Bucuraţi-vă întotdeauna!

Mulţumiţi Lui Dumnezeu în toate împrejurările!(1Tes 5,18)

Parintele Alphonse Goettmann

Unitatea nuptialã a durerii si a bucuriei
Participare la exultarea divinã
Topografia Întoarcerii
Nu se transformã decât ceea ce se acceptã
O mutatie neîncetatã
Jertfa de laudã
Dansez deci exist

Rugăciunea de mulţumire este, bineînţeles, din aceeaşi familie cu binecuvântarea, dar ea o poartă pe aceasta la incandescenţă. Cu ea intrăm în inima arzătoare a lui Hristos, se ajunge la plinătatea de care este capabil omul prin mulţumire: să fie admis în tăcerea abisală a lui Isus, să participe la taina cea mai sacră a sufletului său, să trăiască în El şi, prin aceasta, să înveţe de la El orientarea secretă a întregii sale existenţe şi ceea ce este în spatele fiecăruia din gesturile sale de Fiu unic…

Unitatea nuptialã a durerii si a bucuriei

Pentru că El este Fiul Absolut, El nu aparţine decât Tatălui, El este singur în a împărtăşi această intimitate uimitoare, în a o poseda în întregime şi în a fi posedat de ea. In fiecare clipă El trăieşte la Sursă şi nu se „ primeşte ” decât de la Ea; tot ceea ce este Fiul, primeşte de la Tatăl. In această dependenţă totală şi în această despuiere infinită se găseşte toată bucuria Sa şi originea inexprimabilă în cele din urmă a atitudinii Sale de mulţumire permanentă. Este o debordare de iubire în Duhul Sfânt. Iubirea pe care Fiul o înalţă spre Tatăl şi o coboară spre oameni, cărora le-o oferă cu amândouă braţele de-a lungul întregii sale vieţi. Mulţumirea fierbinte este dar fără măsură, prin ea devenim săraci în toate cu excepţia Bucuriei ! Pentru Hristos, care se găsea constant în această rezonanţă profundă, cerul este mereu deschis, aşa cum o dovedeşte Botezul şi Schimbarea la Faţă. Mulţumirea Îl pune în relaţie imediată cu Tatăl, veşnicia şi Sursa a toate.

Cerul nu este un „undeva”, lumea de dincolo nu se găseşte în spatele norilor, ci este aici, este cealaltă faţă a aparenţelor, pe care numai atitudinea de mulţumire le face transparente. Şi aceasta până la ceea ce este mai rău. În ceasul în care Isus este zdrobit de Patima sa, când se aruncă în sinistrul angrenaj al condamnării Lui la moarte şi când spaima extremă a agoniei Îl cuprinde în toată fiinţa şi nu lasă nici un vid, El rămâne neclintit  în atitudinea de mulţumire şi îşi păstrează până la capăt fermitatea în această atitudine ! Chiar dacă în exterior nu se vede această fremătare de bucurie, de care vorbeşte atât de des Evanghelia, cu-adevărat acum este Ceasul prin excelenţă, atât de aşteptat, când, în ceasul cel mai greu, al sacrificiului extrem, Isus Îl glorifică pe Tatăl. Ultimele sale cuvinte înainte de a merge în Ghetsemani, încearcă să exprime inexprimabilul:

Tată, a venit ceasul: glorifică-L pe Fiul Tău,
Pentru ca şi Fiul Tău să te glorifice pe Tine…(Ioan 17:1)

Ar trebui citit şi recitit, poate chiar învăţată pe de rost, această lungă rugăciune din capitolul 17 a sfântului Ioan, pentru a descoperi încet-încet, sub cuvinte, suflul lor misterios. Acest lucru singur ne face să experimentăm cum rugăciunea de mulţumire nu numai că transfigurează toată patima, pentru care nu există nici măcar cuvinte să o sugereze, ba mai mult, cum Patima şi oroarea suferinţei lui Isus sunt însăşi substanţa rugăciunii de mulţumire !

Nimic, absolut nimic nu poate altera conştiinţa lui Isus, aceasta este clar. Ori centrul actului Său de mulţumire se găseşte tocmai în conştiinţa luminoasă de a fi Fiul unic al lui Dumnezeu, de a nu-L pierde vreodată pe Tatăl, orice s-ar întâmpla şi oricare ar fi împrejurările, de a fi deci în contact cu însăşi sursa fericirii, atunci când totul pare contrar. Nici un act nu este mai mare decât acela de a face voia Tatălui până la capăt, este cu-adevărat actul de mulţumire şi deci mulţumirea la gradul cel mai ridicat. Suntem în inima sensului întregii Patimi:

Tată… nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce Tu vrei(Mc 14:36)
Totul a fost împlinit(Ioan 19:30).

Lucrările lui Isus, împlinind voinţa lui Dumnezeu, prelungesc strălucirea conştiinţei Sale. Aceasta este transparenţă pură cu conştiinţa Tatălui, comuniune fără umbra unui intermediar, reciprocitate infinită de iubire. După sfântul Grigore Palamas (sec XIII), splendoarea acestei îmbrăţişări este strălucirea Duhului Sfânt dinspre Tatăl înspre Fiul şi dinspre Fiul înspre Tatăl. În aceasta rezidă inalterabila bucurie a lui Dumnezeu, această bucurie pe care nimeni nu o poate lua (răpi) (Ioan16:22).  Ea este marele semn al iubirii. De aceea agonia lui Hristos a implicat invadarea fiinţei Sale de către bucuria cerului: căci Iubirea lui Dumnezeu este cea care a fost crucificată în persoana sa, şi această iubire este în mod esenţial Bucurie, Fericire, Bunătate infinită[1]. Suferinţa lui Isus era chiar pe măsura bucuriei Sale, căci această bucurie divină a deschis în El sensibilitatea Lui la extrem. Există aici o antinomie total inaccesibilă raţiunii noastre, dar aceasta este experienţa centrală la care Isus ne invită pe fiecare dintre noi:>

Cel care vrea să Mă urmeze, să-şi a crucea(Mt 16:24).

Hristos vrea să ne conducă până la acest punct de întretăiere a verticalei cu orizontala, a eternităţii şi a timpului în care trăim, fără a se putea exprima în cuvinte unitatea nupţială a durerii şi a bucuriei… taina lui Dumnezeu[2].

Când Isus, prin iubirea Sa nebună, devine una cu crucea Sa, când El se uneşte cu ea şi i se conformează până la punctul în care nu mai rămâne loc nici pentru „un fir de păr” între El şi aceasta, atunci are loc coincidenţa contrariilor, nenorocirea poate fi o supremă fericire[3]. Doar iubirea are această putere, de aceea ea (iubirea) rezumă Legea şi Profeţii (Mt 22:36-40) şi Isus este tocmai Calea pentru aceasta (Ioan 14:6). De când ne-a deschis-o, parcurgând-o El însuşi, fiecare dintre noi este chemat să moară de bucurie, adică să trăiască în dimensiunea lui de veşnicie încă de acum, şi aceasta chiar în mijlocul nenorocirii omeneşti. Trebuie să descoperim(învãtãm) iubirea pentru a-L descoperi(învãta) pe Isus, învăţaţi de la Mine, spune El (Matei 11:29); iubirea este o adeziune deplină la Cel care este. Dar nu ne putem naşte pentru iubire(conform iubirii) fără recunoştinţă. A aduce mulţumiri în orice vreme şi în orice loc înseamnă a fi eliberat de determinările şi condiţionările exterioare sau interioare, înseamnă să devii liber de orice dependenţă: bucuria pe care nimeni (nimic) nu poate să ne-o ia se situează dincolo de ceea ce i se opune, Iubirea este non-condiţionată, este gratuitate şi recunoştinţă, este Dumnezeu Însuşi. De aceea viaţa pământeană a lui Hristos culminează în această transmitere făcută omului a propriului Său trup şi a propriului Său sânge, pentru ca noi să devenim ca El, pentru ca noi să ştim să iubim ca El (Ioan 15:12) şi pentru ca bucuria Lui să rămână în noi (Ioan 15:11). Locuiţi de către Hristos-Dumnezeu, fiinţa noastră este de esenţă euharistică, noi avem lauda şi rugăciunea de mulţumire în trupul nostru şi în sângele nostru, am intrat în bucuria Stăpânului nostru (Matei 25:21) şi împlinim ultima Sa poruncă: „Faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22:19), adică faceţi euharistie, aduceţi mulţumiri, transformaţi lumea prin bucurie, eliberaţi viaţa de tot ceea ce împiedică Sărbătoarea…

Participarea la exultarea divinã

Nu este vorba de un optimism credul, de a lua lucrurile la modul uşor sau de a nu vedea decât partea bună a lucrurilor: cu actiunea de mulţumire a lui Hristos, noi am sesizat răul la sursa lui, în consecinţele sale universale şi gravitatea sa ultimă, noi am înţeles că acolo nu este decât un adevăr parţial şi că trebuie să trăim lumina în plinătatea ei. Mai mult, trebuie să trecem din aceste tenebre spre această lumină. Rugăciunea de mulţumire este tocmai această acţiune divino-umană prin care Hristos ne inserează în propria sa euharistie şi ne smulge prin aceasta omului vechi înglodat în lumea păcatului ! A mânca pâinea şi vinul transformate, la modul substanţial, în corpul şi sângele lui Hristos, înseamnă să vrei să intri în acest proces de transformare radicală şi să devii tu însuţi o altă substanţă. Devenim ceea ce mâncăm… A nu te hrăni cu viaţa divină, înseamnă să crezi că nu depinzi decât de tine însuţi: aici se găseşte moartea oricărei recunoştinţe şi în această nerecunoştinţă se ascunde rădăcina şi motorul orgoliului. Orgoliul este cel care îl smulge pe om de lângă Dumnezeu, încă de la Adam şi îl aruncă în exilul Căderii în fiecare moment. A crede că ai viaţa în tine însuti, fără Dumnezeu înseamnă a crede că există apă fără izvor…

Rugăciunea de mulţumire susţine exact contrariul orgoliului, originea oricărui rău: prin lumina sa şi puterea sa ea reorientează toate facultăţile noastre decăzute spre polul lor creator şi face din dorinţa de nou locul comuniunii cu Dumnezeu. Cum păcatul este o stare de separare de Dumnezeu, rugăciunea de mulţumire este o stare de comuniune cu El, o permanenţă. De aceea sfântul Pavel zice: „Fiţi recunoscători”(Col 3:15). Este vorba de a trăi, şi de a trăi din plin; ori nu există viaţă decât în Dumnezeu. Această plinătate de recunoştinţă este aceea a unui Dumnezeu care este „mereu la lucru” în noi, prin toate şi peste tot (Ioan 5:17) pentru a ne elibera de viaţa noastră moartă. Omul care aduce mulţumiri ajunge în final să resimtă exultarea lui Dumnezeu prin acţiunea Sa omniprezentă şi ia parte, prin actul său, la această exultare divină. Acţiunea noastră nu are amploare şi profunzime decât prin unire cu acţiunea lui Dumnezeu. Această sinergie este totdeauna nupţiala pentru că ea exprimă iubirea însăşi[4]. Cei care se unesc astfel cu voia lui Dumnezeu în fiecare moment, aducând mulţumire pentru toate, aduc multă pace oamenilor. Sunt fiinţe binecuvântate, ei îndeplinesc totul cu uşurinţă şi simplitate pentru că ei sunt în armonie cu Legile Creaţiei. Viaţa lor este o cântare. Şi această cântare este în acelaşi timp acţiunea cea mai puternică şi contemplaţia cea mai profundă şi cele două sunt una.

Să nu credem că aceasta este rezervată sfinţilor sau călugărilor, fiecare este chemat la aceasta. Fie că mâncaţi, fie că beţi, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu, spune sfântul Pavel (1 Cor. 10:31). Există deci o manieră radical nouă de a trăi şi de a face cele mai mici lucruri, ca şi cele mai banale şi repetitive ca a mânca sau a bea. Este chiar stilul Evangheliei, cea a tuturor „anawim”, „sărmanii Domnului”: Maria, Iosif, Elisabeta şi atâţia alţii pentru care Isus este modelul prin excelenţă. Ei sunt veritabilul humus al acestui pământ nou, purtător al eliberării noastre. Prezenţa lor tăcută imprimă tot spiritul Psalmilor de un grad de bucurie şi de încredere de nedescris:

Voi cânta Domnului atât cât voi trăi,
voi celebra pe Dumnezeul meu atât cât voi exista (Ps. 104:33).
Lauda Lui va fi pururi în gura mea…(Ps. 34:2)

Din toate acestea Maria este minunatul rezumat: ea ne oferă pe loc cântecul vieţii ei, ca pentru a oferi tonalitatea justă celor care vor să i se acordeze, ea lasă să se audă câteva note din adâncul permanent al fiinţei sale: Sufletul meu îl măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Domnul, Izbăvitorul meu (Luca 1:46-47). Cel care i se acordează cu adevărat se naşte din nou: A deveni un om nou depinde de decizia imediată şi fermă a duhului nostru, a credinţei noastre care spune „da” simplu, cu umilinţă şi îl urmează pe Isus cu bucurie; atunci totul este posibil şi miracolele se întâmplă[5]. Ele pot ţâşni, într-adevăr, de sub evenimentul cel mai banal, nu în afară, pentru că Dumnezeu nu este exterior istoriei noastre, ci dincolo de eveniment, înlăuntrul lui, datorită credinţei noastre care ni-l face transparent. Minunile în vechile ţări ortodoxe sunt adevărata pâine zilnică a poporului. Dar cea mai mare minune prin excelenţă este că rugăciunea de mulţumire sfinţeşte fiecare părticică a fiinţei mele şi a lumii întregi pentru o lentă îndumnezeire şi, făcând aceasta, ea introduce silenţios, în această lume a profitului şi a nerecunoştinţei, a violenţei şi a fanatismului, scandalul iubirii dezinteresate. Aceasta este de altfel la fel de scandalos pentru conformismele religioase ca şi pentru obscurantismele politice şi culturale. Nici unele, nici celelalte nu au ştiut să producă omul nou şi să-l conducă spre singurul lucru pe care îl aşteaptă: bucuria. In ochii lor, sfântul este un om inutil, nu serveşte la nimic ! şi totuşi el este singurul revoluţionar, viaţa sa este un act profetic şi politic în sensul cel mai puternic al acestor termeni, fiinţa sa este de o fecunditate divină care sfidează toate sistemele, el poartă în mod tainic pe umerii lui povara lumii şi orientează în secret istoria ei profundă. Revoluţiile omeneşti nu au lăsat în urma lor decât monumente pentru morţi, dar cine va putea descrie vreodată marile semănături ale unui Francisc de Assisi sau ale unui Serafim de Sarov ? Ei pot fi morţi de secole, dar strălucirea lor continuă să ilumineze tenebrele noastre. Şi, de aceea, pentru a spune împreună cu Leon Bloy: Nu există decât o singură tristeţe, aceea de a nu fi sfinţi. Aceasta pentru că, în mijlocul acestei lumi şi aşa cum este ea, sfântul a descoperit adevărata Viaţă; el este un om în cotidian dincolo  de cotidian, este numit omul celei de-a opta zi, cel care trăieşte eternitatea în efemer . Una din aceste fiinţe de foc printre Părinţii Deşertului, Evagrie Ponticul (sec IV) l-a descris magnific:

El este despãrtit de totul si unit cu totul,
Nepãtimitor si cu simtire atotstãpânitoare,
Îndumnezeit, şi el se consideră gunoiul lumii,.
Mai presus de toate, este fericit,
Dumnezeieşte fericit…[6]

Topografia întoarcerii

Poate exista un alt sens al vieţii decât acesta ? Un altul decât acela de a lăsa Viaţa să trăiască din plin deplin ? Dar aceasta presupune o decizie, cum am spus. Cuvântul „decizie” este cel care traduce cel mai bine ce înseamnă Paştele(Învierea) în viaţa unui om. Decizia (hotărârea) face să moară ceea ce nu este viaţă şi renaşte pentru un cu totul alt plan de conştiinţă, ea structurează omul şi îl pune pe un drum al eliberării. A muri este totuşi un sacrificiu, tocmai în aceasta rugăciunea de mulţumire se face una cu logica euharistiei: Transformarea este o trecere şi această mutaţie a fiinţei este cu atât mai dureroasă cu cât zidurile de protecţie cu care ego-ul se înconjoară sunt mai groase…

Această convertire (întoarcere) la care Hristos ne invită fără încetare, este cu adevărat inima mesajului Său şi, când El intră în propria sa Paque (Inviere) El se face primul, deschizãtor de drumuri, pentru toţi cei care vor să-l urmeze.
Geografia noastră interioară în această traversare comportă trei zone:

1. Nucleul fiinţei noastre a fost creat după chipul lui Dumnezeu, spune Biblia (Gen 1:26). Acest loc al  adâncului nostru este fo arte frumos, foarte bun (Gen 1:4), este tronul lui Dumnezeu în om, în duhul omului (Ioan 14:23). În acest „mijloc” al omului se găseşte Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 17:21), acolo ne cheamă Hristos să rămânem (Ioan 15:5,9). În acest loc al rădăcinilor noastre unde picură Viaţa, putem avea a percepţie imediată a Prezenţei Divine şi să plonjăm în oceanul Său de iubire. Numai omul care ştie să „se primească”din acest loc poartă multă roadă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15:5). Să aveţi deci rădăcina şi temelia pusă în dragoste (Ef. 3:17). Aici locuieşte în om un abis de pace şi linişte care întrece orice pricepere (Fil 4:7).
2. Acest nucleu al fiinţei noastre este învăluit de o zonă de umbră, de spini, de osteneli şi suferinţe, de vid şi de singurătate. De la Căderea sa, când omul s-a rupt de Dumnezeu, sufletul lui trăieşte nostalgia a ceea ce a pierdut, el zace în absurditate şi nelinişte în faţa morţii, în tulburările continue şi în necazuri. Este zona vinovăţiei, a resentimentelor, a urii… şi a tot ceea ce îl poate conduce pe om de la deprimare la sinucidere, trecând prin toate terapiile psihicului.
3. Faţă de aceasta, fiecare om îşi construieşte sistemul său de protecţie pentru a supravieţui. Este cea de-a treia zonă, în care ego-ul se manifestă pentru a para toate aceste suferinţe. Eu-l se înfăşoară astfel cu o platoşă groasă (făcută) din toate posesiunile, de toate felurile, carieră şi profit, renume şi imagine… Chiar şi religia nu este, pentru mulţi, în acest caz, decât un para-şoc, un refugiu, sau o asigurare de viaţă veşnică… Toate pasiunile cu care se hrăneşte omul sunt substitute ale Vieţii adevărate, de la care omul nu încetează să se deturneze.

Nu se transformã decât ceea ce se acceptã

Este vorba de a opera o întoarcere. În aceasta constă decizia. Hristos spune: Dacă nu vă veţi întoarce veţi pieri cu toţii (Luca 13:3). Această a treia zonă, care este parcela fiecaruia, este o viaţă pentru moarte (Heidegger). A trece de la periferie spre centru, de la sclavie spre libertate, din Egiptul nostru interior spre Ţara Promisă a adâncurilor noastre este drumul cel mai lung… A durat 40 de ani pentru evrei, vârsta unei maturizări lente şi a unei naşteri la vârsta omului-dumnezeu. Pe acest drum al crucii pentru naşterea spre adevărata Bucurie, rezidă esenţa sacrificiului, care face din rugăciunea de mulţumire o jertfă de laudă

Când omul s-a decis în sfârşit să schimbe direcţia, el este mai întâi umplut de bucurie, căci el corespunde chemării neîncetate din interior. Dar de cum se aplică în cotidianul său instrumentul de foraj care este rugăciunea de mulţumire, el intră rapid în zona dureroasă unde se loveşte, mereu, de fortăreaţa ego-ului său, căci bucuria este atitudinea  cea mai opusă egoismului. Eu-l nu există decât pentru a se plânge, pentru a se opune; bucuria gratuită este moartea sa. Această moarte în întregime, cu tot cortegiul ei de suferinţe, este cea care dă acces la nucleul fiinţei noastre. Drumul care duce acolo trebuie să traverseze inevitabil cele două zone care îl învelesc. Este deci un drum al crucii în care acceptarea inacceptabilului este marea lege. Isus spune: Cel care vrea să mă urmeze (adică să vină acolo unde mă găsesc eu: în adâncul fiinţei tale), să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde(pe cea din a 3-a zonă), dar cel care îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga(Mt 16:24-25). Nici o adevărată convertire, nici o eliberare nu este posibilă fără acceptarea suferinţei.

Acceptarea inacceptabilului însã poate fi practicată cu o intensitate foarte variabilă. Putem accepta pasiv sau putem da acceptării deschidere  maximală, aducând mulţumire pentru ceea ce este mai contrar şi mai tragic. Pe drumul crucificării se ajunge la ceea ce ajunge bagheta descoperitorului de izvoare: dacă bagheta oscilează este pentru că ea a intrat în contact cu energia apei din adâncul pământului. Astfel rugăciunea de mulţumire, cum am mai spus, îl pune pe cel care o practică în contact cu adâncul fiinţei lui şi preschimbă suferinţa cu totul: Prin cruce a intrat bucuria în lume [7].

Suferinţa nu conţine nici o viaţă în ea însăşi, ea este totdeauna inacceptabilă şi de respins, aşa cum este ea. Dar darul de sine pe care aceasta îl presupune când omul o poartă şi o suportă, deschide largi robinetele Vieţii. Se primeşte pe măsura darului. Cei din vechime cunoşteau acest principiu de bază pe care sfântul Irineu (sec II) l-a formulat într-o manieră concisă: Nimic nu poate fi eliberat dacă nu a fost mai întâi acceptat. Psihologia actuală a redescoperit aceasta şi Jung o formulează astfel : Nu se transformă decât ceea ce se acceptă.

Omul care începe să trăiască această Cale nu mai vrea în nici un caz să-i piardă urma. Ca efect, o nouă ierarhie a valorilor prinde rădăcini în el şi, de acum înainte, orice decizie, mică sau mare, trece prin tăişul tranşant al acestei săbii care verifică totul. În întâietatea orientării spirituale se găseşte întoarcerea. Un sentiment de pace care nu încetează să se aprofundeze vine să certifice autenticitatea acesteia. Pe cât de mult înainte falsele priorităţi aveau ca efect o nemulţumire permanentă a acestui om, o stare depresivă fără motiv, căci exista totul pentru a fi fericit dar el nu era, tot pe atât de mult acum, în această orientare decisivă a fiinţei sale, se reuneşte cu adâncul său de bucurie. Nostalgia lui profundă şi voinţa lui Dumnezeu, într-adevăr, sunt una. Omul nu iese din chinul său decât când răspunde cu adevãrat corect întrebării lui Isus: Ce căutaţi ?(Ioan 1:38). Acestea sunt primele cuvinte ale lui Hristos în Evanghelia sfântului Ioan, de ele depinde tot restul: despre ce este vorba de fapt în viaţa mea în ultimă instanţă ?

O mutatie neîncetatã

De când omul ştie să răspundă la această întrebare, el se gãseste pe terenul sacrificiului. Aceasta înseamnă că el a găsit locul naşterii sale. În măsura în care, într-adevăr, omul se dă, el moare. Această transformare neîncetată asigură posibilitatea unei perspective inedite, a unei noutăţi radicale. Când omul este vizitat de Dumnezeu, pentru că găseşte golul Lui în el, atunci acest om este nãscut propriului sãu mister prin sărutul creator al lui Dumnezeu. Omul a avut întotdeauna presentimentul şi nostalgia acestei experienţe posibile, de la începuturile omenirii. Deja Cain şi Abel aduc jertfă lui Dumnezeu, încă de la primele pagini ale Bibliei (Geneza 4:3-4). Dar această realitate se găseşte în toate tradiţiile spirituale, chiar în cele mai primitive. Prin sacrificiu omul caută să intre în relaţie cu Necunoscutul, Divinul sau Dumnezeu în persoană. Prin ofranda sa, omul se oferă pe el însuşi şi cere, în schimb, ca şi Dumnezeu să i se ofere lui. Aceste „ritualuri de trecere” sunt universale şi constituie nucleul oricărei religii, restul nu este decât desfăşurare. În mistica ebraică, ca şi în cele mai vechi texte ale Upanişadelor hinduse, se consideră că omul nu este om decât prin capacitatea sa de sacrificiu. Dar în toate vârstele istoriei aceste ritualuri au fost atât ambigue cât şi multiple, încât Dumnezeu Însuşi le-a detestat (Is 1:11-16). Doar moartea lui Hristos a purificat sacrificiul de orice magie şi oferă, celui care doreşte, posibilitatea(harul) de a face din propria sa moarte, din toate morţile, o jertfă de laudă.

Numai jertfa de laudă este lipsită de orice căutare de interes, total gratuită. Ea aduce mulţumiri lui Dumnezeu pur şi simplu pentru că Dumnezeu este şi pentru că El este cum este. Această gratuitate absolută este întotdeauna transformatoare. După cum pâinea şi vinul de pe altar se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos prin acţiunea harului, în puterea Duhului, tot astfel moartea lui Hristos se transformă în slava învierii şi, astfel, fără deosebire, fiecare din suferinţele noastre, cele mari, cât şi micile şi banalele suferinţe ale vieţii noastre zilnice, ale căror atacuri cutremură adesea atât de crud existenţa noastră, toate, prin acţiunea harului, se pot transforma în bucurie.

Important este să se persevereze. Timpul este un important factor al maturizării în această lucrare, unica Lucrare a omului. Este nevoie de momentul unei atingeri care, în acelaşi timp, să purifice şi să concentreze toate facultăţile inimii lui. Acţiunea harului este un proces. Odată atinsă inima, toată fiinţa este cucerită; este vorba de o atitudine de viaţă, dar numai începând de la inimã, omul experimentează plenitudinea. Inima este centrul fiinţei noastre, în ea se unifică intelectul, voinţa şi afectivitatea, sufletul şi trupul, trecutul şi viitorul. Această „ acţiune ” de multumire care-i conduce inima eliberează în el tocmai recunoştinţa. Aceasta este un dar, poate Darul însuşi al Vieţii, nu se poate „face”, doar primi. Ea este această Putere transformatoare; cel care a descoperit-o vede altfel şi altceva, Realitatea. El nu este doar unificat în el însuşi, dar se simte profund una cu alţi oameni şi orice altă făptură a universului, căci, în inimă, Dumnezeu îmi este mai intim decât îmi sunt eu (sfântul Augustin, sec V).

Jertfa de laudã

În măsura în care eu intru în această intimitate, ego-ul este ars în holocaust pe altarul care a devenit inima mea. Este celebrarea unei morţi pentru Viaţă. Acest „ritual de trecere"îşi atinge culmea când omul trece total în Dumnezeu şi când el poate să afirme în tot adevărul: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. (Gal. 2:20) Atunci sacrificiul este consumat: nu există laudă mai înaltă, nici eliberare mai profundă; omul primeşte harul în toată plinătatea şi aduce mulţumiri în bucurie perfectă, căci voinţa lui se odihneşte în Voinţa lui Dumnezeu, căreia i s-a abandonat cu totul. Chiar în acest Ceas al slavei sale, Hristos îi introduce pe ucenicii Lui, când le spune cu ocazia celebrãrii Rugãciunii de multumire, euharistia, faceţi aceasta în amintirea Mea (Luca 22:19). Dar El nu va spune despre această actiune de multumire Totul s-a împlinit,> decât în momentul sacrificiului suprem, propria sa moarte (Ioan 19:30). Dacă atunci ţâşneşte din coasta Lui străpunsă apă şi sânge, este pentru că noi avem acolo propriile noastre fundamente: botezul şi euharistia. Prin aceste două taine trăite se deschide pentru fiecare dintre noi Ceasul lui, adică veşnicia în timp, sau Hristos în viaţa lui.

Astfel paradoxul „jertfei de laudă” este resorbit de viaţa însăşi. Nu mai este vorba de a face alegere între suferinţă şi bucurie, ci, prin rugăciunea de mulţumire de a opta din plin pentru viaţă aşa cum se prezintă ea. Cum spune Martin Buber apropo de mistica iudaică hasidică: cel mai simplu om de pe stradă îşi găseşte bucuria, o bucurie entuziastă, în această lume aşa cum este ea, în tocmai acest ceas al vieţii din lume, oricare ar fi conţinutul acestui ceas. Orice absurditate prin care această lume de răneşte în mod continuu , adaugă el, te provoacă să descoperi semnificaţia în străfundurile ei. Orice suferinţă primară vrea să participe la bucuria ta entuziastă. Credinţa hasidică se întemeiază pe faptul că împlinirea mesianică este în curs de realizare, acesta declanşează un entuziasm care impregnează toată existenţa. Aceasta este dovada care atestă autenticitatea şi energia vivifiantă a unei religii. Adevăratul hasid dovedeşte că, în pofida tuturor suferinţelor de nespus ale făpturii, pulsul din inima fiinţei este bucuria divină şi că, în orice moment şi peste tot, se poate ajunge la ea. Singura condiţie cerută este de a focaliza toate energiile sale cu pasiune spre acest loc şi de a fi deplin acolo unde trebuie să fii , în acel moment, pentru a face ceea ce trebuie făcut cu o atitudine sfântă [8]. Pentru Rabbi Nahman din Braslav, unul dintre marii maeştri ai hasidismului, totul rezidă în această bucurie, căci, fără ea, viaţa se degradează şi toate bolile îl iau în stăpânire pe om. Dar Rabbi formulează astfel un aforism cu totul esenţial : Când bucuria, spune el,  cuprinde trupul omului, mâinile lui se ridică, la fel şi picioarele lui, el nu se poate împiedica să danseze[9].

Dansez deci exist

Dansul este tocmai veselia fiinţei, de aceea acesta se poate trăi într-o  perfectă imobilitate;  gestul nu este decât libera exprimare, jocul vieţii când dansul o locuieşte în mod conştient. Conştientizarea permanenţei exultării în adâncul fiinţei noastre înlătură orice tensiune în focalizarea energiilor noastre. Este o atenţie total relaxată, o simplă ascultare fără voinţã, o acceptare liberă de orice reacţie, abandonare. Trupul se destinde atunci la maxim, sufletul nu se interferează cu nimic şi duhul este prezenţă pură, conştiinţă fără obiect. În această linişte a fiinţei proprii se găseşte apogeul jertfei şi lauda nu mai este decât transparenţă în perceperea directă a Prezenţei. Când receptivitatea este deschidere absolută, fără condiţionare şi neorientată, într-o stare de relaxare profundă,omul este purtat de(prin) har care este jubilare a fiinţei.

În aceasta rezidă secretul tuturor operelor de artă care se nasc în acest mod. Dar orice om trebuie sa devină artistul unei capodopere care este propria sa viaţă. Totusi aceasta se pierde atunci când ea devine „proprie”, proprietate… Viaţa este graţie, dar, ea nu se dă deplin decât aceluia care ştie să o întâmpine (primească) fără să o îngrădească. Pentru cel capabil de uimire în faţa ei, ea este întotdeauna o surpriză, pentru cel care nu proiectează asupra ei vechile sale tipare de „déjà vu ”, ea este inedită şi izvorâtă din adâncul veşniciei mereu nou. Când nu există obstacole, viaţa este pur şi simplu, ea se exprimă pentru simpla bucurie de a se exprima, viaţa este Joc, ea se joacă cu ea însăşi, gratuit.

În această eliberare progresivă apare adevăratul „eu” al omului şi viaţa care se exprimă în acest „eu” este „Eu”-ul divin. Suntem în cunoaştere în stare pură, naştere a unuia pentru altul, a unuia prin Altul, fără interferenţa ego-ului. Este o reciprocitate de conştiinţe fără legătură, fără dualitate: Dumnezeu este în interiorul a tot ceea ce sunt, El este inteligenţa (priceperea) inteligenţei mele, inima inimii mele, voinţa voinţei mele, gestul gestului meu, suflul suflului meu… A trăi este Hristos (Fil. 1:21). Totul este pe cale, în modul de a privi şi de a fi conştient de aceasta. Care este entuziasmul meu şi unde se găseşte ? în miracolul permanent al „non-acţiunii”, al Abandonării, efort fără efort. Urmează-Mă al lui Isus conţine adevărata revoluţie introdusă de către Dumnezeu în istoria omenească. Aceasta vrea să spună, după un minunat joc de litere: „Fii Eu!” [10], cu alte cuvinte: încetează să intervii, pune-ţi paşii tăi în paşii Mei, pune-ţi gândurile tale în gândurile Mele, pune-ţi alegerile tale în alegerile Mele, lasă-te inspirat !

În exercitarea acestei atenţii în fiecare moment domneşte fericirea. Atenţia neîncetat repetată generează permanenţa, care este Calea. Printr-o adeziune total deschisă la ceea ce este se descoperă Cel care este, în noi şi în afara noastră. Dacă a trăi este Hristos, atunci se poate primi totul cu o bucurie şi o jubilaţie egale, lucruri mici sau mari, frumoase sau nefaste, pentru că prin toate, clipă de clipă, El este Cel care se revelează ! A trăi înseamnă să fii degajat de orice problemă, de orice tulburare sau grijă, să dispreţuieşti imaginaţia sterilã care aruncă totdeauna asupra Realităţii prezente vălul trecutului sau al viitorului. A trăi înseamnă a fi, ori nu se dansează cu o povarã în spate, căci spune Claude Vigée : Dansez deci exist !;

Articol publicat în revista Le Chemin, nr. 44, 1999.
Originalul articolului se gãseste pe site-ul:
www.centre-bethanie.org

Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.

NOTE
1.        M.D. Molinié, Le courage d’avoir peur, Cerf, p. 211.
2.       F. Varillon, Souffrance de Dieu, Centurion, p. 113.
3.        À.D. Sertillanges, De la mort, Morel, p. 90.
4.        Synergie = coopération.
5.        Paul Evdokimov, L’amour fou de Dieu, Seuil, p.77.
6.        Irénée Hausherr (trad.), Les leçons d’un contemplatif – Traité d’oraison, Beauchesne, p.187
7.        Chant de la Résurrection dans l’Église Orthodoxe
8.        Martin Buber, Die Erzählungen des Chassidim, Manesse, pp. 15-27.
9.        M.À. Ouaknin, Tsimtsoum, Albin Michel, p.127
10.     In franceză: „Suis-moi” = „urmează-Mă” şi „Sois-moi”= „fii Eu” (n.trad.)

Salt la inceputul pagini