Un fragment dintr-o carte
 apãrutã deja la Editura HERALD

Detalii carte pe site-ul editurii aici
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=549


Alan Watts
Alte pagini traduse din Alan Watts pe site aici

CARTEA
Despre acel tabu care te împiedică să afli
cine eşti

Traducere de Marian Stan

PREFAŢĂ

            Această carte explorează un tabu nerecunoscut dar foarte puternic – conspiraţia noastră tacită de a ignora cine, sau ce, suntem cu adevărat. Pe scurt, cartea doreşte să  demonstreze că impresia curentă care ne defineşte ca un eu separat închis într-un sac de piele este o halucinaţie aflată în dezacord atât cu ştiinţa occidentală, cât şi cu filosofiile-religiile bazate pe experienţă[1] din Orient – în special cu filosofia hindusă Vedanta. Această halucinaţie stă la baza folosirii greşite a tehnologiei în scopul de a subjuga violent mediul natural al omului, ceea ce, în cele din urmă, îl va distruge.

            Iată de ce avem urgent nevoie de a ajunge la o percepţie a propriei noastre existente care să fie în acord cu datele fizicii şi care să depăşească sentimentul nostru de alienare faţă de univers. În acest scop, m-am inspirat din intuiţiile oferite de Vedanta, pe care le-am redat, totuşi, într-o manieră modernă şi accesibilă occidentalilor. Prin urmare, acest volum nu se doreşte a fi un compendiu sau o introducere în Vedanta în sensul comun al acestor termeni. El este mai degrabă o fertilizare încrucişată a ştiinţei occidentale şi a intuiţiei specific orientale.

            Trebuie să mulţumesc în mod deosebit soţiei mele Mary Jane, pentru atenta muncă de editare şi pentru comentariile pe marginea manuscrisului. De asemenea, sunt recunoscător Fundaţiei Bollingen pentru sprijinul acordat unui prioect care a inclus scrierea acestei cărţi.

            Sausalito, California                                                               ALAN WATTS

CAPITOLUL UNU

INFORMAŢII SECRETE

            CE ANUME trebuie să ştie un tânăr sau o tânără pentru a fi „iniţiat[2]”? Există, cu alte cuvinte, nişte informaţii oculte, un anume tabu, nişte ponturi secrete despre viaţă şi existenţă pe care cei mai mulţi părinţi şi profesori fie nu-l cunosc ori nu vor să-l divulge?

            Odinioară, în Japonia exista obiceiul ca tinerii să primească înainte de nuntă o „carte pernã”. Aceasta era un set de stampe, deseori colorate, înfăţişând toate detaliile contactului sexual. Nu era doar atât, căci, după cum spun chinezii, „o imagine valorează cât o mie de cuvinte”. De asemenea, datorită stampelor, părinţii erau scutiţi de stânjeneala de a fi nevoiţi să explice personal aceste chestiuni intime. Doar că, astăzi în Occident poţi obţine aceste informaţii de la orice chioşc de ziare. Sexul nu mai este un tabu veritabil. Uneori, adolescenţii ştiu mai multe despre subiect decât adulţii.

            Dar, dacă sexul şi-a pierdut aura de mister, ce tabu ne mai rămâne? Pentru că există întotdeauna ceva tabu, ceva refulat, neadmis, ceva la care privim fugar cu coada ochiului, deoarece ar fi prea neliniştitor să îl privim drept în faţă. Tabu-urile se ascund în tabu-uri, precum foile de ceapă. Care să fie Cartea pe care taţii ar putea s-o dea pe furiş fiilor şi mamele fiicelor, fără a o recunoaşte vreodată deschis?

            În anumite cercuri, chiar printre oameni care merg la biserica si citesc Biblia, există un tabu legat de religie. Aici, religia este problema personală a fiecăruia. Nu se cade, nu este frumos[3] să discuţi sau să te cerţi pe teme religioase, şi este de-a dreptul deplasat să-ţi afişezi pietatea. Cu toate acestea, când cunoşti din interior dedesubturile oricărei religii oficiale, te întrebi care este obiectul acestei secretomanii. Desigur, Cartea la care mă gândesc nu este Biblia, Sfânta Scriptură, această fascinantă antologie de înţelepciune străveche, istorie şi legende care a fost idolatrizată într-o asemenea măsură, încât ar fi bine s-o punem sub cheie câteva secole pentru ca apoi oamenii  să-i asculte mesajul nestingheriţi de balastul trecutului. Există, desigur, mari taine în Biblie, unele chiar foarte subversive, dar toate acestea sunt sofisticat camuflate în simboluri arhaice, astfel încât este foarte greu să explici creştinismul omului modern. Desigur, asta dacă nu te mulţumeşti să-l diluezi, să fii bun şi să-L imiţi pe Iisus, deşi nimeni nu-ţi explică anume cum să faci aşa ceva. Pentru a o face trebuie să ai o putere specială de la Dumnezeu numită „har”, dar tot ceea ce ştim despre har, e că unii îl primesc iar alţii nu.

            Religiile oficiale, iudaismul, creştinismul, islamul, hinduismul, budismul,  sunt – aşa cum se practică în prezent- asemeni unor mine care aproape şi-au epuizat resursele: sunt foarte greu de săpat. Cu unele excepţii nu tocmai uşor de găsit, concepţiile lor despre om şi lume, imagistica, riturile şi ideile lor despre cum ar trebui să ne conducem viaţa nu par a se potrivi cu universul pe care-l ştim, sau cu lumea oamenilor care se schimbă atât de rapid, încât ceea ce învaţă cineva în şcoală este depăşit deja în ziua absolvirii.

            Cartea la care mă gândesc nu este religioasă în sensul curent al termenului, dar va trebui să ia în discuţie multe lucruri de care s-au ocupat religiile – universul şi locul omului în el, acel misterios centru al experienţei numit „Eu însumi”, problemele legate de viaţă şi dragoste, durere şi moarte, ar trebui să-şi pună întrebarea dacă existenţa are sens – orice semnificaţie am da acestui cuvânt. Căci există senzaţia tot mai acută că existenţa este o luptă pe viaţă şi pe moarte care are loc într-o capcană, că organismele vii, inclusiv oamenii sunt simple tuburi care bagă lucruri pe la un capăt al lor şi le scot pe la celălalt capăt, ceea ce, pe termen lung, sfârşeşte prin a le uza. Aşadar, pentru ca păcăleala să continue, tuburile găsesc modalităţi de a face alte tuburi noi, care, la rându-le, bagă lucruri pe la un capăt al lor şi le scot pe la celălalt. La capătul de la intrare ele dezvoltă un ganglion format din celule nervoase şi numit creier, cu ochi şi urechi, putând astfel să şterpelească mai uşor lucruri bune de înghiţit. În momentul în care au suficientă mâncare, îşi vor folosi surplusul de energie trăncănind în modalităţi complicate, vor scoate tot felul de zgomote inspirând şi expirând aerul pe orificiul de la intrare, se vor strânge laolaltă în grupuri pentru a se lupta cu alte grupuri Cu timpul, tuburile îşi formează atât de multe accesorii încât este foarte greu să le recunoşti forma iniţială, şi reuşesc să facă asta într-o uimitoare varietate de forme. Există regula, îndeobşte respectată, de a nu mânca tuburi care au forma ta, dar, în mare, se dă o competiţie acerbă pentru a şti care este cel mai tare tip de tub. Toate acestea par de o gratuitate miraculoasă, şi totuşi. Dacă începi să reflectezi un pic, devine mai degrabă miraculos decât gratuit. Pare, într-adevăr, din cale-afară de straniu.

            Sentimentul că starea normală a lucrurilor este stranie, ciudată şi foarte improbabilă ţine de o anume iluminare interioară. G.K. Chesterton a spus odată că una este să te minunezi în faţa unei gorgone sau a unui grifon – creaturi care nu există; dar este cu totul altceva să te minunezi în faţa unui rinocer sau a unei girafe – creaturi care există şi arată de parcă n-ar exista. Acest sentiment de stranietate universală include şi întrebarea fundamentală şi presantă despre sensul tuturor lucrurilor. De ce, dintre toate lumile posibile există această imensă şi aparent nenecesară mulţime de galaxii într-un continuum spaţiu-timp având o curbură foarte misterioasă, de ce există miliardele de specii diferite de tuburi, de ce jocul lor frenetic de-a evoluţia, de ce nenumăratele moduri de a o „face”, de la arhitectura elegantă a cristalului de gheaţă sau a diatomei la splendoarea uluitoare a păsării-liră sau a păunului?

            Ludwig Wittgenstein şi alţi „logicieni” moderni au încercat să elimine întrebarea spunând că nu are sens şi că nu trebuie pusă. Cele mai multe probleme filosofice urmează să fie rezolvate debarasându-ne de ele, mai precis ajungând să observi că întrebări precum „De ce există universul?” sunt o nevroză intelectuală, o folosire greşită a cuvintelor, în sensul că, deşi întrebarea pare raţională, ea este, de fapt, la fel de absurdă ca şi, de pildă, „Unde este universul?”, deoarece oriunde s-ar afla lucrurile, ele trebuie să fie undeva în univers. Scopul filosofiei este de a scăpa oamenii de asemenea absurdităţi. Aşa după cum vom vedea, aici Wittgenstein avea dreptate.Cu toate acestea, a te minuna nu este un semn de anormalitate. Mirarea, prin expresia sa poetică şi artistică, se numãrã printre cele mai importante elemente care deosebesc oamenii de alte animale şi oamenii inteligenţi şi sensibili de imbecili.

            Există, prin urmare, un pont care explică această uluitoare alcătuire a lucrurilor, un pont care nu vine niciodată pe canalele obişnuite de cunoaştere a Răspunsului – religiile şi filosofiile istorice? Ei bine, există. El a fost exprimat în repetate rânduri, dar într-o asemenea manieră, încât noi, astăzi, în civilizaţia modernă, nu îl auzim. Nu ne dăm seama că el este extrem de subversiv nu atât din punct de vedere politic şi moral, dar mai ales pentru că modifică radical perspectiva noastră obişnuită asupra realităţii, ceea ce considerăm a fi de la sine înţeles. Desigur, această răsturnare poate avea consecinţe de ordin politic şi moral, dar, în momentul de faţă, ele nu pot fi anticipate. Până în prezent, această revoluţie lăuntrică[4] s-a limitat la indivizi izolaţi; după ştiinţa mea, ea nu a influenţat pe scară largă comunităţile sau societăţile omeneşti. S-a considerat cã o asemenea stare de lucruri ar fi prea periculoasă, de unde instituirea unui tabu.

            Dar lumea se află într-o situaţie extrem de periculoasă, iar bolile grave necesită adesea aplicarea unui tratament periculos – precum serul lui Pasteur pentru rabie. Nu doar că vom arunca planeta în aer cu bombe nucleare, ne vom sugruma prin suprapopulare, ne vom distruge resursele naturale pentru că nu vom şti să le conservăm, sau ne vom ruina solul şi produsele sale cu chimicale ale căror efecte nu se cunosc şi cu pesticide. Dincolo de toate acestea, există posibilitatea ca civilizaţia să fie un veritabil succes tehnologic – dar prin metode pe care cei mai mulţi le-ar considera laborioase, înspăimântătoare şi derutante – deoarece, pentru un motiv sau altul – metodele se vor schimba continuu. Este ca şi cum am juca un joc ale cărui reguli sunt schimbate constant fără a fi clarificate vreodată – un joc din care cineva nu se poate retrage decât sinucigându-se, şi în care nu poţi reveni niciodată la o formă mai veche a jocului.

            Dar problema raportului dintre om şi tehnică se pune aproape întotdeauna în termeni eronaţi. Se spune ca omenirea a evoluat unilateral, progresul tehnic nefiind echilibrat printr-o creştere comparabilă în privinţa moralităţii, sau, cum ar prefera unii să spună, fără un progres comparabil în domeniul educaţiei şi a gândirii raţionale. Cu toate acestea, problema are cauze mai adânci. Cauza problemei rezidă în modul în care ne percepem şi ne definim ca fiinţe umane, în modul în care experiem viaţa, existenţa şi identitatea individuală. Suferim de o halucinaţie, avem o imagine falsă şi distorsionată despre existenţa noastră ca organisme vii. Cei mai mulţi dintre noi au senzaţia că „Eu însumi” defineşte un centru separat de percepţie şi acţiune, care trăieşte în interiorul şi în limitele corpului fizic – un centru care se „confruntă” cu lumea „exterioară” a oamenilor şi lucrurilor, intrând în contact prin simţuri cu un univers care este în egală măsură străin şi ciudat. Modul nostru curent de a vorbi reflectă această iluzie. „Am venit pe lume”.”Trebuie să înfrunţi realitatea”. „Cucerirea naturii”.

            Senzaţia că suntem nişte fiinţe singuratice care vizitează temporar universul este clar contrazisă de tot ceea ce cunosc ştiinţele despre om (şi toate celelalte organisme vii). Nu „venim în” această lume; ne ivim din ea, aşa cum se ivesc frunzele dintr-un copac. Aşa cum oceanul „face” valuri[5], universul „face” oameni[6]. Fiecare individ este o expresie a întregii naturi, o acţiune unică implicând tot universul. Majoritatea indivizilor nu sesizează aproape niciodată această realitate. Chiar şi cei care ştiu că e adevărată în teorie, nu o înţeleg, nici nu o percep, simţindu-se în continuare ca nişte „eu-ri” izolate înăuntrul unor saci de piele.

            Primul rezultat al acestei iluzii este că atitudinea noastră faţă de lumea „exterioară” este predominant ostilă. Mereu avem câte ceva de „cucerit”: natura, spaţiul, munţii, deşertul, bacteriile şi insectele, în loc de a învăţa să colaborăm cu ale într-o manieră cât mai armonioasă. În America, marile simboluri ale acestei cuceriri sunt buldozerul şi racheta – instrumentul care transformă dealurile în căi netede pentru nişte cutiuţe de tinichea şi marele proiectil falic care aprinde cerul. (Cu toate acestea, avem arhitecţi excelenţi care ştiu cum pot fi construite casele pe dealuri fãrã a distruge peisajul, şi astronomi care ştiu că pământul se află deja în spaţiu şi că pentru explorarea altor lumi avem nevoie în primul rând de instrumente electronice foarte performante, care, asemnenea ochilor noştri, vor aduce cele mai îndepărtate obiecte în creierele noastre.) (1) Atitudinea ostilă a celor care vor să cucerească natura ignoră interdependenţa fundamentală a tuturor lucrurilor şi evenimentelor – ignoră faptul că lumea aflată dincolo de pielea noastră este de fapt o prelungire a propriilor noastre corpuri. Această ostilitate va sfârşi prin a distruge chiar mediul din care provenim, mediul de care depinde întreaga noastră viaţă.

            Al doilea rezultat al percepţiei că suntem minţi izolate într-un univers străin şi, în genere, stupid, este că nu avem putem ajunge la un punct de vedere comun[7], nu putem înţelege lumea asupra căreia suntem astfel de acord.  Din această cauză, ne măcinăm în  simple confruntări de opinii, care vor lăsa puterea decizională în mâinile propagandistului mai agresiv şi mai violent (deci, mai brutal). O cacofonie de opinii divergente, unite doar prin puterea propagandei,  este cea mai rea soluţie imaginabilă când este vorba de controlul asupra tehnologiei moderne.

            S-ar părea, deci, că avem nevoie de un geniu pentru a inventa o nouă religie, o filosofie de viaţă şi o perspectivă asupra vieţii, care să fie plauzibilă şi general acceptată la sfârşitul secolului XX, şi graţie căreia fiecare individ să poată simţi lumea ca un tot şi viaţa proprie ca plină de sens. Istoria ne-a arătat în repetate rânduri că nu este suficient. Religiile ne dezbină şi duc la conflict. Ele sunt o formă a luptei pentru supravieţuire, pentru că depind de distincţia dintre cei „mântuiţi” şi cei „damnaţi”, dintre drept-credincioşi şi eretici, între grupul celor „aleşi” şi cei „respinşi”[8]. Chiar şi cei mai liberali în asemenea chestiuni se joacă de-a „noi –suntem-mai toleranţi decât-voi”. Mai mult, ca sisteme de doctrină, simbolism şi comportament, religiile se osifică devenind instituţii care trebuie să pretindă loialitate, să fie apărate pentru a li se păstra „puritatea”, şi – deoarece orice credinţă este o speranţă ferventă, mascând astfel îndoiala şi incertitudinea – religiile trebuie să facă prozeliţi. Cu cât mai mulţi oameni sunt de acord cu tine, cu atât mai rar vei fi vizitat de nesiguranţă. În cele din urmă,  te învoieşti să fii creştin sau budhist, oricâte cunoştiinţe noi ţi-ar deveni disponibile. Tradiţia religioasă trebuie să fie lent infestată cu idei noi şi indigeste, oricât de incompatibile ar fi acestea cu doctrinele lor iniţiale, astfel încât credinciosul să poată afirma sus şi tare că „Eu sunt, în primul şi în primul rând creştin/mahomedan/budhist, sau orice altceva”. Angajamentul irevocabil în favoarea oricărei religii nu este doar o sinucidere intelectuală; este pură necredinţă, căci ea închide mintea în faţa oricărei noi viziuni asupra lumii. Înainte de orice, credinţa este deschidere – un act de încredere în necunoscut.

            Un fervent martor al lui Iehova a încercat odată să mă convingă că, dacă ar exista un Dumnezeu al dragostei, el ar dărui cu siguranţă omenirii o carte demnă de încredere şi infailibilă pentru a ne reglementa conduita. Am răspuns că niciun Dumnezeu cu adevărat grijuliu nu ar distruge mintea omenească făcând-o atât de rigidă şi inadaptabilă încât să depindă de o carte, Biblia, pentru a găsi toate răspunsurile. Deoarece utilitatea cuvintelor şi, prin urmare, a cărţilor, constă în a te purta dincolo de ele, către o lume a vieţii şi a experienţei care nu se rezumă la simple cuvinte şi nici măcar la idei. Aşa cum banii nu sunt reali, nefiind un bun pe care să-l poţi consuma direct, cărţile nu sunt viaţă. A idolatriza scripturile este ca şi cum ai mânca bancnote.

            Iată de ce Cartea pe care aş vrea să o strecor pe furiş copiilor mei este una versatilă. Ea i-ar familiariza pe nesimţite cu un domeniu nou, care nu este numai cel al ideilor, dar şi al experienţei şi simţirii. Ar fi un medicament provizoriu, nu o dietă; un punct de plecare, nu un perpetuu punct de referinţă. Copiii mei ar citi-o şi ar trece mai departe, căci fiind scrisă clar şi bine, ei nu ar fi nevoiţi să revină de mai multe ori pentru a căuta semnificaţii ascunse sau pentru clarificarea unor învăţături obscure.

            Nu avem nevoie de o nouă religie sau de o nouă biblie. Avem nevoie de o nouă experienţă – o nouă percepţie a ceea ce este Eul. Pontul (care este, desigur, concepţia tainică şi profundă) în legătură cu viaţa este că percepţia noastră normală asupra sinelui este o farsă, sau, în cel mai bun caz, un rol provizoriu pe care-l jucăm, sau am fost păcăliţi să-l jucăm – cu consimţământul nostru tacit, aşa cum toate persoanele hipnotizate sunt dornice, în fond, să fie hipnotizate. Cel mai bine păzit dintre toate tabuurile cunoscute este cel care te împiedică să ştii cine eşti cu adevărat, în spatele măştii care îţi dă aparenţa unui eu separat, independent şi izolat. Nu mă gândesc că barbarul Id sau Inconştient al lui Freud ar fi realitatea din spatele faţadei pe care o numim personalitate.După cum vom vedea, Freud s-a aflat sub influenţa unei mode specifice secolului XIX numite „reducţionism”, o nevoie ciudată de a denigra cultura şi inteligenţa umană, numind-o un rezultat secundar şi accidental al unor forţe oarbe şi iraţionale. Prin urmare, au muncit din greu pentru a demonstra că strugurii pot să crească în mărăcini.

            Aşa cum se întâmplă deseori, ceea ce am trecut cu vederea se află chiar sub ochii noştri. Dificultatea constă tocmai în faptul că este atât de flagrant şi de fundamental încât ne este greu să găsim cuvinte pentru a-l exprima. Germanii numesc tipul acesta de intuiţii tacite Hintergedanke, o aprehensiune care se află undeva în adâncul sufletelor noastre, dar pe care ne este greu s-o recunoaştem, chiar faţă de noi înşine. Percepţia  „Eu”-lui ca un centru solitar şi izolat al fiinţei este atât de puternică şi de la sine înţeleasă, atât de fundamentală pentru modelele nostre de vorbire şi gândire, pentru legile şi instituţiile noastre sociale, încât nu putem avea o experienţă a sinelui[9],  decât ca pe ceva superficial în ordinea universului. Eu par a fi un fulger care nu străluceşte decât odată în toţii eonii timpului – un organism rar, sofisticat şi mult prea delicat, la capătul evoluţiei biologice, când unda vieţii irumpe în nenumărate picături strălucitoare şi multicolore, care licăresc preţ de o clipă iar apoi dispar pentru totdeauna. În asemenea condiţii, pare imposibil şi chiar absurd să realizezi că eu  nu sălăşluesc doar într-o picătură, dar în tot valul de energie care se întinde de la galaxii până la câmpurile nucleice din corpul meu. La acest nivel al existenţei, „Eu” sunt bătrân cât lumea; formele mele sunt infinite, iar apariţiile şi dispariţiile lor succesive nu sunt decat pulsiuni sau vibraţii ale unui singur flux etern de energie.

            Ne este greu să realizăm această stare de fapt  deoarece ea nu poate fi conceptualizată. Este ca şi cum ochii ar încerca să privească direct ochii, ca şi cum cineva ar încerca să descrie culoarea unei oglinzi cu ajutorul culorilor reflectate în acea oglindă. După cum vederea înseamnă mai mult decât suma lucrurilor văzute, fundamentul sau „temeiul” existenţei şi al conştiinţei[10] noastre nu poate fi înţeles în termenii lucrurilor care sunt cunoscute. De aceea, suntem nevoiţi să vorbim despre ea cu ajutorul mitului – adică, prin anumite metafore, analogii şi imagini care exprimă realitatea simbolică, diferită de realitatea concretă. La limită, „mit” înseamnă legendă, minciună, sau superstiţie. Dar, pe de altă parte, „mitul” este o imagine utilă şi fertilă cu ajutorul căreia putem înţelege lumea, cam în acelaşi fel în care înţelegem energia electrică comparând-o cu modul de comportare al apei sau al aerului. Cu toate acestea, în a doua instanţă, semnificaţia „mitului” nu trebuie interpretată ad literam, după cum electricitatea nu trebuie confundată cu aerul sau cu apa. Deci, pentru a înţelege mitul, trebuie să fim atenţi să nu confundăm metefora cu faptul concret, ceea ce ar fi ca şi cum ne-am urca pe semnul de circulaţie în loc de a ne urma drumul.

            Aşadar, mitul este forma în care încerc să răspund când copiii îmi pun acele întrebări metafizice fundamentale care le vin atât de repede în minte:”De unde provine lumea?””De ce a făcut Dumnezeu lumea?””Unde am fost înainte de a mă naşte?””Unde merg oamenii când mor?” În repetate rânduri, am descoperit că par a se mulţumi cu o poveste simplă şi foarte veche, care sună cam aşa:
            „Nu a existat un început al lumii, deoarece ea se mişca mereu în cerc, iar pe un cerc nu există început. Priveşte-mi ceasul, care arată ora; limbile se mişcă în cerc, la fel şi lumea, tot mereu, fără încetare. Dar, aşa cum limba cea mare a ceasului ajunge sus la ora douăsprezece şi jos la şase, tot aşa, există zi şi noapte, trezie şi somn, viaţă şi moarte, vară şi iarnă. Nu poţi avea vreuna dintre ele fără cealaltă, pentru că nu ai putea să ştii ce este negrul dacă nu l-ai vedea împreună cu albul, sau albul împreună cu negrul.

            Tot aşa, există perioade când lumea este şi perioade când ea nu este, căci dacă lumea ar continua mereu şi mereu, fără odihnă, s-ar plictisi îngrozitor de ea însăşi. Ea apare şi dispare. Când o vezi, când n-o vezi. Deoarece nu se plictiseşte de ea însăşi, vine mereu înapoi, după ce a dispărut. Seamănă cu respiraţia ta: aerul intră şi iese, intră şi iese, iar dacă încerci să-l ţii mereu înăuntru, te simţi tare rău. Seamănă şi cu jocul de-a v-aţi-ascunselea, pentru că e mereu distractiv să descoperi noi modalităţi de a te ascunde şi de a căuta pe cineva care nu se ascunde mereu în acelaşi loc.

            Şi lui Dumnezeu îi place să se joace de-a v-aţi-ascunselea, dar, pentru că nu există nimic altceva decât Dumnezeu, nu are pe nimeni altcineva cu care să se joace. Dar, el depăşeşte această dificultate prefăcându-se că el nu e el însuşi. Astfel, el se ascunde de sine. El se preface că este tu şi eu şi toţi oamenii din lume, toate animalele, toate stâncile şi toate stelele. Deghizat, el are parte de aventuri minunate şi stranii, dintre care unele sunt groaznice şi înfricoşătoare. Dar acestea din urmă sunt doar nişte coşmaruri, căci, în momentul când el se trezeşte, ele vor dispărea.

            Desigur, când Dumnezeu se joacă ascunzându-se şi prefăcându-se că este tu sau eu, o face atât de bine, încât îi trebuie vreme îndelungată pentru a-şi aminti unde şi cum s-a ascuns. Dar aici este tot hazul – adică, exact ceea ce a vrut el să facă. El nu doreşte să se găsească prea repede, căci astfel, jocul n-ar mai avea niciun farmec. Iată de ce este atât de greu pentru mine şi pentru tine să descoperim că suntem Dumnezeu deghizat, care pretinde că nu e el însuşi. Dar, când jocul a durat suficient, noi toţi ne vom trezi, vom înceta să ne prefacem şi ne vom aminti că noi toţi suntem un singur Sine – Dumnezeul care este tot ce există şi care trăieşte în vecii vecilor.

            Desigur, trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu are forma unui individ. Oamenii au un înveliş de piele şi există mereu ceva dincolo de limita acestui înveliş. Dacă nu ar exista, nu am putea să facem diferenţa între ce se află înăuntrul şi înafara corpurilor noastre. Dar Dumnezeu nu are înveliş de piele, nici formă, deoarece nu există nimic în afara lui. [În cazul că am de-a face cu un copil suficient de inteligent, ilustrez această problemă cu o bandă Moebius – o spirală de hârtie astfel răsucită încât nu are decât o singură latură şi o singură margine.] Interiorul şi exteriorul lui Dumnezeu sunt identice. Şi, deşi am vorbit despre Dumnezeu referindu-mă la „el” şi nu la „ea”, Dumnezeu nu este bărbat sau femeie. Nu am folosit pronumele impersonal[11] deoarece acesta este utilizat pentru lucruri care nu sunt vii.

            Dumnezeu este Sinele lumii, dar nu îl putem vedea pe Dumnezeu din acelaşi motiv pentru care nu ne putem vedea ochii fără ajutorul unei oglinzi, din acelaşi motiv pentru care nu ne putem muşca proprii dinţi sau nu putem privi înăuntrul propriului nostru cap. Sinele este ascuns atât de bine, pentru că Dumnezeu este cel care se ascunde.

            Uneori, te poţi întreba de ce se ascunde Dumnezeu sub forma unor oameni oribili, sau se preface a fi anumiţi oameni care suferă de boli şi de dureri cumplite. Mai întâi, aminteşte-ţi că el nu face asta nimănui altcuiva decât lui însuşi. Aminteşte-ţi, de asemenea, că în toate poveştile care îţi plac trebuie să existe oameni răi, pentru că farmecul povestirii constă în a afla cum reuşesc oamenii buni să îi învingă pe cei răi. E ca într-un joc de cărţi. La începutul jocului, le amestecăm pe toate în neorânduială, iar asta seamănă cu lucrurile din lume, dar rostul jocului este de a pune ordine în grămadă, iar acela care reuşeşte cel mai bine să o facă este câştigător. Apoi, amestecăm cărţile încă o dată şi jucăm din nou, la fel cum se întâmplă şi cu lumea.”