Marc Rastoin - Omul Isus

Marc Rastoin
(iezuit, profesor de exegezã biblicã la facultãtile iezuite din Paris)
S-a nãscut la 30 aprilie 1967. Dupã studii de stiinte politice, în 1988 a intrat în ordinul Compania lui Isus si în 1999 a fost ordonat ca preot.

Omul Isus

Conferinta pãrintelui Marc Rastoin

Material tradus şi propus de d-na (d-ra) Monica Grama.

Credinta noastra crestina se sprijina pe Isus: a-l cunoaste, a sti cine a fost este o interogare legitima si necesara credintei noastre. Daca nu am fi avut decat scrisorile lui Paul, primele scrieri crestine – si Dumnezeu stie cat sunt de importante pentru credinta noastra! – nu am sti de omul Isus decat foarte putine lucruri: ca a fost crucificat pentru noi si ca a inviat. E esentialul, desigur! Dar cine este acest „Christos”, acest Mesia, care este mort pentru noi? Care era invatatura sa? Modul sau de viata? Cum si-a ales drumul in viata si misiunea? Evangheliile au fost scrise pentru a ne spune viata Mesiei inainte de Pasiuni. Cum bine stiti, ele vorbesc de Inviere – fara de care nici nu ar fi existat - si, imediat apoi si liturgic, despre descrierea Pasiunilor. Dar putem avea incredere in textul Evangheliilor? Ne dau ele un acces real la cine era Isus din Nazareth, Isus Nazarineanul (Yeshua Hanozri)? Aceasta intrebare traverseaza ultimele secole. Si este legitim sa ne punem intrebarea aceasta.

De fapt, credinta noastra nu este formata din cateva doctrine sau convingeri metafizice: ea este atasament din iubire si atasament radical la o persoana umana anume, concreta, care a invatat, a vindecat si a trait, „care a trait facand binele”, cum ar spune Luca. De aceea vorbim de doua secole de „cautarea” lui Isus istoric. Acest Isus istoric este acel Isus pe care putem incerca sa-l regasim cu mijloacele cautarii istorice. Suntem azi la ceea ce se numeste „a treia cautare”, „the third quest”. Primele doua cautari au fost foarte categorice si „Isus” al lor semana mult cu cel care il cauta! Pentru germanii de la sfarsitul secolului al XIX-lea, Isus era un simpatic rabin liberal; pentru radicalii anilor 60, un zelot revolutionar radical, etc. Pentru anumiti americani recenti care au folosit Evanghelia lui Toma, el era un intelept, apoape zen, foarte individualist ! E un pericol permanent sa-ti faci un Isus conform propriei imagini... Astazi, in acelasi timp, stiinta istorica, in intregul ei, se teme mai tare de propriile supozitii, aici ca in toate celelalte domenii ale istoriei. Chiar daca stim despre Isus mai multe lucruri decat despre imensa majoritate a contemporanilor sai, multe lucruri ne vor ramane necunoscute pentru totdeauna. Pe Isus „real” nu-l putem atinge. Nu avem de ce ne plange din punct de vedere al credintei: ea are ceea ce ii trebuie si nu poate decat sa incurajeze o cautare onesta si modesta.

Daca unii cercetatori se lasa antrenati de idei si il prezinta pe Isus ca pe un maestru de intelepciune zen sau ca un revolutionar in stilul lui Che Guevara, trebuie sa renuntam la aceasta cautare, dar nu pentru ca ei se inseala: cautarea provine dintr-o exigenta a credintei noastre care se sprijina pe acest om: Isus. JP Meier a spus-o bine: „Contra oricarei tentative de reducere a credintei la o cifra fara continut, un simbol mitic sau un arhetip atemporal, cautarea lui Isus istoric aminteste crestinilor ca credinta in Christos nu este numai o vaga atitudine existentiala sau o maniera de a fi in lume. Credinta crestina este afirmarea – si adeziunea pentru – unei anume persoane care a vorbit si a facut lucruri anume intr-un anume timp si loc al istoriei umane” (John P. Meier, A Marginal Jew, vol I, p.199). Avem astazi sansa de a dispune de mai multe date remarcabile asupra lui Isus istoric – din care au aparut trei volume de JP Meier - un preot catolic american; putem fi mandri ca un catolic a scris asa ceva. El a triat o masa impresionanta de documente pentru a prezenta o sinteza clara si echilibrata, bazata pe criterii precise si obiective.

Vom incerca sa facem o prezentare a lui Isus istoric, de la general la particular, adica o prezentare a existentei si statutului sau in maniera in care el concepea misiunea lui de Mesia, in lumina Scripturilor interpretate in maniera originala, sub inspiratia Spiritului.

A face aceasta cautare, astazi, este oare atat de diferit ca acum 100 de ani? Ce stim astazi in plus fata de acum 100 de ani? Au existat sapaturi arheologice si descoperiri ale manuscriselor de la Qumran. Inradacinarea lui Isus in iudaism beneficiaza de o mai buna cunoastere a epocii. Iudaismul primului secol ne este mai bine cunoscut, mai ales in marea sa diversitate. Cercetatorii vorbesc de buna voie astazi despre „iudaismele” primului secol.

La nivelul surselor arheologice, un exemplu doar: s-a gasit in 1961 in Cezareea maritima o inscriptie despre Pontiu Pilat, prefect al Iudeii intre anii 26-36. De asemenea, in timpul sapaturilor la Sfantul Mormant s-a gasit o piatra de 5 metri inaltime de forma unui craniu, care imprumutase locului numele sau: Golgotha (radacina galgal semnifica ceva rotund, prin extensie pupila sau craniu), etc. Descoperirile de la Qumran au permis pe de o parte sa se confirme validitatea surprinzatoare a manuscrisului Bibliei, cele mai vechi de care dispuneam pana atunci fiind cu 1000 de ani mai tarziu, si pe de alta parte au permis sa se vada cat de mult se diferentia miscarea lui Isus de cea a esenienilor. Evangheliile nu vorbesc despre asta atunci cand ii mentioneaza pe discipolii lui Ioan Botezatorul, farisienii si chiar saduceii (care sunt totusi aproape toti la Ierusalim). Dar Meier incepe printr-o intrebare surprinzatoare: avem dovezi istorice ale existentei lui Isus? Marturisesc ca intrebarea mi se parea rezolvata pe plan stiintific, dar experienta arata ca multi dintre necrestini nu sunt siguri de asta.

A) Testimonium flavianum sau Isus a existat cu adevarat?

Avem dovezi necrestine asupra existentei lui Isus? In centrul dezbaterii este, de mai mult de 300 de ani, un text. Este scris de Flavius Iosif. Cine era acesta?? Un aristocrat bogat din Ierusalim, Yosef ben Matityahou, nascut in 37 si mort spre anul 100, care a participat mai intai la revolta contra romanilor in anul 66 ca si comandant al Frontului de Nord in Galilea. Capturat in circumstante dramatice, a participat la capitularea Ierusalimului de partea romanilor, cerand aparatorilor sa se predea. A devenit istoricul imparatului Vespasian si a lucrat la Roma, unde a scris o istorie a razboiului si o istorie generala a evreilor. Este un istoric mai degraba slab, in maniera epocii sale, care ne-a transmis doua mentiuni despre Isus, ceea ce este foarte valoros: prima, este foarte scurta si se face in momentul executiei lui Iacob din anul 62: „[marele preot] Anan a convocat o adunare de judecatori si a cerut sa fie adus numitul Yacobos [Iacob], frate al lui Iesous [Isus], spus Christos, precum si altii, i-a acuzat de a fi incalcat legea si i-a dat spre lapidare.” (Ant, XX, cap.200). Autenticitatea acestui pasaj este relativ putin discutata.

Apoi mai este acest pasaj care spune: „In acest timp a aparut Isus, un om intelept (Daca putem sa-l numim om). Era un facator de minuni, un invatator al oamenilor care primeau cu placere adevarul. Si conducea pe multi evrei si oameni de origine greaca (era mesia). Si cand Pilat, sub acuzatia primilor dintre noi, il condamna la crucificare, cei care il iubisera inainte nu incetara sa-l iubeasca (si el le-a aparut in a treia zi, viu din nou, asa cum profetii lui Dumnezeu spusesera si multe alte lucruri minunate despre el) si pana astazi, grupul (tribul) crestinilor nu a disparut” (Ant XVIII, cap 63-64, versiune retinuta de C. Perrot, (QSJ, pg 22) si de JP Meier, I, pag 61). In versiunea pe care o avem, sunt trei adaugari, in mod evident a unei maini crestine care gasea ca Iosif nu a spus destul ! De fapt, textul lui Flavius a fost transmis istoric de catre crestini.

Dupa o lunga analiza, Meier a concluzionat ca nu exista un motiv solid de a se indoi de autenticitatea textului acesta. Cuvintele cheie nu sunt cele ale Noului Testament si continutul a ceea ce este spus este foarte banal si nu corespunde cristologiei crestine careia nu-i placea sa faca din Isus un simplu „facator de minuni”! A face din el cineva care „avea multi greci cu sine” este impotriva marturiei evangheliilor si corespunde mai bine situatiei cunoscute din timpul lui Iosif. Mai important, nu vorbeste despre de ce-ul Crucii, nici de Inviere, lucruri totusi centrale pentru crestini! El face din crestini un trib, ceea ce este un pic peiorativ si un termen non-crestin. Majoritatea cercetatorilor, printre care savanti evrei ca Louis Feldman, cred ca nucleul textului este autentic. Am regasit de altfel un manuscris in araba continand versiunea scurta. Meier concluzioneaza: „Putem crede ca am dat prea mult spatiu unui pasaj relativ mic, dar este un pasaj de o importanta monumentala. In discutiile mele cu jurnalistii si editorii care mi-au cerit sa scriu despre Isus istoric, aproape intotdeauna prima intrebare care apare este „dar puteti sa ne demonstrati ca el a existat?”! Pentru a reformula aceasta intrebare intr-o maniera mai precisa: „Exista o dovada in afara Bibliei, datand din primul secol, asupra existentei lui Isus?” si cred ca datorita lui Flavius Iosif, raspunsul este da” (pg 68)... Pasajul acesta nu demonstreaza numai simpla sa „existenta”, dar si faptul ca sub guvernarea lui Pontiu Pilat a aparut un evreu care avea o reputatie de intelept si de vindecator, numit Isus, care atragea la sine o multime de oameni inainte de a fi rastignit de catre romani, dupa acuzarea unor sefi religiosi....

Aceasta se potriveste bine cu ceea ce credem noi astazi. Isus a fost condamnat la Cruce si mai intai de catre romani, dar sub denuntarea unor saducei, fara sa fi avut loc un proces evreu formal, improbabil din multe motive (dimensiunea Sanedriului, ajunul Pastelui, despartirea de farisieni, etc...). Isus a existat intr-adevar; a fost executat in urma instigarii unor autoritati sacerdotale de catre un procurator roman crud si anti-evreu, care va fi omorat dupa masacrarea unui mare numar de samariteni.

B) Omul Isus

As vrea sa revin asupra intrebarilor mele de la inceput asupra omului. Isus era originar dintr-un mediu credincios din Galilea. Nu era dintr-o familie de preoti si arata o mare indiferenta fata de grijile preotilor: mai precis fata de legile de puritate si de serviciul la Templu. Se intereseaza de viata cotidiana in satele din Galilea unde se afla materialul parabolelor sale: campiile, viile, cei care aduna impozitele, etc. Nu este atras de marile orase si Evangheliile nu vorbesc niciodata de marele oras Sepphoris, care era totusi foarte aproape de locul ministerului sau (6 km la nord de Nazareth). Pe planul datelor, putem calcula ca ministerul public al lui Isus a durat de la inceputul anului 28 pana la Pastele anului 30, dupa ipoteza cea mai probabila. Va voi scuti de elementele care se iau in considerare pentru a ajunge la aceste date. Este foarte scurta perioada. Este cu atat mai impresionant sa vedem maniera in care cei doisprezece au fost alesi si formati de Isus intr-un timp atat de scurt.

Isus era celibatar. In general nu se vorbeste prea mult despre asta, dar este important. Si nu este poate inutil sa revenim la asta dupa toate elucubratiile lui Dan Brown si altii. Doua puncte sunt importante: mai intai o anume alegere nu este fara precedent, in acelasi timp in traditia biblica (sa reamintim profetul Ieremia 16, 1-13) si in timpul lui Isus. Avem nu mai putin de patru cazuri contemporane cu Isus. Ioan Botezatorul bineinteles, dar si o parte din esenieni, o comunitate din Egipt despre care ne vorbeste Philon din Alexandria, terapeutii si, un caz si mai interesant, avem cazul unui rabin mentionat in Talmud, Ben Azzai, care spune, atunci cand alti rabini ii reproseaza de nu se fi casatorit: „Sufletul meu este prins de dragoste pentru Tora; altii in afara de mine pot asigura continuitatea lumii” (Talmud B. Yeb. 63b). Trebuie sa ne gandim la alegerea facuta de Christos ca o alegere profunda, interioara, cu nimic secundara si care vrea sa spuna ceva de urgenta in a se intoarce pe de-a-ntregul catre Dumnezeu. Un teolog spune referitor la aceasta: „Celibatul lui Isus a fost cu siguranta ceva foarte central pentru el... nu ceva marginal in credinta sa, cu savoare pentru noi de gluma... Din contra, ne gasim in fata unei optiuni dintre cele mai coapte, ferme, clare, novatoare si decisive a lui Isus. Pentru el, la originea optiunii sale pentru celibat trebuie ca e ceea ce pentru el s-a revelat central: sensul care era al lui pentru Imparatie si Dumnezeu. Celibatul lui Isus izvoraste din centrul vietii sale si al mesajului sau.” El adauga: „Isus a trait o seducere din partea lui Dumnezeu care i-a umplut viata si sufletul, care l-a absorbit in intregime, a pus stapanire pe inima lui, facandu-l in mod vital incapabil sa impace misiunea primita de la Dumnezeu, relatia sa tandra si afectiva cu Tatal si alte dimensiuni sanatoase si bune ale vietii” (Gabino Uribarri). El remarca faptul ca aceasta are legatura cu inclinatia sa catre saraci si pacatosi. Este o „legatura intima si profunda” intre alegera lui de viata si modul lui de misiune, maniera de a merge catre pacatosi, alegerea sa de a fi itinerant si de a nu avea un loc unde sa-si puna capul. Aici se separa Isus cel mai mult in acelasi timp de Qumran si de grija lui extrema de saracie si de despartire si totodata de Botezator care traia la distanta si lasa oamenii sa vina la el. Isus se pune in miscare in momentul arestarii lui Ioan. Este pentru el semnul ca ora lui a venit. Relatia cu Ioan Botezatorul este cruciala in parcursul lui Isus si in felul in care el si-a inteles misiunea.....

C) Legatura cu Ioan Botezatorul si logion-ul „Mergeti si spuneti-i lui Ioan” (II, 832)

Doua lucruri reies cu forta din toate Evangheliile si trebuie abordate de catre cercetatori:

- Isus a avut o relatie puternica cu Ioan Botezatorul, prin care isi va incepe misiunea

- Spre deosebire de Ioan, Isus avea puteri importante de vindecare... Exista un pasaj a carei analiza este foarte importanta din acest punct de vedere; el spune astfel: „Iar Ioan, in inchisoare, a auzit vorbindu-se despre lucrarile lui Christ. Si-a trimis discipolii la el ca sa-l intrebe: ‚Tu esti cel care trebuia sa vina sau trebuie sa asteptam pe un altul?’ Isus le raspunde: ‚Mergeti si spuneti lui Ioan ce ati auzit si ce vedeti: orbii vad si schiopii merg, leprosii sunt curatati si surzii aud, mortii invie si Vestea cea Buna este anuntata saracilor, si fericit cel care nu va face un pas gresit din cauza mea!’” (Mt 11, 5 si Lc 7, 22). Meier se sprijina cu grija pe acest logion, este termenul grec folosit pentru a spune o vorba atribuita lui Isus istoric. Trebuie oare sa consideram ca ea este a lui Isus istoric sau nu? Si daca da, ce ne invata ea despre Isus?

Notez, in trecere, ca faptul de a face exercitiul acesta de istoric pentru a regasi cuvintele lui Isus nu le da un statut special; pentru noi, toate Evangheliile sunt inspirate de catre Spiritul sfant si in marile discursuri din Evanghelia lui Ioan, mereu este Isus cel care vorbeste.

Mai multe elemente pledeaza in favoarea autenticitatii acestui pasaj: (a) caracterul vag si deschis al intrebarii lui Ioan (care nu se potriveste prea bine cu celelalte pasaje ale Evangheliei care subliniaza cat ar fi recunoscut Ioan in Isus pe mesia, intr-o maniera clara si neta). Este criteriul spus „de jena”. Nu vedem de ce evanghelistii ar fi reluat un pasaj care arata un Ioan cu adevarat interogativ folosind un titlu escatologic rar „Cel care trebuie sa vina” (si care se regaseste si in Gn 49, 10). (b) Isus raspunde printr-o descriere a ceea ce el face si nu prin ceea ce el este in absolute; am putea spune: asta nu i-ar fi corespuns… Ioan este cu adevarat interogativ pentru ca el a anuntat o judecata iminenta: “toporul este la radacina arborilor” si mesajul si actiunea lui Isus sunt diferite… Isus nu raspunde printr-un titlu, mesianic sau altfel, ci prin ceea ce toti spun de el, pentru ca fiecare poate vedea, si care bineinteles ca face trimitere la profetiile lui Isaia (29, 18-19; 35, 5-6; 26, 19; 61, 1-2): el face miracole de vindecare si anunta saracilor venirea Imparatiei. Isus subliniaza tocmai ceea ce este diferit in viata sa fata de ceea ce a trait Ioan. Este mai mult un Dumnezeu de compasiune decat un Dumnezeu de judecata cel pe care il anunta si il reveleaza, fara a-i nega cu nimic de altfel aceasta dimensiune, care era prima in anuntul lui Ioan. Isus subliniaza bucuria mantuirii, mai mult decat asteptarea judecatii. Isus subliniaza actiunea pe care Dumnezeu o realizeaza prin el. Ca de obicei, nu se pune in valoare si acest lucru pledeaza pentru autenticitate... (c) Isus concluzioneaza printr-un apel asemanator celui prin care si-a inceput misiunea: „fericit cel care nu va face un pas gresit din cauza mea!’”. Raspunde printr-o fericire inedita: ca Ioan sa nu fie surprins sau dezamagit pentru ca lucrurile nu se petrec cum astepta el si pentru ca judecata lui Dumnezeu ia forma ciudata a unui Isus care mananca si bea cu pacatosii si vindeca bolnavii! In fine, Meier subliniaza un ultim punct care vorbeste cu tarie in favoarea autenticitatii: raspunsul lui Ioan, care este trecut sub tacere.... Si daca un asemenea pasaj a fost inventat de catre crestini, el ar fi concluzionat printr-o frumoasa proclamatie... Ioan a murit poate punandu-si inca intrebarea: cine era cu adevarat acest fost discipol surprinzator: Isus? Acest pasaj este deci in contradictie cu toate marturiile Noului Testament care pun in valoare proclamarile lui Ioan Botezatorul. In acelasi timp, acest pasaj este un martor puternic al constiintei pe care Isus o avea asupra misiunii sale si asupra legaturii istorice concrete pe care o avea cu Ioan. Isus l-a cunoscut pe Ioan; l-a apreciat, dar misiunea sa este diferita si angajeaza inca mai mult planul lui Dumnezeu: cu el, Imparatia s-a apropiat definitiv.

Sa revenim la miracolele de care vorbesc aceste texte. Acest cuvant este important pentru ca el confirma in gura lui Isus ceea ce ne spune marturia miracolelor, intelegand aici ca fiind cea mai flagranta, invierea mortilor (copilul lui Jaire in Sf Luca, Lazar in Sf Ioan, Marcu). Meier noteaza astfel ca acest act este confirmat de patru surse (Marcu, Luca, Ioan si Q, acest logion) si de doua genuri literare diferite, marturii si unul spus de Isus. In cuvintele lui Isus transmise de sursa Q (va reamintesc ca sursa Q este o serie de cuvinte ale lui Isus transmise oral si folosite de Luca si Matei in plus fata de marturia lui Marcu), nu exista o marturie de inviere. Ea transmite deci aceasta idee ca Isus chiar a inviat mortii. Aceasta multipla atestare de surse spune doar atat: primii crestini nu au inventat cu nimic acest act, el se refera la ministerul public al lui Isus istoric. Primii crestini credeau ca Isus a inviat mortii pentru ca discipolii insisi si Isus insusi si adversarii lui o credeau ! Meier arata ca adaugarea cuvintelor despre inviere de catre un scrib crestin este putin probabila. Dar veti intelege ca aceste cuvinte in gura lui Isus sunt foarte importante ! Pentru ca ele nu se gasesc printre profetiile lui Isaia, cel putin nu direct. Este valabil si pentru leprosi. Doar Isaia a spus clar ca puterea lui Dumnezeu va predomina moartea: „Domnul a facut sa dispara moartea pentru totdeauna. El a sters plansul de pe fetele tuturor, el va scoate oprobiul poporului sau pe tot pamantul” (Is 25, 8) si „mortii tai vor trai din nou, cadavrele tale vor invia. Treziti-va si cantati, voi cei care locuiti praful” (Is 26, 19), dar el nu spune aceasta in acelasi context. Daca aceste trei cuvinte sunt adaugate de catre crestini, de ce nu au adaugat ei si exorcismele, desi este clar ca Isus a realizat multe exorcizari? Cel mai probabil este ca Isus a inviat cu adevarat mortii. Sau mai degraba, un istoric nu poate merge mai departe decat sa spuna ca cel putin aceasta a fost crezuta de multi in acel moment, de catre discipoli ca si de catre adversarii lui Isus si aceasta nu este putin lucru ! Pentru universitarii sceptici si pentru noi astazi, aceasta poate parea socant, dar faptul ramane.

Isus nu este numai un predicator cinic itinerant sau un rabin original amator de parabole. Era un autor de vindecari uneori spectaculoase, atat de spectaculoase, incat trebuia uneori sa se ascunda pentru a nu fi facut „rege”; el cauta sa fie cat mai discret cu putinta asupra acestui aspect pentru ca si cuvintele sale sa fie auzite. Daca Isus ar fi fost un predicator inofensiv, nu se explica condamnarea sa la moarte. Isus era periculos! Agasa farisienii dar, mai ales, el ameninta Templul, acest loc de purificare gestionat de catre saducei. Sefii Templului sunt cei care au fost decisivi in condamnarea sa.

Vedem in concluzie ca Isus se vedea urmandu-l pe Ioan, dar cu o misiune diferita, mai mare. El implinea cuvintele profetilor, mai ales ale lui Isaia, chiar daca, ca de obicei, el ramane aluziv si indirect. Acest pasaj arata ca Isus se considera ca trimis pentru a vindeca, si inca intr-o maniera extraordinara: „a invia mortii”. Mai decisiv este ca, nicaieri in Evanghelie, nimeni nu se indoieste. Se critica originea acestei puteri (Beelzeboul); se intreaba asupra statutului si autoritatii lui Isus, dar nimeni nu pune la indoiala faptul: Isus vindeca oamenii intr-o maniera impresionanta. Sa notam pe scurt ca Flavius Iosif presupune acest lucru vorbind de Isus ca de un „facator de miracole”. Noi nu vom crede datorita acestui lucru. Nu sunt decat semne si Isus era foarte atent ca aceste semne ambigue sa nu fie ocazii de cadere. Era foarte atent ca misiunea sa de mesia sa fie bine inteleasa, caci multe lecturi ale Bibliei erau posibile privind ceea ce trebuia sa fie un Mesia: ceea ce vom vedea imediat...

D) Locul lui Ilie

Fraza cheie care rezuma misiunea publica a lui Isus este aceea de „Imparatia lui Dumnezeu”. El anunta o Imparatie care trebuie sa vina si care, intr-un fel misterios, era deja acolo, iar el ii este intim legat, pana intr-acolo incat primindu-l pe Isus primesti imparatia... „Imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru” (Lc 17, 21). Acest prezent are doua fatete indisociabile: o invatatura noua data cu autoritate si vindecari, si fiind primita de catre cine il primeste pe el si discipolii lui. Aceste vindecari, aceste conversii, acesti demoni vanati erau semnul clar ca Dumnezeu, din nou, actiona pentru a indeparta poporul sau de rau: „Daca prin degetul lui Dumnezeu expulzez eu demonii, este pentru ca Imparatia lui Dumnezeu a ajuns pana la voi” (Lc 11, 20).

Pentru a intelege cum Isus si-a inteles misiunea si cum ea a fost perceputa de catre multi, este util sa vedem cum Isus s-a inscris in linia lui Ilie, bineinteles in mod diferit si aducand un cuvant specific, dar Ilie este personajul biblic de care el este cel mai apropiat. Referinta cu Ilie permite sa se vada diferenta cu Ioan Botezatorul. De ce? Pentru ca Ilie este unul dintre profetii foarte rari care fac miracole (diferit de Isaia, Ieremia, Amos, etc). Numai despre Ilie si de Elizeu, nu si de Moise, se spune ca au inviat mortii. Si de asemenea Isus... Ilie actiona in nordul Israelului, Isus la fel.

Totusi, Isus este mai mare decat Ilie: De el au vorbit profetii: „va spun, profetii au dorit sa vada ceea ce voi vedeti...” (Luca, 10, 23-24). Isus nu este numai un profet asemanator lui Ilie, care face miracole, ci un nou Moise care invata pe altii. Ilie vindeca; Moise si Isaia predica; Isus vindeca SI predica. Arata o autoritate unica, iar aceasta se exprima de exemplu prin unicul „amen, amen” la inceputul anumitor afirmatii, in timp ce „amen” este in mod obisnuit ceea ce concluzioneaza o rugaciune adresata lui Dumnezeu. El ia o pozitie radicala vis-a-vis de divort condamnandu-l intr-o maniera totala desi legea il autorizeaza, in anumite circumstante. El suprima anumite posturi, boteaza, accepta sa atinga persoanele impure si pacatosii, acasa la care nu ezita sa cheme cativa discipoli. Se distinge aici radical de programul de puritate rituala a farisienilor si cu atat mai mult a esenienilor si a celor din Qumran. El critica Templul si a facut un gest profetic pentru a condamna utilitatea care se facuse din Templu. El isi invata discipolii o rugaciune noua si originala, cu autoritatea lui, fara a se referi la o autoritate trecuta; mai ales el cere sa-l urmam intr-o maniera radicala, abandonand totul, familie si proprietati, pentru a ne consacra total misiunii de a aduna „oile pierdute ale casei lui Israel”. Nimeni nu a zis astfel pana acum in Biblie „urmeaza-ma”... El merge pana la a ierta pacatele. Chiar cand pare ca va relua gesturi profetice cunoscute, el o face intr-un mod nou. Nu este un anarhist fara griji in privinta zilei de maine; prevede o structura organizata si chiar ierarhica, a noii sale comunitati, distingandu-i pe cei 12 apoi pe Petru care va avea un rol special.

II) Maestru si Servitor

Introducere

In 12 iunie 1994 murea la Brooklyn (New York) un om numit Rabbi Menahem Mendel Scheerson (1902-1994). Era al saptelea rabin de Lubavitch, sef spiritual al unei prestigioase linii de hasidimi, evrei ortodocsi din Europa de Est. Multi dintre discipolii sai au spus atunci - si cativa continua si astazi- ca el era Mesia. Pentru moment fusese ascuns, dar urma sa se reveleze ca Mesia pentru tot Israelul. Aceasta afirmatie a intampinat rezistente la alti evrei ortodocsi: o mare dezbatere a agitat iarasi poporul evreu asupra a ceea ce este Mesia, misiunea sa, modul de revelare. Daniel Patrick Moynihan, legendar senator demoncrat de NY (care a lasat locul sau unei anume Hillary Clinton) a spus prietenilor sai evrei: „Explicati-mi! De 20 de ani, mi-ati spus ca Isus nu putea fi mesia pentru ca mesia ar fi trebuit sa aduca o era mesianica si ca Tora nu vorbeste despre un mesia mort si inviat; si acum, iata adevaratii evrei ortodocsi care cred aproape acelasi lucru ca noi de rabinul lor! „ Si rabinul ortodox David Berger, pe care l-am intalnit acum 4 ani la NY a spus: „trebuie sa raspundem senatorului Moynihan!”. Atunci au avut crestinii californieni ideea de a se pune panouri cu figura lui Scheerson de-a lungul soselelor, cu un nr de telefon si sloganul „idee buna, persoana gresita”....

De ce istorioara asta? Pentru ca ea ilustreaza bine ca raspunsul la intrebarea cine este Mesia, care ar trebui sa fie actiunile sale si viata sa, moartea sa, etc sunt intrebari dificile si mereu dezbatute in iudaism. Este un spectru larg de posibilitati pentru ca exista in Vechiul Testament mai multe portrete, nume, profile. Isus a avut de citit Scriptura si a se ruga; a avut de a alege si de a discerne. In umanitatea lui, el a ales un drum.

Am vazut mai inainte ca Isus a existat si am vazut cateva elemente importante: existenta lui, statutul sau social de galilean celibatar, inscriindu-se in linia lui Ioan Botezatorul, dar cu accente noi. Dar in centrul vietii sale este bineinteles alegerea de a arata Ierusalimului, cu incredere, ca Tatal ii dorea viata si putea sa i-o si dea.... Putini oameni se indoiesc intr-adevar ca Isus a fost un invatator si un taumaturg extraordinar. Dar sunt cateva intrebari fundamentale si mai delicate decat acestea: ce conceptie avea Isus de mesianitatea lui? Cum isi concepea misiunea? Si, daca stia ca e Mesia, cum a avut el alegeri de facut? Isus a meditat Scriptura: a citit-o si recitit-o in lumina Spiritului. Nu a urmat o foaie de drum cu puncte de atins. Nu isi deschidea agenda electronica pentru a spune „ah, da, maine trebuie sa vindec pe cineva” sau „poimaine trebuie sa plec la Ierusalim”. Nu isi zicea „eu sunt Mesia. Iata scenariul rolului: sa vedem ce urmeaza”... Nu. Caci in Scriptura asteptarea unui personaj care trebuie sa vina, trimis de Dumnezeu, chiar „Asemanator” cu acesta nu este univoc. Exista multe figuri si titluri care nu desemneaza acelasi parcurs si nici aceeasi viata. Isus a fost om: sa nu uitam asta. Ca si crestini, suntem un pic monofiziti: avem tendinta de a nu vedea in el decat divinitatea si a nu lua prea in serios umanitatea lui. In viata noastra, avem alegeri importante de facut; trebuie sa le luam in lumina Scripturii, luminate de companioni si prin rugaciune. Este ceea ce a trait Isus.

A) Rolul celor 12 si al lui Petru

Mi-ar placea sa incep cu confesiunea de la Cezareea. Ea ii implica pe Isus si un grup special de discipoli, cei Doisprezece. Isus a dorit acest grup si i-a dat un rol anume. In timpul scurt in care a fost cu noi pe pamant, s-a gandit sa-si organizeze suita asa cum el insusi, intr-un fel, luase succesiunea lui Ioan Botezatorul: cuvantul lui Dumnezeu nu-l oprim.

Crearea celor Doisprezece este un fapt pe care aproape nimeni nu-l pune astazi sub semnul intrebarii si este unul fundamental. Spune multe despre dorinta lui Isus de a crea o comunitate care sa fie inceputul reinoirii lui Israel, asa cum cei doisprezece fii ai lui Iacob au fost considerati ca fiind la originea poporului Israel. Acest grup avea o importanta considerabila pentru Isus si el i-a acordat o mare atentie in timpul scurtului sau minister si predicarii sale (mai putin de trei ani!). Ceea ce demonstreaza ca el avea intentia de a crea o comunitate organizata si nu un grup vag de discipoli care asteapta sfarsitul lumii cu sufletul la gura ! „Veti Fi asezati pe douasprezece tronuri si veti judeca cele douasprezece triburi ale lui Israel!” (Matei, 19, 28). Asta inseamna ceva! Isus a creat cu adevarat, a instituit grupul celor doisprezece si aceasta creatie spune mult despre proiectul sau escatologic de salvare a intregului Israel, Israel care are ca vocatie sa se deschida tuturor celor din natiunile pagane care sunt chemati de Dumnezeu. Alegandu-i pe cei Doisprezece, Isus isi dezvaluie clar intentia de a se adresa intregului Israel; imparatia lui Dumnezeu pe care o anunta ii este in primul rand destinata. Ca profet escatologic care poarta haina lui Ilie, el se adreseaza Israelului in intregime. Alegerea celor doisprezece si primatul lui Petru asupra celorlalti nu este numai ceva „simbolic”, fara incarcatura reala. Pentru profetii lui Israel, actiunile simbolice au o mare insemnatate „reala”, ele poarta fruct, ele trebuie sa fie puternice si eficace; ele pun in miscare istoria. Si ceea ce trebuie sa faca cei Doisprezece, este ceea ce Isus a facut! „Proclamati ca Imparatia Cerurilor este aproape. Vindecati bolnavii, inviati mortii, curatati leprosii, expulzati demonii. Ati primit gratis, dati pe gratis.”(Matei 10, 7b-8).

Citindu-l pe Meier, am facut o mare descoperire. Ceea ce dovedeste ca putem citi mult timp Biblia si puten face descoperiri mereu, mereu ! Stiti ca Isus ii va da lui Simeon un nume nou: Kefas, Petru, Piatra, ca il pune deoparte. Facand un joc de cuvinte in arameana (si care se potriveste cu limba franceza/romana). Si acest nume, Isus nu il va folosi! De acest lucru nu-mi dadusem seama nicioadata! In alte dati cand i se adreseaza lui Petru in Evaghelii, Isus continua sa-l cheme Simon (cf Mt 14, 37; Mt 16, 17; 17,25; Ioan 21, 15-17). El spune „Simon, Simon, Satana v-a reclamat ...........” (Lc 22, 31-32). De ce? Cand dam cuiva un nume, unui copil de exemplu, il folosim ! Sigur ca Meier, ca un bun istoric, este foarte prudent, „o posibilitate este ca Isus destinase acest nume nou pentru a indica relatia lui Simeon cu alti discipoli, nu cu Isus....” (II, 226). Pentru Isus, Petru va fi mereu Simeon galileanul. Pentru altii si deci si pentru noi, Simeon este Petru! Nu este Petru decat daca reprezinta acea „piatra” veritabila care este bineinteles Christos! Cum ar putea Simeon sa fie „Petru” pentru Isus daca este chiar Isus cel care il fondeaza si il instituie si nu contrariul!

B) Confesiunea de la Cezareea si discretia lui Isus

In aceasta scena, cea mai importanta este maniera foarte discreta in care Isus ii lasa pe cei Doisprezece sa-i recunoasca identitatea. Isus nu afirma negru pe alb: „sunt Mesia, recunoasteti-ma!”, el pune o intrebare. Si e foarte important sa vedem ca nu este o intrebare falsa, asa cum este la catehism, „deci cine cunoaste raspunsul corect?”. Este o intrebare adevarata nu pentru ca Isus nu ar sti cine este : Isus stie relatia intima si profunda care il uneste cu cel caruia se va ruga, noaptea pe deal, cel caruia ii spune Abba, Tata, cu un ton de intimitate, de respect si tandrete care ii sunt proprii. Este o intrebare adevarata pentru ca este intrebarea unui om umil si care iubeste. Parintele Jacques Guillet, acum cativa ani, a vorbit despre acest lucru foarte just intr-o carte numita „Isus Christos inaintea vietii si mortii sale”. Ne ajuta sa vedem intensitatea acestei scene. El arata, mai intai, ca inainte de Isus nici un profet nu a pus aceasta intrebare. Ei isi povestesc vocatia, explica de ce au facut ceea ce au facut, dar in fond putin conteaza ce sunt ei, nu sunt decat semne: ceea ce conteaza este mesajul pe care s-au insarcinat sa-l transmita. Pentru Isus, este altfel: „intrebarea „Pentru voi cine sunt eu? Are un sens pentru oameni, cand ea este pusa in conditii precise. Are un sens intre doua fiinte care se iubesc si descopera ceea ce sunt, in privirea si in inima celuilalt. Are un sens la cel care-si asuma o responsabilitate si are nevoie ca ea sa fie recunoscuta...” „Faptul ca pentru Isus intrebarea „Pentru voi cine sunt eu?” echivaleaza cu intrebarea „cine sunt eu in realitate?” nu demonstreaza ca el asteapta de la ai lui o patrundere exceptionala. El arata ca este pe de-a-ntregul ceea ce este pentru ei. In el, fiintarea si functionarea coincid total. El nu dispare in spatele ei si nici nu este absorbit de catre ea... A fi Mesia inseamna sa nu existi decat pentru toti acesti oameni, pentru a fi Isus, cel care salveaza (Mt 1, 21) pe toti acesti oameni introducandu-i in miscarea de daruire care este fiinta lui” (pg 127). Chiar si maniera in care Isus pune intrebarea si impune tacerea asupra raspunsului spune ceva important despre stilul sau, despre maniera sa de a face. Isus nu era prea constient de ambiguitatile termenului „Mesia”.

C) Fiu al stelelor sau Servitor suferind?

Cei doisprezece au raspuns prin Petru ca el era Mesia, dar ce este un Mesia?! Sunt (pe putin!) doua mari drumuri, doua mari programe narative: este drumul mesiei puterii, cel al fiului stelei anuntat de Balaam, care zdrobeste craniul dusmanilor, si apoi este misteriosul drum al servitorului suferind, intrevazut de Isaia. El moare condamnat de catre toti; moare ofrindu-si viata nu numai pentru Israel, dar pentru „cei multi”. Este un text capital. Imi veti spune: „dar acest text ne mentioneaza termenul de mesia” si aveti dreptate ! El nu face parte din traiectoria termenului „mesia” in Biblie, dar apartine textelor care vorbesc de o figura asteptata, de un „cel care va veni”; este „profetul care seamana cu mine” de care vorbise Moise, este fiul fecioarei evocat de Isaia, este de asemenea faimosul „fiu al omului” de care a vorbit profetul Daniel (Dn 7, 13-14). Isus avut o predilectie speciala pentru acest termen. De ce? Nu putem decat sa ridicam ipoteze, dar sa incercam sa ridicam una care sa fie in armonie cu ceea ce stim despre Isus, despre discretia, umilinta sa, de refuzul sau de a fi proclamat rege „Atunci Isus, dandu-si seama ca ei veneau ca sa-l faca rege, fugi din nou pe munte, singur” (Ioan, 6, 15). Isus era foarte atent sa nu fie tradat. Stia ambiguitatea titlului de „fiul lui David” si de mesia. Caci alternativa era clara pana la urma: prima misiune a Mesiei consista oare a ucide sau a fi ucis?? A extermina dusmanii lui Israel cum il vazuse Balaam sau sa fie ucis de catre ei cum intrezarise Isaia? Isus a facut o alegere: aceasta s-a sprijinit pe o legatura facuta intre doi profeti, aceea de Fiu al Omului, Dn 7, si cea a Servitorului suferind, Is 52-53. In ambele cazuri, era anuntat ca el va sfarsi in norii cerului, dar cum? „Fiul omului” corespundea lui Isus pentru ca el spunea in acelasi timp „fiu al omului” in sensul fiintei umane sau fiintei care traieste langa Dumnezeul vazut de Daniel. Cel care audia trebuia sa aleaga in inima lui. Titlul de „fiul lui David” ne lasa o asemenea alegere. La fel, nici cel de fiu al stelei. Sa nu credeti ca aceste alegeri sunt teoretice ! 100 de ani dupa Isus, in 132, va aparea in Israel un sef de razboi extraordinar care tinu piept timp de trei ani armatelor romane: partizanii sai, printre care marele rabin Akiva, l-au numit Simon bar Kochba, fiul stelei si adversarii sai fiul minciunii (bar kozeba), facand un joc de cuvinte asupra numelui sau de origine (bar keziva). Fusese un razboinic de temut care omori multi romani, dar si el fu omorat si sute de mii de evrei au fost facuti sclavi, iar Iudeea deveni Palestina... Isus, el, spusese „Toti cei care iau sabia vor pieri de sabie” (Mt 26,52): el mersese spre pagani, nu multi, desigur, dar oricum un centurion roman, un om simbol al opresiunii straine si pagane.

Un film prezinta bine aceasta alegere: Matrix. Eroul Nero, the One, constientizeaza putin cu putin misiunea lui, si datorita reactiei celor care-l iubesc. Apoi isi pune intrebarea: ce trebuie sa faca: sa fie in fruntea armatei care-l apara pe Zion, Sion si Templul sau sa aleaga un alt drum care trece prin sacrificiul vietii sale. Scenaristii au ales - suntem in Statele Unite!- solutia a doua, dand astfel o tonalitate christica ultimului episod. Dincolo de meritele discutabile ale acestui film, el arata bine dilema pe care trebuie sa o traverseze Mesia: drumul violentei sau al non-violentei? A omori sau a fi omorat? Un companion comenta astfel psalmul mesianic 109 cantat duminica seara: „Domina pana in inima dusmanului” (Ps 109, 2): asta vrea sa zica: sa traversezi armata dusmana pana in inima ei omorand pe toata lumea sau sa ajungi sa convertesti chiar inima dusmanului prin iertare? Ca adevarata victorie este aceea in care dusmanul devine un prieten? Paul va zice: „voi insisi, care deveniserati odinioara straini si dusmani... iata ca in prezent el v-a reconciliat in corpul sau de carne, dandu-l mortii, pentru a face sa apareti in fata lui sfinti, fara pata si fara repros”.(Col 1,21-22). Cum noteaza just Benedict XVI „Fara istoria concreta a mantuirii, titlurile (mesianice) raman echivoce”.

Concluzie:

Cautarea lui Isus istoric abordeaza acum maturitatea lui. Excesele primelor generatii de la sfarsitul secolului trecut s-au terminat (prima si a doua „cautare”). Bineinteles ca exista cativa americani trazniti („seminarul Isus”), dar suntem mai putin „la prima vedere” in privinta lor decat acum 20 de ani. Suntem in acelasi timp mai modesti si mai bine pregatiti metodologic si datorita stiintelor umane (Ricoeur, Gadamer) pentru a intra in lumea evreilor din primul secol. Multe intrebari raman fara raspuns pe plan istoric, dar ceea ce este esential exista. Figura lui Isus se detaseaza cu claritate pe fundalul epocii sale: nici tanar rabin dizident, nici esenian exaltat, nici gnostic ezoteric. Nu: un om profund inserat in iudaismul timpului sau si a carui originalitate trebuie vazuta pe fondul unei reele continuitati, un om in acelasi timp cu adevarat anuntat, asteptat si in acelasi timp, surprinzator, derutant, un om convins de a fi primit o misiune, un om care isi fascineaza prietenii, dar si adversarii (Herod, farisienii) si care a creat constient, plecand cu o mana de galileeni, un proiect comunitar de reinnoire a Israelului, simbolizat prin alegerea celor Doisprezece, un om care si-a acceptat in mod liber moartea, desi putea sa o evite. Un maestru puternic in cuvinte (parabole a caror originalitate nu este contestata de nimeni) si in fapte (nici vindecarile lui nu sunt contestate de nimeni). Un om care respecta atat de mult libertatea celuilalt incat a pastrat o discretie exemplara in ce priveste identitatea sa, pentru ca in definitiv nu titlurile spuneau cine era, ci ceea ce facea. Viata lui oferita, si mai ales darul final de la ultima cina si Crucea spun mai multe ce era el decat toate titlurile: el depaseste astfel infinit mai mult asteptarile profetilor. Este mai mult decat un simplu trimis venit sa-si distruga dusmanii terestri: este Dumnezeu insasi venit printre ai sai, adica in definitiv venit pentru toata umanitatea, pentru a combate singurul veritabil „dusman” care este moartea si frica pe care o genereaza ea. Isus reprezinta in acelasi timp rezultatul tuturor profetiilor, conjugarea tuturor figurilor si noutatea absoluta, ceea ce spiritul nu ar fi putut concepe, ceea ce inima omului nu ar fi putut imagina. Un gest ca acela de la ultima cina este un exemplu bun. In ciuda confesiunilor de credinta, discipolii nu au putut intra cu adevarat in misterul sau decat dupa Inviere: numai in momentul acela au perceput radicalitatea nu numai a ceea ce a facut Isus, ci a ceea ce era el.

Intrebarea „Pentru voi cine sunt?” va fi mereu aceeasi si mereu intrebarea credintei, intrebarea de la om la om. Parintele Guillet scria: „Un raspuns pur scolaresc, repetitia unei formule inregistrate cu grija creaza un echivoc fatal. Darurile pedagogice ale lui Isus sunt geniale, el nu are egal pentru a face lumina asupra unei intrebari, pentru a gasi cuvintele, formulele care se inscriu in memorie. Dar aceste daruri ar fi redutabile, ele ar risca sa reduca raspunsul si sa nu fie decat ecoul intrebarii. De aceea intrebarea lui Isus nu contine nici un indice, ea obliga omul sa se puna cu totul in fata acestui personaj misterios, sa gaseasca raspunsul privindu-l numai pe el, si sa se puna in intregime in raspunsul sau.” Aceasta ultima fraza ne pune in adevarul relatiei pe care Isus a dorit-o cu noi, ne apropie cred de sensul acestui faimos „secret mesianic”, de aceasta imensa discretie a lui Isus in privinta identitatii sale. In definitiv, nu este o intrebare de argumentare biblica, de convingeri rationale, este o chestiune de dragoste: „este, daca vrem, o declaratie, in sensul in care se exprima o dragoste”. De aceea mi-ar placea sa concluzionez cu un titlu putin cunoscut, un pic ascuns dar care spune mai bine decat altele, chiar decat cel de Mesia sau Servitor, secretul inimii lui Christos. Este un termen pe care el l-a folosit la inceputul misiunii sale, dar foarte discret, ca intotdeauna... este un termen pe care el insusi l-a ales, in timp ce alti termeni veneau din multime sau din scripturi....

Isus a lasat sa fie folositi mai multi termeni pentru a-l numi: medic, fiul al omului, la sfarsit la Ierusalim a acceptat cel pe care-l striga multimea: fiul lui David. Ea spunea „osana”, „hoshiah-nah”: ‚salveaza-ne cu harul’ si facea astfel un joc de cuvinte cu numele sau : ‚yeshua’. „Fiul omului” era situat in nori, „Servitor suferind” exaltat de Dumnezeu, da, dar exista cred un titlu rar care spune mai bine dorinta lui Isus si prin el dorinta lui Dumnezeu, un nume care vine din inima Vechiului Testament: „Atunci discipolii lui Ioan l-au abordat si i-au spus: ‚De ce, atunci cand farizienii si noi tinem post, discipolii tau nu postesc?’ Isus le-a raspuns: „Invitatii la nunta pot fi in doliu atunci cand mirele este cu ei? Vor veni zile in care mirele le va fi luat: atunci vor posti.” (Mt 9, 14-15). El este mult-iubitul, cel pe care il cauta inima noastra, oferta umila a unui Dumnezeu care nu vrea decat un raspuns iubitor. In definitiv, este un raspuns liber de dragoste pe care Domnul il asteapta de la cei pe care ii intalneste, nu simpla recunoastere a unei identitati impresionante, chiar si acea de fiu al lui Dumnezeu, ci recunoasterea unei iubiri. Sfantul Ioan va spune mai tarziu: „Dumnezeu este dragoste”. Isus a actionat ca un indragostit, cerand in mod liber un raspuns: „si voi ce spuneti? Pentru voi cine sunt eu?”

Pagina de START