-un asemenea hal, ceea ce mă va deprima încă mai rău - şi tot aşa în continuare.

            Sau poate locuiesc într-o casă ipotecată şi trebuie să-mi cheltui toate economiile pe ipotecă. Sunt nevoit să lucrez din greu într-o profesie care nu mă prea interesează pentru a-mi plăti facturile. Nu mă deranjează că muncesc atât de mult, dar mă tot întreb ce se va întâmpla dacă mă îmbolnăvesc, sau dacă izbucneşte un război şi sunt recrutat. Aş prefera să nu mă gândesc la aceste lucruri, aş vrea ca ”eu” să scap de asemenea griji. Deoarece sunt sigur că ”eu” mă voi îmbolnăvi dacă voi continua aşa. Cum este foarte greu să mă opresc, perspectiva unei îmbolnăviri este din ce în ce mai sigură, iar asta îmi sporeşte îngrijorarea. Trebuie să găsesc o ieşire şi, astfel, în disperare de cauză, încep să joc la cursele de cai, încercând să compensez grijile prin speranţa că, într-o bună zi, voi câştiga - şi tot aşa în continuare.

            În faţa unor asemenea probleme, morala convenţională nu are nimic de spus. Ea poate evidenţia efectele înspăimântătoare ale alcoolismului şi  ale jocurilor de noroc, dar, astfel, nu face decât să alimenteze depresia şi grijile. Ea poate să promită o răsplată în ceruri pentru suferinţa îndurată cu răbdare, dar şi asta este tot un fel de pariu. Ea poate să pună depresia şi grijile pe seama sistemului social, instigându-i pe nefericiţi să se alăture revoluţiei.

            Pe scurt, morala convenţională fie înspăimântă ”Eul”, fie îl încurajează. În primul caz, ea îl face pe individ să fugă de sine, în al doilea, să fugă după sine. Ea poate zugravi virtuţile în culori minunate, încurajându-i pe ceilalţi să se lase inspiraţi de exemplul marilor caractere. Ea poate avea succes, în măsura în care va inspira cele mai obstinate eforturi de a imita sfinţenia, a struni patimile şi a practica înfrânarea şi caritatea în cotidian. Dar nici una dintre acestea nu va putea să elibereze pe cineva, căci în spatele oricărei imitaţii şi discipline se află, totuşi, un motiv.

            Dacă mă tem, eforturile mele de a fi şi de a acţiona curajos vor fi provocate de teamă, deoarece îmi este teamă de teamă, iar asta nu înseamnă decât că, prin eforturile mele de a scăpa de ceea ce sunt, alunec într-un cerc vicios. Mi-e ruşine că, în comparaţie cu sfinţii şi eroii, sunt un nimeni, şi astfel încep să practic smerenia din pricina mândriei mele rănite, iar caritatea din pricina iubirii de sine. Am întotdeauna nevoie ca ”Eu” să însemn ceva. Trebuie să fiu cinstit, bun, o persoană autentică, eroic, iubitor, discret. Sunt discret pentru a mă afirma şi mă dăruiesc pentru a mă proteja mai bine. Totul nu este decât o contradicţie.

            Creştinii au fost mereu bântuiţi de gândul că păcatele sfinţilor sunt mai grave decât cele ale păcătoşilor, că, într-o manieră misterioasă, cel care se nevoieşte pe calea mântuirii este mai aproape de iad şi de esenţa răului decât prostituata neruşinată sau hoţul. Creştinii au recunoscut că Diavolul este un înger şi că, în calitatea lui de spirit pur, nu este cu adevărat interesat de păcatele carnale. Păcatele foarte dragi Diavolului ţin de sofisticatele subtilităţi ale mândriei duhovniceşti, de căile labirintice ale amăgirii de sine şi de rafinatele farse ale ipocriziei, unde măştile se ascund în spatele măştilor iar contactul cu realitatea este totalmente pierdut.

            Viitorul sfânt păşeşte drept în această plasă de păianjen, deoarece el vrea să devină sfânt. Eul său îşi află deplina siguranţă într-o satisfacţie care este cu atât mai intensă, cu cât este mai abil ascunsă – satisfacţia de a se pocăi pentru păcatele sale şi aceea de a se pocăi pentru că se mândreşte cu pocăinţa sa. Într-un asemenea cerc vicios, numărul măştilor care se ascund în spatele măştilor este infinit. Sau, pentru a ne exprima diferit, cel care s-a separat de el însuşi pentru a se lovi trebuie apoi să lovească sinele care s-a separat. Şi tot aşa la nesfârşit.

            Atâta timp cât există motivaţia de a deveni ceva, atâta timp cât mentalul crede în posibilitatea de a evada din ceea ce este în acest moment, nu poate exista libertate. Virtutea va fi cultivată din aceleaşi motive ca şi viciul, iar binele şi răul vor alterna ca puncte diametral opuse ale aceluiaşi cerc. ”Sfântul” care pare să-şi fi învins dragostea de sine prin violenţă duhovnicească nu face decât să şi-o ascundă. Graţie aparentului său succes, alţii sunt convinşi că el a găsit ”calea adevărată”; în consecinţă, respectivii îi urmează exemplul suficientă vreme pentru ca pendulul să balanseze în direcţia opusă, moment în care comportamentul licenţios devine reacţia inevitabilă în faţa puritanismului.

 A fi nevoit să admit că sunt ceea ce sunt şi că orice evadare sau separare este imposibilă pare să denote fatalismul cel mai abject. Se pare că, dacă sunt înfricoşat, sunt ”legat” de frică. Dar, de fapt, frica mă ţine în lanţuri doar în măsura în care vreau să mă eliberez de ea. Pe de altă parte, când nu vreau să scap de ea, descopăr că nu există nimic   ”legat” sau ”fixat” în realitatea momentului. Când sunt conştient de această senzaţie fără să o numesc ”frică”, ”rău”, ”negativ”, etc., ea se modifică instantaneu în altceva, iar viaţa îşi continuă liberă cursul. Senzaţia nu se mai perpetuează, creându-şi un subiect în spatele ei.

Ne va fi limpede acum, poate, de ce mentalul nedezbinat nu este indus spre asemenea evadări din prezent care, de regulă, sunt catalogate ca fiind ”răul”. Recunoaştem apoi că mentalul nedezbinat este conştient de caracterul unitar al experienţei, de lume ca fiind el însuşi, este conştient că întreaga natură a mentalului şi a conştienţei este de a fi una cu ceea ce cunoaşte. Toate acestea sugerează o stare pe care, de regulă, am numi-o dragoste. Căci dragostea care se exprimă pe sine într-un act creator este mult mai mult decât o emoţie. Nu este ceva pe care cineva să o poată ”simţi” şi ”cunoaşte”, aminti şi defini. Dragostea este principiul organizator şi unificator care face din lume un univers şi dintr-o masă de oameni o comunitate. Ea este chintesenţa şi însuşi caracterul mentalului, manifestându-se în acţiune când mentalul este nedezbinat.

Căci mentalul trebuie să fie interesat sau absorbit în ceva, aşa cum o oglindă trebuie să reflecte întotdeauna ceva. Când el nu încearcă să fie interesat de el însuşi – ca o oglinda care ar vrea să se reflecte pe sine – el trebuie să fie interesat sau absorbit de alţi oameni şi lucruri. Problema nu este cum să iubim. Iubim. Suntem dragoste. Singura problemă este direcţionarea dragostei, dacă ţâşneşte în jur precum razele de soare, sau dacă se întoarce spre ea însăşi, precum o candelă sub obroc.

Eliberat din cercul vicios al dragostei-de-sine, mentalul omului cuprinde în unitatea sa întreg universul, aşa cum o singură picătură de rouă pare să conţină cerul întreg. Aici - şi nu în registrul simplei emotivităţi - regăsim puterea şi originea acţiunii libere şi a moralităţii creatoare. Pe de altă parte, moralitatea codificată în reguli şi statute bazate pe recompense şi pedepse - chiar şi în clipa când ele scapă oricăror încadrări - precum suferinţa vinovăţiei sau satisfacţia conferită de respectul de sine, moralitatea de acest tip nu are nicio legătură cu acţiunile libere. Ea exprimă o modalitate de a cârmui asupra sclavilor prin ”blânda exploatare” a iluziilor lor. Oricât am persevera, urmându-i preceptele, o asemenea morală nu ne va duce niciodată la libertate.

În cazul acţiunii creatoare, nu are rost să discutăm ce să facem şi ce să nu facem pentru a fi corecţi sau buni. Un mental nedezbinat şi sincer nu este interesat să fie bun, să întreţină relaţii cu alţi oameni pentru a se conforma unor reguli. Pe de altă parte, el nu este interesat nici să fie liber, în sensul de a acţiona pervers pentru a-şi dovedi independenţa. Interesul său nu este faţă de el însuşi, ci faţă de oamenii şi problemele cu care vine în contact; acestea sunt ”el însuşi”. El nu acţionează conform unor reguli, ci potrivit împrejurărilor de moment, iar ”binele” pe care îl doreşte altora nu este siguranţă, ci libertate.

Nimic nu este mai inuman decât relaţiile interumane bazate pe morală. Când cineva dăruieşte o pâine pentru a fi caritabil, trăieşte cu o femeie pentru a fi fidel, mănâncă cu un negru pentru a fi lipsit de prejudecăţi şi refuză să ucidă pentru a fi paşnic, este rece ca gheaţa. El nu vede cu adevărat cealaltă persoană. Aproape la fel de rece este bunăvoinţa izvorâtă din milă, care îndepărtează suferinţa deoarece vederea ei i se pare dezgustătoare.

Nu există vreo formulă prestabilită pentru a obţine căldura dragostei autentice. Ea nu poate fi copiată. Nu poate fi indusă verbal, nici declanşată printr-o suprasolicitare voluntară a emoţiilor, sau dacă declari solemn că te-ai pus în slujba umanităţii. Fiecare avem dragostea în noi, dar ea poate ieşi la iveală numai când ne-am convins că a încerca să te iubeşti pe tine este imposibil şi frustrant. Vom fi convinşi nu prin condamnări, nu urându-ne pe noi înşine, nici ocărând în toate felurile dragostea de sine. Convingerea aceasta vine doar dacă vom conştientiza că nu avem un sine pe care să-l iubim.

                                                           Traducere de Marian Stan