Initial postarea a fost mult mai lungã, dar am scurtat-o
din motive de bun-simt pt. a nu încãlca drepturile
de autor...
Cartea existã, e disponibilã pentru achizitie. Fragmentele
extrase sunt mai mult o caldã recomandare a acestei cãtrti.
Cuvânt înainte
de Sfinţia Sa Dalai Lama
În această carte de actualitate,
Sogyal Rinpoche se concentrează asupra felului cum trebuie
înţeleasă adevărata semnificaţie a vieţii,
cum să acceptăm moartea şi cum să-i ajutăm
pe muribunzi şi pe cei morţi.
Moartea este o parte naturală
a vieţii cu care toţi va trebui să ne confruntăm,
mai devreme sau mai târziu. După părerea mea, există
două moduri în care o putem aborda, cât timp suntem în viaţă.
Putem opta fie s-o ignorăm, fie să înfruntăm perspectiva
propriei noastre morţi şi, reflectând limpede asupra
ei, să încercăm să reducem la minimum suferinţa
pe care o poate aduce. Totuşi, în nici unul din aceste moduri
nu o vom învinge.
Ca budist, eu consider moartea un
proces normal, o realitate de care sunt conştient că
va apărea atât timp cât rămân în existenţa aceasta
mundană. Ştiind că nu pot să scap, nu văd
nici un rost să-mi fac griji în această privinţă.
Tind să mă gândesc la moarte ca la schimbarea unor haine
învechite şi uzate, mai degrabă ca la un sfârşit
irevocabil. Cu toate acestea, moartea este imprevizibilă:
nu ştim când sau cum se va produce. Astfel că este doar
o chestiune de bun simţ să-ţi iei anumite precauţii
înainte ca ea să se întâmple în realitate.
Fireşte, cei mai mulţi dintre
noi şi-ar dori o moarte senină, dar este foarte clar
că nu putem spera să murim împăcaţi dacă
viaţa noastră a fost plină de violenţă,
sau dacă mintea ne-a fost mereu agitată de emoţii
precum furia, ataşamentul sau frica. Astfel că dacă
vrem să murim bine, trebuie să învăţăm
să trăim bine: pentru a spera la o moarte senină,
trebuie să cultivăm pacea în mintea noastră şi
în modul nostru de viaţă.
După cum veţi citi în cartea
de faţă, experienţa reală a morţii este,
din punctul de vedere budist, foarte importantă. Deşi
modul sau locul în care vom renaşte depinde în general de
forţele karmice, starea noastră mentală din momentul
morţii poate să influenţeze calitatea viitoarei
renaşteri. Astfel că în momentul morţii, în pofida
marii diversităţi a Cârmei pe care am acumulat-o, dacă
facem un efort special pentru a genera o stare virtuoasă
a minţii, putem întări şi activa o karma virtuoasă
şi în felul acesta să determinăm o renaştere
fericită.
Momentul propriu-zis al morţii
este totodată cel în care pot surveni experienţele interioare
cele mai profunde şi mai benefice. Printr-o obişnuinţă
treptată cu procesul morţii în timpul meditaţiei,
un meditator desăvârşit îşi poate folosi propria
sa moarte reală pentru a ajunge la o înaltă împlinire
spirituală. De aceea practicanţii experimentaţi
se angajează în practici meditative atunci când mor. Un
indiciu al gradului lor de realizare este faptul că adesea
corpurile lor nu se descompun mult timp după ce, din punct
de vedere clinic, ei sunt morţi.
Nu mai puţin semnificativ decât
să ne pregătim noi înşine pentru moarte este să-i
ajutăm pe alţii să aibă o moarte bună.
Ca nou născut, fiecare dintre noi a fost neajutorat şi,
fără îngrijirea şi bunătatea de care am avut
parte atunci, n-am fi supravieţuit. Deoarece şi muribunzii
sunt incapabili să se ajute singuri, trebuie să le alinăm
suferinţa şi temerile şi să-i ajutăm,
pe cât suntem în stare, să moară liniştiţi.
Aici aspectul cel mai important este
să evităm tot ce ar putea aduce în mintea muribundului
şi mai multă tulburare decât poate că există
deja. Principalul nostru obiectiv când ajutăm un om care
moare este să-1 liniştim şi sunt multe moduri de
a face acest lucru. Un muribund familiarizat cu practicile spirituale
va fi încurajat şi inspirat dacă acestea îi sunt amintite,
dar chiar o asigurare blândă din partea noastră poate
genera în mintea sa o atitudine împăcată şi relaxată.
Moartea şi procesul morţii
oferă un punct de întâlnire între budismul tibetan şi
tradiţiile ştiinţifice. Cred că fiecare poate
fi de mare folos celuilalt la nivelul înţelegerii şi
al folosului practic. Sogyal Rinpoche este deosebit de bine plasat
pentru a facilita această întâlnire; născut şi
crescut în tradiţia tibetană, el a fost instruit de
unii din cei mai mari Lama ai noştri. De asemenea, beneficiind
de o educaţie modernă, trăind şi predând
mulţi ani în Apus, el s-a familiarizat pe deplin cu modul
de gândire apusean.
Această carte îi oferă cititorului
nu doar o expunere teoretică despre moarte şi procesul
morţii, ci şi măsuri practice pentru a înţelege
şi a se pregăti, pe sine şi pe alţii, într-un
mod calm şi desăvârşit.
2 iunie 1992
Prefaţă
M-am născut în Tibet şi
aveam şase luni când am intrat în mănăstirea maestrului
meu Jamyang Khyentse Chokyi Lodro, în provincia Kham. în Tibet
avem o tradiţie unică de a găsi reîncarnările
marilor maeştri care au murit. Aceştia sunt aleşi
de tineri şi primesc o educaţie specială, care
să-i pregătească să devină viitori învăţători.
Mi s-a dat numele de Sogyal, deşi doar mai târziu maestrul
meu m-a recunoscut ca încarnare a lui Terton Sogyal, un mistic
renumit care fusese unul din dascălii săi şi un
maestru al celui de al Treisprezecelea Dalai Lama.
Maestrul meu, Jamyang Khyentse, era
înalt pentru un tibetan iar când se afla într-o mulţime,
întotdeauna părea să fie cu un cap deasupra celorlalţi.
Avea părul argintiu, tuns foarte'scurt şi ochi blânzi
care scânteiau cu umor. Urechile-i erau lungi, precum ale lui
Buddha. Dar lucrul cel mai remarcabil la el era prezenţa.
Privirea şi ţinuta îţi spuneau că este un
om înţelept şi sfânt. Vocea sa era puternică, profundă
şi fermecătoare, iar atunci când preda capul i se apleca
uşor pe spate şi învăţătura curgea din
el într-un torent de elocinţă şi poezie. Şi
cu tot respectul şi chiar teama pe care le inspira, umilinţa
era nelipsită din tot ce făcea.
Jamyang Khyentse este temelia vieţii
mele şi inspiraţia acestei cărţi. El a fost
încarnarea unui maestru care transformase practica budismului
în ţara noastră, în Tibet nu a fost niciodată de
ajuns să ai pur şi simplu numele unei încarnări,
întotdeauna trebuia să-ţi câştigi respectul prin
învăţătura şi prin practica ta spirituală.
Maestrul meu a petrecut ani lungi în sihăstrie şi multe
poveşti miraculoase se spun despre el. Poseda cunoştinţe
profunde şi împlinire spirituală şi am descoperit
că era o adevărată enciclopedie a înţelepciunii,
având răspuns la orice întrebare pe care i-ai fi pus-o. Existau
multe tradiţii spirituale în Tibet, dar Jamyang Khyentse
era venerat ca o autoritate în toate. A fost, pentru toţi
cei care l-au cunoscut sau au auzit despre el, întruparea budismului
tibetan, o dovadă vie despre cum trebuie să fie cineva
care a înţeles învăţăturile şi a dus
practica lor la perfecţiune.
Am auzit că maestrul meu a spus
că eu îi voi continua opera şi cu siguranţă
el m-a tratat întotdeauna ca pe fiul său. Am sentimentul
că ceea ce am fost capabil să realizez acum în munca
mea şi audienţa pe care am reuşit s-o obţin,
sunt roadele binecuvântării primită de la el.
Toate amintirile mele timpurii sunt
legate de el. A fost mediul în care am crescut şi influenţa
sa mi-a dominat copilăria. A fost ca un tată pentru
mine. Mi-ar fi îndeplinit orice rugăminte. Consoarta sa spirituală,
Khandro Tsering Chodron, care îmi este şi mătuşă,
obişnuia să spună: „Nu-l deranja pe Rinpoche, poate
că e ocupat"', dar eu voiam întotdeauna să fiu
alături de el şi el era fericit să mă aibă
în preajmă, îl sâcâiam tot timpul cu întrebări şi
el întotdeauna îmi răspundea răbdător. Eram un
copil neastâmpărat; nici unul din tutorii mei n-au fost în
stare să mă cuminţească. Ori de câte ori încercau
să mă bată, alergam la maestrul meu şi mă
căţăram în spatele său, de unde nici unul
n-ar fi cutezat să mă ia. Ghemuindu-mă acolo, mă
simţeam mândru şi mulţumit de mine însumi; el
nu făcea decât să râdă. Apoi într-o zi, fără
ca eu să ştiu, tutorele meu a stat de vorbă cu
el, explicându-i că, pentru binele meu, lucrurile nu mai
puteau continua astfel. Următoarea dată când am alergat
să mă ascund, tutorele meu a intrat în cameră,
s-a înclinat de trei ori în faţa maestrului şi m-a tras
afară, îmi aduc aminte că mă gândeam, în timp ce
eram târât din încăpere, ce ciudat era că el nu părea
să se teamă de maestrul meu.
Jamyang Khyentse locuia în camera
unde precedenta sa încarnare îşi avusese viziunile şi
a iniţiat renaşterea culturală şi spirituală
care a antrenat tot Tibetul răsăritean în secolul trecut.
Era o încăpere minunată, nu prea mare dar cu o atmosferă
magică, plină de obiecte sacre, picturi şi cărţi.
Era numită „paradisul buddha-şilor" sau „camera
împuternicirii" şi dacă există vreun loc
în Tibet pe care să mi-l amintesc, este acea cameră.
Maestrul meu stătea pe un scaun scund din lemn şi curele
de piele iar eu şedeam lângă el. Nu acceptam să
mănânc decât din blidul său. în micul dormitor de alături
se afla o verandă în care domnea mereu întunericul, iar pe
o mică sobă din colţ fierbea întotdeauna un ceainic.
De obicei dormeam alături de maestrul meu, într-un pătuţ
aflat la picioarele patului său. Un sunet pe care nu-l voi
uita niciodată este ţăcănitul mărgelelor
din mala sa, rozariul budist, în timp ce-şi rostea rugăciunile.
Când mergeam la culcare, el era acolo, stând şi practicând;
iar dimineaţa când mă deşteptam, el era deja treaz,
stând şi practicând din nou, răspândind înjur binecuvântare
şi putere. Deschizând ochii şi văzându-l, mă
năpădea o fericire caldă şi tihnită.
Era atâta pace în jurul său.
Când am mai crescut. Jamyang Khyentse
m-a pus să prezidez ceremoniile, în timp ce el conducea
psalmodierile. Am asistat la toate învăţăturile
şi iniţierile pe care le-a dat altora; dar mai degrabă
decât amănunte, ce-mi amintesc acum este atmosfera. Pentru
mine el era Buddha, în privinţa aceasta nu exista nici un
dubiu în mintea mea. Lucru cu care toţi ceilalţi erau
de acord. Când conferea iniţieri, unii dintre discipolii
săi erau într-o asemenea măsură copleşiţi
de veneraţie încât abia îndrăzneau să-1 privească
în faţă. Unii îl vedeau cu adevărat în forma predecesorului
său, sau ca diferiţi buddha ori bodhisattva. Toată
lumea îl numea Rinpoche, „Preţiosul", care este titlul
dat unui maestru, iar atunci când era el de faţă nici
unui alt maestru nu i se mai adresau astfel. Prezenţa sa
era atât de impresionantă încât mulţi îl numeau cu afecţiune
„Buddha primordial"[1].
Ştiu că dacă nu l-aş
fi întâlnit pe maestrul meu, aş fi fost o cu totul altă
persoană. Cu căldura, înţelepciunea şi compasiunea
sa, el personifica adevărul sacru al învăţăturilor,
dându-le în felul acesta un caracter practic şi freamătul
vieţii. Ori de câte ori le vorbesc altora despre atmosfera
creată în jurul maestrului meu, au şi ei acelaşi
sentiment profund care se isca atunci în mine. Aşadar ce
anume îmi inspira Jamyang Khyentse? O încredere de nezdruncinat
în învăţături şi convingerea despre rolul
central şi dramatic al maestrului, întreaga înţelegere
pe care o am, ştiu că lui o datorez. Este un lucru pe
care nu-1 voi putea niciodată restitui, în schimb îl pot
transmite altora.
În tot timpul tinereţii mele
în Tibet, am văzut tipul de dragoste pe care Jamyang Khyentse
îl emana în comunitate, mai ales în călăuzirea muribunzilor
şi a morţilor. Un lama în Tibet nu era doar învăţător
spiritual, ci şi înţelept, terapeut, preot de parohie,
medic şi tămăduitor spiritual, ajutându-i pe bolnavi
şi pe muribunzi. Mai târziu am deprins tehnicile specifice
de călăuzire a celor pe moarte şi a celor care
au murit deja din învăţăturile cuprinse în Cartea
tibetană a morţilor[2].
Dar cea mai grandioasă lecţie despre moarte - şi
despre viaţă - am primit-o urmărindu-1 pe maestrul
meu în timp ce îi călăuzea pe muribunzi cu infinita
sa compasiune, înţelepciune şi înţelegere.
Mă rog ca această carte
să transmită lumii ceva din marea sa înţelepciune
şi compasiune şi ca prin ea şi tu, oriunde te-ai
afla, să vii în contact cu mintea sa înţeleaptă
şi să descoperi o legătură vie cu el.
VIAŢA
MOARTEA ÎN LUMEA MODERNĂ
Când am venit prima oară în Apus,
am fost şocat de contrastul dintre atitudinea faţă
de moarte în care fusesem crescut şi cea pe care am găsit-o
acolo. Cu toate realizările ei tehnologice, societatea apuseană
modernă nu posedă o reală înţelegere a morţii,
sau a ceea ce se întâmplă în momentul morţii, sau după
moarte.
Am aflat că astăzi oamenii
sunt învăţaţi să nege moartea, spunându-li-se
că ea nu este decât anihilare şi pierdere, înseamnă
că majoritatea lumii trăieşte fie în negarea morţii,
fie în teroarea ei. Chiar a vorbi despre moarte se consideră
a fi ceva morbid şi mulţi cred că simpla ei menţionare
riscă să o atragă asupra noastră.
Alţii privesc moartea cu un optimism
naiv, nepăsător, crezând că, dintr-un motiv necunoscut,
în cazul lor ea va decurge cu bine şi că nu există
nici un motiv de îngrijorare. Când mă gândesc la ei, îmi
amintesc de spusele unui maestru tibetan: „Oamenii fac adesea
greşeala de a avea o atitudine frivolă în faţa
morţii şi a gândi: 'Ei bine, moartea li se întâmplă
tuturor. Nu e mare lucru, e ceva natural. Va fi în regulă.’
E o teorie frumoasă, până ajungi în pragul morţii."[4]
Din aceste două atitudini, una
priveşte moartea ca pe ceva de care trebuie să fugi
iar cealaltă ca pe un lucru care va decurge de la sine. Cât
de departe sunt amândouă de înţelegerea adevăratei
semnificaţii a morţii!
Toate marile tradiţii spirituale
ale omenirii, incluzând bineînţeles creştinismul, ne-au
spus clar că moartea nu este sfârşitul. Toate au transmis
viziunea unei vieţi viitoare care conferă vieţii
de acum o semnificaţie sacră. Dar în pofida învăţăturilor
lor, societatea modernă este în mare măsură un
deşert spiritual în care majoritatea oamenilor îşi închipuie
că viaţa aceasta este tot ce există. Fără
o credinţă reală sau autentică într-o viaţă
viitoare, vieţile lor sunt lipsite de orice semnificaţie
ultimă.
Mi-am dat seama că efectele dezastruoase
ale negării morţii merg cu mult dincolo de individ:
ele afectează întreaga planetă. Fundamental convinşi
că viaţa aceasta este singura, oamenii moderni nu au
dezvoltat nici o viziune pe termen lung. Astfel că nimic
nu-i reţine să jefuiască planeta pentru scopurile
lor imediate şi să trăiască într-un mod egoist,
ce s-ar putea dovedi fatal pentru viitor. De câte avertismente
mai avem oare nevoie, precum acesta al fostului ministru brazilian
al mediului, responsabil de pădurile ecuatoriale ale Amazonului?
Societatea industrială modernă
este o religie fanatică. Demolăm, otrăvim şi
distrugem toate sistemele vii de pe pământ. Semnăm nişte
poliţe pe care copiii noştri nu vor fi in stare să
le plătească ...Ne purtăm de parcă am f i
ultima generaţie de pe planetă. Fără o schimbare
radicala, în. inimă, minte şt viziune, pământul
va sfârşi precum Venus, pârjolit şi mort[5].
Frica de moarte şi ignorarea
vieţii viitoare alimentează acea distrugere a mediului
care ne ameninţă pe toţi. Nu este cu atât mai tulburător
că oamenii nu sunt învăţaţi ce este moartea,
sau cum să moară? Sau că nu li se dă nici
o speranţă în ce se află după moarte, şi
astfel în realitatea din spatele vieţii? Ce ironie mai mare
decât că tinerii primesc o educaţie atât de înaltă
în orice domeniu, mai puţin cel care reprezintă cheia
sensului vieţii şi poate chiar a supravieţuirii
noastre?
M-a intrigat adesea cum unii maeştri budişti pe care îi cunosc pun
o întrebare simplă celor care li se adresează pentru
învăţătură: Crezi într-o altă viaţă
după viaţa aceasta? Nu sunt întrebaţi dacă
cred în ea ca într-o aserţiune filozofică, ci dacă
o simt adânc în inima lor. Maestrul ştie că dacă
oamenii cred într-o viaţă viitoare, întreaga lor perspectivă
asupra vieţii prezente va fi diferită şi ei vor
avea un simţ distinct al responsabilităţii şi
moralităţii personale. Ceea ce maeştrii trebuie
că bănuiesc este pericolul ca nişte oameni lipsiţi
de credinţa fermă într-o viaţă viitoare să
creeze o societate fixată asupra unor rezultate pe termen
scurt, fără a se gândi prea mult la consecinţele
acţiunilor lor. Să fie oare acesta principalul motiv
pentru care am creat o lume brutală precum cea în care trăim,
o lume cu prea puţină compasiune autentică?
Uneori mă gândesc că ţările
cele mai îmbelşugate şi mai puternice din lumea dezvoltată
seamănă cu tărâmul zeilor descris în învăţăturile
budiste. Se spune despre zei că trăiesc într-un lux
fabulos, desfătându-se cu toate plăcerile imaginabile,
fără nici o preocupare pentru dimensiunea spirituală
a vieţii. Toate par să meargă bine până se
apropie moartea şi apar semnele neaşteptate ale descompunerii.
După care soţiile şi iubitele zeilor nu îndrăznesc
să se mai apropie de ei, ci doar le aruncă flori de
la distanţă, rugându-se când şi când să renască
tot ca zei. Nici o amintire a fericirii sau confortului lor nu-i
mai poate feri acum de suferinţa pe care o îndură, ci
doar o fac şi mai cruntă. Astfel că zeii muribunzi
sunt lăsaţi să moară singuri în mizerie.
Soarta zeilor îmi aminteşte de
felul cum sunt trataţi astăzi bătrânii, bolnavii
şi muribunzii. Societatea noastră este obsedată
de tinereţe, sex şi putere şi evităm bătrâneţea
şi descompunerea. Nu este îngrozitor că-i dăm la
o parte pe bătrâni atunci când viaţa lor de muncă
s-a sfârşit şi nu mai sunt utili? Nu este tulburător
că-i azvârlim în azilurile de bătrâni, unde ei mor singuri
şi părăsiţi?
Nu este de asemenea timpul să
adoptăm o altă viziune şi despre cei suferinzi
de boli incurabile precum cancerul sau SIDA? Am cunoscut numeroşi
oameni care au murit de SIDA şi am văzut cât de des
erau trataţi ca nişte proscrişi, chiar şi
de prietenii lor, şi cum stigmatul ataşat bolii îi ducea
la disperare, făcându-i să simtă că viaţa
lor este dezgustătoare şi că în ochii lumii ea
deja s-a sfârşit.
Chiar atunci când o persoană
pe care o cunoaştem sau iubim este pe moarte, prea adesea
constatăm că nu avem habar cum s-o ajutăm; iar
după ce a murit, nu suntem încurajaţi să ne gândim
la viitorul persoanei moarte, în ce fel el sau ea vor continua
să existe, sau cum i-am putea noi ajuta mai departe. De fapt,
orice tentativă de a gândi în acest sens riscă să
fie scoasă din discuţie ca absurdă şi ridicolă.
Toate acestea ne arată, cu o
claritate dureroasă, că acum mai mult ca niciodată
este nevoie de o schimbare a atitudinii noastre în faţa morţii
şi a celor aflaţi pe moarte.
...
CĂLĂTORIA PRIN VIAŢĂ ŞI PRIN MOARTE
Conform înţelepciunii lui Buddha,
ne putem folosi cu adevărat viaţa ca să ne pregătim
pentru moarte Nu trebuie să aşteptăm ca moartea
dureroasă a cuiva apropiat sau şocul unei boli fatale
să ne oblige să ne examinăm viaţa. Nici nu
suntem condamnaţi să părăsim viaţa cu
mâinile goale pentru a întâlni necunoscutul. Putem începe, aici
şi acum, să găsim o semnificaţie vieţii
noastre. Putem face din fiecare moment o oportunitate de a ne
schimba şi a ne pregăti - din toată inima, riguros
şi cu o minte împăcată - pentru moarte şi
eternitate.
În concepţia budistă,
viaţa şi moartea sunt văzute ca un întreg, în care
moartea este începutul unui alt capitol al vieţii. Moartea
este o oglindă în care se reflectă toată semnificaţia
vieţii.
...
Dar mesajul fundamental al învăţăturilor
budiste este că dacă suntem pregătiţi, există
o speranţă nemăsurată, atât în viaţă
cât şi în moarte, învăţăturile ne dezvăluie
posibilitatea unei libertăţi uimitoare şi în final
fără margini, pentru care putem lucra de pe acum, din
timpul vieţii - libertate care ne va permite de asemenea
să ne alegem moartea şi prin aceasta renaşterea.
Pentru cel care s-a pregătit şi a practicat, moartea
nu vine ca o înfrângere, ci ca un triumf, încoronarea şi
momentul cel mai glorios al vieţii.
DOI
NEPERMANENTA
De ce este atât de dificil exerciţiul
morţii şi exerciţiul libertăţii? Şi
de ce oare moartea ne înspăimântă atât de tare încât
evităm până şi s-o privim? Undeva, adânc înlăuntrul
nostru, ştim că nu o vom putea ocoli la nesfârşit.
Ştim, cu vorbele lui Milarepa, că „Obiectul acesta numit
cadavru şi care ne înspăimântă atât de mult, trăieşte
cu noi aici şi acum." Cu cât amânăm mai mult să
înfruntăm moartea, cu cât o ignorăm mai mult, cu atât
sporesc frica şi nesiguranţa care ne bântuie. Cu cât
încercăm să scăpăm de frică, cu atât
ea devine mai monstruoasă.
Moartea este un vast mister, dar două
lucruri putem spune cu certitudine despre ea: este absolut sigur
că vom muri şi este nesigur când sau cum vom muri. Unica
noastră certitudine este, prin urmare, această incertitudine
privind ora morţii, de care ne agăţăm ca de
o scuză pentru a amâna să privim moartea în faţă.
Suntem ca nişte copii ce-şi acoperă ochii la un
joc de-a v-aţi ascunselea şi cred că astfel nimeni
nu-i vede.
De ce trăim într-o asemenea teroare
a morţii? Fiindcă dorinţa noastră instinctivă
este să trăim şi să continuăm să
trăim, iar moartea înseamnă sfârşitul brutal a
tot ceea ce ne este familiar. Avem sentimentul că la venirea
ei vom fi cufundaţi în ceva complet diferit. Ne vedem pe
noi înşine pierduţi şi năuci într-o ambianţă
terifiant de nefamiliară. Ne imaginăm că va fi
ca şi cum ne-am trezi singuri, torturaţi de anxietate,
într-o ţară străină, fără să
ştim nimic despre ţinut sau limbă, fără
bani, relaţii, paşaport, prieteni ...
Poate că motivul cel mai profund
al fricii noastre de moarte este că nu ştim cine suntem.
Credem într-o identitate personală, unică şi separată;
dar dacă avem curajul s-o examinăm, descoperim că
ea depinde în întregime de o colecţie nesfârşită
de lucruri care s-o susţină: numele nostru, „biografia",
partenerii, familia, locuinţa, serviciul, prietenii, cărţile
de credit ... Pe suportul lor fragil şi efemer ne bizuim
pentru siguranţa noastră. Aşa că dacă
toate acestea ne sunt luate, vom mai avea habar cine suntem noi
de fapt?
Lipsiţi de suporturile noastre
familiare, suntem confruntaţi cu noi înşine, o persoană
pe care n-o cunoaştem, un străin fără vlagă
alături de care am trăit tot timpul dar pe care n-am
dorit niciodată cu adevărat să-1 întâlnim. Oare
nu de asta am încercat să ne umplem fiecare clipă cu
zgomot şi activitate, indiferent cât de plicticoasă
şi banală, ca să ne asigurăm că nu vom
rămâne niciodată singuri şi în tăcere împreună
cu acest străin?
Şi nu este acesta indiciul a
ceva fundamental tragic în legătură cu modul nostru
de viaţă? Trăim sub o identitate asumată,
într-o lume de basm nevropat, cu nimic mai real decât Broasca
Ţestoasă Batjocoritoare din Alice în Ţara Minunilor.
Hipnotizaţi de fiorul construcţiei, ne-am înălţat
casa vieţii pe nisip. Lumea aceasta poate părea minunat
de convingătoare până când moartea năruie iluzia
şi ne alungă din ascunziş. Ce se va întâmpla atunci
cu noi dacă nu avem nici un indiciu despre o realitate mai
profundă?
Când murim lăsăm totul în
urmă, şi mai ales acest corp, pe care l-am îngrijit
atât de mult, pe care ne-am bizuit atât de orbeşte şi
ne-am străduit cu atâta înverşunare să-1 ţinem
în viaţă. Dar minţile noastre nu sunt cu nimic
mai demne de încredere decât trupurile. Exami-naţi-vă
mintea timp de câteva minute şi veţi vedea că este
asemeni unui purice, sărind într-una de colo-colo. Veţi
vedea că gândurile apar fără nici un motiv, fără
nici o legătură. Măturaţi de haosul fiecărei
clipe, suntem victimele nestatorniciei minţii noastre. Dacă
aceasta este singura stare de conştiinţă cu care
suntem familiarizaţi, atunci a ne baza pe minte în clipa
morţii este un joc absurd.
MAREA DECEPŢIE
...
Cei mai mulţi dintre noi trăiesc
în felul acesta; trăim potrivit unui plan prestabilit. Tinereţea
ne-o petrecem cu educaţia. După care ne găsim o
slujbă, întâlnim pe cineva, ne căsătorim şi
avem copii. Cumpărăm o casă, încercăm să
avem succes în afaceri, nutrim vise precum o casă la ţară
sau încă o maşină. Mergem în vacanţă
cu prietenii. Plănuim să ieşim la pensie. Cele
mai mari dileme pe care le au unii dintre noi sunt unde să
ne petrecem următorul concediu sau pe cine să invităm
de Crăciun. Vieţile noastre sunt monotone, meschine
şi repetitive, irosite în urmărirea banalului, întrucât
se pare că nu cunoaştem nimic mai bun.
Ritmul vieţii noastre este atât
de înfrigurat încât ultimul lucru la care avem timp să ne
gândim este moartea. Ne reprimăm temerile secrete de nepermanenţă
înconjurându-ne cu mereu mai multe bunuri, mereu mai multe lucruri,
mereu mai multe înlesniri, doar pentru a deveni sclavii lor. Pentru
menţinerea lor ne irosim tot timpul şi energia. Curând,
unicul nostru scop în viaţă devine acela de a păstra
totul cât mai sigur şi ferit. Dacă se petrec schimbări,
găsim cel mai rapid remediu, vreo soluţie isteaţă
şi temporară. Şi astfel vieţile noastre merg
mai departe, până când o boală sau un dezastru major
ne scot din letargie.
Se pare însă că nu consacram
prea mult timp sau gândire nici măcar acestei vieţi.
Gândiţi-vă la oamenii care lucrează ani la rând,
după care trebuie să se pensioneze, doar pentru a constata
că nu ştiu ce să facă cu ei înşişi,
pe măsură ce îmbătrânesc şi se apropie de
moarte, în pofida sporovăielilor noastre despre spiritul
practic, în Apus a fi practic înseamnă a fi ignorant şi
adesea de un egoism uşuratic.
Focalizarea noastră mioapă
asupra acestei vieţi, şi numai a ei, este marea amăgire,
sursa materialismului deprimant şi distructiv al lumii moderne.
Nimeni nu vorbeşte despre moarte şi nimeni nu vorbeşte
despre viaţa de apoi, deoarece oamenii sunt făcuţi
să creadă că astfel de discuţii nu vor face
decât să zădărnicească aşa-numitul nostru
„progres" în lume.
Dar dacă dorinţa noastră
cea mai profundă este într-adevăr să trăim
şi să continuăm să trăim, de ce insistăm
orbeşte că moartea este sfârşitul? De ce să
nu încercăm cel puţin să explorăm posibilitatea
existenţei unei vieţi după moarte? De ce, dacă
suntem atât de pragmatici pe cât pretindem, nu începem să
ne întrebăm în mod serios: Unde se află adevăratul
nostru viitor? La urma urmei, nimeni nu trăieşte mai
mult de o sută de ani. După care se întinde întreaga
eternitate, neexplicată ...
LENEA ACTIVĂ
Există o veche poveste tibetană,
pe care o îndrăgesc, numită „Tatăl lui 'Faimos
ca Luna'". Un om foarte sărac, după ce a muncit
din greu, a reuşit să adune un sac plin cu grâne. Era
mândru de sine, iar când s-a întors acasă a legat sacul cu
o funie de unul din căpriorii casei, pentru a-1 feri de şobolani
şi hoţi. L-a lăsat să atârne acolo şi,
ca o măsură de siguranţă suplimentară,
şi-a aşternut culcuşul dedesubt. Stând acolo, mintea
începu să-i hoinărească: „De voi putea vinde aceste
grâne în porţii mici, profitul va fi cel mai mare. Voi putea
atunci să cumpăr mai multe grâne, iar apoi să fac
acelaşi lucru şi voi ajunge cineva în comunitate. O
mulţime de fete se vor ţine după mine. Mă
voi căsători cu o femeie frumoasă şi nu după
mult timp vom avea un copil ... va fi neapărat băiat
... cum naiba îl vom numi? " Uitându-se prin cameră,
privirile i-au căzut pe mica fereastră, prin care a
văzut Luna răsărind.
„Ce semn!" s-a gândit el. „Cât
de favorabil! Este un nume cu adevărat bun. îl voi numi
'Faimos ca Luna'... " în timp ce era purtat în speculaţiile
sale, un şoarece şi-a croit drum către sacul cu
grâne şi i-a ros funia. Chiar în clipa în care de pe buze
i-au ieşit cuvintele 'Faimos ca Luna', sacul cu grâne s-a
desprins din tavan, omorându-1 pe loc. 'Faimos ca Luna', bineînţeles,
nu s-a mai născut niciodată.
Câţi dintre noi, asemeni omului
din poveste, nu suntem cuprinşi de ceea ce numesc o „lene
activă"? Există în mod firesc diferite specii de
lene: răsăriteană şi apuseană. Stilul
răsăritean este asemenea celui practicat la perfecţiune
în India. El constă în a zace toată ziua la soare, fără
să faci nimic, evitând orice fel de muncă sau activitate
utilă, bând ceşti de ceai, ascultând muzica filmelor
indiene trâmbiţată la radio şi flecărind cu
prietenii. Lenea apuseană este cu totul diferită. Ea
constă din a ne umple viaţa cu o activitate obligatorie,
astfel încât să nu rămână deloc timp pentru înfruntarea
problemelor reale.
Dacă ne examinăm viaţa,
vom vedea limpede câte sarcini fără importanţă,
aşa-numitele „responsabilităţi" se acumulează
pentru a o umple. Un maestru le compara cu „gospodărirea
unui vis". Ne spunem că vrem să investim timp în
lucrurile importante ale vieţii, dar niciodată nu este
timp. Simplul fapt de a te scula dimineaţa presupune să
faci atâtea lucruri: deschizi fereastra, faci patul, faci un duş,
te speli pe dinţi, hrăneşti câinele sau pisica,
speli vasele din seara trecută, constaţi că s-a
terminat zahărul sau cafeaua şi mergi să le cumperi,
prepari micul dejun - lista este interminabilă. Apoi mai
sunt hainele pe care trebuie să le sortezi, să le alegi
să le calci şi să le împătureşti din
nou. Şi cum rămâne cu părul dvs., sau cu machiajul?
Neajutoraţi, asistăm cum zilele ni se umplu cu discuţii
la telefon şi proiecte mărunte, cu atât de multe responsabilităţi
- sau poate ar trebui să le numim „iresponsabilităţi"?
Viaţa pare să ne trăiască
pe noi, să posede propriul ei impuls straniu, să ne
poarte; în final simţim că nu avem nici o opţiune
şi nici un control asupra ei. Fireşte, uneori aceasta
ne face să ne simţim rău, avem coşmaruri şi
ne trezim transpiraţi, întrebându-ne: „Ce fac cu viaţa
mea?" Dar temerile noastre nu durează decât până
la micul dejun; apare servieta şi o luăm de la capăt.
Mă gândesc la sfântul indian
Ramakrishna, care i-a spus unuia din discipolii săi: „Dacă
ai dedica practicii spirituale numai o zecime din timpul pe care-l
pierzi cu distracţii precum alergatul după femei sau
câştigarea banilor, ai fi iluminat în numai câţiva ani!"
Pe la începutul secolului trăia un maestru tibetan, un fel
de Leonardo da Vinci hima-layan, pe nume Mipham. Se spune despre
el că a inventat un ceas, un tun şi un aeroplan. Dar
fiecare obiect odată terminat, îl distrugea, spunând că
acesta ar fi doar cauza unor noi distrageri.
În tibetană, cuvântul pentru
corp este lu, având sensul de „ceva pe care îl laşi
în urmă", ca un bagaj. De câte ori spunem „lu",
ne aducem aminte că suntem doar călători, adăpostindu-ne
temporar în această viaţă şi în acest corp.
De aceea în Tibet oamenii nu-şi iroseau tot timpul încercând
să facă circumstanţele exterioare mai confortabile.
Ei erau mulţumiţi dacă aveau mâncare suficientă,
o haină în spate şi un acoperiş deasupra capului.
Continuând în felul nostru, încercând obsesiv să ne îmbunătăţim
condiţiile, acesta poate deveni un scop în sine şi o
distragere fără rost. Cine oare, aflat în toate minţile,
s-ar gândi să redecoreze fastidios fiecare cameră de
hotel în care locuieşte? Iubesc acest sfat al lui Patrul
Rinpoche:
Adu-ţi aminte de pilda unei vaci bătrâne,
Ea e mulţumită să doarmă într-o şură.
Trebuie să mănânci, să dormi şi să defeci
-
Acestea sunt inevitabile -
Tot ce e mai mult, nu te priveşte.
Uneori mă gândesc că realizarea
cea mai măreaţă a culturii moderne este comercializarea
genială a samsarei şi a distracţiilor sale sterile.
Societatea modernă mi se pare a fi o celebrare a tuturor
lucrurilor care te îndepărtează de adevăr, care
fac dificilă viaţa întru adevăr şi îi descurajează
pe oameni până şi să creadă în existenţa
adevărului. Şi când te gândeşti că toate astea
provin dintr-o civilizaţie care pretinde să adore viaţa,
dar de fapt o privează de orice semnificaţie reală;
care vorbeşte fără încetare că-i face pe oameni
„fericiţi", dar în realitate le închide calea spre sursa
adevăratei bucurii.
Această samsara modernă
întreţine o anxietate şi o depresie pe care le hrăneşte
şi în care ne atrage pe toţi, deprinzându-ne cu o maşină
consumistă care pentru a funcţiona trebuie să ne
menţină aviditatea. Samsara are un nivel înalt de organizare,
este versatilă şi sofisticată; ea ne asaltează
de pretutindeni cu propaganda ei şi creează în jurul
nostru un mediu vicios aproape inexpugnabil. Cu cât încercăm
mai mult să scăpăm, cu atât se pare că ne
afundăm mai mult în capcanele pe care cu atâta ingeniozitate
ni le întinde. După cum spunea maestrul tibetan din secolul
al XVIII-lea Jikme Lingpa: „Hipnotizate de simpla varietate a
percepţiilor, fiinţele rătăcesc la nesfârşit
în cercul vicios al samsarei."
Obsedaţi, aşadar, de false
speranţe, vise şi ambiţii, ce promit fericirea
dar duc numai la mizerie, suntem ca nişte oameni care se
târăsc, istoviţi de sete, printr-un deşert nemărginit.
Şi tot ce ne întinde această samsara să bem este
o cană cu apă sărată, menită să
ne înteţească şi mai mult setea.
PRIVIND MOARTEA ÎN FAŢĂ
....
Este important să reflectăm,
iar şi iar, că moartea este reală şi vine
fără înştiinţare. Nu fiţi ca porumbelul
din proverbul tibetan. Acesta îşi petrece întreaga noapte
agitându-se şi pregătindu-şi culcuşul, iar
zorile sosesc înainte ca el să fi avut măcar timp să
se culce. Aşa cum a spus un important maestru din secolul
al Xll-lea, Drakpa Gyaltsen: „Oamenii-şi petrec întreaga
viaţă pregătindu-se, pregătindu-se, pregătindu-se...
doar pentru ca viaţa următoare să-i găsească
nepregătiţi."
SĂ LUĂM VIAŢA ÎN SERIOS
Poate că numai cei care înţeleg
cât de fragilă este viaţa ştiu cât este ea de preţioasă.
Odată, pe când luam parte la o conferinţă în Anglia,
participanţii erau intervievaţi de B.B.C. în acelaşi
timp ei vorbeau cu o femeie aflată pe moarte. Ea era îngrozită,
căci nu se gândise cu adevărat la realitatea morţii.
Acum ştia. A avut un singur mesaj pentru cei care-i vor supravieţui:
să ia viaţa, şi moartea, în serios.
A lua viaţa în serios nu înseamnă
să ne petrecem tot timpul meditând de parcă am trăi
în munţii Himalaya, sau în Tibetul de odinioară, în
lumea modernă trebuie să muncim şi să ne câştigăm
existenţa, dar asta nu înseamnă să ne lăsăm
prinşi în mrejele unei vieţi de la nouă la cinci,
în care să trăim fără nici o viziune mai profundă
asupra sensului vieţii. Sarcina noastră este să
păstrăm un echilibru, să găsim o cale de mijloc,
să învăţăm să nu ne lăsăm acaparaţi
peste măsură de activităţi Şi preocupări
neesenţiale, ci să ne simplificăm viaţa din
ce în ce mai mult. Cheia pentru a găsi un echilibru fericit
în viaţa modernă este simplitatea.
In budism, acesta este adevăratul
sens al disciplinei, în tibetană, termenul pentru disciplină
este tsul trim. Tsul înseamnă „potrivit" sau „just",
iar trim înseamnă „regulă" sau „cale". Aşadar
disciplină înseamnă să faci ce este potrivit sau
just; altfel spus, într-o epocă excesiv de complicată,
să ne simplificăm viaţa.
Pacea minţii va veni de aici.
Vei avea mai mult timp pentru lucrurile spiritului şi pentru
cunoaşterea pe care numai adevărul spiritual o poate
aduce, ceea ce te va ajuta să înfrunţi moartea.
Din păcate, este un lucru pe
care doar puţini dintre noi îl fac. Poate că ar trebui
să ne punem acum întrebarea: „Ce-am realizat eu de fapt în
viaţă?" Vreau să spun prin asta, cât am înţeles
noi cu adevărat despre viaţă şi moarte? M-am
inspirat din rapoartele apărute în studiile despre experienţa
din pragul morţii, cum ar fi cărţile prietenului
meu Kenneth Ring şi alţii. Un număr frapant de
supravieţuitori ai unor accidente aproape fatale sau ai unor
experienţe în pragul morţii descriu o „revedere panoramică
a vieţii". Cu o vioiciune şi acurateţe stranie,
ei îşi retrăiesc evenimentele vieţii. Uneori ei
trăiesc chiar şi efectele pe care acţiunile lor
le-au avut asupra altora şi resimt emoţiile cauzate
de faptele lor. Un bărbat i-a spus lui Kenneth Ring:
Mi-am dat seama că există
lucruri pe care fiecare persoană este trimisă pe pământ să le realizeze şi să le înveţe.
De exemplu, să împărtăşească mai multă
dragoste, să fie mai iubitoare faţă de ceilalţi.
Să descopere că mai importante sunt relaţiile umane, nu obiectele
materiale. Şi să-şi dea seama că fiecare lucru pe care-l faci
în viaţă este înregistrat şi
chiar dacă pe moment treci pe lângă el fără să-ţi
dai seama, el revine întotdeauna mai
târziu.
Uneori revederea vieţii are loc
în compania unei prezenţe glorioase, o „fiinţă
de lumină". Ceea ce se desprinde din feluritele mărturii
este că această întâlnire cu „fiinţa" revelă
că unicele scopuri serioase în viaţă sunt „să
înveţi să-i iubeşti pe ceilalţi oameni şi
să dobândeşti cunoştinţe".
O persoană i-a povestit lui Raymond
Moody: „Când s-a ivit lumina, primul lucru pe care mi l-a spus
a fost: 'Ce-mi poţi arăta că ai făcut cu viaţa
ta?'" sau ceva de felul acesta... în tot acest timp, ea a
continuat să sublinieze importanţa iubirii... Părea
foarte interesată şi de lucrurile privitoare la cunoaştere...[9]
Un alt bărbat i-a spus lui Kenneth Ring: „Am fost întrebat
- fără mijlocirea cuvintelor, prin comunicare mentală
instantanee - 'Ce am făcut în folosul sau pentru progresul
neamului omenesc?'"[10]
Ce am făcut cu viaţa noastră
determină ceea ce suntem atunci când murim. Şi totul,
dar absolut totul, contează.
NORI DE TOAMNĂ
...
Unul din principalele motive pentru
care perspectiva morţii ne produce atâta suferinţă
şi dificultăţi este faptul că ignorăm
adevărul nepermanenţei. Vrem cu atâta disperare ca
toate să continue neschimbate, încât trebuie să credem
că lucrurile vor rămâne mereu la fel. Dar aceasta este
o amăgire. Şi cum descoperim atât de des, credinţa
are puţin sau deloc de-a face cu realitatea. Această
amăgire, cu dezinformările, ideile şi presupunerile
sale, este fundaţia şubredă pe care ne clădim
viaţa. Indiferent cât de des ne întrerupe adevărul,
noi preferăm să încercăm mai departe, cu bravura
deznădejdii, să ne păstrăm iluziile.
În mintea noastră, schimbările
echivalează întotdeauna cu pierderile şi suferinţa.
Iar dacă ele se produs, încercăm să ne anesteziem
pe cât posibil. Presupunem cu încăpăţânare şi
ca pe un fapt indiscutabil, că permanenţa oferă
securitate, iar nepermanenţa nu. Dar, de fapt, nepermanenţa
este la fel ca unii oameni pe care-i întâlnim în viaţă
- dificili şi inoportuni la început, dar mult mai prietenoşi
şi mai puţin supărători decât ne-am fi închipuit,
după ce ajungem să-i cunoaştem mai bine.
Reflectaţi la următorul
lucru: realizarea nepermanenţei este, în mod paradoxal, singurul
lucru de care ne putem agăţa, poate singura noastră
posesiune durabilă. Ea este asemeni cerului, sau pământului.
Indiferent cât se schimbă sau se prăbuşesc toate
lucrurile din jurul nostru, acestea durează. Să presupunem
că traversăm o criză emoţională zguduitoare...
întreaga noastră viaţă pare să se dezintegreze...
soţul sau soţia ne-au părăsit pe neaşteptate.
Dar pământul este tot acolo; cerul este la locul său.
Bineînţeles, chiar şi pământul se cutremură
din când în când, dar numai pentru a ne aminti că nu putem
considera nimic drept sigur...
Chiar şi Buddha a murit. Moartea
sa a fost o învăţătură, menită să-1
şocheze pe cel naiv, indolent şi mulţumit de sine,
să ne trezească la adevărul că totul este
nepermanent şi moartea este un fapt inevitabil al vieţii.
Apropiindu-se de moarte, Buddha a spus:
Dintre toate urmele,
A elefantului este mai presus;
Dintre toate meditaţiile profunde,
Cea asupra morţii este mai presus.[11]
Ori de câte ori ne pierdem perspectiva,
sau cădem pradă lenei, reflecţia asupra morţii
şi nepermanenţei ne produce un şoc care ne readuce
pe calea adevărului:
Ce s-a născut, va muri;
Ce s-a strâns, se va risipi;
Ce s-a acumulat, se va irosi;
Ce s-a construit, se va nărui
Şi ce-a fost înălţat, se va coborî.
Întregul univers, ne spun acum savanţii,
nu este decât schimbare, activitate şi proces - o totalitate
a fluxului care este temelia tuturor lucrurilor:
Orice interacţie subatomică
constă din anihilarea particulelor originare şi crearea
unor noi particule subatomice. Lumea subatomică este un dans
continuu al creaţiei şi anihilării, al transformării
masei în energie şi al energiei în masă. Formele tranzitorii
apar şi dispar, generând o realitate fără sfârşit,
mereu recreată[12].
Ce este viaţa noastră, dacă
nu acest dans al formelor tranzitorii? Oare nu se schimbă
toate, întotdeauna: frunzele arborilor din parcuri, lumina din
camera dvs. în timp ce citiţi aceste rânduri, anotimpurile,
vremea, orele zilei, oamenii care trec pe stradă? Iar noi?
Oare tot ce am făcut în trecut nu ne pare acum un vis? Prietenii
cu care am crescut, locurile de joacă ale copilăriei,
acele viziuni şi opinii pe care le-am susţinut cândva
cu patimă sinceră: pe toate le-am lăsat în urmă.
Acum, în momentul de faţă, citirea acestei cărţi
vi se pare o realitate vie. Dar curând chiar şi această
pagină nu va fi decât o amintire.
Celulele din corpul nostru mor, neuronii
din creier se descompun, până şi expresia feţei
este în necontenită schimbare, în funcţie de starea
noastră de spirit. Ceea ce numim caracterul nostru de bază
este doar un „curent mental" şi nimic mai mult. Astăzi
ne simţim bine fiindcă lucrurile ne merg bine; dar mâine
simţim contrariul. Unde s-a dus senzaţia de bine? Influenţe
noi ne acaparează pe măsură ce împrejurările
se schimbă: suntem nepermanenţi, influenţele sunt
neperrnanente şi nicăieri nu există ceva solid
sau durabil spre care să ne putem îndrepta.
Ce-ar putea fi mai imprevizibil decât
gândurile şi emoţiile noastre: aveţi vreo idee
despre ce veţi gândi sau simţi în viitor? Mintea noastră
este, în fapt, la fel de goală, nepermanentă şi
trecătoare ca un vis. Examinaţi un gând: el vine, stă
şi pleacă. Trecutul a dispărut, viitorul încă
nu s-a ivit şi chiar gândul prezent, aşa cum îl percepem,
devine trecut.
Singurul lucru pe care îl avem
cu adevărat este imediatul, clipa de faţă.
Uneori când vorbesc despre aceste
lucruri, se întâmplă ca după aceea câte o persoană
să vină la mine şi să-mi spună: „Toate
astea par evidente! Le-am ştiut dintotdeauna. Spune-mi ceva
nou." La care eu îi răspund: „Ai înţeles şi
ai realizat în fapt adevărul nepermanenţei? L-ai integrat
într-o asemenea măsură în fiecare gând, respiraţie
şi mişcare încât viaţa ţi-a fost transformată?
Pune-ţi aceste două întrebări: îmi amintesc eu
în fiecare clipă că sunt muritor, la fel ca toţi
oamenii şi toate lucrurile, astfel încât să tratez întotdeauna
toate fiinţele cu compasiune? A devenit înţelegerea
mea despre moarte şi nepermanenţă atât de pătrunzătoare
şi urgentă încât îmi consacru fiecare secundă năzuinţei
către iluminare? Dacă poţi răspunde „da"
la amândouă întrebările, atunci ai înţeles cu adevărat
nepermanenţă."
( pag. 7-pag.37)
[...]
Autobiografie în
cinci capitole
1. Mă plimb pe stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar
Şi cad în ea.
Sunt pierdut… nu am nici o speranţă.
Nu este vina mea.
Îmi trebuie o veşnicie să găsesc o cale de ieşire.
2. Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
Mă fac că n-o văd.
şi cad iarăşi în ea.
Nu-mi vine să cred că sunt în acelaşi loc.
Dar nu este vina mea.
Îmi trebuie şi acum mult timp să ies.
3. Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O văd că este acolo.
Dar tot cad în ea… este un obicei.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu.
Este vina mea.
Ies numaidecât.
4. Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O ocolesc.
5. Mă plimb pe o altă stradă.
(Portia Nelson)
Scopul reflecţiei asupra morţii este să
producă o schimbare adevărată în adâncul inimii
tale şi să ajungi să înveţi cum să eviţi
„groapa din trotuar” şi cum „să te plimbi pe altă
stradă”. Deseori aceasta va necesita o perioadă de retragere
şi contemplaţie profundă, fiindcă numai astfel
ochii ni se vor deschide cu adevărat la ceea ce facem cu
vieţile noastre.
Examinarea morţii nu trebuie să fie ceva înfricoşător
sau morbid. De ce să nu reflectezi asupra morţii atunci
când eşti cu adevărat inspirat, relaxat şi confortabil,
întins pe pat, în vacanţă sau ascultând o muzică
ce te încântă în mod special? De ce să nu reflectezi
la ea atunci când eşti fericit, sănătos, încrezător
şi plin de bunăstare? Nu aţi observat că sunt
momente când ai o tendinţă naturală spre introspecţie?
Foloseşte-le cu grijă, fiindcă acestea sunt momentele
în care poţi avea o experienţă puternică şi
întreaga viziune despre lume să ţi se schimbe rapid.
Acestea sunt momentele în care vechile credinţe se năruie
de la sine şi te regăseşti transformat.
[...]
Sfaturi de suflet pentru a-i ajuta pe muribunzi
A ARĂTA O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ
A SPUNE ADEVĂRUL
TEMERI LEGATE DE MOARTE
TREBURI NETERMINATE
A-ŢI LUA RĂMAS BUN
SPRE O MOARTE SENINĂ
Într-un azil pe care-l cunosc, Emily, o femeie
care se apropia de şaptezeci de ani, murea de cancer la sân.
Fiica ei o vizita zilnic şi între cele două femei părea
să existe o relaţie fericită. Dar după plecarea
fiicei sale, Emily stătea aproape întotdeauna singură
şi plângea. După un timp a devenit limpede că motivul
era că fiica refuzase cu desăvârşire să accepte
inevitabilitatea morţii mamei sale, şi-şi petrecea
tot timpul încurajând-o să „gândească pozitiv",
cu speranţa că astfel cancerul se va vindeca. Singurul
rezultat a fost că Emily era silită să-şi
păstreze pentru ea gândurile, temerile profunde, panica şi
tristeţea, fără nimeni căruia să i le
împărtăşească, nimeni care s-o ajute să
le exploreze, nimeni care s-o ajute să-şi înţeleagă
viaţa şi nimeni care s-o ajute să găsească
un sens vindecător în moarte.
Esenţialul în viaţă este stabilirea
unei comunicări sincere, nebazată pe teamă, cu
ceilalţi şi niciodată nu este mai important acest
lucru decât cu o persoană aflată pe moarte, cum mi-a
dovedit Emily.
Deseori muribundul simte reţinere şi
nesiguranţă şi nu este sigur de intenţiile
voastre când îl vizitaţi prima oară. De aceea nu arătaţi
că s-ar întâmpla ceva ieşit din comun, fiţi naturali
şi relaxaţi, fiţi voi înşivă. Deseori
muribunzii nu spun ce vor sau ce gândesc, iar cei de lângă
ei nu ştiu ce să spună sau să facă. Este
greu să descoperi ce încearcă ei să spună,
sau chiar ce încearcă să ascundă. Uneori nici ei
înşişi nu Ştiu. Aşa că primul lucru esenţial
este să destindeţi tensiunile din atmosferă în
modul pe care-1 găsiţi cel mai uşor şi mai
natural.
Odată ce s-a stabilit încrederea, atmosfera
devine relaxată, ceea ce-i va permite muribundului să
aducă în discuţie lucrurile despre care vrea cu adevărat
să vorbească, încurajaţi călduros persoana
să-şi exprime cât mai liber cu putinţă gândurile,
temerile şi emoţiile privind agonia şi Moartea.
Mărturisirea aceasta onestă şi fermă a emoţiilor
este esenţială Pentru orice posibilă transformare
- împăcarea cu viaţa sau a muri de o moarte frumoasă
- şi trebuie să lăsaţi persoanei libertate
deplină, îngăduindu-i să spună orice doreşte.
Când muribundul îşi comunică în final
simţămintele cele mai intime, nu-1 întrerupeţi,
nu-l contraziceţi şi nu-i desconsideraţi spusele.
Bolnavul în faza terminală sau muribundul se găsesc
în cea mai vulnerabilă situaţie din viaţa lor şi
veţi avea nevoie de toată abilitatea şi de toate
resursele de sensibilitate, căldură şi iubire compătimitoare
pentru a le permite să se destăinuie. Învăţaţi
să ascultaţi şi învăţaţi să
primiţi în linişte: o tăcere calmă şi
deschisă care face cealaltă persoană să se
simtă acceptată. Fiţi cât mai relaxaţi; fiţi
în largul vostru: aşezaţi-vâ lângă prietenul sau
ruda voastră care moare ca şi cum nu aţi avea nimic
mai important sau mai agreabil de făcut.
Am constat că în toate situaţiile grave
ale vieţii, două lucruri sunt de cel mai mare folos:
o abordare de bun simţ şi umorul. Umorul are calitatea
minunată de a lumina atmosfera, contribuind la a pune procesul
morţii în perspectiva sa adevărată şi universală
şi risipind seriozitatea excesivă şi intensitatea
situaţiei. Apelaţi aşadar la umor, cât mai abil
şi mai blând posibil. Am constatat de asemenea, din proprie
experienţă, că este esenţial să nu pui
nimic prea la inimă. Când vă aşteptaţi mai
puţin, muribundul vă poate face ţinta mâniei şi
a reproşurilor sale. Cum spune Elisabeth Kubler-Ross, mânia
şi reproşurile „pot fi uneori îndreptate în toate direcţiile
şi proiectate în jur uneori aproape la întâmplare".l"
Nu vă imaginaţi că furia aceasta vă vizează
cu adevărat; înţelegând frica şi durerea care
o generează, nu veţi reacţiona într-o manieră
ce v-ar putea afecta relaţia.
Uneori aţi putea fi tentaţi să-i
peroraţi celui ce moare, sau să-i oferiţi propria
voastră formulă spirituală. Evitaţi cu străşnicie
această ispită, mai ales dacă bănuiţi
că nu este ceea ce vrea muribundul! Nimeni nu doreşte
să fie „salvat" cu credinţele altuia. Amintiţi-vă
că misiunea voastră nu este să convertiţi
pe cineva la ceva, ci să ajutaţi persoana din faţa
voastră să-şi păstreze puterea, încrederea,
credinţa şi spiritualitatea, oricare ar fi acestea.
Bineînţeles, dacă este o persoană cu adevărat
deschisă problemelor spirituale şi vrea într-adevăr
să ştie ce credeţi în această privinţă,
de asemenea nu ezitaţi.
Nu aşteptaţi prea mult de la voi înşivă
şi nu vă aşteptaţi ca ajutorul vostru să
producă efecte miraculoase asupra muribundului, sau să-1
„salveze". Nu veţi fi decât dezamăgiţi. Oamenii
vor muri aşa cum au trăit. Pentru stabilirea unei comunicări
reale, trebuie să faceţi un efort hotărât de a
vedea persoana în termenii vieţii, caracterului, ambianţei
şi istoriei sale şi să o acceptaţi fără
rezerve. De asemenea nu fiţi abătuţi dacă
ajutorul vostru pare să dea prea puţine rezultate şi
muribundul nu răspunde. Nu avem de unde să ştim
care sunt efectele mai profunde ale grijii noastre.
A ARĂTA O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ
O persoană pe moarte are nevoie înainte de
orice să i se arate o iubire necondiţionată, eliberată
de orice aşteptări. Să nu credeţi că
pentru aceasta e nevoie să fiţi experţi. Fiţi
naturali, fiţi voi înşivă, fiţi un prieten
adevărat şi muribundul va fi convins că îi sunteţi
într-adevăr alături, comunicând cu el simplu şi
ca unui egal, ca de la o fiinţă umană la alta.
Am spus, „arătaţi muribundului o iubire necondiţionată",
dar în unele situaţii aceasta este departe de a fi uşor.
Putem avea o istorie lungă şi nefericită împreună
cu acea persoană, putem simţi vinovăţie pentru
ce i-am făcut în trecut, sau mânie şi resentiment pentru
ce ne-a făcut ea.
Aşa că permiteţi-mi să vă
sugerez două modalităţi foarte simple prin care
puteţi manifesta iubirea din voi faţă de cel ce
moare. Eu şi studenţii mei care lucrăm cu muribunzii
am constatat că amândouă sunt eficiente, în primul rând,
priviţi la muribundul din faţa voastră ca la o
persoană asemeni vouă, cu aceleaşi nevoi, aceeaşi
dorinţă fundamentală de a fi fericit şi de
a evita suferinţa, aceeaşi singurătate, aceeaşi
frică de necunoscut, aceleaşi zone secrete de tristeţe,
acelaşi simţământ pe jumătate admis de neajutorare.
Veţi descoperi că dacă faceţi într-adevăr
acest lucru, inima vi se va deschide către acea persoană
şi între voi iubirea va fi prezentă.
A doua modalitate, pe care am găsit-o încă
şi mai puternică, este de a vă pune pe voi înşivă,
direct şi cu stoicism, în locul celui care moare. Imaginaţi-vă
că sunteţi în patul din faţa voastră şi
înfruntaţi moartea. Imaginaţi-vă că sunteţi
nefericiţi şi singuri. Apoi puneţi-vă cu seriozitate
întrebarea: Ce aţi avea nevoie în primul rând? Ce v-ar place
cel mai mult? Ce aţi dori cu adevărat de la prietenul
din faţa voastră?
Săvârşind aceste practici veţi constata,
cred eu, că muribundul îşi doreşte ceea ce şi
voi v-aţi dori cel mai mult: să fie cu adevărat
iubit şi acceptat.
Am văzut apoi adesea că oamenii foarte
bolnavi tânjesc să fie atinşi, să fie trataţi
ca nişte oameni vii şi nu ca nişte boli. O mare
consolare li se poate aduce celor grav bolnavi pur şi simplu
atingându-le mâinile, privindu-i în ochi, masându-i cu blândeţe
sau ţinându-i în braţe, sau respirând uşor în acelaşi
ritm cu ei. Corpul are propriul său limbaj al iubirii; folosiţi-1
fără frică şi veţi vedea că aduceţi
muribundului mulţumire şi consolare.
Uităm adesea că cel ce moare îşi
pierde întreaga lume: casa, slujba, cunoştinţele, trupul,
mintea - el pierde totul. Toate pierderile posibile din timpul
vieţii se reunesc într-o pierdere copleşitoare atunci
când murim, deci cum ar putea un muribund să nu fie uneori
trist, alteori Panicat, sau mânios? Elisabeth Kubler-Ross sugerează
cinci etape în Procesul împăcării cu moartea: negarea,
mânia, târguiala, depresia şi acceptarea. Bineînţeles
că nu oricine va trece prin toate aceste stadii şi flu
neapărat în această ordine; iar pentru unii, calea spre
acceptare ar Putea fi una extrem de lungă şi spinoasă;
alţii s-ar putea să nu ajungă Niciodată să
accepte moartea. Cultura noastră nu le dă oamenilor
prea multe perspective autentice asupra gândurilor, emoţiilor
şi trăirilor lor Şi mulţi oameni confruntaţi
cu moartea şi cu provocarea ei finală se înşelaţi
de ignoranţa lor şi teribil de frustraţi şi
de furioşi, mai ales fiindcă nimeni nu pare dornic să-i
înţeleagă, pe ei şi nevoile lor cele mai profunde.
După cum scris Cicely Saunders, marele pionier al mişcării
azilurilor în Marea Britanie: „L-am întrebat odată pe un
bărbat care ştia că este pe moarte ce-şi doreşte
cel mai mult la cei care-1 îngrijesc. El a răspuns: 'Ca ei
să arate ca şi cum încearcă să mă înţeleagă.'
într-adevăr, este imposibil să înţelegi complet
o altă persoană, dar nu am uitat niciodată că
el nu a cerut reuşită deplină, ci doar suficient
interes din partea cuiva încât să încerce".
Este esenţial să ne pese destul ca să
încercăm şi să asigurăm acea persoană
că indiferent ce simte, oricare i-ar fi frustrările
şi mânia, ele sunt normale. Moartea va scoate la suprafaţă
multe emoţii reprimate: tristeţe sau torpoare sau vinovăţie,
sau chiar gelozie faţă de cei care sunt încă sănătoşi.
Ajutaţi persoana m cauză să nu-şi reprime
aceste emoţii atunci când ele apar. Staţi alături
de ea când se sparg valurile suferinţei şi ale tristeţii;
odată cu acceptarea, cu timpul şi cu înţelegerea
răbdătoare, emoţiile se diminuează şi
muribundul revine la acea stare fundamentală de seninătate,
calm şi normalitate psihică ce-1 caracterizează
în modul cel mai profund şi autentic.
Nu încercaţi să fiţi prea înţelepţi;
nu căutaţi întotdeauna să spuneţi ceva profund.
Nu trebuie să faceţi sau să spuneţi ceva pentru
a îmbunătăţi lucrurile. Fiţi pur şi
simplu prezenţi cât mai plenar. Iar dacă vă simţiţi
copleşiţi de anxietate şi teamă şi nu
ştiţi ce să faceţi, mărturisiţi
deschis acest lucru muribundului şi cereţi-i ajutorul.
Această onestitate vă va apropia şi mai mult şi
va contribui la o comunicare mai liberă. Uneori muribunzii
ştiu mult mai bine decât noi cum pot fi ajutaţi iar
noi trebuie să ştim să profităm de înţelepciunea
lor şi să-i lăsăm să ne ofere ceea ce
ştiu. Cicely Saunders ne-a cerut să nu uităm că,
în relaţia cu muribunzii, nu suntem noi singurii care dăruiesc.
„Mai devreme sau mai târziu, toţi cei care lucrează
cu oameni pe moarte realizează că primesc mai mult decât
oferă, întâlnind răbdarea, curajul şi adesea umorul.
Trebuie să spunem aceasta..."'3' Recunoaşterea
curajului său îi poate fi adesea de folos muribundului.
Şi eu am observat că mi-a fost de ajutor
să-mi amintesc un lucru: că muribundul din faţa
mea este întotdeauna, pe undeva, intrinsec bun. Indiferent de
furia sau emoţiile ce apar, oricât de şocante sau îngrozitoare
ar putea fi ele pe moment, focalizarea pe acea bunătate interioară
vă va da controlul şi perspectiva de care aveţi
nevoie spre a fi de cât mai mare ajutor. Aşa cum atunci când
vă dondăniţi cu un bun prieten nu uitaţi de
părţile sale bune, faceţi la fel cu muribundul:
nu-1 judecaţi după emoţiile care se ivesc. Această
acceptare din partea voastră îi va permite celui pe moarte
să fie atât de neinhibat pe cât are nevoie. Trataţi-i
pe muribunzi ca şi cum ar fi aşa cum sunt uneori capabili
să fie: deschişi, iubitori şi generoşi.
La un nivel spiritual mai profund, am găsit
întotdeauna extrem de util să-mi amintesc că muribundul
posedă adevărata natură de buddha, indiferent
dacă este sau nu conştient de ea, şi potenţialul
pentru iluminarea completă. Pe măsură ce se apropie
de moarte, posibilitatea aceasta este mai mare în multe privinţe.
De aceea ei merită şi mai multă grijă şi
respect.
A SPUNE ADEVĂRUL
Oamenii mă întreabă adesea: „Trebuie
să li se spună oamenilor că sunt pe moarte?"
Iar răspunsul meu este întotdeauna: „Da, în modul cel mai
calm, mai blând, mai sensibil şi mai abil cu putinţă."
După ani în care m-am ocupat de pacienţi bolnavi şi
muribunzi, sunt de acord cu Elisabeth Kubler-Ross, care a observat
că: „Majoritatea, dacă nu toţi pacienţii ştiu
oricum. Ei simt asta după schimbarea atenţiei care li
se acordă, după comportamentul nou şi diferit al
oamenilor faţă de ei, după coborârea vocii şi
evitarea zgomotelor, după faţa înlăcrimată
a unei rude sau chipul de rău augur, lipsit de zâmbet al
unui membru al familiei ce nu-şi poate ascunde adevăratele
simţăminte."!7)
Am constatat adesea că oamenii ştiu din
instinct că sunt pe moarte, dar se bazează pe alţii
- medicul lor sau cei dragi - care să le-o confirme. Dacă
aceştia nu o fac, muribundul poate crede că este din
cauză că membrii familiei nu sunt în stare să suporte
vestea. Şi atunci nici el nu va mai aborda subiectul. Lipsa
aceasta de onestitate nu va face decât ca el să se simtă
şi mai izolat şi mai anxios. Cred că este esenţial
să i se spună muribundului adevărul; el merită
atâta lucru. Dacă nu i se spune adevărul, cum se va
putea el pregăti de moarte? Cum va putea duce raporturile
din viaţa sa către o concluzie adevărată?
Cum se ve putea ocupa de multele probleme practice pe care le
are de rezolvat? Cum îi va putea ajuta pe supravieţuitorii
ce vor rămâne în urmă?
Din punctul meu de vedere ca practicant spiritual,
cred că moartea este o mare ocazie pentru oameni să
se împace cu întreaga lor viaţă; şi am văzut
mulţi, mulţi indivizi care s-au folosit de această
ocazie, în modul cel mai inspirat, pentru a se transforma şi
a se apropia de adevărul cel mai profund al fiinţei
lor. Astfel că spunându-le oamenilor cu blândeţe şi
sensibilitate, la cel dintâi prilej, că urmează să
moară, le dăm realmente şansa să se pregătească,
să-şi descopere puterile proprii Şi semnificaţia
vieţii lor.
Să vă spun o întâmplare ce mi-a fost
povestită de Sora Brigid, o infirmieră catolică
ce lucra într-un azil irlandez. Dl.Murphy trecuse de Şaizeci
de ani şi medicii i-au spus soţiei sale că el nu
mai are mult de trăit. A doua zi, d-na Murphy şi-a vizitat
soţul la azil, iar cei doi au stat de vorbă şi
au plâns toată ziua. Sora Brigid urmărea cum bătrânul
cuplu discuta şi izbucnea frecvent în lacrimi, iar după
trei zile s-a întrebat dacă e cazul să intervină.
Dar în ziua următoare soţii Murphy au părut dintr-o
dată foarte relaxaţi şi liniştiţi, ţinându-se
de mână şi arătându-şi multă tandreţe.
Sora Brigid a oprit-o pe d-na Murphy pe coridor
şi a întrebat-o ce s-a petrecut între ei de a survenit o
asemenea schimbare în purtarea lor. Femeia i-a spus că atunci
când au aflat că soţul ei era pe moarte, ei au rememorat
anii petrecuţi împreună şi multe amintiri le-au
venit în minte. Fuseseră căsătoriţi aproape
patruzeci de ani şi fireşte că simţeau o durere
enormă, gândindu-se şi vorbind despre toate lucrurile
pe care niciodată nu le vor mai putea face împreună.
Dl. Murphy şi-a scris atunci testamentul şi ultimele
mesaje către copiii săi, acum adulţi. Toate acestea
au fost teribil de triste, fiindcă era atât de greu să
te desparţi, dar ei au trecut peste asta, căci dl.Murphy
dorea să-şi încheie viaţa împăcat. Sora Brigid
mi-a spus că în cele trei săptămâni cât a mai trăit
dl.Murphy, cuplul a radiat pace şi un sentiment simplu, minunat,
de iubire. Chiar şi după ce soţul ei a murit, d-na
Murphy a continuat să viziteze pacienţii din azil, unde
era o sursă de inspiraţie pentru toţi.
Povestea aceasta îmi arată cât e de important
să le spui oamenilor din timp că urmează să
moară precum şi marele avantaj de a înfrunta deschis
durerea pierderii. Soţii Murphy ştiau că vor pierde
multe lucruri, dar înfruntând acele pierderi şi suferind
împreună, ei au descoperit ce nu puteau să piardă,
iubirea adâncă dintre ei care va rămâne şi după
moartea dl.Murphy.
TEMERI LEGATE DE MOARTE
Sunt sigur că unul din lucrurile care i-au
permis d-nei Murphy să-şi ajute soţul a fost că
şi-a înfruntat propriile ei temeri de moarte. Nu poţi
ajuta un muribund până nu conştientizezi felul cum frica
lui de moarte te tulbură şi-ţi stârneşte spaimele
cele mai dezagreabile. A lucra cu muribunzii este ca şi cum
ai avea în faţă o oglindă şlefuită şi
crudă a propriei tale realităţi. Vezi în ea chipul
despuiat al panicii tale şi al spaimei de suferinţă.
Dacă nu priveşti şi nu accepţi acel chip al
panicii şi al fricii în tine însuţi, cum vei fi în stare
să-1 suporţi la persoana din faţa ta? Când încerci
să ajuţi un muribund, va trebui să-ţi examinezi
fiecare reacţie, căci reacţiile tale vor fi reflectate
în cele ale persoanei care moare şi vor contribui din plin,
fie în folosul, fie în detrimentul ei.
Examinarea cu onestitate a propriilor temeri vă
va ajuta de asemenea în drumul vostru spre maturizare spirituală.
Uneori sunt înclinat să cred că nu există metodă
mai eficientă de a ne accelera creşterea ca fiinţe
omeneşti decât a lucra cu muribunzii, îngrijirea unui muribund
este în sine o profundă contemplaţie şi reflecţie
asupra propriei tale morţi. Este o metodă de a-i face
faţă şi a o modela. Când lucrezi cu muribunzii,
poţi ajunge la un fel de hotărâre, o înţelegere
clară a ce este esenţial în viaţă. A învăţa
realmente să-i ajutăm pe cei ce mor înseamnă a
începe să devenim noi înşine netemători şi
responsabili faţă de propria noastră moarte şi
să găsim în noi izvorul unei compasiuni nelimitate
pe care poate nu am bănuit-o niciodată.
A conştientiza propriile voastre temeri de
moarte vă va ajuta nemăsurat în a conştientiza
temerile muribundului. Imaginaţi-vă în profunzime care
ar putea fi acestea: teama de o durere în creştere, necontrolată,
teama de suferinţă, teama de umilinţă, teama
de dependenţă, teama de a fi dus o viaţă fără
sens, teama de a fi despărţiţi de tot ce iubim,
teama de a pierde controlul, teama de a pierde respectul; poate
cea mai mare din temerile noastre este cea faţă de teama
însăşi, care devine cu atât mai puternică cu cât
încercăm s-o eludăm.
De regulă când îţi este frică te
simţi izolat, singur şi părăsit. Dar când
cineva îţi ţine tovărăşie şi-ţi
vorbeşte de propriile sale temeri, realizezi că frica
este ceva universal şi tăişul ei, suferinţa
personală, este înlăturat. Temerile voastre sunt repuse
în contextul uman şi universal. Atunci sunteţi capabili
să înţelegeţi, să aveţi mai multă
compasiune şi să vă abordaţi temerile într-un
mod mult mai pozitiv şi inspirat.
Ajungând să înfruntaţi şi să
acceptaţi propriile voastre temeri, veţi deveni tot
mai sensibili la cele ale persoanei din faţa voastră
şi veţi constata că vi se dezvoltă inteligenţa
şi intuiţia necesară pentru a ajuta acea persoană
să-şi aducă spaimele la lumină, să se
ocupe d€ -ele şi să înceapă cu abilitate a le risipi.
Căci, veţi constata, înfruntându-vă temerile, nu
doar că veţi deveni mai compătimitori, mai curajoşi
şi mai curaţi; aceasta vă va face de asemenea mai
abili şi acea abilitate vă va deschide tot felul de
posibilităţi de a-1 ajuta pe muribund ca, la rândul
său, să le înţeleagă şi să le înfrunte.
Una din temerile cel mai uşor de risipit este
frica pe care o încercăm cu toţii de o durere insuportabilă
în procesul morţii. Mi-ar plăcea să cred că
toată lumea ştie acum că temerea aceasta nu mai
are obiect. Suferinţa fizică trebuie ţinută
la un nivel minim; în moarte există oricum destulă suferinţă.
Un studiu efectuat la St. Cristopher's Hospice din Londra, pe
care îl cunosc bine şi unde au murit unii dintre studenţii
mei, a arătat că, dacă primesc o îngrijire corespunzătoare,
98% dintre pacienţi pot avea parte de o moarte liniştită.
Mişcarea azilurilor a dezvoltat o diversitate de moduri de
a ţine durerea sub control utilizând felurite combinaţii
de medicamente şi nu numai simple narcotice. Maeştrii
budişti vorbesc despre necesitatea de a muri conştienţi,
cu o stăpânire cât mai lucidă, neînceţoşată
şi senină asupra minţii. A ţine durerea sub
control fără a tulbura conştiinţa muribundului
este prima condiţie pentru aceasta şi acum ea poate
fi îndeplinită: oricine este îndreptăţit la acest
ajutor simplu în momentul cel mai dificil al trecerii.
TREBURI NETERMINATE
O altă anxietate pe care o are deseori muribundul
este cea de a lăsa în urmă treburi neterminate. Maeştrii
ne spun că trebuie să murim liniştiţi, „fără
să ne agăţăm, să tânjim sau să ne
ataşăm de nimic". Acesta nu se poate realiza pe
deplin dacă treburile unei vieţi întregi nu sunt,
în măsura posibilului, finalizate. Uneori veţi constata
că oamenii se agaţă de viată şi le este
frică să moară fiindcă nu ajuns la o împăcare
cu ceea ce au fost şi au făcut. Iar atunci când o persoană
moare nutrind vinovăţie sau sentimente răuvoitoare
faţă de alţii, suferinţa celor care-i supravieţuiesc
este şi mai adâncă.
Uneori oamenii mă întreabă: „Nu este
oare prea târziu pentru a vindeca durerile trecutului? Nu a existat
oare prea multă suferinţă între mine şi prietenul
sau ruda mea care moare, ca vindecarea să mai fie posibilă?"
Este convingerea mea, şi ea vine din experienţă,
că niciodată nu este prea târziu; chiar şi după
enorme suferinţe şi abuzuri, oamenii pot găsi o
cale de a se ierta unul pe altul. Momentul morţii are o măreţie,
o solemnitate şi o finalitate ce-i poate face pe oameni să-şi
reexamineze toate atitudinile, să fie mai deschişi şi
mai dispuşi să ierte ceea ce înainte nu ar fi tolerat.
La capătul vieţii, chiar şi greşelile unei
vieţi întregi pot fi şterse.
Există o metodă care ajută la ducerea
la bun sfârşit a treburilor rămase neterminate, pe care
eu şi studenţii mei care ne-am ocupat de muribunzi am
găsit-o foarte utilă. Am elaborat-o pornind de la practica
budistă a echivalării şi schimbării sinelui
cu alţii şi de la tehnica Gestalt, creată de Christine
Longaker, una din primele mele studente, care a ajuns să
se preocupe de moarte şi de procesul morţii după
ce soţul ei a decedat de leucemie.'5> Treburile nefinalizate
sunt uneori rezultatul unui blocaj de comunicare; când am fost
ofensaţi, devenim adesea extrem de defensivi, argumentând
întotdeauna de pe poziţia celui ce are dreptate şi refuzând
orbeşte să examinăm şi punctul de vedere al
celuilalt. Aceasta nu este numai inutil, dar blochează posibilitatea
oricărui schimb real. Prin urmare, când faceţi acest
exerciţiu, începeţi cu motivaţia puternică
de a vă scoate la lumină toate gândurile şi sentimentele
negative pentru a încerca să le înţelegeţi, să
le abordaţi şi să le soluţionaţi, iar
în cele din urmă să vă debarasaţi de ele.
Apoi vizualizaţi în faţa voastră
persoana cu care aveţi problema. Priviţi-o cu ochiul
minţii, exact aşa cum v-a privit ea întotdeauna.
Consideraţi acum că se produce o schimbare
reală, astfel că respectiva persoană este mult
mai deschisă şi mai receptivă să asculte ce
aveţi de spus, mai dispusă ca niciodată să
împărtăşească onest şi să contribuie
la rezolvarea problemei dintre voi. Vizualizaţi intens persoana
în această nouă stare de deschidere. Aceasta vă
va ajuta să vă simţiţi la rândul vostru mai
deschis faţă de ea. După care veţi simţi,
în adâncul inimii, ce anume este cel mai important să-i spuneţi.
Spuneţi-i care este problema, spuneţi-i toate sentimentele
voastre, greutăţile, ce v-a rănit, ce regretaţi.
Spuneţi-i tot ce nu aţi considerat destul de sigur,
sau de potrivit, să-i spuneţi înainte.
Luaţi acum o foaie de hârtie şi scrieţi
ce aţi dori să spuneţi, totul. Apoi, după
ce aţi terminat, începeţi imediat să scrieţi
ce v-ar putea răspunde persoana în cauză. Nu vă
opriţi să vă gândiţi ce obişnuia ea să
zică: amintiţi-vă că acum, aşa cum aţi
vizualizat, ea v-a ascultat cu sinceritate şi este mai deschisă.
Aşa că pur şi simplu scrieţi tot ce vă
vine în mod spontan; şi îngăduiţi persoanei, în
mintea voastră, să-şi exprime nestingherită
şi punctul ei de vedere asupra problemei.
Cercetaţi-vă şi vedeţi dacă
mai este ceva ce trebuie să-i spuneţi persoanei - orice
alte sentimente rănite sau regrete din trecut pe care le-aţi
refulat sau nu le-aţi destăinuit niciodată. De
fiecare dată după ce v-aţi declarat simţămintele,
scrieţi şi un răspuns al ei, punând pe hârtie tot
ce vă vine în minte. Continuaţi acest dialog până
simţiţi că într-adevăr nu mai ascundeţi
nimic, sau că nu mai este nimic care să trebuiască
spus.
Pentru a vedea dacă sunteţi cu adevărat
pregătiţi să încheiaţi dialogul, interogaţi-vă
în profunzime dacă sunteţi acum capabili să vă
detaşaţi din toată inima de trecut, cu adevărat
capabili ca, satisfăcuţi de introspecţia şi
alinarea pe care vi le-a dat acest dialog scris, să iertaţi
acea persoană, sau să simţiţi că ea v-ar
ierta. Când simţiţi că aţi realizat acest
lucru, amintiţi-vă să exprimaţi orice sentimente
finale de dragoste sau apreciere pe care le veţi mai fi reţinut
şi luaţi-vă rămas bun. Vizualizaţi apoi
persoana care se întoarce şi pleacă; şi chiar dacă
trebuie să vă despărţiţi de ea, ţineţi
minte că puteţi păstra întotdeauna în inimă
dragostea pentru ea şi amintirile calde ale aspectelor cele
mai plăcute din relaţia voastră.
Pentru o reconciliere şi mai clară cu
trecutul, găsiţi un prieten căruia să-i puteţi
citi dialogul scris, sau citiţi-1 singuri, cu voce tare,
acasă. După ce aţi citit cu glas tare acest dialog,
veţi fi surprinşi să observaţi o schimbare
în voi înşivă, ca şi cum aţi fi comunicat
în realitate cu cealaltă persoană, şi aţi
fi clarificat în realitate cu ea toate problemele pe care le-aţi
avut. Pe urmă veţi constata că vă este mult
mai uşor să vă detaşaţi, să vorbiţi
direct celeilalte persoane despre dificultăţile voastre.
Iar când v-aţi detaşat realmente, se va produce o mutaţie
subtilă în chimia dintre voi şi cealaltă persoană,
iar tensiunea din relaţie, care s-a menţinut atâta timp,
se va dizolva adesea. Uneori, în mod surprinzător, puteţi
deveni cei mai buni prieteni. Nu uitaţi niciodată ce
a spus cândva faimosul maestru tibetan Tsongkhapa: „Un prieten
se poate transforma într-un duşman şi tot aşa un
duşman se poate transforma într-un prieten."
A-ŢI LUA RĂMAS BUN
Nu doar de tensiuni trebuie să învăţaţi
a vă detaşa, ci şi de persoana care moare. Dacă
arătaţi ataşament şi vă agăţaţi
de muribund, îi puteţi provoca mult zbucium inutil, făcând
să-i fie foarte greu să se desprindă Şi să
moară liniştit.
Uneori muribundul poate agoniza multe săptămâni
sau luni în plus faţă de previziunile medicilor şi
să încerce enorme suferinţe fizice. Christine Longaker
a descoperit că pentru a fi capabilă să se detaşeze
Si să moară liniştită, o asemenea persoană
are nevoie să primească
două asigurări verbale explicite din
partea celor dragi, în primul rând, aceştia trebuie să-i
dea permisiunea de a muri, iar în al doilea rând trebuie s-o asigure
că după ce va muri, lor nu li se va întâmpla nimic rău
şi că nu trebuie să-şi facă nici o grijă
în această privinţă.
Când oamenii mă întreabă care este cea
mai bună modalitate de a-i da cuiva permisiunea să moară,
le zic să-şi închipuie că stau la căpătâiul
persoanei dragi şi că-i spun cu cea mai adâncă
şi sinceră delicateţe: „Sunt aici cu tine şi
te iubesc. Vei muri şi este ceva absolut natural; i se întâmplă
oricui. Aş dori să poţi sta cu mine aici, dar nu
vreau să mai suferi. Timpul pe care 1-am petrecut împreună
a fost suficient şi-mi voi aduce întotdeauna aminte cu drag.
Te rog acum să nu te mai agăţi de viaţă.
Poţi pleca, îţi dau din toată inima îngăduinţa
să mori. Nu eşti singur, acum sau în veci. Ai toată
dragostea mea."
Un student de-al meu care lucrează într-un
azil mi-a povestit despre o scoţiancă în vârstă,
Maggie, pe care a vizitat-o după ce soţul ei, aflat
pe moarte, intrase deja în comă. Maggie era de o tristeţe
neconsolată, căci nu-i vorbise niciodată soţului
despre dragostea ce i-o purta, nici nu-şi luase rămas
bun, iar acum simţea că este prea târziu, îngrijitoarea
de la azil a încurajat-o, zicându-i că deşi pare inconştient,
este posibil s-o mai poată auzi. Ea citise că mulţi
oameni ce par a fi inconştienţi pot de fapt percepe
ce se întâmplă, aşa că a îndemnat-o să petreacă
un timp cu soţul ei şi să-i spună tot ce doreşte.
Maggie nu s-ar fi gândit să facă aşa ceva, dar
a acceptat şi i-a vorbit soţului ei de toate clipele
fericite petrecute împreună, despre cât de mult îi va lipsi
şi cât de mult 1-a iubit. La sfârşit, după ce şi-a
luat rămas bun, i-a zis: „Mi-e greu să rămân singură,
dar nu vreau să te mai văd suferind, aşa că
e bine pentru tine să plec". Când ea a terminat de vorbit,
soţul ei a scos un suspin lung şi a murit împăcat.
Nu doar muribundul, ci şi întreaga sa familie
trebuie să înveţe cum să se despartă. Fiecare
membru al familiei se poate găsi într-un stadiu diferit de
acceptare, lucru de care va trebui să se ţină seama.
Una din marile realizări ale mişcării azilurilor
este de a fi recunoscut cât este de important ca întreaga familie
să fie ajutată să-şi depăşească
mâhnirea şi nesiguranţa cu privire la viitor. Unele
familii se împotrivesc plecării celor dragi, crezând că
a proceda altminteri ar fi o trădare, un semn că nu-i
iubesc destul. Christine Longaker le spune acestor familii să
se imagineze în locul muribundului, „închipuiţi-vă că
staţi pe puntea unui pachebot, gata să porniţi
în larg. Vă uitaţi înapoi pe ţărm şi
vedeţi întreaga voastră familie şi pe toţi
prietenii făcându-vă semne de bun rămas. Nu aveţi
de ales în privinţa plecării şi vasul s-a pus deja
în mişcare. Cum aţi vrea să-şi ia rămas
bun de la voi cei pe care i-aţi iubit? Ce v-ar ajuta cel
mai mult în călătorie?"
Chiar şi un exerciţiu simplu precum acesta
poate fi de mare ajutor, permiţând fiecărui membru al
familiei să lupte în felul său cu tristeţea de
a spune bun rămas.
Uneori oamenii mă întreabă: „Ce să-i
spun copilului meu despre moartea rudei sale?" Le răspund
să procedeze delicat, dar să spună adevărul.
Nu faceţi copilul să creadă că moartea este
ceva straniu sau înspăimântător. Lăsaţi-1
să ia parte cât mai mult posibil la viaţa muribundului
şi răspundeţi cinstit oricăror întrebări
ce le-ar putea pune. Naturaleţea şi inocenţa unui
copil pot aduce prospeţime, graţie, uneori chiar şi
umor, în suferinţa morţii, încurajaţi copilul să
se roage pentru muribund, astfel încât să simtă că
este realmente de ajutor. Iar după ce moartea a survenit,
asiguraţi-vă că-i acordaţi copilului o atenţie
şi o afecţiune speciale.
SPRE O MOARTE SENINĂ
Când îmi aduc aminte de Tibet şi de morţile
la care am asistat acolo, sunt frapat de ambientul calm şi
armonios în care au survenit multe dintre ele. Acest tip de ambient,
vai, lipseşte adesea în Apus, dar experienţa mea din
ultimii douăzeci de ani mi-a arătat că, cu ajutorul
imaginaţiei, el poate fi creat. Eu consider că ori de
câte ori este posibil, oamenii trebuie să moară acasă,
deoarece probabil că acasă se simt cel mai bine majoritatea
oamenilor. Iar moartea liniştită pe care o recomandă
maeştrii budişti este cel mai uşor de obţinut
într-un mediu familiar. Dar dacă cineva trebuie totuşi
să moară în spital, cei dragi lui puteţi face foarte
mult ca el să aibă o moarte cât mai uşoară
şi inspirată. Aduceţi plante, flori, picturi, fotografii
ale celor dragi, desene ale copiilor şi nepoţilor, un
casetofon cu înregistrări muzicale şi, dacă este
posibil, mâncare pregătită acasă. Puteţi chiar
obţine permisiunea ca muribundul să fie vizitat de copii,
sau cei apropiaţi să rămână peste noapte.
Dacă muribundul este budist, sau membru al
unei alte credinţe, prietenii pot improviza un mic altar
în camera sa, cu picturi sau imagini inspiratoare, îmi amintesc
de un student al meu, Reiner, care era pe moarte într-o rezervă
a spitalului din Miinchen. Anume pentru el a fost făcut un
altar, cu fotografii ale maeştrilor săi. Am fost foarte
impresionat de acest lucru şi am realizat cât de profund
îl ajuta pe Reiner atmosfera astfel creată, învăţăturile
budiste ne spun să facem un altar cu ofrande atunci când
moare cineva. Văzând devoţiunea lui Reiner şi pacea
sa mentală, am înţeles câtă putere îţi poate
da acest lucru şi cum îi poate inspira pe oameni să
facă din moartea lor un proces sacru.
Când o persoană este foarte aproape de moarte,
vă sugerez să cereţi personalului spitalului să
nu-1 mai deranjeze atât de des şi să înceteze analizele.
Am fost deseori întrebat ce atitudine am faţă de moartea
în unităţile de tratament intensiv. Trebuie să
spun că a te găsi într-o Unitate de tratament intensiv
va face ca o moarte liniştită să fie extrem de
dificilă şi cu greu va permite o practică spirituală
în momentul rnorţii. Aici nu e nici o intimitate în moartea
unui om: el e conectat la monitoare şi
se fac încercări de resuscitare când i se opreşte respiraţia,
sau inima încetează să bată. Nu va exista nici
o şansă ca trupul să nu fie deranjat o perioadă
după moarte, cum recomandă maeştrii.
Dacă puteţi, aranjaţi cu medicul
să vă spună când nu mai există nici o posibilitate
de vindecare a persoanei, apoi, cu acordul acesteia, cereţi
să fie mutată într-un salon individual, cu monitoarele
deconectate. Asiguraţi-vă că personalul cunoaşte
şi respectă dorinţele muribundului, în special
dacă el nu vrea să fie resuscitat, şi de asemenea
că nu va deranja corpul după moarte cât mai mult timp
cu putinţă. Fireşte că într-un spital modern
este imposibil să laşi cadavrul singur trei zile cât
se obişnuia în Tibet, dar mortului trebuie să i se asigure
pe cât posibil liniştea şi pacea pentru a putea să-şi
înceapă călătoria post-mortem.
De asemenea, încercaţi să faceţi
astfel încât în fazele finale injecţiile şi orice alte
proceduri stingheritoare să înceteze. Acestea pot provoca
furie, iritare şi durere şi, aşa cum voi explica
mai târziu în detaliu, este absolut crucial ca în clipele premergătoare
morţii mintea persoanei să fie cât mai calmă.
Majoritatea oamenilor mor în stare de inconştienţă.
Un fapt pe care 1-am învăţat din experienţele în
pragul morţii este că pacienţii în comă şi
muribunzii pot fi mult mai conştienţi de lucrurile din
jurul lor decât ne dăm noi seama. Mulţi dintre cei care
au avut experienţe în pragul morţii au relatat despre
stări extracorporale din care au fost capabili să facă
descrieri surprinzător de amănunţite ale lucrurilor
înconjurătoare şi, în unele cazuri, ale altor încăperi
din acelaşi spital. Acest fapt arată clar importanţa
de a vorbi pozitiv şi frecvent unui muribund sau unei persoane
în comă. îngrijirea conştientă, alertă şi
plină de iubire activă a muribundului trebuie să
continue până în ultimele clipe de viaţă şi,
aşa cum voi arăta, chiar după aceea.
Unul din lucrurile la care sper de pe urma acestei
cărţi este ca medicii din întreaga lume să considere
ca maximă seriozitate necesitatea de a i se permite muribundului
să moară liniştit şi senin. Vreau să
apelez la bunăvoinţa breslei medicale şi sper s-o
inspir să găsească modalităţi de a face
foarte dificila tranziţie către moarte cât mai uşoară,
lipsită de durere şi liniştită cu putinţă.
O moarte liniştită este într-adevăr un drept esenţial
al omului, poate mai important chiar decât dreptul la vot sau
la justiţie; este un drept de care, toate tradiţiile
religioase ne-o spun, depinde în mare măsură bunăstarea
şi viitorul spiritual al persoanei care moare.
Nu există dar sau act caritabil mai important
decât a ajuta o persoană să moară bine.
( Pag. 165-176)
Sursa: fragmente selectate
din volumul:
Sogyal Rinpoche – Cartea tibetană
a vieţii şi a morţii,
Editura Herald, Bucureşti, 2009, Trad. Walter Fotescu,