Caspar David Friedrich

Acasa: www.ceruldinnoi.ro

Caspar David Friedrich (1744 - 1840) a fost cel mai mare pictor al miscãrii romantice,
dar si un personaj unic în istoria peisagisticã.
Îmbinând convingerile religioase profunde si dragostea fatã de regiunile rustice ale Germaniei,
Friedrich a realizat scene de o rarã frumusete si intensitate
care preamãreau spiritualitatea înnãscutã a naturii.
Si-a construit un stil foarte personal, învãluind peisajele pictate
într-un amestec de misticism
si alegorie religioasã.

”Artistul trebuie sã picteze nu numai ceea ce are în fatã, ci si ceea ce vede în sine. ”
(Caspar David Friedrich)

Câteva din tablourile acestui pictor,
supranumit Pictorul Linistii,
în care
lumina nepãmânteanã
este prezentã peste tot,
undeva în fundal sau în depãrtare,
iluminând imediatul
si preschimbând totul în "rug aprins"...

...pe fundalul
reflectiilor lui K.G.Durckheim
despre sunetul Linistii...

Dincolo...

K. G. Durckheim: Când eram la Tokio, exista în camera mea o reproducere dupã un tablou renumit al lui Caspar David Friedrich,
pictor bine cunoscut de la începutul secolului al XIX-lea.
Intr-o bunã zi, un Japonez, dupã ce a contemplat îndelung tabloul ce reprezenta un peisaj din Boemia,
mã întreabã deodatã cu o voce emotionatã:
"Acest om n-a fost dincolo?"

Stranie întrebare, m-am gândit eu si l-am întrebat:
"Ce vreti sã spuneti, ce întelegeti prin dincolo?"

Fãrã cea mai micã ezitare, el îmi rãspunse prin alte trei întrebãri:
- Acest om n-a fost dincolo de orice fricã de moarte?
- Nu vedea el sensul chiar si în orice non-sens?
- Si nu trãia el Iubirea Universalã?

Iatã deci trei semnificatii ale acestui cuvânt misterios "dincolo".

(Jacques Castermane - Les Leçons de K.G.Durckheim,
Editions du Rocher)

Crucea de pe munte

Acolo unde ne umple non-spatiul, totul în jur devine transparent pentru infinit.
Spatiul si timpul devin în mod distinct douã moduri în care ceea ce nu este nici spatial, nici temporal
se dezvãluie si se ascunde în acelasi timp.

Crucea din munti

Acolo unde atingem atemporalul, o scânteie de eternitate strãluceste chiar în mijlocul temporalului.

Femeie si bãrbat contemplând luna

În întâlnirea dintre oameni, atunci când realitatea Esentei se face auzitã, tãcerea dintre cuvinte capãtã greutate. Sunetul tãcerii devine audibil, si non-spusul dintre spus, si tãcerile dintre sunete. Cuvintele dau tãcerii continutul ei si tãcerea dã cuvintelor viata ei. "Cuvântul care rodeste vine din tãcere" (Picard)

Etapele vietii

Sunetul Fiintei esentiale rãsunã necontenit.
Problema este de a sti dacã noi, ca instrumente, îi suntem acordati
pentru ca el sã rãsune în noi
si pentru ca noi sã-l auzim.

Femeie la apusul soarelui

Acolo unde natura se odihneste pe deplin în ea, ea este înconjuratã de tãcere. Ca un copac, pur si simplu, care stã acolo si care nu vrea sã stie de nimic altceva. O cãprioarã care paste si modul ei de a fi cu totul în ceea ce face luându-si hrana. Un copil care se dedã jocului lui cu o imensã seriozitate, absorbit cu totul. Acolo este acea tãcere, cea a vietii care coincide cu ea însãsi.

Doi bãrbati contemplând luna

Noi am pierdut facultatea de a rãmâne.
A rãmâne ascultând este totusi singura sansã
de întâlnire cu non-timpul în timp,
cu ESENTA în si dincolo de toate lucrurile.

Dimineatã

Cel care limiteazã ideea de om la orizontul Eu-Lume îndepãrteazã de sine tot ceea ce îl transcende.
Dar ceea ce îl depãseste, de mii de ori de fapt, este propria lui Esentã, nucleul lui intim.
În ea are el parte de Fiinta Totalã, de Misterul fãrã nume cãruia noi ceilalti oameni îi dãm numele de Dumnezeu.
Este - dacã trebuie sã concepem ceea ce este de neconceput - transcendenta imanentã în om, ca si în orice lucru.

Cãlãtor pe marea norilor

Pentru cel care, înaintând pe cale, este unit cu Fiinta esentialã,
forma de constiintã care traverseazã orice obiect nu se limiteazã la practica meditatiei.
Ea a devenit o atitudine constantã.

Omul pe cale spune cã el îsi cautã Esenta.
Dar el ar trebui sã spunã de fapt cã vrea sã se lase gãsit,
pentru cã Esenta nu face decât sã ne caute.

Se întâmplã ca absenta obiectului propusã de meditatia Zen sã-i scandalizeze pe cei care au crescut într-o educatie crestinã. Înseamnã a nu vedea cã vidul la care se referã este tocmai conditia prealabilã pentru ca ochiul interior sã se deschidã pentru plenitudinea fiintei.
Atât timp cât omul nu a devenit orb pentru orice imagine, ochiul lui interior a rãmas închis pentru Fiinta suprapãmânteanã fãrã imagine.
Numai ochiul eliberat de toate imaginile poate percepe ESENTA
în si dincolo de toate lucrurile si poate vedea LUMINA supraterestrã.
Numai urechea eliberatã de toate sunetele poate auzi SUNETUL
în fiecare sunet si dincolo de toate sunetele.

Mormintele eroilor antici

M-am întrebat de ce aleg adesea ca temã a picturii mele moartea, efemeritatea si mormântul.
Deoarece pentru a putea trãi etern adesea trebuie sã ne lãsãm în voia mortii.
(Caspar David Friedrich)