[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 


Abandonarea – Cale de Viaţã

Parintele Alphonse Goettmann

Participare la energia creativa Faca-mi-se dupa cuvantul tau...Bunavestire...
Ucenicul nu-si mai apartine siesi

O comuniune de destin cu Mântuitorul


Crucea - locul Prunciei duhovnicesti


Iubeste dificultatea

Fara Mine nu puteti face nimic


Doamne, orice ai face din mine Îti multumesc!


Descentrarea de sine in Dumnezeu


A fi nimic inseamna a fi totul


Frumusetea Celui vesnic prezent


Iesirea din infernul existential


Aflarea caii personale

Pentru listare economica apasati aiciListare

Participare la energia creatoare

Ştim, oare, suficient de clar că omul are o „putere” asupra inimii lui Dumnezeu ? Că o anume atitudine a omului declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o noutate radicală, cu totul necunoscută, se poate manifesta în noi şi împrejurul nostru? Această putere este putere de vindecare şi de transformare care ne eliberează de vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului iar atitudinea care o declanşează se numeşte: Abandonare. Abandonarea este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de către toate marile Tradiţii religioase ale umanităţii, care au făcut din ea chiar baza demersului lor, un stil de viaţă şi secretul adevăratei mistici, adică realizarea plenară a omului. Este cunoscută sub mai multe nume: „non-acţiunea” în înţelepciunea chinezului Tao, „detaşarea” în budism, „egalitatea sufletului” în hinduism, „sfânta indiferenţă” la sufişti. În creştinism o regăsim sub numele de ascultare, voinţa lui Dumnezeu, încredere, Da, uitare de sine şi smerenie, iubirea vrăjmaşilor până la martiriu, copilãria spirituală etc. Mai exact, este vorba chiar de atitudinea fundamentală a lui Hristos, pe care ne-o defineşte în esenţa ei când spune: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”(Ioan 4:34). Este o afirmaţie pe care o repetă ca un laitmotiv de-a lungul vieţii Sale pământeşti şi care va culmina cu maximul potenţelor ei în abandonarea totală pe cruce: „Tată, în mâinile tale Îmi dau duhul”.(Luca 23:46)

De aceea sfântul Pavel a putut spune despre Iisus că „Toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da.” (2 Cor. 1: 20). Hristos a venit să ne facă această demonstraţie, nouă celor care nu mai ştiam ce înseamnă a trăi. Nu există altă fericire sub ceruri şi cel care se împărtăşeşte de această fericire, prin ea, intră şi într-o înrudire reală cu Iisus: „Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu, şi sora Mea şi mama Mea” (Mc 3, 35).

Cuvântul „abandonare” este ambiguu şi te poate duce cu gândul la toate pasivităţile sau quietismele de care e plină istoria religioasă. În realitate, relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă, o legătură de iubire în care a te primi pe tine de la Celălalt este cea mai înaltă activitate. In abandonarea totală în faţa voinţei divine vine clipa în care, şi este o lege foarte importantă a vieţii duhovniceşti, „omul nu mai este îndrumat de învăţători sau de Scriptură ca altădată, ci de Însuşi Domnul”, cum spune Sfântul Siluan Athonitul (+1938). Aşadar, este vorba, în primul rând, de o profundă ascultare lăuntrică pentru sesizarea celor mai subtile intervenţii ale Duhului pentru a le face pe toate numai sub impulsul Lui. Atunci inima omului poate deveni un foc arzător mereu în acţiune, dar abandonat fiind Altuia decât sieşi, toate faptele sale vor purta pecetea interiorităţii şi a profunzimii. A fi centrat pe Sursă spune Meister Eckhart (sec. XIII) înseamnă a participa la Energia Creatoare, act pur de „naştere din veci”, care izbucneşte din propriul nostru Adânc.

Din acest adânc se primeşte omul pe sine în fiecare clipă, şi acestuia i se abandonează dacă vrea, cu adevărat, să trăiască. În acest fel, omul este după chipul lui Hristos Care este Cel veşnic născut. Alipirea iubitoare şi abandonarea totală în faţa a ceea ce numim bunăvoirea lui Dumnezeu pe care le-a dovedit de-a lungul întregii Sale vieţi, îşi au originea în legătura Sa ontologică cu Tatăl, în veşnica Sa naştere ca Fiu. Iisus Se primeşte pe Sine de la Tatăl fără încetare: „Cel ce M-a văzut pe Mine, l-a văzut pe Tatăl” (Io 14:9). El este Fiu în vecii vecilor şi în fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti. În ce ne priveşte, abandonându-ne, ne împărtăşim de chiar taina lui Hristos; devenim fii cu Fiul şi, în această înfiere, Tatăl ne naşte prin har aşa cum Îl naşte pe Fiul după fire. Este vorba de o naştere continuă care solicită o atitudine de totală receptivitate. Din această cauză, mult repetatul îndemn de a veghea reprezintă aspectul cel mai original şi decisiv din învăţătura lui Iisus. Ele sunt practic absente în literatura iudaică.

Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată prin acest „vegheaţi” şi prin menţinerea sa în stare de disponibilitate permanentă. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, a veghea şi a te ruga sunt deci strâns legate. În acelaşi timp, această pruncie duhovnicească, înseamnă extinderea iubirii noastre omeneşti până la a nu mai voi să fim altfel decât în Dumnezeu.

Ucenicul nu-şi mai aparţine sieşi

Ucenicul va fi condus spre această comuniune şi intimitate extraordinară cu Tatăl de Însuşi Iisus, Cel ce se află în ea. El, Fiul Prunc prin excelenţă, Îl cheamă pe Dumnezeu Abba-Părinte (Mc 14:36), bulversând o întreagă mentalitate în care, înainte de venirea Sa, nimeni, niciodată nu L-a numit pe Dumnezeu „Abba”! Este un cuvânt întâlnit frecvent în viaţa familială: „Abba” şi „Imma” (tati, mami) sunt primele cuvinte ale unui copil care gângureşte. Iisus se adresează lui Dumnezeu ca un copilaş tatălui său, cu aceeaşi simplitate intimă, cu aceeaşi abandonare încrezătoare. Nu găsim aici o ultimă cheie pentru acest text atât de rău înţeles: „Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai  amare în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 18:3-4) ?

Trebuie să devenim ca şi nişte prunci pentru a putea spune ca Iisus: Abba (Rom. 8,15; Gal. 4,6). Aici e toată taina, pentru că această adresare aparent copilărească ne descoperă relaţia unică a lui Iisus cu Tatăl şi atestă însăşi taina misiunii Sale mântuitoare (Mat.. 11, 27), misiune la care ucenicul este chemat să participe intrând în Împărăţie. Atunci, ucenicul Îl va „cunoaşte” pe Tatăl aşa cum Îl „cunoaşte” Iisus şi această „cunoaştere” îl va introduce într-o comuniune de viaţă şi iubire cu Tatăl, într-o relaţie personală cu El, prin unirea cea mai desăvârşită cu Iisus şi primirea destinului Acestuia ca pe propriul destin: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Mat.. 10, 40); „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine, iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca. 10,16)

A deveni prunc însemnă, aşadar, să-ţi recunoşti pe deplin condiţia de fiu şi să-l primeşti pe Tatăl aşa cum Îl primeşte Iisus. Aceasta înseamnă să fii întru toate asemenea Celui ce este, în mod absolut şi unic, Fiul. Nimeni nu a trăit într-o dependenţă atât de iubitoare şi totală faţă de Tatăl, nimeni nu a fost atât de sărac şi de copil ca El. Întreaga Sa viaţă atârnă de Tatăl. In faţa lui Dumnezeu, El a luat întotdeauna, în mod firesc şi pe faţă, atitudinea celui care primeşte totul, inclusiv de a fi cel ce este. Este atitudinea celui care se sprijină în întregime pe un Altul.

Viaţa lui Iisus ni se înfăţişează ca ilustrarea cea mai sugestivă a cerinţelor sale pentru ucenicul care vrea să-i împărtăşească destinul. Ca şi Iisus, ucenicul va trebui să se abandoneze fără nici o rezervă în mâinile Tatălui. Fără să se îngrijească de îmbrăcăminte sau hrană (Mat. 6, 25), ucenicul îşi trăieşte ziua cu Dumnezeu ca păsările cerului şi crinii câmpului (Mat. 6, 25) cu o încredere care înfruntă atât situaţiile cele mai tragice, ca focul unei prigoane (Mat. 10, 28-31; Luca 12, 4-7) cât şi smerita viaţă de zi cu zi în care nu poate sluji la doi stăpâni (Mat. 6, 24 ; Luca 6, 13).

Cel care a intrat în această comuniune de viaţă şi iubire cu Iisus faţă de Tatăl, nu-şi mai aparţine (Luca 9, 62). Inima sa nu se mai poate împărţi (Mat. 19, 21; 6;21). Nehotărâtul care ezită şi crede că poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona în acelaşi timp, n-a înţeles chemarea lui Dumnezeu şi rupe comuniunea. Iisus vrea să mobilizeze toate energiile ucenicului Său căci nu sunt decât două posibilităţi: a trăi sau a muri. Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află. (Mat. 7:13-14).

Aşadar, totul se joacă pe o singură carte, aceea de a-L avea pe El ca unică preocupare (Mat. 22, 37), de a face totul pentru El, de a nu acţiona decât pentru a-I fi plăcut Lui şi de -L lua pe El ca unic martor a tot ceea ce faci. (Mat. 6, 1).

O comuniune de destin cu Mântuitorul

Toate Evangheliile mărturisesc despre această semnificaţie absolut centrală a persoanei lui Iisus. Numai într-o legătură foarte strânsă cu Iisus recunoaşte ucenicul planul mântuitor al lui Dumnezeu. Evanghelia exprimă această legătură prin cuvântul „urmare” care nu este un termen nou, ci unul deja consacrat. Încă în Vechiul Testament ucenicul îşi „urma” învăţătorul. Dar ceea ce este radical nou în „urmarea” lui Iisus, este felul de a trăi această relaţie. In timp ce în Vechiul Testament, Tora era nodul relaţiei dintre ucenic şi învăţător, în Noul Testament Iisus însuşi este Tora. Ucenicul participă la evenimentele care se declanşează în preajma lui Iisus şi împreună cu El. În felul acesta, ucenicul intră în comuniune de viaţă cu Învăţătorul său şi devine, acolo unde se află în clipa respectivă, fie şi în cotidianul cel mai banal, împreună răspunzător cu El de o nouă dinamică a istoriei.

În limba greacă, cuvântul „a urma” exprimă într-adevăr un raport absolut şi exclusiv de slujire. E vorba de a împărtăşi viaţa lui Iisus, funcţia sa mesianică, de a-şi dobândi şi a-şi aprofunda mereu conştienţa faptului că sunt chemat şi trimis chiar acolo unde mă găsesc aici şi acum. Această conştienţă, percepută concret şi experimentată din toată inima, fie că ucenicul curăţă cartofi, sau spală vasele, sau predică mulţimilor, cuprinde încetul cu încetul întreaga fiinţă şi devine sursa unei bucurii pe care nici o împrejurare n-o va mai putea umbri. „A-l urma” pe Iisus este atunci un act de credinţă în cuvântul celui care cheamă şi trimite (Mc 3:14), un act în care clipa prezentă, oricare i-ar fi conţinutul, este locul unde se exersează încrederea şi abandonarea.

Dacă prin opacitatea banalului şi mantia grea a grijilor noastre, poate izbucni o asemenea bucurie, este pentru că ucenicul care devenim descoperă puţin câte puţin dimensiunea non-condiţionată a Învăţătorului său. Ucenicul este liber în cel mai înalt grad atunci când urmarea lui Iisus, însoţirea cu El, este singurul motiv pentru care face ceva. Mai întâi, ucenicul este liber pentru că se rupe de trecutul care îi întunecă inconştientul şi-l apasă cu toată greutatea impunându-i mereu ce să facă. Acum ascultă chemarea: „Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Mat. 8:22) şi nu uită că „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62), adică pentru inima sa. Căci inima ucenicului este locul Împărăţiei şi, ca urmare, a Însuşi Împăratului ei,

Apoi, ucenicul este liber pentru că se supune legii Altuia şi nici măcar moartea nu-l mai condiţionează, pentru că el acceptă de la început riscul martiriului din iubire pentru Cel pe Care Îl urmează şi Căruia i s-a abandonat definitiv: Dacă vrea cineva să vină după Mine, spune Iisus, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. (Mat. 16, 24-25).

Şi, liber este ucenicul pentru că a părăsit totul: noua sa condiţie este de a fi non-condiţionat, dobândind prin asceză detaşarea sub toate formele ei; pentru el nu mai există nici un fel de lanţuri şi nici un fel de dependenţe. Iisus i-a spus lui Levi care şedea la vamă: „Vino după Mine” şi acesta „lăsând toate, s-a sculat şi a mers dup El.” (Luca 5:27-28).

…Nimic mai radical şi total decât acest „lăsând toate”. În aceste „toate” intră chiar şi gândurile, preocupările şi grijile personale, ca să nu mai vorbim de patimi…Acolo, în lăuntrul său, se dă adevărata bătălie: libertatea lăuntrică este adevăratul nume al sărăciei, ataşarea de lucruri nu face decât să dovedească posedarea sinelui de către sine însuşi.

Crucea: locul prunciei duhovniceşti

Aşadar, în orice moment şi orice ar face, ucenicul ştie că este în slujire şi, încetul cu încetul, această cale îl cuprinde încetul cu totul şi îl transformă în iubirea lui Dumnezeu. Orice clipă este cea mai bună ocazie pentru a iubi şi pentru a se înrădăcina mai mult în această iubire, care nu este niciodată motivată de vreun merit al obiectului ei. E o iubire fără graniţe, necondiţionată şi nu se poate explica din afară, culmea ei fiind iubirea de vrăjmaşi şi de tot ceea ce e contrar. Culmea iubirii este, aşadar, şi o supremă libertate. Vom reveni aici mai pe îndelete.

A trebuit să ajungem până la această identificare şi la această unică iubire pentru a putea intra cu Iisus în chiar inima clipei în care Şi-a dezvăluit calitatea Sa de Fiu: crucea. Acolo, cu adevărat, este „ceasul” Pruncului care S-a lepădat de toate pentru ca, prin El, să strălucească în lume iubirea şi slava Tatălui. (Ioan 17, 1-5). Crucea este „locul” prunciei duhovniceşti: Dacă nu vă veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Mat. 18:3), ceea ce este sinonim cu: dacă vrea cineva sa vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mat. 16:24-25)

Aşadar, „a-Lurma” pe Iisus sau „a intra în Împărăţie” înseamnă pentru ucenicul devenit ca un prunc, înainte de toate să împărtăşească profund suferinţele mântuitoare ale Domnului său. „Să-şi ia crucea” înseamnă să fie gata să moară, să-şi abandoneze propria viaţă (Luca 14, 26), să bea paharul pe care l-a băut Mântuitorul (Marcu 10, 39). Cel care nu se află în atitudinea de prunc, aşa cum am meditat-o aici, este incapabil de acestea fiind stânjenit de personalitatea şi de lucrările sale, de propriul său eu care este principalul său vrăjmaş. Invitaţi la ospăţul Împărăţiei:

Cel dintâi a zis: ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd, te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc, te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni! (Luca 14(18-20).

Fiecare are un pretext foarte valabil în ochii oamenilor, dar tocmai prin acestea se aruncă în nefericirea sa. Motivul pentru care trăieşte şi vrea să fie fericit nu este în Dumnezeu, eul propriu rămâne central, acesta decide totul şi nu se primeşte pe sine decât de la sine însuşi.

Cel care, dimpotrivă, ştie să primească şi să se abandoneze Împărăţiei ca un prunc este apt de îndată „să-L urmeze pe Iisus până la capăt”; abandonarea culminează cu Patima Domnului, actul cel mai evanghelic cu putinţă! Acolo, purtându-şi crucea, ucenicul începe împreună cu Hristos, marşul înspăimântător printr-o mulţime care urlă acoperindu-l cu jigniri şi respingându-l fără milă din comunitatea omenească. Aceste insulte şi mai ales această respingere a societăţii sunt pentru el pecetea adevăratei atitudini: aceea a pruncului, a sărmanului, a prigonitului din Evanghelie. Abandonat de toţi, dar mai mult ca oricând unit cu Dumnezeu, într-un ultim elan, la fel ca Slujitorul Cel desăvârşit pe care Îl întrupează, se abandonează pe sine însuşi în mâinile Tatălui care îl primeşte şi îl naşte în plinătatea fiinţei sale de fiu al lui Dumnezeu: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut (Ps. 2,7, Fapte 13, 33)

Iubeşte dificultatea

Nici un om nu poate ocoli această extremă aventură, fie el bogat, debordând de sănătate şi copleşit de darurile vieţii, sau, dimpotrivă, victimă a sorţii, batjocorit de viaţă şi târât în mizerie. Drama este înăuntru, oricare ar fi circumstanţele exterioare, şi criza apare, pe măsura maturizării fiecăruia. Atunci, omul fie o refuză aruncându-se într-un infern satanic de nedescris: „Omul cel mai bogat din lume, omul cel mai trist din lume!” titra un ziar de seară; fie acceptă inacceptabilul într-o abandonare absurdă după înţelepciunea omenească (1 Cor 2, 13) dar plină de iubire, adeverind adevărul spus şi de o veche cântare liturgică: „căci prin cruce intră bucuria în lume".

Iată-ne în strânsoarea legilor Vieţii care îl caută pe om. Ea cere jertfirea întregii existenţe pentru ca aceasta să fie în acord cu gândul lui Dumnezeu, o abandonare lucidă a oricărei iniţiative personale pentru a lăsa întreaga iniţiativă lui Dumnezeu, o recunoaştere a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi sprijinirea totală pe El. Acesta este sensul Patimii ca „ucenicie” a adevăratei atitudini, atitudinea pruncului faţă de Tatăl său. Dar această „Patimă” este conţinutul real al clipei de faţă, această clipă în care mereu suntem puşi la încercare, „încercaţi” ca metalul prin foc, pentru a ne fi verificată tocmai autenticitatea atitudinii noastre. „Care este viaţa vieţii tale ?” spunea Sf. Augustin (sec V): a curăţa cartofi poate fi un loc mort, o corvoadă sau o datorie, dar poate fi şi locul unei întâlniri de la persoană la persoană. Noi nu ne abandonăm unei fatalităţi, ci Cuiva. Atunci, după ce mi-am curăţat cartofii eu nu mai sunt cel dinainte. Experienţa Prezenţei căreia mă abandonez prin fiecare gest conştient mă conduce de la a face la a fi. Tânărului bogat, bogat de sine însuşi, care-L întreabă pe Iisus: Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iisus îi răspunde: Du-te, vinde averea ta (ce posezi te posedă)… După aceea vino şi urmează-Mi (Mat. 19, 16-30) In locul lui „a face” sau a „exerciţiilor spirituale”, Iisus propune o atitudine: lui „a avea” îi opune „a fi”, în mijlocul a toate, chiar a curăţirii de cartofi, El pune relaţia de iubire, o iubire care nu există decât prin fapte (1 Ioan 3, 18) dar, importante nu sunt faptele în ele însele, ci felul în care le trăieşti. O faptă nu devine „slujire” decât într-o nevăzută faţă către faţă.

Pentru a afla, dincolo de vălul cotidianului, Faţa Celui Preaiubit, ucenicul este gata să „vândă” tot ceea ce poate fi obstacol în calea acestei întâlniri. El refuză să se lase „posedat” de tot ce nu este Prezenţa însăşi. Dar, cum Ea este în interiorul a toate, totul, chiar ceea ce este dificil sau ostil poate fi întâmpinat cu Iubire. In loc să refuze dificultatea sau să i se împotrivească, ucenicul o ia în braţe ca pe „crucea” sa, i se supune cu totul, aşa cum a făcut şi Învăţătorul său, şi numai atunci vălul aparenţelor devine din ce în ce mai transparent, sfârşind prin a se sfâşia, aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma Templului în Vinerea Sfântă (Mat. 27, 51). Iisus ne arată singura manieră adevărată de a înfrunta dificultatea, oroarea suferinţei şi chinurile morţii: abandonându-ne lor cu iubire. Doar această atitudine sfâşie vălul şi deschide accesul la Sfântul Sfinţilor al cărui templu este acum orice lucru şi orice eveniment. Când iubim o dificultate, ea nu mai este aceeaşi, şi, pe măsură ce ne dăruim ei, ni se dăruieşte şi ea nouă pentru a ne povesti taina ei ascunsă şi pentru a ne arăta pasul următor pe Calea noastră cea necunoscută.

Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15,5)

Este vorba, bineînţeles, de o iubire mereu în lucrare, o iubire care nu are nimic tern sau sentimental; ea angajează libertatea fiecăruia până la capăt. Conform faimoasei axiome care rezumă minunat maniera în care se conjugă lucrarea omului cu lucrarea lui Dumnezeu, „Trebuie mai întâi să facem tot ceea ce se poate ca şi cum totul ar depinde numai de noi, şi apoi să aşteptăm totul ca şi cum aceasta depinde numai de Dumnezeu”. Este o abandonare activă, dar cu totul gratuită şi liberă de rezultate, extraordinară sinergie în care omul, încercat fiind, îşi poate dovedi iubirea clipă de clipă. Şi tocmai prin aceasta, el se simte sărac şi „slugă netrebnică” (Luca 17, 10). Pe această Cale, întotdeauna, singurul toiag de pelerin este rugăciunea. Libertatea noastră lucrătoare şi deplin dăruitoare nu are, în realitate, altă sursă decât Dumnezeu: fără Mine nu puteţi face nimic, spune Domnul (Ioan 15,5). Datorită rugăciunii permanente omul nici nu va deznădăjdui în dăruirea sa totală de sine, şi nici nu va risca să-şi ia propria osteneală prea în serios. In abandonarea încrezătoare pe care o va exprima negreşit rugăciunea sa, el va descoperi curând că bucuria este criteriul cel mai bun şi că rugăciunea de mulţumire şi laudă ajunge direct în inima Tatălui, ca săgeata la ţinta sa…

Când vorbim de „rugăciunea permanentă”, nu e vorba neapărat de cuvinte care ne-ar însoţi lucrarea. Cei care practică Rugăciunea lui Iisus pot ajunge la punctul în care inima lor repetă în toate circumstanţele: DoamneIisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul; dar pentru ceilalţi, simpla conştiinţă a Prezenţei sau identificarea simţită cu Hristos în timpul lucrului permite rugăciunii să fie continuă. Această „simţire a lui Dumnezeu”, după magnifica expresie a Părinţilor, face ca Dumnezeu să fie prezent în mijlocul întregii noastre fiinţe omeneşti. Cum spunea Teilhard de Chardin: „Fie ca umanitatea mea să devină un câmp de experienţă pentru Duhul Sfânt”.

Este vorba de a fi înrădăcinat şi întemeiat în iubire în orice moment, orice am face, pentru a intra prin plinătatea ei în plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3, 17-19). Pentru aceasta, momentele forte ale zilei, rugăciunea de dimineaţă şi de seară, nu sunt suficiente. Cel care doreşte unirea neîntreruptă cu Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei asceze riguroase şi unei pedagogii, altfel nu se întâmplă absolut nimic! Rugăciunea cea mai încercată şi cu cele mai bogate roade în toate tradiţiile universale este „invocarea” regulată. La început, trebuie să ne găsim ritmul propriu. De exemplu, la fiecare oră, sau la fiecare două ore ale zilei, fără ca neapărat să ne oprim din activitate, să ne luăm câteva secunde pentru a-I încredinţa lui Dumnezeu ceea ce facem şi pentru a ne abandona în mâinile Lui, pentru a-I oferi conducerea, pentru a-I mulţumi… Vom începe, bineînţeles, prin a ne exprima în cuvinte simple: cele care vin spontan din inimă sunt cele mai frumoase rugăciuni şi ating inima lui Dumnezeu. Dar foarte curând aceste rugăciuni scurte devin o atitudine tăcută, cea a abandonării, o dispoziţie constantă a inimii care apelează la Dumnezeu în toate ocaziile, cum spune Sfântul Apostol. Pavel. Treptat vom ajunge până la a ne obişnui să trăim şi să facem totul în Dumnezeu, să ne simţim în suflarea Sfântului Duh şi să deschidem lucrării Lui în noi.

Faptul de a se primi pe sine continuu de la Dumnezeu, de a voi acest lucru din toată fiinţa lui, îl conduce pe ucenic la adevărata smerenie. Cu cât voieşte mai mult să se abandoneze în felul acesta Domnului său, cu atât trebuie să se simtă mic şi sărac, slab şi încrezător în braţele Tatălui (cf. Osea 11, 3). Atunci, rugăciunea sa ajunge să pună în lucrare puterea Lui Dumnezeu: ”Smerenia iubirii este o forţă teribilă, cea mai puternică din toate”, spune stareţul Zosima în Fratii Karamazov a lui Dostoievski.

Dacă uniunea cu Dumnezeu poate fi continuă la adevăratul ucenic, este pentru că el ştie în cine a crezut (2 Tim 1,12). Abandonarea sa este plină de bucurie şi de recunoştinţă, pentru că inima sa se odihneşte fără nelinişte sau îngrijorare, ştiind că „Domnul va purta de grijă”(Gen 22:8).

Doamne, orice ai face din mine, îţi mulţumesc!

Conştiinţa vie că-I aparţinem lui Iisus, că El este Stăpânul vieţii noastre şi că El ţine frâiele destinului nostru, declanşează un aşa sentiment de libertate în adâncul fiinţei noastre încât situaţiile cele mai încâlcite se deschid de la sine, în mod misterios, în interiorul şi în exteriorul nostru. Cel care practică în fiecare zi extraordinara rugăciune a lui Charles de Foucauld : „Tată, mă abandonez Ţie, fă din mine tot ce-ţi place. Orice ai face, eu Îţi mulţumesc. Sunt gata pentru orice, accept orice” şi face din aceasta o atitudine a inimii sale, se va simţi copleşit de o nemăsurată destindere. In puterea sa de simplitate, această rugăciune este fructul nu numai al unei vieţi de sfinţenie dar şi chintesenţa oricărei mistici. Nu există drum spiritual care să nu conveargă într-o zi sau alta spre acest punct. Fiecare tradiţie o exprimă în felul ei şi fiecare ucenic găseşte cuvintele care îi sunt lui proprii. Astfel putem citi în binecunoscuta rugăciune a stareţilor de la Optina: „Doamne, pregăteşte-mă şi susţine-mă în fiecare oră a acestei zile. Oricare ar fi veştile pe care le voi primi, învaţă-mă să le primesc cu o inimă liniştită, ferm convinsă că ele sunt expresia voinţei Tale sfinte… Să nu uit niciodată, în nici o împrejurare, că totul îmi este trimis de Tine…”

Acest tip de rugăciune, adică atitudinea profundă de abandonare, deschide în noi un izvor de bucurie. De asemenea, demersul invers, exerciţiul repetat şi perseverent al bucuriei profunde în orie împrejurare, conduce la o şi mai mare abandonare. Vom reveni încă adesea asupra acestui caracter necondiţional al bucuriei, chiar în inima  tragicului; este o afirmaţie atât de scandaloasă, la antipodul atitudinilor noastre obişnuite, chiar la cei mai fervenţi, încât nu se poate avansa decât cu paşi mici, săpând progresiv ca o spirală care nu încetează să se întoarcă pentru a găsi centrul taifunului. Uraganul poate fi oribil, energia dezlănţuită de ciclon provoacă spaime terifiante înainte de a fi mortale; dar în inima ciclonului se găseşte pacea imuabilă. Cel ce se trage înapoi sau se revoltă rămâne la marginea care îl poartă în violenţa agitaţiei. Cel care, dimpotrivă, se abandonează total şi devine una cu tragicul însuşi, se situează în centrul său: acolo nu mai există mişcare; când plonjează acolo, devine liber de orice condiţie. Dar nu putem ajunge acolo decât din treaptă în treaptă, de la o circumvoluţiune la alta. Abandonarea are numeroase etape.

Descentrarea de sine în Dumnezeu

Rugăciunea de laudă şi de binecuvântare este instrumentul de foraj, abandonarea este rezultatul. Dar, în această activitate, trebuie uitată orice cronologie pentru că nu ea marchează progresul, ci, mai degrabă unele semne. Mai întâi va apărea relaxarea despre care am vorbit. Ea este semnul unei distanţări care se stabileşte între noi şi emotivitatea noastră. Eliberarea începe cu o breşă pe care o face în tirania propriilor emoţii: este începutul morţii egoului. Atunci devine posibil un discernământ între mişcările psihismului nostru instabil, emoţiile, şi sentimentul adevărat care ţine de duhul nostru. Astfel, omul care Îl laudă pe Dumnezeu din toată inima, în mijlocul celor mai rele necazuri, trece de la suflet (psihism) la duh, părăseşte agitaţia emoţională şi face experienţa unui sentiment al Prezenţei căreia i se poate încredinţa şi abandona. Este un pas extrem de important pe Cale, pentru că a lăuda şi a binecuvânta în dificultate, înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu pentru El Însuşi şi a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt şi nu doar pentru nişte gâdilături psihice pe care le putem avea. Cu cât va lucra această detaşare de sine, cu atât va creşte omul în ataşamentul faţă de Dumnezeu şi va descoperi o iubire non-condiţionată. Atunci va simţi, dincolo de emoţii, ce este „mângâierea” Duhului Sfânt: Rază de lumină… Izvor de haruri…Adăpostul celor prigoniţi… Dulce răcoare…. Odihnă lucrătoare…(Cântările

Prin rugăciunea de laudă, încetul cu încetul, omul se desface din centrarea pe sine însuşi. Trebuie timp ca să înţelegem că sfinţenia nu se cucereşte cu forţa pumnilor noştri. Este bine să ştim că, într-un fel sau altul, chiar inconştient, noi căutăm mereu să adăugăm un cot la înălţimea noastră. In tot ceea ce facem se amestecă o bună parte a egoului; chiar şi atunci când pretindem că Îl căutăm pe Dumnezeu, tot spre noi înşine ne întoarcem şi ne căutăm… Acesta este motivul pentru care omul cu adevărat duhovnicesc nu se încrede în marile asceze sau în mortificările eroice. Adesea, acolo intră mult din natura noastră şi multă iubire de sine! Omul este locuit de instinctul de posesiune: el vrea să aibă parte de Dumnezeu, dar pentru a „se” realiza pe sine. Şi aceasta, bineînţeles, sub paravanul rugăciunii, a faptelor bune… şi a unei inocenţe inconştiente.

Un discernământ continuu şi mereu mai profund, ajutorul unui Părinte duhovnicesc, oricât de indispensabili ar fi, n-ar fi îndeajuns pentru a ajunge la ţintă, dacă n-ar fi iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu care sã ne tragã covorul de sub picioare atunci când este nevoie… Intr-o zi ne trezim, purificarea şi-a făcut treaba, şi noi începem să înţelegem, poate numai în creuzetul unui eşec usturător, că singur Dumnezeu este. Nu se află nimic la capătul eforturilor noastre şi totuşi trebuie să ne dăruim total. Dăruirea de sine trebuie să fie absolută, dar fără să aşteptăm nici un rod. Iată dificultatea. Dumnezeu vrea să ne înveţe să pierdem orice suport afară de El. Cel mai mic gând cum că am putea avea şi noi vreun merit este un obstacol care face orice întâlnire cu Dumnezeu imposibilă şi ne blochează calea.

A fi nimic înseamnă a fi totul

Ce să facem, sau mai degrabă, cum să fim pentru ca eul nostru să nu se mai amestece în nici un fel şi pentru ca Dumnezeu să poată fi cu adevărat Dumnezeu în noi? Răspunsul ni l-a dat Hristos pe cruce, apoi a fost pus în practică de toţi sfinţii de-a lungul timpului: este de a accepta să fii nimic. Plecând de la nimic a creat Dumnezeu totul. Numai moartea, trăită astăzi, deschide radicala noutate: învierea încă de acum. Acolo unde nu există obstacol, nu mai există nici crize. Cel care pune ştacheta la cea mai de jos treaptă a scării şi consimte să fie nimic, devine liber de orice voire particulară, se abandonează şi se cufundă în simpla şi curata voie a lui Dumnezeu, devine cuprinzător ca întregul cosmos, logodit fiind cu mişcarea lui creatoare. Starea de abandonare este acum o deschidere fără limite, cea a devenirii clipă de clipă una cu lucrarea lui Dumnezeu care face din ucenic ce vrea El şi îl duce unde voieşte. Omul care acceptă deplin această realitate, până la a nu mai avea nici o preferinţă şi se bucură profund de tot ce i se întâmplă, într-o încredere absolută, a găsit pacea şi fericirea dincolo de orice aşteptare. Ceea ce, în tradiţia duhovncească, se numeşte în mod curent „ascultare” culminează cu această atitudine care, numai ea, îi dă omului acces la adâncimile tainei propriei persoane, a creaţiei şi a lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu poate fi cu adevărat Dumnezeu în noi, fără nici un obstacol, Iubirea se desfăşoară la infinit, iar când omul consimte să fie nimic, această imensitate de vid se umple de această Iubire. E o descoperire extraordinară: a fi nimic înseamnă şi a nu şti să iubeşti; ce orgoliu subtil să te crezi capabil de iubire! Singur Dumnezeu ESTE Iubire şi El îl întreabă pe om dacă vrea să-I devină un vas ales (Fapte 9, 15). Să ne amintim de spălarea picioarelor: Dumnezeu în genunchi în faţa omului pentru a-l chema la această deschidere (Ioan 13). Să ne amintim, mai ales, de Euharistie când omul asimilează Trupul şi Sângele lui Dumnezeu şi devine Iubire prin har până în substanţa sa cea mai carnală (Ioan 6, 53-58)! A-L lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, înseamnă a te lăsă iubit şi „aceasta este îndeajuns, spune Sfântul Nicolae Cabasila (sc XIV), pentru a ajunge cel mai mare dintre sfinţi: să-mi amintesc mereu în cursul zilei, în toate activităţile mele, că sunt iubit de Iubirea nebună a lui Dumnezeu”. În abandonare, egoul moare prin inaniţie, nu mai are nimic „de făcut”; omul se poate naşte atunci pentru o cu totul altă fecunditate, cea dumnezeiască. Într-un cuvânt, nu există decât o lucrare, aceea de a ne deschide lucrării lui Dumnezeu: Effatta, spune Hristos, deschide-te!(Marcu 7, 34). Cum o afirmă şi Sfântul Irineu (sec II): „Propriu lui Dumnezeu este să facă şi omului să se lase făcut”.

Aceasta înseamnă, aşadar, că omul nu se va dedica efectiv decât acestei lucrări, că totalitatea fiinţei sale, gândirea, voinţa, inima şi corpul, vor fi orientate la unison spre acest unic obiectiv. Aceasta este adevărata convertire: o focalizare a tuturor energiilor sale spre un singur punct, şi acest punct este Prezenţa divină căreia omul i se oferă şi i se abandonează. Este o Prezenţă de Iubire lucrătoare şi omul, cu totul deschis şi receptiv, va recunoaşte îndată „metoda” lui Dumnezeu, cum lucrează El prin toate şi în toate mereu. Dificultatea în această Lucrare a omului, să nu uităm, singura sa Lucrare, este deschiderea fără condiţii, fără nici un amestec din partea egoului, acceptarea nudă a realităţii momentului aşa cum este, în liniştea absolută a mentalului. Esenţa abandonării este libertatea adevărată, în faţa lucrului, a situaţiei, a evenimentului, a gândurilor… fără nici o reacţie şi, ca urmare, fără nici un conflict. Lipsa intervenţiei egoului, pentru a judeca – a iubi sau a nu iubi – permite celui care practică abandonarea să meargă până la capăt: să devină una cu ceea ce se întâmplă aici şi acum.

Frumuseţea celui veşnic prezent

Instrumentul alegerii este lauda şi mulţumirea, „lucrare” pasivă în cel mai înalt grad. Această lucrare permite omului nu numai să accepte inacceptabilul, adică să practice o ascultare de multe ori ambiguã, ci să meargă în întâmpinarea inacceptabilului, să-l aleagă în mod liber, tăind astfel orice ambiguitate, orice dependenţă şi încetând să mai fie sclav sau victimă a „sorţii”. Mulţumirea conduce la abandonare şi abandonarea, la rândul ei, deschide spre mulţumire, pentru că starea necondiţionată este beatitudine, bucurie, revărsare divină. În atitudinea de abandonare, de receptivitate, schemele memoriei noastre anterioare nu mai funcţionează încarcerând realitatea, ci totul e nou, perceput pentru prima oară şi totul se desfăşoară liber, preschimbat în iubire şi frumuseţe. A „fi nimic” vrea să spună că nu mai există eul care se interpune, se proiectează şi reduce totul la mica sa dimensiune. Există numai ceea ce este şi frumuseţea de a trăi în eternitate. Raportul nostru cu spaţiu-timp se transformă complet: nu mai există trecut şi viitor, ci doar prezenţă la prezenţa în această clipă, o uimire în faţa realităţii imediate care absoarbe conştiinţa într-o experienţă directă.

În general noi nu trăim decât în şi prin aparenţe, înhăţaţi de suprafaţa lucrurilor şi evenimentelor, fără nici o comunicare cu adâncul: suntem în mecanismele exterioare ale funcţionării, acţiunea-agitaţie, „a face”. În lucrarea de mulţumire, din contră, suntem în gratuitate, în laudă şi bucurie, permiţându-I astfel lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, spunem noi, adică ne deschidem lucrării Sale, lucrării Harului, adică, Dumnezeu este Cel care lucrează în noi în sensul literal al cuvântului. Atunci, vine ziua, şi sfinţii stau mărturie, când omul este străbătut de Iubire din toate părţile, înconjurat şi transformat de ea. Începând din ziua aceea, omul acela nu-şi mai aparţine, devine el însuşi sălaş al gratuităţii pure şi puterea lui Dumnezeu, acea faimoasă dynamis tou theou de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, l-a consacrat total, făcându-l capabil de cele mai mari nebunii şi fapte eroice neaşteptate. Un părinte Kolbe, de exemplu, în faţa camerelor de gazare de la Auschwitz, îşi oferă viaţa în locul unui alt prizonier, tată de familie. Poate că mai există şi aici ceva eroism, dar ca el să transforme acest bunker al foamei şi al morţii într-un loc în care toţi condamnaţii cântă imnuri religioase, aceasta desigur înseamnă mai mult! Pentru aceşti oameni cerul s-a deschis şi puterea Duhului Sfânt a coborât peste ei, prin mărturia Părintelui Maximilian (cf. Fapte 1:8)

„De ce, scrie Bergson, sfinţii au antrenat după ei mulţimile? Ei nu fac decât să existe: existenţa lor e o chemare. Ei se dovedesc a fi mari oameni de acţiune… Ce au lăsat ei să curgă prin ei înşişi, este un flux descendent care ar vrea ca, prin ei, să-i cucerească pe ceilalţi oameni…, ei îl resimt ca pe un elan de iubire… Dumnezeu e Cel ce acţionează în ei, prin ei… Pentru suflet, aceasta este o abundenţă de viaţă, un imens elan, o putere irezistibilă care îl aruncă în cele mai ample acţiuni. O exaltare calmă a tuturor facultăţilor sale, îl face să vadă grandios şi, oricât de slab ar fi, face totul cu putere… Un imens curent de viaţă îi cuprinde pe aceşti oameni; din vitalitatea lor sporită se degajă o energie, un curaj, o putere de concepţie şi de realizare extraordinare. Să ne gândim la ceea ce au realizat, în domeniul lor de acţiune, un Sfântul Pavel, o Sfânta Tereza, o Sfânta Ecaterina de Sienna, un Sfânt Francisc, o Jeanne D’Arc şi atâţia alţii… („Cele două surse ale moralei şi religiei”).

Ieşirea din infernul existenţial

„Şi atâţia alţii…” Da, toţi sfinţii, din orice tradiţie, au ridicat vălul unui fel cu totul diferit de a fi: Ieşirea din infernul existenţial este posibilă: doar că drumul este strâmt, porţile sunt greu de forţat şi frica, îndoiala, scepticismul sunt acolo, trăgându-ne în jos şi mărginindu-ne în orizontalitatea animală. Dar, „dacă oamenii întrevăd bucuriile infinite, puterile desăvârşite, orizonturile luminoase ale cunoaşterii spontane, liniştea nemărginită a propriei fiinţe care ne aşteaptă, ei vor părăsi totul şi nu vor avea linişte până nu vor câştiga aceste comori !”(Shri Aurobindo)

Dar, bineînţeles, nu le câştigăm prin forţa pumnilor noştri şi, dacă drumul este dificil, este pentru că ne coborâm braţele în faţa eroismului nostru imposibil. Ce au făcut sfinţii, eu de ce să nu fac? „De ce ei şi eu nu ?” scria Sf. Augustin. Atât timp cât acest strigăt nu este al meu, cad în cursa rutinei satisfacţiilor mediocre. „A coborî braţele” în faţa neputinţei mele de a deschide uşa, a spune cu încredinţare: ”nu voi ajunge niciodată… nu voi fi capabil să fac ca părintele Kolbe” este chiar condiţia unei schimbări radicale deoarece, atâta timp cât contează pe propriile forţe, omul rivalizează cu Dumnezeu, Îl menţine la distanţă şi se împotriveşte voinţei Sale. În schimb, eşecul constant în faţa eforturilor inutile ne aruncă în braţele lui Dumnezeu iar repetatele încercări ale orgoliului nostru rănit, ne învaţă să-i lăsăm Lui conducerea în toate şi în fiecare moment. Singur Dumnezeu este Viaţa, noi nu trăim decât participând la Viaţa Lui. Atunci, secretul stă în a-I lăsa doar lui Dumnezeu conducerea, a-I încredinţa Lui toate manetele de comandă. Aceasta înseamnă o lăsare desăvârşită a voinţei mele în voia lui Dumnezeu. Altfel spus: să nu mai decid nimic prin mine însumi. Decizia, până în cele mai mici detalii, dacă să fac aceasta mai degrabă decât aceea, să mă scol sau să mă culc la o anumită oră, să pronunţ un cuvânt sau să dialoghez cu un gând şi, într-o bună zi, chiar pentru cea mai mică mişcare lăuntrică, este locul în care îmi exersez constant libertatea, locul în care fiinţa mea profundă se angajează şi îşi făureşte o direcţie, cea a devenirii mele.

In fiecare secundă Viaţa mă cheamă la viaţă, dar pentru a o trăi deplin trebuie s-O ascult şi să mă abandonez Ei. Pot s-O primesc cu recunoştinţă cu fiecare inspiraţie şi să mă abandonez Ei cu fiecare expiraţie. Este o minunată meditaţie. Primii creştini au formulat această minunată frază: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte15, 28). Pentru ei a face, indiferent ce, fără impulsul Duhului era o trădare. Dacă Iisus este cu adevărat „Domnul” pentru mine, este pentru că viaţa mea este Împărăţia Lui în care El îşi poate exercita domnia, adică are toate drepturile. Aşadar, în mine nimic nu trebuie să-i fie străin, totul în mine este de la El şi prin El şi întru El (Rom 11, 36) şi eu voiesc să mă primesc de la El ca dintr-un Izvor sau ca pe aerul pe care-l respir. In această coerenţă biblică Dumnezeu îi spune lui Iosafat, îngrozit în faţa tragicului evenimentelor: „Nu te teme… această luptă nu este a ta, ci a lui Dumnezeu”(2 Cr 20, 15). Aşa că, nu ne mai rămâne decât să ne încredinţăm Lui în ascultarea credinţei, (Rom 1:5 si 16, 26), să-I dăm lui Dumnezeu cecul în alb! Ce eliberare!

Un bătrân eremit de pe o mică insulă grecească îmi spunea într-o zi: „Ştiţi, duhovnicia mea, după 70 de ani de viaţă ascetică, este foarte simplă: în fiecare dimineaţă, iau o foaie albă de hârtie şi o semnez jos spunându-I lui Dumnezeu: să scrii deasupra tot ce voieşti Tu că eu am semnat deja şi la toate voi spune „Da”!”

Aflarea căii personale

Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească metoda şi modul său propriu pentru a exprima aceeaşi realitate. Ştiu pe unii care, de cum sună deşteptătorul, spun acest verset din Psalmul 40: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Este un lucru extraordinar pentru că ziua toată îşi află aici adevărata tonalitate, abandonarea e pusă în zorii tuturor lucrurilor, în adâncul germinaţiei lor încă necunoscute… Şi când navigăm deja în largul mării, şi valurile se agită, e de ajuns să reluăm acest act la fiecare oră, în chiar mijlocul lucrului pe care îl facem, ca să păstrăm cârma mereu în aceeaşi direcţie şi să ne bucurăm din toată inima. Treptat, totul devine pentru om o atitudine înrădăcinată şi întemeiată (Efeseni 3, 17) care-l eliberează cu totul din tragicul existenţei şi va întâmpina fiecare eveniment întocmai ca Hristos. Ne aflăm în starea pură a Evangheliei. Această atitudine este intrarea în viaţa mistică, adică în viaţa mişcată şi condusă cu totul de Duhul Sfânt. Aici omul primeşte de la Dumnezeu, în fiecare clipă, viaţa, mişcare şi fiinţa (Fapte 17, 28). El se simte purtat de Viaţa lui Dumnezeu şi în Voia Lui îşi află odihna.

Dar, odihna, abandonarea, nu înseamnă adormire! Este vorba, am spus-o deja, de o lucrare de cel mai înalt nivel, o lucrare susţinută printr-o permanentă şi intensă veghere, o „hotărâre hotărâtă să şi moară pe cale (Sf. Tereza de Avilla), o „îndârjire” de a merge până la capăt (sf. Teofan Zăvorâtul). Nu vom face experienţa lui Dumnezeu decât în măsura în care ne dăm Lui în întregime. Cea mai mare parte a timpului abandonarea noastră este parţială, veleitară, nu este axa vieţii noastre… Aici se află toată diferenţa dintre un om pios, foarte fervent sau chiar excelent spiritual şi adevăratul sfânt care nu mai are ego pentru că s-a lăsat dezlegat în adânc de către Dumnezeu de tot ce nu este voia Lui curată. Uitarea de sine a eului este punctul decisiv în care se bifurcă drumul. Cei mai mulţi dau înapoi în faţa acestui tainic holocaust care, totuşi, este singura uşă a vieţii. Trebuie s-o repetăm, aici nu este vorba de vitejie ascetică, ci de a-L lăsa pe Dumnezeu, clipă de clipă, să fie Dumnezeu, de a ne încrede în lucrarea Lui, fie că ne place, fie că nu: ”Doamne, fă cu mine ce vrei Tu!”. Atunci efortul omului poate fi de o intensitate maximă, lucru de altfel indispensabil, dar e un efort destins şi bucuros, abandonat, care nu aşteaptă nimic de la sine, „inutil” ca eficacitate şi absolut liber în faţa rezultatelor… Ţelul de atins este cu neputinţă la oameni, dar cu putinţă la Dumnezeu (Mat. 19, 26). Aşadar, de la El trebuie să aşteptăm totul.

Sfânta Tereza de Lisieux folosea imaginea copilaşului care-şi ridică picioruşul ca să urce pe o scară, la capătul căreia se află mama lui. Dar, zadarnică osteneală, el cade de fiecare dată încă de la prima treaptă… şi mama lui, în braţele căreia se abandonează convins de neputinţa lui, îl urcă plină de compasiune. În felul acesta, efortul omului are totuşi câteva roade: epuizarea pretenţiilor de a-L cuceri pe Dumnezeu, descentrarea de sine şi prăbuşirea de pe piedestalul orgoliului său. Este ceea ce zice un Părinte al Deşertului, abba Moise: „Posturile şi privegherile nu au alt rezultat decât acela de a-l aduce pe om la deplina smerenie. Dacă sufletul rodeşte fructul acesta, inima lui Dumnezeu se va întoarce cu milostivire către el şi-i va trimite puterea Lui cea sfântă”.

Articol apărut în revista Le Chemin, nr. 38 - 39, 1998.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net

Reprodus si tradus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann

Salt la inceputul paginii