Roger-Pol Droit

Simplitatea nu mai este ceea ce era

Roger-Pol Droit este filosof şi scriitor francez.
Mai multe pe site-ul autorului aici: http://www.rpdroit.com/

- articol tradus din revista Clés -
articol original aici:
http://www.cles.com/enquetes/article/la-simplicite-n-est-plus-ce-qu-elle-etait

Se crede că se ştie ce înseamnă « simplu ». În mare : fără afectare, fără înflorituri, fără sofisticare. Puţin contează dacă vorbim despre un gust, despre o haină, despre o frază sau despre o idee. Dacă este simplu, atunci este despuiat. În această formă de lipsă, găsim în general „mai puţin” (complicaţii, căutări, faţadă) şi „mai mult” (prezenţă, intensitate pură, autenticitate cumpătată). Ceea ce este simplu se dă direct, se oferă din plin, se livrează cu un fel de integralitate candidă. Tocmai aici, astăzi, pentru noi apar câteva dificultăţi noi şi deci interesante.

Altădată, într-adevăr, ceea ce era simplu era primar. Alimente, unelte, forme, povestiri, sentimente, expresii… totul putea fi simplu, dar situându-se la început. După aceea, într-un al doilea timp abia, veneau combinaţiile – arhitecturi, texturi, mixturi şi invenţii. Pentru o raţiune care părea evidentă: tot ceea ce era elaborat, lucrat, eşafodat prin lucrări şi rafinamente umane nu apăreau decât de-a lungul anilor. La început simplu, apoi compus. Or, tocmai aceasta nu mai merge pentru noi.

În prezent, se impune mişcarea inversă. Dintr-o dată trăim înconjuraţi de unelte perfecţionate, de povestiri alambicate, de idei complexe. Pentru a atinge simplitatea, trebuie să începem prin a o alege. Trebuie, aşadar, să o proiectăm, să o dorim, şi cel mai adesea să o fabricăm. Această simplitate nouă nu mai este un punct de plecare, ci un rezultat. Nu mai este o dată primară, ci un scop de atins, un orizont, un obiectiv.

Avem nevoie să facem simplu plecând de la hipercomplex – iată sarcina noastră, poate chiar destinul nostru. Avem nevoie să contopim, să condensăm, să tranşăm, să abandonăm pentru ca să iasă la iveală o linie sobră şi clară plecând de la o întreţesere obscură. Trebuie, desigur, pentru a ajunge acolo, să punem linii, ca în pictură, şi să înlăturăm material, ca în sculptură, să găsim în final cum să combinăm aceste două gesturi opuse – via di porre, via di levare – pe care Leonardo a ştiut să le distingă.

Această simplitate care ne aşteaptă, care ne este indispensabilă, este cea de „după-prea mult”. O nouă epură se schiţează pe urma timpurilor complexe şi plecând de la ele. Această candoare post-şireată rezultă dintr-o victorie asupra complicaţiilor: ea stă dincolo de compus şi nu dincoace de el. Direcţia temporală s-a inversat aşadar: simplul este în faţa noastră, nu în spate. Şi un alt regim al sensului se  pune în aplicare: simplul nu este o regresie, o sub-complexitate, el devine progres, supra-complexitate.

Ceea ce s-a schimbat, în cele din urmă, este aceea că nu mai ştim exact ce vrea să spună „simplu”. Dar, lucrăm la a-l inventa, pas cu pas.

Traducere Viorica Juncan