| |
Crestinism si politicã
Scrisoarea de la Bethanie(Gorze,France)
din mai 2007
Preot Alphonse Goettmann
Nota trad.: Scrisoarea de faţã
este una din scrisorile periodice ale pãrintelui A.Goettmann. De
data aceasta este inspiratã de evenimentul alegerilor prezidentiale
din Franţa, fiind o reflecţie pe tema implicãrii crestinilor
in politicã, de fapt în viaţa societãţii,
în istoria profanã...când de fapt nu existã
decât o singurã istorie si aceea este sfântã
de la început pânã la sfârsit...
Titlul "Crestinism si politicã" este
atribuit de mine.
Un punct de vedere care meritã cunoscut si un subiect la care ar
trebui sã reflectãm...
Gorze,
Mai 2007
Dragi Prieteni,
Lunga şi intensa campanie electorală urmată de alegerea
unui Preşedinte al Republicii ocupă toate spiritele şi
va fi, pentru mult timp încă, noutatea acestor vremuri care fug…
Dar evenimentul nu va fi fost cu adevărat „democratic” decât dacă
îl pune pe fiecare cetăţean în faţa responsabilităţii
sale personale iar pe creştini, în special, în faţa dimensiunilor
politice ale credinţei lor.
Politica este un subiect dificil. Nu pentru că este arzătoare,
ci pentru că este obscură. Reflecţie totuşi din ce
în ce mai indispensabilă în măsura în care noi, creştinii,
avem în permanenţă tentaţia idealistă de a păcătui
fie prin dispreţ, fie prin entuziasm vizavi de politică. Ori,
mai puţin ca oricând, în actuala conjunctură, nu avem dreptul
să ne înşelăm asupra acestei realităţi care,
în viitor, va fi una din marile chei ale oricărei transformări,
aflată din ce în ce mai mult în mâinile poporului. Ne dăm seama
tot mai mult, că nimeni nu este o insulă, că trebuie să
trăim în comunitate. Politica comandă viaţa noastră
cotidiană, la şcoală, la piaţă, la uzină,
la birou… De ea depinde de acum însăşi salvgardarea creaţiei.
Se aşteaptă de la ea ca ea să inventeze în sfârşit
acest proiect omenesc care să facă din toţi fiinţe
egale, libere, fraterne.
Da, dar… tristul spectacol al umanităţii după câteva milenii
de istorie nu justifică oare un anume scepticism, o anumită
îndoială în privinţa puterii politice?? Da, dacă credem
că niciodată „nu este nimic nou sub soare” şi că,
între altele, creştinii vor continua la nesfârşit să-şi
considere credinţa lor drept un „în-sine” pios şi atemporal.
Nu, dacă credem în noutatea radicală a
unei istorii purtătoare a unui sens. Este vorba aici de un
adevărat apel adresat creştinilor, de propria lor vocaţie.
Căci pentru ei istoria are un sens, ea merge spre o Împărăţie
în care orice dreptate, orice pace, orice iubire vor fi realizate în plenitudine.
Bineînţeles, nu vom termina niciodată de ieşit, aici, din
păcat şi din toate mediocrităţile pe care le cunoaştem,
dar mereu suntem chemaţi să reconstruim omul, să facem
să se nască această faţă care trebuie să
fie după asemănarea lui Dumnezeu. Iar politica este unul din
principalele şantiere ale acestei reconstrucţii în care omul
se face şi se desface.
Singularitatea Creştinismului, specificitatea
lui, este caracterul lui istoric. Ceea ce înseamnă înainte de toate
că Dumnezeu intră în realitate în viaţa oamenilor, în condiţiile
lor materiale, temporale şi sociale.
Contrar tuturor celorlalte religii şi mitologii, în care omul trebuie
să-şi conformeze viaţa unui ansamblu de adevăruri
imuabile şi să-şi găsească salvarea ieşind
din timp, întorcând spatele lumii, pentru Creştinism, totul rezidă
în raportul pe care noi îl punem între istorie şi revelaţie.
Efectiv pentru noi, Dumnezeu se revelează,
nu într-un moment obscur al unui trecut definitiv revolut ci în
experienţa fără sfârşit pe care omul o face din prezent.
Istoria reală de astăzi, cu toată
greutatea problemelor ei, cu densitatea ei de viaţă este însuşi
locul revelaţiei care se continuă.
Noi ştim în orice caz că Dumnezeu nu este Totul-Exterior, dincolo
de cercul lucrurilor vizibile, victima unei măsuri de segregare.
Dumnezeul Bibliei nu este nici „altundeva”, nici
„dincolo”, într-o altă lume în care să trebuiască
să emigrăm pentru a-l găsi, ci în
chiar inima umanului, ca raţiunea lui de a fi, în
dimensiunea cea mai existenţială a vieţii sale,
ceea ce face ca un om să fie un om şi fără de care
încetează să fie om, aşadar în toată consistenţa
ţesăturii vitale: relaţii, sănătate, muncă,
timp liber, familie… etc din care nimic nu scapă politicului.
Această viziune a lucrurilor face ca credinţa să înceteze
să fie o prelungire sau un lux inutil pentru duminicile însorite:
ea este viaţa însăşi în ceea ce are ea mai esenţial.
Accedem la Dumnezeu nu printr-o fugă
ca spre un fel de Fiinţă Superioară spre care ne-am putea
întoarce, întorcând spatele lumii şi politicii
ei care ar risca să ne murdărească mâinile, ci,
potrivit expresiei magnifice a lui Kierkegaard, îl întâlnim pe Dumnezeu
printr-o „mai profundă imersiune în
existenţă”. Dumnezeu vorbeşte
omului din interiorul lumii şi plecând de la propriile lui experienţe
umane.
Atenţia creştinului nu va fi aşadar deturnată de
faptul de a-şi opri reflecţia asupra lumii şi de a-şi
angaja acolo lupta. Ba dimpotrivă, urmând aceeaşi logică,
ar trebui spus „în această iubire”, în această pasiune a căutării
unui Dumnezeu al cărui nume înseamnă „Eliberator”, credinţa
creştinului nu-şi dovedeşte sinceritatea şi adevărul
ei decât atunci când obligă la reacţionare în faţa
războiului şi a armamentului, în faţa nedreptăţii
strigătoare a noului sclavaj al imigraţilor, în faţa analfabetismului
a milioane de tineri, a şomajului, în faţa pasivităţii
alienante a pedagogiilor noastre tradiţionale grijulii în privinţa
randamentului, în faţa cadenţelor înnebunitoare ale uzinelor,
în faţa sărăciei unui sfert din lume… etc…etc
Lumea umană, realitatea noastră concretă şi cotidiană
este chiar locul invadării salvării, acolo unde se operează,
în acelaşi timp şi inseparabil, întâlnirea lui Dumnezeu şi
a eliberării noastre. Viitorul lui Dumnezeu nu este în sus, pe culmea
societăţii umane sau o depăşire a aspiraţiilor
omului. Viitorul lui Dumnezeu este o bulversare
radicală a tuturor valorilor, el vine să aşeze sus
ceea ce era mai jos: Împărăţia este aici pentru cei sărmani,
pentru cei întristaţi, pentru cei flămânzi după dreptate,
unde cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor
fi cei dintâi, pentru cei care nu sunt niciodată instalaţi,
care nu se cred ajunşi – oricare ar fi agrementul locului unde staţionează,
pentru cei care nu se mulţumesc niciodată cu ceva de teamă
că viţelul de aur ar putea înlocui „ceea ce ochiul încă
nu a văzut şi ceea ce mintea noastră n-ar putea concepe”,
în sfârşit pentru cei care consideră că totul, absolut
totul nu este decât o etapă provizorie şi că a
trăi constă tocmai în a iubi cu destulă pasiune(inclusiv
pătimind) pentru a nu se lăsa reţinut de nimic şi
predându-se total, dar activ, acestei forţe re-creatoare a lui Hristos
în noi.
Nu există două istorii juxtapuse: o istorie
sfântă care s-ar termina odată cu ultima pagină a Bibliei
şi o istorie profană. Nu, nu există decât una singură
şi aceasta este sfântă de la început până la sfârşit,
pentru că este istoria salvării noastre, adică a eliberării
noastre, dacă vreţi, locul întâlnirii omului cu Dumnezeu prin
intermediul şi prin toate eventualităţile luptei politice.
Creştinismul nu este pur şi simplu o „religie” (în sensul celorlalte…),
ci mişcarea istorică de eliberare a omului
promovată de Dumnezeu.
Dacă destructurarea actuală ne duce repede la această perspectivă
a credinţei, vom întâlni situaţia pre-constantiniană, cea
a Bisericii primitive, în care a deveni creştin era periculos atât
pentru puterea în funcţie cât şi pentru cel botezat care devenea
mereu candidat la martiraj. Căci, pentru o
credinţă cu adevărat întrupată, cea dintâi datorie
va fi aceea de a se înrădăcina total în situaţiile umane,
aşadar politice, şi de a-şi asuma angoasele şi speranţele
omului, refuzând tot ce ar putea semăna a evadare.
Iar aceasta pentru a deschide oamenilor posibilităţile unei
eliberări plenare şi a le oferi lucrurile de valoare ale unei
salvări integrale în Hristos.
Mult dincolo de a reduce „Vestea bună” a salvării în care cred
la o vorbărie goală sau la un mit puţin credibil, adevărul
trebuie să fie capabil să treacă în practică. „Faceţi
aceasta în amintirea mea” nu este o invitaţie la cult, ci la a muri
pentru popor ca El, dându-şi trupul şi sângele, pentru ca oameni
să afle viaţa, şi viaţa din belşug.
Fie ca Spiritul Rusaliilor, la care aspirăm toţi atât de intens,
să ne inunde cu acest har !
Cu toată afecţiunea noastră, pe curând,
Pr. Alphonse şi Rachel
Text de meditat:
Aventura teologică este autentică dacă ea atrage omul în
acelaşi timp în profunzimile abisului trinitar şi în inima maselor
umane.
Rugãciune
Va veni Ziua!
Este în noi Ziua!
Fiecare strigãt silentios spre Cruce
Strãpunge noaptea violentã a omului;
Fiecare cuvânt atent
Fiecare palmã oferitã
Anuntã Pastele vesnic.
Lumea e un singur câmp, o vie.
În grija noastrã.
În aceastã searã va fi loc pentru toti
la masa Tatãlui.
Cineva, amestecat, de-a lungul zilei,
printre ceilalti lucrãtori,
Va aduce multumire pentru toti si pentru fiecare
Frângând pâinea.
Pierre Emmanuel (1916-1984, din 1964 ales in Academia Francezã)
Pentru
listare economica apasati aici
Salt la inceputul paginii |
|
