Stan Rougier
Saint-Exupéry
în căutarea lui Dumnezeu
Saint-Exupéry este acuzat
de a fi căzut într-un deism vag, făcând din Dumnezeu o
proiecţie a omului. „Saint-Exupery: cea mai insidioasă
dintre contra-religii”. (P. H. Simon).
A vrut, oare, scriitorul aviator să înlocuiască credinţa
religioasă cu umanismul?
Această întrebare va rămâne pentru totdeauna un mister,
cel al unui suflet exigent în căutarea adevărului.
Copilăria şi tinereţea lui Antoine sunt profund marcate
de o influenţă creştină. Elev la Bons Pčres
din Mans, la Fribourg, la Paris, el nu încetează să-i
povestească mamei progresele credinţei lui. Biblia îl
pasionează. Într-o scurtă perioadă de tinereţe
el notează în carnetele lui reflecţii contradictorii care
sunt dovada unei dezbateri interioare: „Creştinismul intră
în conflict cu capitolele gândirii mele la care am dreptul să
ţin”. „Puţin contează dacă Dumnezeu nu există,
el este cel care-i dă omului divinitatea”. „Viaţa interioară
este latura importantă a vieţii”. „Omul era mare atunci
când ştia să discearnă, în fiecare om, pe ambasadorul
lui Dumnezeu”.
De acum înainte, durerea lui nu va mai
conteni. Este sfâşiat între „dorinţa de a oferi oamenilor
o hrană spirituală” şi teama de a trăda unele
exigenţe ale unei gândiri ştiinţifice. Separaţia
pe care unii teologi o fac între credincioşi şi necredincioşi
îl exasperează.
O formidabilă nostalgie a credinţei lui de copil îi străbate
gândirea şi opera: „Am pierdut beneficiul explicaţiei
creştine a lumii”… „Voi fi melancolic din cauza copilului care
am fost”… „Fără însămânţare religioasă
cum să existe relaţii omeneşti care să nu fie
de dominare sau şantaj?” (Carnete)
Saint-Exupéry redactează zilnic o singură carte (Citadela),
al cărei singur personaj este Dumnezeu. Un conducător
de imperiu saharian observă existenţa cu o privire mistică.
Se regăsesc aici accente ale unei credinţe musulmane.
Transcendenţa Absolutului este intens subliniată aici:
„Dacă Dumnezeu mi se aseamănă pentru a mi Se arăta,
el nu mai este Dumnezeu.”
Cum să explici că acelaşi scria: „Trebuie să
slujim ideea creştină a Verbului care Se face trup”? Acest
Dumnezeu nu este obligat să răspundă întrebărilor
noastre. El le anulează, invitându-ne să plecăm în
deşert: „Te voi învăţa ce este Dumnezeu prin experienţa
însetării şi a contemplării stelelor.” Stilul foarte
poetic al acestei cărţi m-a entuziasmat de-a lungul anilor
petrecuţi în Africa de Vest, de la vârsta de douăzeci
de ani până la douăzeci şi doi de ani. Anumite fraze
acţionau în străfundul inimii mele ca şi mantrele:
„Şi am cunoscut chinul de a fi privat de Dumnezeu”…”Nu există
cale de la tine în celălalt decât prin calea lui Dumnezeu”…
„În fruntea cetăţii mele voi aşeza preoţi şi
poeţi, ei vor face ca inimile oamenilor să înflorească”…
„Fiecare dintre noi adăposteşte un arhanghel adormit pe
care trebuie să-l eliberăm din ganga lui”. Fremătam
de fericire citind unele pagini din această carte. Ele au fost
cauza dorinţei mele pentru preoţie. La douăzeci de
ani îmi exprimam frământarea prin aceste cuvinte ale lui Romain
Rolland: „Nu pot spune cât de mult era epoca mea de deicidă
şi cum sufletul îmi era spontan religios, dar eu însumi eram
cel care, fără să ştiu, eram ucis.” Saint-Exupéry
este cel care m-a salvat din vâltoarea ateismului. Dificultatea
lui de a găsi, în afara lui Dumnezeu, un fundament pentru demnitatea
omului m-a marcat pentru totdeauna. „Creştinismul a turnat
în suflete gustul mării întinse depline”. Această „întinsă
mare” nu este de loc o evadare, este un dar de sine, după exemplul
lui Christos: „Mi-am dat viaţa pentru ei fiindcă îi iubesc
(Courrier Sud)… „Să admitem că ceea ce iubesc în cineva
este să-l înnobilez… Este de a ridica o faţă înecată
deasupra apei… Să admitemcă sufletul încătuşat îmi este cel mai
patetic” .(Scrisoare către P.Chevrier)
Pe la mijlocul vieţii, Saint-Exupéry
a făcut o călătorie lungă pentru a-l vizita
pe un dominican, părintele Thiry. Au petrecut o noapte întreagă
vorbind. Călugărul a comentat astfel vizita lui: „Am fost
infinit de impresionat de altitudinea durerii lui”. La începutul
războiului, scriitorul-aviator scria: „Singura fântână
răcoritoare am găsit-o în câteva amintiri din copilărie:
mirosul lumânărilor din noaptea de Crăciun. Sufletul este
astăzi atât de gol! Murim de sete… Recunoştinţa lumii
pentru naşterea unui copilaş, acum două mii de ani,
este ceva uimitor.”
Una din cele mai bune prietene a lui
scria: „A fost aproape întotdeauna zbuciumat, din această suferinţă
s-a născut seninătatea celor mai frumoase pagini ale lui.”
(Stan Rougier, în revista Sources
de janvier 2008
Sursa: http://perso.orange.fr/stan.rougier/index.html)
|
