Fragmente din
MICUL PRINŢ
de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul XX

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme-ndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Bună ziua! zise el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua! ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteţi voi? întrebă el, înmărmurit.
 - Noi suntem trandafiri! ziseră trandafirii.
 - Vai, făcu micul prinţ…
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
”Tare s-ar mai socoti jignită – îşi zise el – dacă ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din tuse, şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi desigur nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu adevărat…”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe veşnicie, nu prea sunt un mare prinţ…”
Şi, culcat în iarbă, plânse.

Capitolul XXI

 Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua! zise vulpea.
- Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici! zise glasul – sub măr…
 - Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
 - Sunt o vulpe! zise vulpea
 - Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
 - Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
 - Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
 - Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
 - A-ţi crea legături?
 - Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
 - Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…
 - Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
 - O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
 Interesant! Dar găini?
 - Nici.
 - Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile sale:
  - Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:
 - Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi.
   - Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
 - Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

 - Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
 - Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine.
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
 - Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
 - Ce-i acela rit? zise micul prinţ. 
 - E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.

Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
 - Vai! zise vulpea… Am să plâng…
 - Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc…
 - Aşa e! zise vulpea.
 - Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
 - Aşa e! zise vulpea.
 - Atunci nu dobândeşti nimic din asta!
 - Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă:
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, spre a-ţi lua rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii:
 - Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.
 - Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.

Si se duse înapoi la vulpe.
 - Rămâi cu bine! zise el…
 - Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
 - Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
 - Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
 - Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
 - Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

…

Capitolul XXIV

Ne găseam în cea de-a opta zi, de când rămăsesem în pană prin pustiu şi, în timp ce ascultam cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
 - Vai! – i-am spus micului prinţ – sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit, de-aş putea porni în linişte spre o fântână!
 - Prietena mea, vulpea… zise el.
 - Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
  - Cum aşa ?
 - Pentru că avem să murim de sete…
El nu mă înţelese; îmi răspunse:
 - E mai bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
”Nu-şi dă seama de primejdie – mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare…”

El însă se uită la mine şi-mi răspunse, chiar la ceea ce gândeam:
 - Şi mie mi-i sete… să căutăm o fântână…
 Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea pornirăm la drum.

Şi merserăm astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se aprindă stelele. El le zăream ca printr-un vis, căci, din pricina setei, mă cuprinse o uşoară fierbinţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
 - Adică şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a răspuns la întrebare. Atât a zis:
 - Apa mai poate fi bună şi pentru suflet…
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar tăcui… Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi,  după o tăcere, mi-a mai spus:
 - Stelele sunt frumoase, datorită unei flori pe care nimeni nu o vede…
Eu i-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să mai spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
 - E frumos pustiul… adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nimic nu se aude. Şi cu toate acestea, ceva străluceşte în liniştea lui…
 - De aceea e frumos pustiul – zise micul prinţ – fiindcă, undeva, el ascunde o fântână…
 Mă uimi că înţeleg deodată această tainică strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi spunea legenda că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casă. Casa mea, în adâncul inimii ei, ascundea o taină…
 - Da – i-am spus eu micului prinţ – fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le dă lor frumuseţe rămâne nevăzut.
 - Mă bucur – zise el – că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.

Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunei, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt, şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât o coajă. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut…” Cum un surâs uşor alunecă pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest mic prinţ adormit e credinţa lui faţă de-o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme..." Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice boare e în stare să le stingă.

Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.

Capitolul XXV

- Oamenii –zise micul prinţ – se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută.
Aşa că se frământă şi se sucesc de acolo-acolo…
Şi adaugă:
 - Nu merită atâta osteneală…
Fântâna, pe care o descoperiserăm amândoi, nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt nişte gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla nici un sat, iar mie mi se părea că visez.
 - Ciudat – îi spusei micului prinţ – sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia…
 El râse, apucă de funie şi puse scripetele în mişcare. Şi scripetele gemu, aşa cum geme o morişcă veche, după ce vântul a dormit o vreme îndelungată.
 - I-auzi – zisei micului prinţ – noi trezim fântâna şi ea cântă…
Nu voiam ca el să trudească.
 - Lasă-mă pe mine – am rostit – pentru tine e prea greu. Am tras afară ciutura, încet, până-n dreptul ghizdului. Am aşezat-o acolo, cumpănind-o bine. Cântecul scripetelui îmi dăinuia în urechi, iar în apa care tot mai tremura vedeam cum tremură soarele.
 - Mi-e sete de apa aceasta – zise micul prinţ -  dă-mi să beau…
Iar eu, atunci, am înţeles ce căutase!

I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decât o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar pentru suflet. Tot aşa, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului pe care îl primeam.

 - Oamenii de pe meleagurile tale – zise micul prinţ – cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină… şi tot nu găsesc ceea ce caută…
 - Nu găsesc! i-am răspuns.
 - Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă…
- De bună seamă!  i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
 - Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi.

(Fragmente din cartea:
Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupery,
Editura Ion Creangă, 1996,
Trad. Benedict Corlaciu)