[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 



BUCURIA: Faţa lui Dumnezeu în om

Parintele Alphonse Goettmann

Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră
şi limba noastră de veselie. (Ps 125)


Pentru listare economica apasati aiciListare

Descoperim uimitoarea profunzime a vietii iubind-o
A transforma viata intr-o vesnica nunta
Bucuria, primul si ultimul cuvant din Evanghelie

Încă de la naşterea sa, creştinismul a fost proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ… Fără proclamarea acestei bucurii, creştinismul ar fi inexplicabil. Numai ca bucurie a triumfat creştinismul în lume, şi el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor… Contextul fundamental al Bisericii este „marea bucurie” (Luca 2,10; 24, 52), de unde îşi trage şi dobândeşte semnificaţia tot ceea ce înseamnă creştinism … (Alexandre Schmemann, „Pour la vie du monde”, p.25-26)

Omul nu este om cu adevărat decât prin bucurie, tot aşa cum un râu nu este râu decât prin izvorul lui. Şi aşa cum meandrele îndepărtate ale râului nu mai „ţin minte” această realitate, şi omul, în rătăcirea lui, a uitat Esenţialul şi a trebuit să apară filozofii, etimologic cei care „iubesc înţelepciunea”, cei care scrutează viaţa, ca să-l aducă iarăşi în conştiinţă. Astfel, de la anticul Aristotel (sec IV i. H.) până la actualul Bergson (sec XX), filozofii îi reamintesc omului că nu poate trăi fără bucurie, că doar acolo unde este bucurie triumfă viaţa… Şi au mers cu ştiinţa lor chiar mai departe, până la limita misterului, învăţându-ne că bucuria se revelează ca adevărul fiinţei noastre, pulsul fiinţei noastre, criteriul adevărului şi, în final, că bucuria şi adevărul sunt totuna !

Tot Bucuria este cea care îi face pe poeţi să cânte şi doar datorită ei este arta lor este un cântec. Paul Claudel îşi cântărea bine cuvintele, ca întotdeauna, când scria: În afara bucuriei nu există decât neantul, şi a crede în neant, înseamnă a te autodistruge, a te instala într-o invertire spirituală şi a voi să trăieşti împotriva tainei vieţii!

Astfel spiritul uman a putut să sape în adânc şi anumiţi artişti au ştiut să ne conducă în focul experienţei; nu are muzica puterea de a ne înflăcăra, de a ne încânta întreaga fiinţă până la a ne face să dansăm de bucurie? Dar nici filosofii şi nici artiştii nu ne pot spune „pentru ce” toate acestea: care este numele bucuriei , are ea o faţă? A fost nevoie de profeţi, de aceste „difuzoare” ale lui Dumnezeu, pentru a ne revela izvorul oricărei bucurii, de ce a fost făcut omul, de unde vine şi unde merge:

Iar eu mă voi veseli de Domnul! (Ps. 103, 35)
Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru! (Ps. 94,1)
Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul…de faţa Domnului, că vine…! (Ps. 95, 11-12)

Cu adevărat:

Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi. Tu vei înmulţi poporul şi vei spori bucuria lui. El se va veseli înaintea Ta, cum se bucură oamenii în timpul secerişului şi se veselesc la împărţirea prăzilor… Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele lui: Înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al Păcii, Părinte al veacului ce va să fie… şi cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce. Şi vor veni în Sion cu chiote de bucurie şi veselia cea veşnică va încununa capul lor. Lauda şi bucuria şi veselia îi vor ajunge pe aceştia şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea… Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată, întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele; iar peste tine răsare Domnul şi slava Lui străluceşte peste tine… (Is 9:1-5, 35:10, 60:1-2)

Puţini sunt cei care citesc şi recitesc aceste texte de o nemaiauzită bucurie. Ar trebui să le ştim pe de rost, să le ştim rostul cu inima. E dătător de viaţă să bei permanent din aceste izvoare de apă vie, pentru ca această apă să devină sângele nostru şi să ne însufleţească din chiar substanţa vieţii noastre. Cine spune Tradiţie spune Transmitere: aşa cum izvorul în întregime se transmite râului, asemenea şi Dumnezeu se transmite omului pe care nu încetează să-l provoace la viaţă şi să-l creeze. Or, această transmitere este înainte de toate experienţa unei bucurii de nedescris! Căci DUMNEZEU ESTE BUCURIE. Pentru aceasta, misticii din Orient şi din Occident au putut spune mereu: „Află bucuria şi Il vei afla pe Dumnezeu”. Aşadar, ce pierde bucuria se află în rătăcire, nu mai are nici Cale, nici ţintă pentru că nu mai are izvor. Aşa că nu mai e de mirare că în mod universal s-a ajuns la convingerea că autenticitatea vieţii spirituale se măsoară după gradul de bucurie care ne locuieşte! Şi, de vreme ce Dumnezeu este bucurie, această concluzie nu este decât o simplă şi inevitabilă coerenţă… De altminteri, chiar ateii cei mai înveteraţi, au considerat acest lucru ca evidenţă: Dacă Dumnezeu ar exista, nu L-aş putea concepe decât ca pe un Dumnezeu dansând, spunea Nietzsche.

Descoperim uimitoarea frumusete a vietii, iubind-o

Vedem aşadar, că Bucuria este urzeala de dedesubt a întregii Biblii, este o „Bună Vestire” încă de la origini şi va purta explicit titlul de Evanghelie (”bună vestire”), când va izbucni în toată plinătatea ei prin venirea lui Mesia, Cel ce este însăşi Faţa bucuriei.

Şi, când citim în Vechiul Testament textele, aparent lipsite de importanţă, care arată cât de mult iubeşte omul viaţa, ar trebui să înţelegem şi să nu mai uităm niciodată, că despre această veste, sau Prezenţă îmbucurătoare este vorba. Pentru Evreu, adevărata înţelepciune este, înainte de toate, să guste viaţa aşa cum este: A-ţi iubi viaţa înseamnă a-ţi iubi propria fericire (parafr. Sir.4, 12). Astfel, viaţa simplă de zi cu zi conţine deja totul, fie că este vorba de bucuria secerişului, relatată atât de des din cauza înaltei sale semnificaţii ca şi cea a culesului viei, la fel de des întâlnită, sau de bucuria dragostei împărtăşite cu femeia iubită, sau de venirea pe lume a copiilor, până la plăcerea de a bea vin care veseleşte inima omului (Ps 103,16). Nu există experienţă umană lipsită de importanţă şi nici un eveniment care să nu merite să fie trăit  cu intensitatea care atinge taina bucuriei ce se întrevede în spatele oricărei clipe.

În felul acesta totul este epifanie, manifestare a unei Prezenţe iubitoare pentru inima trează. Şi încă infinit mai mult pentru că, ceea ce dă adevărata valoare acestei vieţi este faptul că ea este un Dar de la Cel Ce o locuieşte. In realitate Prezenţa şi Darul se confundă: Dumnezeu Se dăruieşte pe Sine Însuşi prin tot ce ni se întâmplă. Poporul lui Israel o ştie foarte bine: dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, aceasta este un dar de la Dumnezeu (Ecl. 3,13).

Numai că, atunci când Dumnezeu Se dăruieşte, n-o face niciodată în mod pasiv: este o Prezenţă creatoare, dătătoare de viaţă, care-l solicită pe om şi nu încetează să-l elibereze, să-l pună pe calea împlinirii de sine. Israel nu se înşeală: Domnul este Cel ce-i aduce înapoi pe captivii din Sion şi El este Cel ce întotdeauna ne umple gura de bucurie şi limba noastră de veselie (Ps. 125, 2) fie în simplitatea ascunsă în căuşul cotidianului, fie în marile eliberări istorice ale poporului. În această bucurie nebună se găseşte inima Bibliei, direcţia sa profundă, până când, într-o zi, explodează în chiar venirea Eliberatorului, Mesia Care, încă de la început se descoperă pe Sine şi misiunea sa ca fiind Cel trimis pentru ca orbii să-şi capete vederea, şi şchiopii să umble, leproşii să fie curăţiţi, surzii să audă şi morţii să învieze şi să binevestească săracilor (cf. Mt. 11,5). Daca Iisus reia aici chiar termenii folosiţi de proorocul Isaia (35, 5), este pentru voieşte să aducă la vedere lucrarea de eliberare a omului, mereu prezentă în istorie şi acum ajunsă, în Persoana Sa, la desăvârşire. Psalmii, pentru că sunt pâinea noastră cea de fiecare zi, ne ajută să asimilăm această Realitate a întregii realităţi şi s-o gravăm pentru totdeauna în adâncul inimii noastre: Domnul face judecată celor năpăstuiţi, dă hrană celor flămânzi, dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, îndreaptă pe cei gârboviţi, înţelepţeşte orbii, … îi vindecă  pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor… (Ps 145, 7-8; 146, 3) Datorită acestei bucurii şi pentru a intra în armonie cu ea, Psalmii pot fi cântaţi întotdeauna, chiar şi cu „inima zdrobită”… Numai o exclamare plină de bucurie şi uimire poate da câmp liber celor ce ni se întâmplă şi ne permite să vedem adâncurile apei vieţii noastre şi nu doar vâltorile de la suprafaţa ei. Uneori, vâltoarea e atât de mare încât, pentru a ne reaminti Esenţialul în mijlocul furtunii, avem nevoie de cuvintele Duhului Sfânt, rostite prin gura Psalmistului şi de bucuria poporului Său adunat în El…

A transforma viata într-o vesnică nuntă

Bucuria poate fi cu adevărat permanentă pentru că emană dintr-o Prezenţă nupţială fiind vorba de bucuria Logodirii, a Alianţei: iubirea nebuna a lui Dumnezeu este iubirea unui Mire. El este prezent în toate, şi nu numai în natură, ci şi în întreg spaţiul, în aerul pe care-l respirăm, în timp şi înlăuntrul evenimentului pe care îl vehiculează, în orice situaţie, în istorioara banală şi nesemnificativă, în urzeala sa discretă până la filigran…, prin toate Dumnezeu îl caută pe om precum Logodnicul îşi caută iubita şi, aşa cum ne dovedeşte întreaga Cântare a Cântărilor, El voieşte să facă din viaţa omului chiar locul acestei Logodiri. Da, din viaţa cea mai concretă şi mai realistă, poate chiar „profană” în ochii noştri păgâni, Dumnezeu vrea să facă o comuniune cu El. Este deja împărăţia cerurilor despre care Însuşi Iisus spune ca este ca nunta! (Matei 22,2) Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec V) a arătat admirabil cum omul care se lasă cucerit (Ieremia 20,7) şi acceptă să intre într-o reciprocitate iubitoare cu Dumnezeu, devine cu adevărat preotul unei „Liturghii Cosmice”. Clipă de clipă, acolo unde se află, omul primeşte lumea din mâinile lui Dumnezeu şi, cu o nemărginită recunoştinţă, iarăşi I-o oferă. Această recunoştinţă este esenţa iubirii, este o atitudine de neîncetată mulţumire care-i transformă viaţa într-o Viaţă în Dumnezeu, în comuniune. Părintele Schmemann spune că cea dintâi definiţie a omului, definiţia lui fundamentală, se găseşte sacerdoţiul preoţiei. Ca preot, omul stă drept în picioare în centrul lumii şi-i conferă unitatea binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru toate darurile Sale şi mulţumindu-I că este totul în toate. Pierzând această viaţă euharistică, omul a pierdut însăşi viaţa Vieţii şi puterea de a-şi transforma viaţa în Viaţă prin doxologie. Încetând să fie preotul lumii, a devenit sclavul acesteia şi nu încetează să se împărtăşească de moarte printr-o viaţă moartă, pentru că e goală de Dumnezeu (cf. Al. Schmemann, „Pour la vie du monde”).

Dar Israel nu conteneşte, în cumplita sa decădere, să strige dintru adâncuri către Dumnezeu (Ps. 129, 1) nădăjduind mereu că, într-o bună zi, Domnul va înlătura moartea pe vecie, va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va îndepărta ocara poporului Său (Isaia 25,8). Astfel, deşi e conştient de trădările şi infidelităţile sale faţă de Dumnezeu, sufletul evreu nu încetează să suspine, în taină, după Slava Domnului său:

Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de dimineaţă, însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă . Ps. 62, 1-3).

Intr-adevăr, cum spune Isus Sirah: Şi cine se va sătura văzând Slava Lui? (42, 32) Aşadar cultul de la Templu era mereu prezent ca să înteţească flacăra şi să-l repună pe om în adevărata sa tonalitate. Acolo, în acele explozii de bucurie liturgică, când izbucnea entuziasmul întregului popor pentru Dumnezeul său, fiecare putea fi reînnoit şi putea să-şi reîmprospăteze memoria slăbită. Aici, în această dimensiune comunitară a fericirii, se năştea conştiinţa plenitudinii de viţă. Singur, omul poate fi victima propriilor sentimente, dar când aparţine unei tradiţii ce poartă în ea eliberarea, eliberarea prin bucurie, acest lucru nu mai este cu putinţă. Nu te poţi bucura decât laolaltă cu toţi, pentru că numai poporul în întregul său este păstrătorul unei extraordinare Făgăduinţe.

Această Făgăduinţă face să-i să bată inima lui Israel, pentru că în această inimă sălăşluieşte dorul lui de nestins, dor care face din timp, din fiecare clipă chiar, semnul unei Veniri în desfăşurare. Slava lui Dumnezeu, Prezenţa Sa, care sălăşluieşte înlăuntrul oricărui lucru şi a oricărui eveniment, Îşi va arăta, cu adevărat, faţa Sa. Cel ce nu încetează să-l elibereze pe om, Care deja îl urmează ca umbra păzindu-l ziua şi noaptea, ca nicicând să nu se clatine piciorul sau (Ps. 120, 3), Acela Se va arăta curând cu faţa descoperită, în Ziua cea mare, ziua de lumină (Am. 5:18) şi la plinirea vremii (Galateni 4,4; Efeseni 1,10). Această nădejde a fericirii mesianice stă, în realitate, la baza experienţei oricărei bucurii a poporului evreu. Bucuria simplă din cotidian valorează, bineînţeles, şi prin ea însăşi, căci este Prezenţă reală, deplină, dar, în acelaşi timp, şi aceasta o decuplează de la cotidian, ea deschide spre nemărginirea unei aşteptări, anunţând o radicală noutate pentru că, oricât de minunată ar fi, nu este decât Sămânţa (Ier 23:5) lucrurilor noi şi a minunilor inimaginabile care vor fi (Isaia 48:6). Poemul de bucurie a profetului Sofonie(Ţefania) vibrează în sângele oricărui evreu de bun neam: Bucură-te, fiică a Sionului, saltă de veselie Israele, veseleşte-te şi te bucură din toată inima… Domnul, Împăratul lui Israel este în mijlocul tău… El se va bucura foarte de tine, şi în dragostea Lui va tresălta şi va cânta de bucurie pentru tine… (Sofonie 3, 14-17). Este o bucurie fără margini, infinită, căci în ea germinează eliberarea întregii omeniri, al cărei leagăn este Israel. Mesia Se va naşte în Israel, dar pentru a aduce astfel eliberare fiecărui om. Nu poţi fi fericit decât împreună şi această bucurie nu va fi desăvârşită şi definitivă decât atunci când Hristos va fi cuceri tot ce o ameninţă fără încetare: războiul, violenţa, răul sub toate formele lui, boala, suferinţa, moartea (Isaia 25,8). El va umple tot pământul de marea pace mesianică vestită de profetul Isaia (11, 1-16) şi din adâncul bucuriei sale fiecare om se va auzi zicând: Domnul este pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău este slava ta (cf. Isaia 60,19). Va fi o bucurie fără nici o umbră şi va stăpâni peste adunare cea mare a tuturor oamenilor invitaţi la acest Nou Legământ.

Bucuria: primul si ultimul cuvânt din Evanghelie

Cu venirea Mântuitorului, istoria lumii se răstoarnă pentru totdeauna din tenebre în lumină şi bucurie. Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos este chiar timpul care se împlineşte şi intră în plinătatea sa, creaţia ajunge la desăvârşire, pământul-mamă însărcinat de milenii Îl naşte acum pe Dumnezeu în persoană, pe Emanuel care înseamnă „Dumnezeu cu noi”. Această Bucurie de nedescris este împlinirea tuturor Scripturilor şi a tuturor vechilor profeţii. Mai mult, acest eveniment este în însăşi inima aventurii întregului cosmos. Expansiunea galaxiilor, naşterea şi reuşita vieţii pe planeta noastră, apariţia şi istoria omului, totul converge spre această clipă, căci toate prin El s-au făcut, prin El, Cuvântul lui Dumnezeu …. De atunci, până  şi cei mai antireligioşi oameni numără zilele şi secolele începând cu unică dată ce împarte istoria în două: „Înainte de Hristos” şi „După Hristos”. În El, Absolutul S-a făcut faţă, realitatea fundamentală Şi-a descoperit numele Său în Iisus Hristos: DUMNEZEU ESTE BUCURIE! Înţelegem astfel de ce bucuria este primul şi ultimul cuvânt al Evangheliei Sale. Îndată ce Îngerul Domnului aduce păstorilor Vestea cea Bună a naşterii lui Hristos, le spune: iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul (Luca 2,10). Aşa începe şi tot aşa se termină viaţa pământească a lui Hristos căci, pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 51-52).

Ucenicii s-au întors la Ierusalim pentru a se pregăti de misiune, căci, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt îi va trimite să fie martorii acestei bucurii până la marginea pământului (Fapte 1, 8). La Înălţare, Hristos S-a făcut nevăzut în Palestina pentru că de acum este prezent pretutindeni, în inima fiecărui om şi a întregii istorii până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Cum spunea Sfântul Grigorie de Nazianz (sec IV): Cel Ce este una cu Tatăl dup fire, Se face una după fire cu oamenii, ca şi noi să devenim ceea ce este El. Aşadar, Bucuria care este Dumnezeu a devenit prin Hristos propria noastră fire! Sfântul Apostol Pavel face din acest adevăr o adevărată urzeală a întregii sale propovăduiri:

Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, Slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului…fiindcă Dumnezeu… a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu de pe faţa lui Hristos<. (cf. 2Co 3,18, 4,6).

Urmând unor Părinţi ai deşertului, ar trebui ca şi noi, să trăim ani întregi doar cu un Cuvânt ca acesta pentru ca Focul Celui Înviat să se aprindă şi în noi. „Ucenicul lui Hristos este o fiinţă literalmente mistuită de bucuria pascală care, de acum, este farul existenţei sale, tonul corect al întregii sale vieţi”, spune Evdokimov. „Mielul înviat iradiază toate lucrurile, chiar şi cratiţele scânteiază de o stranie lumină pentru cel ce ştie să le privească…”

Fără această bucurie, creştinismul, ca atare, ar fi inexplicabil iar Biserica inutilă. Eu pot, în fiecare clipă, să mărturisesc sau sã trădez Iubirea, după cum voi avea sau nu Bucuria. Iată de ce le cere Iisus ucenicilor Săi să se bucure de această Bucurie mare… Puţini creştini ştiu că şi aceasta este o poruncă: ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină! (Ioan 15, 11)

Mai mult decât aceasta, nu există sfinţenie fără bucurie. Cu adevărat, bucuria este testul care ne dovedeşte că suntem pe Cale: Bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă…!, ne cere Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 13,11), şi insistă mereu repetând: Bucuraţi-vă pururi întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Motivul: Domnul este aproape! (Filip. 4, 4-5)

Bucuria noastră se întemeiază în unicul şi bulversantul fapt că Dumnezeu există şi a venit la noi, în intimitatea noastră. Dumnezeu este, şi aceasta este de ajuns. A te bucura deplin de ceea ce El este şi a-I mulţumi pentru aceasta în toată clipa şi în tot locul, înseamnă să pui începutul celei mai înalte lucrări, cea mai opusă egoismului, lepădarea de sine. Aceasta înseamnă să intri în lepădarea totală, ca a Celui ce S-a golit pe Sine născându-Se în iesle şi să nu mai vezi decât splendoarea slavei lui Iisus. Frumuseţea Lui ne transformă…

Acest articol a fost publicat în revista Le Chemin, nr. 29, 1995.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.centre-bethanie.org.

Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann


Salt la inceputul paginii