[ Pagina de START ]
Paznicul
melancolic
Un text scris de istoricul de artã Jean Clair
În cele ce urmeazã am tradus doar preambulul prezentãrii
- despre Venetia si atmosfera ei.
Baudelaire spunea că forma Parisului se schimba mai repede, vai, decât
inima unui muritor. Dar nimic, mai spunea el în melancolia sa, nu se schimba,
când îşi amintea cu fidelitate, palatele, schelele, blocurile de piatră,
vechile cartiere…
La Veneţia, forma nu se schimbă deloc. Totuşi, ea a făcut
să se nască şi o melancolie atât de profundă încât a fost
aleasă, se spune, nu pentru a muri aici, ci pentru a se retrage cel puţin
dintr-o lume care se schimbă prea repede. De aceea, la sfârşitul secolului
al XIX-lea, ea va găzdui câteva din minţile cele mai fine din cultura
noastră: poeţi, muzicieni, filosofi şi pictori, germani, francezi,
englezi, americani…
Apa, prezentă peste tot, este cea care îi garantează acea dublă
virtute, narcotică şi funerară: de a nu se schimba, de a conserva
şi de a hrăni, prin însăşi permanenţa sa, o melancolie
şi mai puternică decât cea care îi permitea lui Baudelaire să
păstreze în minte forma unui Paris frivol şi schimbător. Apa
care urcă, odată cu acqua alta, şi care acoperă temeliile
sale, şi apa care coboară din cer sub formă de ceaţă
şi înghite cu blândeţe terasele şi campanilele sale, de jos cât
şi de sus, apa estompează Veneţia, aşa cum se estompează
un desen. Şi totuşi apa coboară din nou, ceaţa se risipeşte,
şi Veneţia renaşte, mai minerală şi mai conturată
decât înainte.
Tocmai această Veneţie a ales să o fixeze Roger de Montebello:
ce rămâne din mirajele ei, o bandă mică de piatră, dură,
minerală, între două zone de indecizie, de o geometrie riguroasă,
ordonată, de o simetrie impresionantă, asemenea unei arhitecturi de
Palladio. Poate pictura - labilă, aproximativă, fluidă şi
spontană - să se plieze, şi ea, unui astfel de exerciţiu?
Dar poate că şi mai mult, în unele din peisajele sale: visul de piatră
la care visa, înaintea lui, Baudelaire pentru a evoca frumuseţea, se arată
aici, dezvăluit în tablourile sale, drept ceea ce este în fapt: o marmură,
un calcit, un mineral cristalizat care, printr-o anume proprietate surdă,
tinde să se dezvolte într-adevăr ca un cristal, cu muchii ascuţite,
cu faţete, cu reflexe. Montebello nu îşi imaginează ceea ce poate
să pară la prima vedere a fi fantezii formale. Din contră, el
presimte acolo un principiu care face ca piatra cea mai dură la Veneţia
nu numai să se afirme asupra apelor, ci chiar să crească asemenea
unui cristal, şi să se apropie de această altă industrie
al cărei maestru este Veneţia: sticla.
Mai mult decât Baudelaire poate, Rilke, în Caietele lui Malte Lauris Bridge,
cred, a ghicit natura acestui vis de piatră: „Sub Veneţia cea moale
şi opiacee a reveriilor turistice şi a străinilor somnolenţi
[…], se află cealaltă Veneţie, reală, lucidă, casantă
ca şi sticla, în nici un caz provenind din vise.” Imaginile dedublate ale
lui Montebello, când pictează aceste arhitecturi vitroase, evocă aceste
miraje.
Altceva, totuşi, face din ea sejurul unor solitari,
astăzi ca şi ieri, de oameni care nu vin să caute aici distracţia,
nici răgazul, nici rătăcirile gustului, ci, din contră,
departe de mulţimi şi de lumini, retragerea şi meditaţia.
Două lumi se întâlnesc şi se opun aici, mai mult decât oriunde. Şi
această polaritate este mai întâi poate cea a topografiei sale singulare,
a geografiei sale, a planimetriei sale, care opune două aspecte inconciliabile,
poate, şi două populaţii care nu se întâlnesc deloc.
Veneţia este oraşul în care se încâlcesc, în ochii vizitatorului descumpănit,
calli-le, rii-le, campo-urile, fondamenta-le, rive-le,
care se întind între mici canale şi zidurile locuinţelor, salizade-le,
o întreagă toponimie stranie şi precisă, ce decupează la
nesfârşit un spaţiu. Oraş labirint, nu se întrevede aici nici
un Minotaur, dincolo de o intrare sau de un portic, ci doar o solitudine, mereu
reînnoită sau mulţimea, tot mai apăsătoare. Dar şi
o Veneţie panoramă, cetate panoptică îmbrăţişând
orizontul de la înălţimea campanilelor sale care îi străpung
ţesătura, la înălţimea cărora ne urcăm pentru
a descoperi stupefiaţi imensitatea lagunei. Privirea trecătorului
solitar şi rătăcit contrazice privirea veghetorului atotvăzătoare
şi glorioasă. Ce poate face pictorul, singur în atelierul său,
pentru a fixa această viziune duală, cu două priviri incompatibile?
Din această Veneţie, altana este încăperea principală,
dominând haosul străzilor şi al trecătorilor întunecate ale aleilor
sale.
…
Un labirint protector la prima vedere, în care nimeni nu se aventurează
fără să fi fost rupt în meandrele, în încurcăturile şi
impasurile unui suflet a cărui imagine este oraşul, în care „eul”
se reflectă mai bine decât oriunde. O vedere de sus, dominând cu o privire
glorioasă confuzia lumii şi întrezărindu-i frumuseţile.
Va fi vorba de a concilia aceste două „viziuni”.
„Această curioasă alură de înrudire, de sociabilitate şi
de viaţă de familie care este pe jumătate în Veneţia […],
oraşul dă impresia unui imens apartament colectiv, în care piaţa
San Marco este încăperea cea mai împodobită, şi în care celelalte
construcţii, palate şi biserici, joacă rolul de mari divane în
odihnă, de mese de joc de societate, de motive decorative.”
Nu se pot mai bine descrie aceste două aspecte a priori inconciliabile
pe care Veneţia le propune locuitorului permanent sau pasager. Henri de
Regnier (Altana) a văzut bine această funcţie protectoare
a oraşului lagunar: „Se pare că aici,
într-un fel de stare de bine egoistă în care se trăieşte, s-ar
suporta mai bine uitarea, ingratitudinea, nedreptatea, suntem ca într-un labirint
în care tristeţilor le este mult mai greu să ne atingă.”
Venetia este patria artelor, vechi si noi. Renasterea si Arta
contemporanã coexistã într-o multime de spatii expozitionale.
Venetia este o bijuterie de bijuterii: plinã de biserici cu pereti si
tavane acoperite cu fresce - opere ale unor artisti cunoscuti, cu sculpturi
si ornamente,
plinã de expozitii permanente de artã (Galeria Accademia, Colectia
Peggy Guggenheim, Correr), de palate care gãzduiesc colectii de artã
(Ca'Pesaro, Ca'Rezzonico, Ca d'Oro si multe altele),
plinã de expozitii temporare de artã (vara aceasta: Philip Guston
la Accademia, Mark Tobey la Guggenheim, Roger de Montebello la Muzeul Correr),
si gazdã a Bienalei Internationale de Artã Contemporanã
(Giardini si Arsenale).
