| |
BUCURIA: Faţa lui Dumnezeu în om
Parintele Alphonse
Goettmann
Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră
şi limba noastră de veselie. (Ps 125)
Descoperim uimitoarea profunzime
a vietii iubind-o
A transforma viata intr-o vesnica nunta
Bucuria, primul si ultimul cuvant din Evanghelie
Încă de la naşterea sa, creştinismul a
fost proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ…
Fără proclamarea acestei bucurii, creştinismul ar fi inexplicabil.
Numai ca bucurie a triumfat creştinismul în lume, şi el a pierdut
lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor… Contextul
fundamental al Bisericii este „marea bucurie” (Luca 2,10; 24, 52), de
unde îşi trage şi dobândeşte semnificaţia tot ceea
ce înseamnă creştinism … (Alexandre Schmemann, „Pour la
vie du monde”, p.25-26)
Omul nu este om cu adevărat decât prin bucurie, tot aşa cum
un râu nu este râu decât prin izvorul lui. Şi aşa cum meandrele
îndepărtate ale râului nu mai „ţin minte” această realitate,
şi omul, în rătăcirea lui, a uitat Esenţialul şi
a trebuit să apară filozofii, etimologic cei care „iubesc înţelepciunea”,
cei care scrutează viaţa, ca să-l aducă iarăşi
în conştiinţă. Astfel, de la anticul Aristotel (sec IV
i. H.) până la actualul Bergson (sec XX), filozofii îi reamintesc
omului că nu poate trăi fără bucurie, că doar
acolo unde este bucurie triumfă viaţa… Şi au mers cu ştiinţa
lor chiar mai departe, până la limita misterului, învăţându-ne
că bucuria se revelează ca adevărul fiinţei noastre,
pulsul fiinţei noastre, criteriul adevărului şi, în final,
că bucuria şi adevărul sunt totuna !
Tot Bucuria este cea care îi face pe poeţi să cânte şi
doar datorită ei este arta lor este un cântec. Paul Claudel îşi
cântărea bine cuvintele, ca întotdeauna, când scria: În afara
bucuriei nu există decât neantul, şi a crede în neant, înseamnă
a te autodistruge, a te instala într-o invertire spirituală şi
a voi să trăieşti împotriva tainei vieţii!
Astfel spiritul uman a putut să sape în adânc şi anumiţi
artişti au ştiut să ne conducă în focul experienţei;
nu are muzica puterea de a ne înflăcăra, de a ne încânta întreaga
fiinţă până la a ne face să dansăm de bucurie?
Dar nici filosofii şi nici artiştii nu ne pot spune „pentru
ce” toate acestea: care este numele bucuriei , are ea o faţă?
A fost nevoie de profeţi, de aceste „difuzoare” ale lui Dumnezeu,
pentru a ne revela izvorul oricărei bucurii, de ce a fost făcut
omul, de unde vine şi unde merge:
Iar eu mă voi veseli de Domnul! (Ps. 103, 35)
Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm
lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru! (Ps. 94,1)
Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul…de
faţa Domnului, că vine…! (Ps. 95, 11-12)
Cu adevărat:
Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi
voi ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci
peste voi. Tu vei înmulţi poporul şi vei spori bucuria lui.
El se va veseli înaintea Ta, cum se bucură oamenii în timpul
secerişului şi se veselesc la împărţirea prăzilor…
Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a
cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă
numele lui: Înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor,
Domn al Păcii, Părinte al veacului ce va să fie… şi
cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce. Şi vor
veni în Sion cu chiote de bucurie şi veselia cea veşnică
va încununa capul lor. Lauda şi bucuria şi veselia îi vor ajunge
pe aceştia şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea…
Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina
ta şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată,
întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele; iar peste
tine răsare Domnul şi slava Lui străluceşte peste
tine… (Is 9:1-5, 35:10, 60:1-2)
Puţini sunt cei care citesc şi recitesc aceste texte de o nemaiauzită
bucurie. Ar trebui să le ştim pe de rost, să le ştim
rostul cu inima. E dătător de viaţă să bei permanent
din aceste izvoare de apă vie, pentru ca această apă să
devină sângele nostru şi să ne însufleţească
din chiar substanţa vieţii noastre. Cine spune Tradiţie
spune Transmitere: aşa cum izvorul în întregime se transmite râului,
asemenea şi Dumnezeu se transmite omului pe care nu încetează
să-l provoace la viaţă şi să-l creeze. Or, această
transmitere este înainte de toate experienţa unei bucurii de nedescris!
Căci DUMNEZEU ESTE BUCURIE. Pentru aceasta, misticii din Orient şi
din Occident au putut spune mereu: „Află bucuria şi Il vei
afla pe Dumnezeu”. Aşadar, ce pierde bucuria se află în
rătăcire, nu mai are nici Cale, nici ţintă pentru
că nu mai are izvor. Aşa că nu mai e de mirare că
în mod universal s-a ajuns la convingerea că autenticitatea vieţii
spirituale se măsoară după gradul de bucurie care ne locuieşte!
Şi, de vreme ce Dumnezeu este bucurie, această concluzie nu
este decât o simplă şi inevitabilă coerenţă…
De altminteri, chiar ateii cei mai înveteraţi, au considerat acest
lucru ca evidenţă: Dacă Dumnezeu ar exista, nu L-aş
putea concepe decât ca pe un Dumnezeu dansând, spunea Nietzsche.
Descoperim uimitoarea frumusete
a vietii, iubind-o
Vedem aşadar, că Bucuria este urzeala de dedesubt
a întregii Biblii, este o „Bună Vestire” încă de la origini
şi va purta explicit titlul de Evanghelie (”bună vestire”),
când va izbucni în toată plinătatea ei prin venirea lui Mesia,
Cel ce este însăşi Faţa bucuriei.
Şi, când citim în Vechiul Testament textele, aparent lipsite de importanţă,
care arată cât de mult iubeşte omul viaţa, ar trebui să
înţelegem şi să nu mai uităm niciodată, că
despre această veste, sau Prezenţă îmbucurătoare este
vorba. Pentru Evreu, adevărata înţelepciune este, înainte de
toate, să guste viaţa aşa cum este: A-ţi iubi viaţa
înseamnă a-ţi iubi propria fericire (parafr. Sir.4, 12). Astfel,
viaţa simplă de zi cu zi conţine deja totul, fie că
este vorba de bucuria secerişului, relatată atât de des din
cauza înaltei sale semnificaţii ca şi cea a culesului viei,
la fel de des întâlnită, sau de bucuria dragostei împărtăşite
cu femeia iubită, sau de venirea pe lume a copiilor, până la
plăcerea de a bea vin care veseleşte inima omului (Ps
103,16). Nu există experienţă umană lipsită de
importanţă şi nici un eveniment care să nu merite
să fie trăit cu intensitatea care atinge taina bucuriei ce
se întrevede în spatele oricărei clipe.
În felul acesta totul este epifanie, manifestare a unei Prezenţe
iubitoare pentru inima trează. Şi încă infinit mai mult
pentru că, ceea ce dă adevărata valoare acestei vieţi
este faptul că ea este un Dar de la Cel Ce o locuieşte.
In realitate Prezenţa şi Darul se confundă: Dumnezeu
Se dăruieşte pe Sine Însuşi prin tot ce ni se întâmplă.
Poporul lui Israel o ştie foarte bine: dacă un om
mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma
muncii lui, aceasta este un dar de la Dumnezeu (Ecl. 3,13).
Numai că, atunci când Dumnezeu Se dăruieşte, n-o face niciodată
în mod pasiv: este o Prezenţă creatoare, dătătoare
de viaţă, care-l solicită pe om şi nu încetează
să-l elibereze, să-l pună pe calea împlinirii de sine.
Israel nu se înşeală: Domnul este Cel ce-i aduce înapoi pe
captivii din Sion şi El este Cel ce întotdeauna
ne umple gura de bucurie şi limba noastră de veselie
(Ps. 125, 2) fie în simplitatea ascunsă în căuşul cotidianului,
fie în marile eliberări istorice ale poporului. În această bucurie
nebună se găseşte inima Bibliei, direcţia sa profundă,
până când, într-o zi, explodează în chiar venirea Eliberatorului,
Mesia Care, încă de la început se descoperă pe Sine şi
misiunea sa ca fiind Cel trimis pentru ca orbii să-şi capete
vederea, şi şchiopii să umble, leproşii să fie
curăţiţi, surzii să audă şi morţii
să învieze şi să binevestească săracilor
(cf. Mt. 11,5). Daca Iisus reia aici chiar termenii folosiţi de proorocul
Isaia (35, 5), este pentru voieşte să aducă la vedere lucrarea
de eliberare a omului, mereu prezentă în istorie şi acum ajunsă,
în Persoana Sa, la desăvârşire. Psalmii, pentru că sunt
pâinea noastră cea de fiecare zi, ne ajută să asimilăm
această Realitate a întregii realităţi şi s-o gravăm
pentru totdeauna în adâncul inimii noastre: Domnul face judecată
celor năpăstuiţi, dă hrană celor flămânzi,
dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, îndreaptă pe cei gârboviţi,
înţelepţeşte orbii, … îi vindecă pe cei zdrobiţi
cu inima şi leagă rănile lor… (Ps 145, 7-8; 146, 3)
Datorită acestei bucurii şi pentru a intra în armonie cu ea,
Psalmii pot fi cântaţi întotdeauna, chiar şi cu „inima zdrobită”…
Numai o exclamare plină de bucurie şi uimire poate da câmp liber
celor ce ni se întâmplă şi ne permite să vedem adâncurile
apei vieţii noastre şi nu doar vâltorile de la suprafaţa
ei. Uneori, vâltoarea e atât de mare încât, pentru a ne reaminti Esenţialul
în mijlocul furtunii, avem nevoie de cuvintele Duhului Sfânt, rostite
prin gura Psalmistului şi de bucuria poporului Său adunat în
El…
A transforma viata într-o
vesnică nuntă
Bucuria poate fi cu adevărat permanentă pentru
că emană dintr-o Prezenţă nupţială fiind
vorba de bucuria Logodirii, a Alianţei: iubirea nebuna a lui Dumnezeu
este iubirea unui Mire. El este prezent în toate, şi nu numai în
natură, ci şi în întreg spaţiul, în aerul pe care-l respirăm,
în timp şi înlăuntrul evenimentului pe care îl vehiculează,
în orice situaţie, în istorioara banală şi nesemnificativă,
în urzeala sa discretă până la filigran…, prin toate Dumnezeu
îl caută pe om precum Logodnicul îşi caută iubita şi,
aşa cum ne dovedeşte întreaga Cântare a Cântărilor, El
voieşte să facă din viaţa omului chiar locul acestei
Logodiri. Da, din viaţa cea mai concretă şi mai realistă,
poate chiar „profană” în ochii noştri păgâni, Dumnezeu
vrea să facă o comuniune cu El. Este deja împărăţia
cerurilor despre care Însuşi Iisus spune ca este ca nunta! (Matei
22,2) Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec V) a arătat admirabil
cum omul care se lasă cucerit (Ieremia 20,7) şi acceptă
să intre într-o reciprocitate iubitoare cu Dumnezeu, devine cu adevărat
preotul unei „Liturghii Cosmice”. Clipă de clipă, acolo unde
se află, omul primeşte lumea din mâinile lui Dumnezeu şi,
cu o nemărginită recunoştinţă, iarăşi
I-o oferă. Această recunoştinţă este esenţa
iubirii, este o atitudine de neîncetată mulţumire care-i transformă
viaţa într-o Viaţă în Dumnezeu, în comuniune. Părintele
Schmemann spune că cea dintâi definiţie a omului, definiţia
lui fundamentală, se găseşte sacerdoţiul preoţiei.
Ca preot, omul stă drept în picioare în centrul lumii şi-i conferă
unitatea binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru toate darurile Sale şi
mulţumindu-I că este totul în toate. Pierzând această viaţă
euharistică, omul a pierdut însăşi viaţa Vieţii
şi puterea de a-şi transforma viaţa în Viaţă
prin doxologie. Încetând să fie preotul lumii, a devenit sclavul
acesteia şi nu încetează să se împărtăşească
de moarte printr-o viaţă moartă, pentru că e goală
de Dumnezeu (cf. Al. Schmemann, „Pour la vie du monde”).
Dar Israel nu conteneşte, în cumplita sa decădere, să
strige dintru adâncuri către Dumnezeu (Ps. 129, 1) nădăjduind
mereu că, într-o bună zi, Domnul va înlătura moartea pe
vecie, va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va
îndepărta ocara poporului Său (Isaia 25,8). Astfel, deşi
e conştient de trădările şi infidelităţile
sale faţă de Dumnezeu, sufletul evreu nu încetează să
suspine, în taină, după Slava Domnului său:
Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de dimineaţă,
însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,
în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă
. Ps. 62, 1-3).
Intr-adevăr, cum spune Isus Sirah: Şi cine se va sătura
văzând Slava Lui? (42, 32) Aşadar cultul de la Templu era
mereu prezent ca să înteţească flacăra şi să-l
repună pe om în adevărata sa tonalitate. Acolo, în acele explozii
de bucurie liturgică, când izbucnea entuziasmul întregului popor
pentru Dumnezeul său, fiecare putea fi reînnoit şi putea să-şi
reîmprospăteze memoria slăbită. Aici, în această dimensiune
comunitară a fericirii, se năştea conştiinţa
plenitudinii de viţă. Singur, omul poate fi victima propriilor
sentimente, dar când aparţine unei tradiţii ce poartă în
ea eliberarea, eliberarea prin bucurie, acest lucru nu mai este cu putinţă.
Nu te poţi bucura decât laolaltă cu toţi, pentru că
numai poporul în întregul său este păstrătorul unei extraordinare
Făgăduinţe.
Această Făgăduinţă face să-i să bată
inima lui Israel, pentru că în această inimă sălăşluieşte
dorul lui de nestins, dor care face din timp, din fiecare clipă chiar,
semnul unei Veniri în desfăşurare. Slava lui Dumnezeu, Prezenţa
Sa, care sălăşluieşte înlăuntrul oricărui
lucru şi a oricărui eveniment, Îşi va arăta, cu adevărat,
faţa Sa. Cel ce nu încetează să-l elibereze pe om, Care
deja îl urmează ca umbra păzindu-l ziua şi noaptea, ca
nicicând să nu se clatine piciorul sau (Ps. 120, 3), Acela Se
va arăta curând cu faţa descoperită, în Ziua cea mare,
ziua de lumină (Am. 5:18) şi la plinirea vremii (Galateni 4,4;
Efeseni 1,10). Această nădejde a fericirii mesianice stă,
în realitate, la baza experienţei oricărei bucurii a poporului
evreu. Bucuria simplă din cotidian valorează, bineînţeles,
şi prin ea însăşi, căci este Prezenţă reală,
deplină, dar, în acelaşi timp, şi aceasta o decuplează
de la cotidian, ea deschide spre nemărginirea unei aşteptări,
anunţând o radicală noutate pentru că, oricât de minunată
ar fi, nu este decât Sămânţa (Ier 23:5) lucrurilor noi şi
a minunilor inimaginabile care vor fi (Isaia 48:6). Poemul de bucurie
a profetului Sofonie(Ţefania) vibrează în sângele oricărui
evreu de bun neam: Bucură-te, fiică a Sionului, saltă
de veselie Israele, veseleşte-te şi te bucură din toată
inima… Domnul, Împăratul lui Israel este în mijlocul tău… El
se va bucura foarte de tine, şi în dragostea Lui va tresălta
şi va cânta de bucurie pentru tine… (Sofonie 3, 14-17). Este
o bucurie fără margini, infinită, căci în ea germinează
eliberarea întregii omeniri, al cărei leagăn este Israel. Mesia
Se va naşte în Israel, dar pentru a aduce astfel eliberare fiecărui
om. Nu poţi fi fericit decât împreună şi această bucurie
nu va fi desăvârşită şi definitivă decât atunci
când Hristos va fi cuceri tot ce o ameninţă fără încetare:
războiul, violenţa, răul sub toate formele lui, boala,
suferinţa, moartea (Isaia 25,8). El va umple tot pământul de
marea pace mesianică vestită de profetul Isaia (11, 1-16) şi
din adâncul bucuriei sale fiecare om se va auzi zicând: Domnul
este pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău
este slava ta (cf. Isaia 60,19). Va fi o bucurie fără nici
o umbră şi va stăpâni peste adunare cea mare a tuturor
oamenilor invitaţi la acest Nou Legământ.
Bucuria: primul si ultimul cuvânt
din Evanghelie
Cu venirea Mântuitorului, istoria lumii se răstoarnă
pentru totdeauna din tenebre în lumină şi bucurie. Întruparea
lui Dumnezeu în Iisus Hristos este chiar timpul care se împlineşte
şi intră în plinătatea sa, creaţia ajunge la desăvârşire,
pământul-mamă însărcinat de milenii Îl naşte acum
pe Dumnezeu în persoană, pe Emanuel care înseamnă „Dumnezeu
cu noi”. Această Bucurie de nedescris este împlinirea tuturor Scripturilor
şi a tuturor vechilor profeţii. Mai mult, acest eveniment este
în însăşi inima aventurii întregului cosmos. Expansiunea galaxiilor,
naşterea şi reuşita vieţii pe planeta noastră,
apariţia şi istoria omului, totul converge spre această
clipă, căci toate prin El s-au făcut, prin El, Cuvântul
lui Dumnezeu …. De atunci, până şi cei mai antireligioşi
oameni numără zilele şi secolele începând cu unică
dată ce împarte istoria în două: „Înainte de Hristos” şi
„După Hristos”. În El, Absolutul S-a făcut faţă, realitatea
fundamentală Şi-a descoperit numele Său în Iisus Hristos:
DUMNEZEU ESTE BUCURIE! Înţelegem astfel de ce bucuria este primul
şi ultimul cuvânt al Evangheliei Sale. Îndată ce Îngerul Domnului
aduce păstorilor Vestea cea Bună a naşterii lui Hristos,
le spune: iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care
va fi pentru tot poporul (Luca 2,10). Aşa începe şi tot aşa
se termină viaţa pământească a lui Hristos căci,
pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat
la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie
mare (Luca 24, 51-52).
Ucenicii s-au întors la Ierusalim pentru a se pregăti de misiune,
căci, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt îi va trimite să fie
martorii acestei bucurii până la marginea pământului (Fapte
1, 8). La Înălţare, Hristos S-a făcut nevăzut în Palestina
pentru că de acum este prezent pretutindeni, în inima fiecărui
om şi a întregii istorii până la sfârşitul veacului (Matei
28, 20). Cum spunea Sfântul Grigorie de Nazianz (sec IV): Cel Ce este
una cu Tatăl dup fire, Se face una după fire cu oamenii, ca
şi noi să devenim ceea ce este El. Aşadar, Bucuria care
este Dumnezeu a devenit prin Hristos propria noastră fire! Sfântul
Apostol Pavel face din acest adevăr o adevărată urzeală
a întregii sale propovăduiri:
Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită,
Slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă
ca de la Duhul Domnului…fiindcă Dumnezeu… a strălucit în inimile
noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei
lui Dumnezeu de pe faţa lui Hristos<. (cf. 2Co 3,18, 4,6).
Urmând unor Părinţi ai deşertului, ar trebui ca şi
noi, să trăim ani întregi doar cu un Cuvânt ca acesta pentru
ca Focul Celui Înviat să se aprindă şi în noi. „Ucenicul
lui Hristos este o fiinţă literalmente mistuită de bucuria
pascală care, de acum, este farul existenţei sale, tonul corect
al întregii sale vieţi”, spune Evdokimov. „Mielul înviat iradiază
toate lucrurile, chiar şi cratiţele scânteiază de o stranie
lumină pentru cel ce ştie să le privească…”
Fără această bucurie, creştinismul, ca atare, ar fi
inexplicabil iar Biserica inutilă. Eu pot, în fiecare clipă,
să mărturisesc sau sã trădez Iubirea, după
cum voi avea sau nu Bucuria. Iată de ce le cere Iisus ucenicilor
Săi să se bucure de această Bucurie mare… Puţini creştini
ştiu că şi aceasta este o poruncă: ca bucuria Mea
să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină!
(Ioan 15, 11)
Mai mult decât aceasta, nu există sfinţenie fără bucurie.
Cu adevărat, bucuria este testul care ne dovedeşte că suntem
pe Cale: Bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă…!,
ne cere Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 13,11), şi insistă mereu
repetând: Bucuraţi-vă pururi întru Domnul. Şi iarăşi
zic: Bucuraţi-vă! Motivul: Domnul este aproape! (Filip.
4, 4-5)
Bucuria noastră se întemeiază în unicul şi bulversantul
fapt că Dumnezeu există şi a venit la noi, în intimitatea
noastră. Dumnezeu este, şi aceasta este de ajuns. A te bucura
deplin de ceea ce El este şi a-I mulţumi pentru aceasta în toată
clipa şi în tot locul, înseamnă să pui începutul celei
mai înalte lucrări, cea mai opusă egoismului, lepădarea
de sine. Aceasta înseamnă să intri în lepădarea totală,
ca a Celui ce S-a golit pe Sine născându-Se în iesle şi să
nu mai vezi decât splendoarea slavei lui Iisus. Frumuseţea Lui ne
transformă…
Acest articol a fost publicat în revista Le Chemin,
nr. 29, 1995.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.centre-bethanie.org.
Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann
Salt la inceputul paginii |
|
