”Tema este deosebit de importantă, iar abordarea pe care ne-o propune această carte erudită dar, totuşi, antrenantă şi subtilă, este pe măsura temei.”

-Aldous Huxley

Mult preţuitei companii a stelelor, lunii şi soarelui;
oceanului şi tăcerii din spaţiu;
junglei, gheţarului şi deşertului;
pământului reavăn, apei limpezi şi focului din vatra mea.
Unei anume cascade, dintr-o pădure de munte;
ploii care cade noaptea pe acoperiş şi pe frunzele late;
ierbii în bătaia vântului, vrăbiilor neastâmpărate din tufiş,
şi ochilor ce dau lumină zilei.

            Prefaţă

            Deseori, când mă uit prin bibliotecă, mi se pare stranie maniera în care cărţile mele corespund perfect anumitor categorii. Cele mai multe au de-a face cu filosofia, psihologia şi religia, reprezentând diferite puncte de vedere proprii fiecăreia dintre marile culturi ale lumii. Cu toate acestea, ele nu fac decât să repete cu o monotonie agasantă vechile dihotomii ale argumentaţiei de tip filosofic şi teologic, variind-o, din când în când, cu ajutorul unor soluţii de compromis raţionale şi neinspirate. Volum după volum, poate fi lesne identificat ca supranaturalist sau naturalist, vitalist sau mecanicist, metafizic sau pozitivist, spiritualist sau materialist, iar volumele care înfăţişează soluţii de compromis sunt, de regulă, atât de edulcorate, încât nu reprezintă decât nişte compilaţii de platitudini siropoase.

            Dedesubtul tuturor acestor dihotomii pare să existe o divergenţă fundamentală de opinie în legătură cu aceşti doi mari poli ai gândirii umane – spiritul şi natura. Unii oameni sunt net ”pentru” unul dintre poli şi ”împotriva” celuilalt. Unii susţin preeminenţa unuia dintre ei, acordând celuilalt un rol subordonat. Alţii încearcă să-i aducă împreună, dar, de regulă, făgaşele gândirii omeneşti sunt atât de rigide, încât se dovedeşte că, din imprudenţă, iau partea unuia sau altuia dintre poli. Ar fi, desigur, nesăbuit din partea filosofului să afirme că s-a eliberat din aceste căi bătute şi, în acelaşi timp, să spună ceva semnificativ. Discuţia este într-o asemenea măsură o jonglerie cu categoriile, încât a începe să demontezi categoriile echivalează, de regulă, cu dezagregarea discuţiei.

            Dar aici nu este vorba numai despre categorii şi argumente logice sau filosofice. Opoziţia dintre spirit şi natură este, de asemenea, o problemă de viaţă şi simţire. Încă de când am început să studiez aceste chestiuni, m-a nedumerit felul în care exponenţii vieţii spiritului nu păreau să fie acasă în natură şi în corpurile lor, deoarece, chiar şi în clipa când nu identificau naturalul cu răul, îl condamnau lăudându-l într-o manieră ambiguă. Am simpatizat deseori îndrăzneala vechilor păgâni, ce se revoltau împotriva acestei spiritualităţi imateriale, deşi nu i-am urmat niciodată, căci filosofia lui ”bucură-te de viaţă atâta timp cât poţi s-o faci” sfârşeşte mereu în disperare – sau în concepţii aberant-utopice care, deoarece avem de-a face exclusiv cu o chestiune de timp, ajung în acelaşi impas. Pentru cei ce suferă de o boală congenitală, pentru victimele accidentelor, pentru săraci şi muribunzi mesajul acestei filosofii este nul.

            Dar, alternativa bucuriei în trup să fie, oare, desfătările unui spirit descărnat? Pentru mine este din ce în ce mai clar că partizanii acestor concepţii opuse împărtăşesc aceleaşi premize, chiar dacă, de regulă, numai la nivel inconştient. Mai mult, aceste premize sunt transmise de anumite instituţii sociale precum structura limbajului şi deprinderea rolurilor, instituţii ce ne influenţează în modalităţi pe care nu este uşor să le sesizăm. Aşadar, cel pe care îl considerăm sfânt şi cel considerat păcătos, ascetul şi hedonistul, metafizicianul şi materialistul este posibil să aibă atâtea în comun, încât opoziţia lor este întrutotul lipsită de importanţă. Precum fierbinţeala şi frisoanele care se succed alternativ, ele pot fi simptomele aceleiaşi febre.

            Premizele inconştiente de acest tip ies la iveală când încercăm să înţelegem culturi foarte diferite faţă de a noastră. Şi ele au propriile premize ascunse, dar, în clipa când comparăm aceste culturi cu a noastră, respectivele diferenţe fundamentale trebuie să devină evidente. Acest lucru se adevereşte mai ales în cazul culturilor din Extremul Orient, deoarece ele reprezintă un nivel înalt de civilizaţie, care a apărut fără a suferi vreo influenţă occidentală, dezvoltându-şi tipare de gândire şi limbaj uluitor de diferite faţă de cele proprii filonului indo-european. Aşadar, este important să studiem limba şi gândirea chinezească nu doar pentru a putea să comunicăm cu chinezii, oricât de important ar fi acest lucru. Studiul civilizaţiei chineze are, mai degrabă, darul de a ne spune foarte multe despre noi înşine, căci, dintre toate marile civilizaţii ale lumii, ea ne seamănă cel mai puţin în privinţa modalităţilor de gândire.

            Astfel, am fost încântat să constat că filosofia chinezească nu prea corespunde tiparelor  gândirii occidentale sau indiene, ceea ce este mai cu seamă adevărat în privinţa relaţiei dintre spirit şi natură. În gândirea chinezească nu existau categorii care să corespundă spiritului şi naturii aşa cum le înţelegem noi. Iată o cultură în care conflictul dintre spirit şi natură era aproape inexistent, o cultură unde pictura şi poezia cea mai ”naturalistă” constituiau cele mai ”spirituale” forme de expresie artistică.

            Cu toate acestea, cartea de faţă nu este o expunere riguroasă a filosofiei chinezeşti a naturii. Am discutat acest subiect pe îndelete în cartea mea precedentă, Calea Zen, el fiind superb prezentat şi de către Joseph Needham în volumul său Science and Civilization in China. În aceste pagini, scopul meu nu este de a expune şi compara sisteme filosofice, ci de a reflecta asupra unei problematici majore din perspectiva concepţiei chinezeşti despre natură, în special aşa cum a fost ea exprimată de Lao-tzu şi Chuang-tzu. Stringenţa problematicii legate de relaţia omului cu natura şi miza acestei cărţi sunt suficient dezbătute în Introducerea ce urmează. Aici am explicat şi motivele pentru care problema relaţiei omului cu natura ridică problema relaţiei bărbatului cu femeia – o chestiune faţă de care, în cultura noastră, oamenii preocupaţi de spiritualitate au fost din cale-afară de pudibonzi.

            Deoarece în volumul de faţă ”gândesc cu voce tare”, aş dori să repet câteva remarci pe care le-am făcut în Prefaţa cărţii Supreme Identity: ”Nu sunt printre cei care consideră că, printre virtuţile necesare filosofului, se numără şi consecvenţa cu care acesta din urmă îşi petrece viaţa apărând o anumită teză. Există, desigur, un anumit tip de aroganţă spirituală în actul de a te abţine să ”gândeşti cu voce tare”, de a nu dori ca o teză să fie publicată decât în clipa când eşti gata s-o promovezi până la moarte. Filosofia este, precum ştiinţa, o funcţiune socială, căci omul nu poate gândi corect de unul singur, iar filosoful trebuie să-şi publice gândurile nu doar pentru a contribui la zestrea de cunoştinţe umane, ci şi pentru a învăţa din critici. Dacă, prin urmare, se întâmplă ca uneori să afirm ceva într-o manieră autoritară şi dogmatică, este mai curând de dragul limpezimii decât din dorinţa de a mă erija într-un oracol.”

            În Occident predomină convingerea că demersurile intelectuale şi filosofice sunt nişte ornamente neesenţiale ale culturii, mult mai puţin valoroase decât realizările de ordin tehnic. Această atitudine nu trebuie confundată cu opinia prevalentă în Orient, potrivit căreia adevărata cunoaştere este nonverbală şi se află dincolo de sfera conceptelor. Însă, aproape invariabil, acţiunile noastre sunt inspirate de o filosofie a scopurilor şi valorilor care, atât timp cât nu este conştientizată ca atare, riscă să fie o filosofie proastă cu consecinţe dezastroase în planul acţiunii. Aşa-numita ”nonintelectualitate” a Orientului se află mult deasupra gândirii, în vreme ce simplul activism este sub ea. Nu putem accede la o astfel de cunoaştere transferându-ne conceptele în plan inconştient şi trăind cu impresia că ne sacrificăm intelectul. Premizele false pot fi abandonate doar de cei care coboară la rădăcinile gândirii lor şi descoperă ceea ce sunt cu adevărat.

                                                                                                ALAN W. WATTS

Mill Valley, California

Februarie, 1958

Introducere

            Un strat de pietricele multicolore sub apa limpede, cu peşti care, la început, sunt percepuţi numai prin umbrele lor, rămânând nemişcaţi sau ieşind fulgerător la suprafaţă prin ţesătura lichidă şi mereu schimbătoare a razelor solare. Putem privi ore întregi, transportaţi în afara timpului şi a propriilor noastre preocupări presante de o scenă care, probabil, continuă în acelaşi fel de două milioane de ani. Din când în când, ne dăm seama, cu inima strânsă de o nostalgică desfătare, că, la urma urmei, asta este lumea realităţii normale şi trainice, faţă de care ne aflăm, oarecum, în exil.

            Dar senzaţia nu durează deoarece ştim prea bine cum stau lucrurile de fapt. Ştim că peştii înoată temându-se mereu pentru vieţile lor, că stau suspendaţi fără să mişte pentru a nu fi văzuţi, că se pun fulgerător în mişcare deoarece, fiind compuşi exclusiv din nervi, tresar la cel mai mic semn de alarmă. Ştim că ”dragostea de natură” este o fascinaţie sentimentală ce rămâne la nivelul aparenţelor – că pescăruşii nu plutesc în aer de plăcere, ci deoarece, înfometaţi, se află în căutarea peştilor, că albinele aurii nu visează în crini, strângând mierea aşa cum agenţii fiscali colectează banii de chirie şi că veveriţele ce par a zburda atât de libere şi fericite printre crengi, nu sunt decât nişte mici ghemuri frustrate de dorinţă şi frică. Ştim că judecata lucidă, calmul culturii şi normalitatea lipsită de griji care caracterizează viaţa omului civilizat sunt o pojghiţă comportamentală ce ţine în frâu afecte mult prea violente sau prea perturbante pentru a putea fi suportate de majoritatea dintre noi – primul popas pe care l-a găsit viaţa în dificila ei evoluţie de la starea de neîncetată luptă şi teroare a lumii naturale aşa cum a fost ea la începuturi.

            Dar noi credem* că ştim, deoarece această imagine ”realistă” şi robustă nu este decât o simplă re-creare a lumii naturale după chipul nostru, ca şi cel mai romantic şi evazionist dintre extazele inspirate de viaţa la ţară. Perspectiva pe care o avem asupra naturii este, în mare măsură, determinată de nişte mode intelectuale şi literare aflate în perpetuă schimbare, căci respectiva lume ne-a devenit ciudat de străină. Acest sentiment de înstrăinare se intensifică într-o vreme şi într-o cultură unde prevalează opinia că trebuie să renunţăm la principiile care au guvernat până acum evoluţia vieţii, deoarece se consideră că, în viitor, organizarea lumii nu mai poate fi lăsată în seama proceselor complexe şi subtile ale echilibrului natural, cele care au dus, de fapt, la apariţia vieţii şi a omului însuşi. Când procesul a ivit inteligenţa omenească, el a introdus în joc un nou principiu ordonator. S-a afirmat că, din acea clipă, organizarea vieţii nu se mai poate petrece întâmplător; ea trebuie să fie controlată, oricât de complicată este sarcina respectivă. Pentru îndeplinirea acestui scop, intelectul uman nu se va mai putea bizui pe ”înţelepciunea” înnăscută şi naturală a organismului care l-a produs. Va trebui să lupte de unul singur, bazându-se numai pe resursele proprii. Fie că-i place sau nu, de acum înainte, omul – sau, mai degrabă, inteligenţa conştientă a omului – trebuie să conducă lumea.

            Iată nişte concluzii destul de pripite din partea cuiva care ştie atât de puţin despre el însuşi, care admite că domeniile dedicate studiului inteligenţei, precum psihologia şi neurobiologia nu au depăşit etapa unor timide tentative de început. Căci, dacă nu ştim nici măcar cum anume reuşim să fim conştienţi şi inteligenţi, este extrem de imprudent să presupunem că ştim care va fi rolul inteligenţei conştiente, ba încă să afirmăm că este competentă să guverneze lumea.

            Tocmai faptul de a ne ignora şi de a fi realmente înstrăinaţi faţă de noi înşine explică senzaţia noastră de izolare faţă de natură. Suntem, ca să spunem aşa, împărţiţi între un centru al atenţiei conştiente, care este numit ”Eu” şi un vast labirint organic pe care îl cunoaştem numai în termenii unor sentimente/senzaţii indescriptibile şi neliniştitoare, sau ale unor abstracţiuni ce ţin de limbajul tehnic al biologiei, pe care îl numim ”sine propriu” (în original myself). De-a lungul întregii sale istorii, tipul uman modelat de culturile occidentale a resimţit o ciudată înstrăinare faţă de sine însuşi şi, prin urmare, faţă de mediul natural propriu organismului său. Filosofia creştină, care ştie atâtea lucruri despre natura lui Dumnezeu, nu are prea multe de spus despre natura omului, căci, dacă definiţiile date Sfintei Treimi sunt precise şi abundente, descrierile sufletului şi spiritului omenesc sunt cât se poate de vagi şi de laconice. Chiar dacă se admite fără tragere de inimă că trupul este bun deoarece este lucrul mâinilor lui Dumnezeu, el este văzut, practic, ca un teritoriu capturat de Diavol, iar studiul naturii umane a fost în cea mai mare parte studiul slăbiciunilor sale. În această privinţă, psihologii i-au urmat fidel pe teologi.

            Căci, în ciuda naturalismului său teoretic, omul de ştiinţă tinde să privească natura – umană şi nu numai – ca pe o lume ce se cuvine să fie cucerită şi reorganizată, pentru a deveni subiectul tehnologiei puse în operă de intelectul raţional, care şi-a renegat şi s-a eliberat cumva de rădăcinile ce îl legau tocmai de organismul căruia acum, pasămite, îi ameliorează funcţionarea. Practic, conştiinţa tehnică şi raţională nu este mai puţin străină omului natural decât era sufletul supranatural. Căci, atât pentru una, cât şi pentru celălalt, natura şi omul natural este un obiect, studiat întotdeauna cu ajutorul unei tehnici datorită căreia devine exterior şi, prin urmare, diferit de observatorul subiectiv. Când cunoaşterea nu devine respectată decât cu condiţia de a fi cunoaştere obiectivă, ceea ce cunoaştem ni se va părea întotdeauna a nu fi noi înşine, a nu fi subiectul. Astfel, avem sentimentul de a cunoaşte lucrurile numai din exterior, niciodată dinăuntru, de a fi veşnic confruntaţi cu o lume de suprafeţe impenetrabile dinăuntrul altor suprafeţe, aflate înlăuntrul altor suprafeţe. Nu este de mirare, aşadar, dacă ideile noastre despre cum arată natura pe dinăuntru sunt simple presupuneri aflate la discreţia unor mode mereu schimbătoare.

            Cu toate acestea, în anumite privinţe, gândirea ştiinţifică nu-şi mai afirmă supremaţia cu aceeaşi energie şi aroganţă ca la începutul acestui secol, ceea ce se poate datora faptului că progresul în cunoaştere aduce întotdeauna cu sine o conştientizare a ignoranţei. În acelaşi timp, chiar şi din cel mai raţional şi rece punct de vedere, devine din ce în ce mai clar că nu trăim într-o lume divizată. Diviziunile nete – precum cele dintre spirit şi materie, suflet şi trup, subiect şi obiect, controlor şi controlat, par tot mai mult să fie nişte convenţii lingvistice improprii. Aceştia sunt termeni înşelători şi stângaci pentru descrierea unei lumi în care toate evenimentele par să fie într-o interdependenţă reciprocă – un imens labirint de relaţii echilibrate subtil, care, precum un nod infinit, nu are vreun capăt de unde să poată fi descâlcit şi pus într-o pretinsă ordine.

            Asta nu înseamnă că spiritul a fost retrogradat la nivelul naturii, sau la ceea ce obişnuiam să înţelegem prin ”natură”, sau că mintea a fost retrogradată la nivelul trupului. Cuvintele care desemnează lucruri, obiecte şi substanţe devin din ce în ce mai inutile, căci sufletul şi materia au dispărut împreună într-un proces. Lucrurile au devenit întâmplări şi  gândim folosind termeni precum ”formă”, ”configuraţie” sau ”structură”, iar a ne întreba ”Din ce anume e făcută această structură?”nu mai are niciun sens. Însă ceea ce este cu adevărat important este că o lume de relaţii interdependente, unde lucrurile pot fi înţelese doar unele prin altele, este un tot fără fisură. Într-o asemenea lume este imposibil să consideri omul ca pe ceva separat de natură, ca un spirit exilat care controlează lumea aceasta deoarece îşi are rădăcinile într-o alta. Omul însuşi nu este decât o buclă în acel nod infinit, iar când trage într-o direcţie, se pomeneşte tras într-o alta, fără a putea descoperi originea primă a impulsului. Tiparele lui de gândire îl împiedică să o facă. Ele îl determină să se perceapă pe sine ca subiect, iar natura ca obiect. Dacă nu poate găsi sursa impulsului în niciunul dintre aceştia, este derutat. Nu poate opta nici pentru liberul arbitru, nici pentru predestinare. Dar confuzia se iveşte mai degrabă din labirintul gândurilor sale decât din încâlceala nodului.

            Cu toate acestea, în actualul climat al gândirii occidentale, poate fi deprimant să realizezi participarea totală a omului la natură. Pentru o cultură care a considerat dintotdeauna că omul este încoronarea şi stăpânul naturii, asta este de-a dreptul umilitor. Chiar şi azi, în ciuda unor avertismente tot mai puternice, cultura noastră glorifică în continuare puterea tehnologiei. Contrar concepţiei mărturisite public  – ce ne îndeamnă să trăim în aşteptarea unui viitor mai bun – perspectivele ei nu depăşesc ziua de poimâine, căci  exploatăm resursele pământului şi energia radioactivităţii fără a cunoaşte decât sumar relaţiile complexe pe care le perturbăm astfel. Deprimant nu este doar că universul nu poate fi obiectul unui joc bezmetic, dar că însăşi starea de conştiinţă în care încercăm să facem asta este o pură iluzie. Căci, dacă omul este una cu natura într-o unitate fără fisură, idealurile lui de mai bine trebuie să fie, la urma urmei, raţionalizări ale uriaşelor forţe primordiale pe care le considerăm a fi impulsurile fundamentale ale naturii – libido-ul, frica, lupta oarbă pentru supravieţuire.

            Dar, înainte de a ne decide să fim deprimaţi, putem învăţa să cunoaştem natura din interior. Descoperirea participării noastre totale este crucială, astfel că înţelegerea caracterului şi a modalităţii inerente în care funcţionează nodul infinit constituie cel mai important demers de tip filosofic. După cum am sugerat deja, s-ar putea să descoperim că ideile noastre despre existenţa unor aşa numite impulsuri primordiale oarbe sunt întrutotul false. Dar nu cumva manieră noastră antropomorfă de a întruchipa natura este şi ea supusă modei, ce a pendulat, pur şi simplu, la polul opus concepţiei potrivit căreia impulsul primordial era voinţa unui Dumnezeu personal şi binefăcător? Însăşi ideea existenţei unor impulsuri, forţe, motivaţii, pulsiuni nu reprezintă, probabil, decât nişte năluciri ale raţiunii abstracte, la fel de impalpabile precum misteriosul subiect din propoziţia ”Plouă.” Aceeaşi convenţie gramaticală care stipulează că orice verb are nevoie de un subiect este, probabil, singurul motiv pentru care există pulsiuni şi porniri în spatele acţiunilor. Cu toate acestea, o asemenea manieră de a gândi este încă şi mai neliniştitoare, deoarece sugerează un univers viu care este întrutotul lipsit de motivaţie – nici măcar supravieţuirea – iar o lume întrutotul lipsită de scop ar fi, desigur, cea mai deprimantă dintre toate variantele posibile.

            Însă ideea unei lumi lipsite de scop este înspăimântătoare deoarece este incompletă. Scopul este un atribut inventat de om. A spune că lumea nu are sens este a spune că ea nu este umană, sau, aşa cum stă scris în Tao Te Ching:

                        Cerul şi pământul nu urmează căile inimii omeneşti (jen)

Dar continuă:

                        Înţeleptul nu urmează căile inimii omeneşti. v

Căci ceea ce nu este omenesc apare ca inuman numai când omul se încrâncenează împotriva naturii, căci, atunci, caracterul inuman al naturii pare să nege omul, iar lipsa ei de scop pare să nege scopurile omeneşti. Dar a spune că natura nu este umană şi că nu are scop nu înseamnă a spune ce are ea în schimb. Corpul omenesc ca întreg nu este o mână, dar el nu neagă mâna din acest motiv.

            Este, desigur, dovada celui mai cras antropomorfism să presupunem că absenţa unei calităţi umane în cazul păsării, norului sau stelei denotă prezenţa unui gol, sau să presupunem că ceea ce nu este conştient este, pur şi simplu, inconştient. Natura nu este neapărat organizată conform unui sistem de alternative care se exclud reciproc, precum limbajul şi logica noastră. Ba mai mult, în clipa când spunem despre natură că este oarbă iar despre materie-energie că este neinteligentă, nu cumva proiectăm asupra lor golul pe care îl resimţim când încercăm să ne cunoaştem propria noastră conştiinţă ca pe un obiect, când încercăm să ne vedem proprii noştri ochi sau să ne gustăm propriile noastre limbi?

            Multe date sugerează că, în clipa când fiinţele omeneşti au dobândit puterile atenţiei conştiente şi ale gândirii raţionale, aceste instrumente noi le-au fascinat într-o asemenea măsură, încât au uitat tot restul, precum găinile care îşi lipesc, hipnotizate, ciocurile de o linie trasată cu creta. Întreaga noastră sensibilitate s-a identificat cu aceste funcţii parţiale, astfel că am pierdut capacitatea de a percepe natura dinăuntru şi, mai mult, de a simţi că noi înşine şi lumea suntem într-o perfectă unitate. Filosofia pe care se bazează acţiunile noastre este prizoniera unor alternative ca liberul arbitru sau predestinarea, libertatea sau ursita, deoarece nu sesizăm totalitatea nodului infinit şi identitatea ce există între acţiunile lui şi a le noastre. După cum spunea Freud:

            Iniţial, egoul include tot, apoi el desprinde din sine lumea exterioară. Senzaţia de ego de care suntem conştienţi acum este, aşadar, un vestigiu palid al unei percepţii mult mai cuprinzătoare – o percepţie care includea universul şi exprima legătura inseparabilă a ego-ului cu lumea exterioară.1

            Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să ne gândim la apetitele şi fricile plantelor şi animalelor numai în termenii conştiinţei noastre egocentrice, pentru care soarta micului eu separat constituie preocuparea de căpătâi, deoarece simţim că el este tot ceea ce suntem. Nu dezvoltarea atenţiei conştiente este problema, ci faptul că am pierdut aptitudinea acelei percepţii mai ample, care ar trebui să fie fundalul atenţiei conştiente şi care ne-ar îngădui să cunoaştem ce este natura din interior. O reminiscenţă a acestei percepţii pierdute se găseşte, probabil, la rădăcinile veşnicei noastre nostalgii după o ”viaţă naturală” şi a mitului referitor la o vârstă de aur, din care am decăzut. Nu există, probabil, niciun motiv de a crede că pentru a redobândi această percepţie pierdută va trebui să sacrificăm conştiinţa individualităţii noastre, căci nu este vreo incompatibilitate între cele două. Putem vedea cu toată claritatea o anume frunză, fără a pierde din vedere relaţia sa cu arborele. Diferenţa dintre noi şi animale este că forma lor de conştiinţă individuală este extrem de rudimentară, dar sunt foarte sensibile la nodul infinit al naturii. În acest caz, cumplita nesiguranţă de care au parte în vieţile lor nu este nici pe departe atât de intolerabilă cum ar fi pentru noi.2 În lipsa unei asemenea compensaţii, nu am putea înţelege cum formele de viaţă neumane au considerat că merită să se implice în jocul vieţii  timp de atâtea milioane de ani.