[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 




Debordez de bucurie

Parintele Alphonse Goettmann

« Debordez de bucurie
în mijlocul tuturor necazurilor mele  »

Pentru listare economica apasati aiciListare

Bucuria ne-fericita
Bucuria un foc arzator
Cunoasterea lui Hristos: nasterea bucuriei
La izvorul oricarei bucurii
Singura mare nefericire a omului

Omenirea fără Dumnezeu a căutat culmile înţelepciunii din totdeauna. De la Socrate, modelul însuşi al înţelepciunii, la Budha, acest Himalaya al impasibilităţii, din Orient până în Occident, se ştie că s-a ajuns la ea atunci când bucuria devine de netulburat şi când nimic, nici o circumstanţă exterioară n-ar putea să o răpească sau să o prejudicieze. A fi bolnav şi fericit, în pericol şi fericit, pe moarte şi fericit, discreditat şi fericit, spunea Epictet şi toţi stoicii(sec I). În bucuria perfectă suntem fără duşmani în această lume a inamiciţiei, frază celebră a lui Budha, care exprimă bine Calea sa extraordinară, împinsă într-un mod atât de enigmatic până în pragul tainei.

Bucuria ne-fericită

Cel înţelept este invulnerabil, astfel este umplut de o bucurie pe care nimic nu o mai poate tulbura. Dar care este această bucurie care îl locuieşte? Experienţa însăşi a misterului pe care pare a-l fi atins, îl împinge si îl plonjează într-o aşteptare nedefinită. Nostalgia cea mai inefabilă se degajă din surâsul lui Budha şi din gestul lui Socrate bând cucuta… Iarnă a speranţei, căci inima omului nu poate ajunge la plenitudine fără întâlnirea definitivă, care este chipul lui Hristos, adevăratul chip al oricărei bucurii. De aceea bucuria înţelepţilor, ca de altfel toate bucuriile noastre ale tuturor, oricare ar fi gradul lor umil de împlinire, sunt această prezenţă voalată a lui Hristos, fie că o ştim, fie că nu.

 Astfel putem vedea venirea lui Hristos la lucru, deschizându-şi drum spre om prin toate bucuriile lui. Ele sunt toate un anunţ al venirii Sale. Dar plenitudinea nu se realizează decât faţă către faţă. Dacă bucuria este numai un sentiment, atunci la ce bun? Această „ nefericire ” inerentă bucuriei înţelepţilor, nu se rezolvă decât prin întâlnirea bucuriei ca Persoană, ea este Cineva şi omul, fiecare dintre noi; nu se poate realiza decât în relaţie cu El, intrând în bucuria Lui: Intră în bucuria Stăpânului tău, spune Hristos (Mt 25,21). În aceasta rezidă noutatea fantastică a creştinismului pe care nu putea să o bănuiască nici un înţelept al omenirii si pentru care bucuria, cu toate acestea, era vestitorul inconştient, si pentru care fiecare din bucuriile noastre astăzi încă este purtătoare.

De aceea Isus le cere ucenicilor săi să se bucure cu o mare bucurie ale cărei motive sunt dincolo de om, pentru simplul fapt că Dumnezeu există. Tocmai în această bucurie pură a iubirii dezinteresate, oferită total şi fără rezerve, se află salvarea omenirii  [1]. Dumnezeu îmi este mai intim decât eu însumi, pentru că în Isus Hristos, El s-a unit cu trupul şi sângele meu şi, coborând în tenebrele şi moartea mea,  m-a iluminat prin bucuria învierii Sale. Aici este salvarea mea, eliberarea mea definitivă. Dar acum e vorba de a trăi aceasta plenar în fiecare clipă. In această unică realitate se găseşte propovăduirea primilor apostoli, ea este nucleul mesajului lor, ceea ce se numeşte " kérygme "; ei nu aveau nimic altceva de anunţat până la marginile pământului (Fapte 1,8), dar tocmai în jurul acestui nucleu bascula istoria umanităţii şi viaţa fiecăruia dintre noi.

Bucuria: un foc arzător

Sfântul Pavel este martorul cel mai fabulos al acestei gigantice aventuri. Când, pe drumul Damascului, el cade de pe calul său la vederea frumuseţii minunate a lui Hristos înviat, se petrece înfiorarea totală a întregii lui fiinţe. Pavel înţelege dintr-o dată, prin experienţă, că nu mai există, de acum înainte, altă bucurie pentru el şi că viaţa sa nu va avea alt sens de acum decât acela de a anunţa această veste bună tuturor. Până la sfârşitul zilelor lui, martirajul său la Roma, el va parcurge tot bazinul mediteranean pentru a proclama peste tot această Evanghelie a bucuriei lui care nu este alta decât Hristos în persoană.

Toate comunităţile pe care le fondează, adică Biserica, sunt clădite pe această Bucurie. Nimic nu-l va putea opri în pasiunea lui unică, nici închisoarea unde petrece numeroase sejururi, nici supliciile de toate felurile care i se aplică, nici pericolele fără număr pe drumurile şi mările vremii sale, nici suferinţele, nici moartea pe lângă care a trecut de multe ori; chiar când se crede devenit lepădătura lumii şi rebut universal, bucuria lui nu face decât să se fortifice  şi să ilumineze existenţa sa, oricare ar fi teribilele necazuri adesea. Pentru el Hristos a înviat şi nimic altceva nu va mai avea ultimul cuvânt; orice rău este învins definitiv: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos ? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia ? In toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit ! Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterea, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu manifestată  în Hristos Isus, Domnul nostru! (Rom 8,35-39)

Tocmai prin această energie plină de putere care îl face să trăiască pe el însuşi, Sfântul Pavel naşte Bisericile. Ele sunt locul unde orice om poate, la rândul lui, să experimenteze bucuria unei eliberări radicale, darul gratuit pe care Dumnezeu vrea să-l facă fiecăruia., la fel ca şi lui Pavel, de o noutate absolută. Pentru cel care acceptă să cadă de pe calul lui şi să-şi lase toţi dumnezeii falşi fără bucurie, există un înainte şi un după: întreaga sa viaţă se organizează în jurul acestei unice experienţe. Nu mai există, pentru el, posibilitate de bucurie în afara  acestei taine a Evangheliei: Astfel deci, nimeni să nu se fălească dar cu oameni; căci totul este al vostru… iar voi sunteţi ai lui Hristos şi Hristos este al lui Dumnezeu (1Co 3,21).

In timp ce omul, atât timp cât nu este convertit în profunzime, se dedă la o mulţime de lucruri, dependent şi înlănţuit, adevăratul discipol este liber de toate, el aparţine numai lui Hristos: nu există bucurie superioară acesteia; la această slavă este chemat fiecare (2 Tes 2,14), ea face din el, ca şi din comunităţi, cămine de lumină unde ei strălucesc pentru lume, în sânul unei generaţii ticăloase şi stricate. (Fil. 2,15)

Această bucurie este un foc arzător în inima Sfântului Pavel (2 Cor 11,29) şi nu încetează s-o extindă, asemenea focului, căci dragostea lui Hristos îl obligă (2 Cor 5,14). Pavel ,renaşte” când focul acesta se aprinde : Cum am putea noi să mulţumim lui Dumnezeu îndeajuns pentru toată bucuria cu care vă bucuraţi înaintea lui Dumnezeu ? (1Tes 3,8-9). Sfântul Pavel este îmbătat de bucuria lui Hristos care îl umple, iar când reuşeşte să o comunice altora, atunci ea este deplină: Faceţi-mi bucuria deplină prin acordul sentimentelor voastre: aveţi aceeaşi dragoste, un singur suflet, un singur simţământ… Aveţi în voi aceleaşi simţăminte care erau şi în Hristos Isus.(Fil 2, 2-5). Aceasta merge atât de departe încât bucuria altora primează faţă de a sa şi devine, pentru el, criteriul oricărei bucurii: cea mai rea dintre nenorociri care ar fi putut să i se întâmple lui Pavel ar fi fost să fie despărţit de Hristos, ei bine, el preferă aceasta numai ca fraţii lui să descopere, ei înşişi, pe Hristos. (Rom 9,3) Nebunie a iubirii celei mai gratuite care exprimă calitatea insondabilă a bucuriei sale…

Cunoaşterea lui Hristos: naşterea bucuriei

Ne găsim aici pe culmea la care poate tinde o fiinţă omenească.  Totul se întemeiază pe aceste trei cuvinte ale Sfântului Pavel: Cunoaşterea lui Hristos ! Acesta este binele suprem şi nimic nu poate subzista alături de aceasta… Ar trebui să citim şi să recitim aceste fraze ale epistolei către Filipeni care conţin chintesenţa oricărei bucurii imaginabile, ar trebui  să le păstrăm asupra noastră, să le citim şi să le recitim, să le scriem, pentru ca ele să devină litere de foc în inima noastră, să le imprimăm suflului nostru până când vor pătrunde în memoria ursuză a celulelor noastre iar, într-o bună zi, se va  produce o deschidere şi primele roade vor ieşi, dintr-o dată, la iveală:

Toate aceste avantaje le-am considerat ca un dezavantaj din cauza lui Hristos. Ba mai mult, de acum înainte consider totul ca un dezavantaj din cauza superiorităţii cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Din cauza Lui, am acceptat să pierd totul, le consider toate ca pe un gunoi, pentru ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El. Să-L cunosc pe El, cu puterea învierii Lui şi comuniunea cu suferinţele Lui, să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung, dacă voi putea, la învierea dintre cei morţi…Imi continui alergarea căutând să-l apuc,  întrucât si eu am fost apucat de Hristos.(Fil 3,7-12)

Această cunoaştere a lui Hristos fundamentează viaţa şi moartea oricărui creştin. Aici se găseşte de altfel sensul botezului său: cunoaşterea este o nouă naştere în Hristos, inaugurată prin această taină şi aprofundată fără încetare de-a lungul întregii vieţi : de acum înainte, a trăi este Hristos (Fil 1,21). Mai mult, nu există nici o limită pentru această cunoaştere care se deschide spre „dincolo”-ul existenţei noastre, unde vom fi pentru totdeauna cu Domnul (1 Tes 4,17). Or această bucurie definitivă şi plenară, a cărei splendoare nimic n-o poate măsura, nu este decât un avans  îndepărtat, aşadar vag şi fără consistenţă încă, dar care iradiază chiar acum existenţa noastră şi o modifică în întregime.

De la venirea lui Hristos în istorie, fiecare clipă se deschide spre o transcendenţă locuită, viaţa veşnică a început deja, împărăţia cerurilor este în noi (Lc 17,21). De atunci totul ar trebui să fie impregnat  de această formidabilă Realitate şi comportamentul unui creştin n-ar trebui să se poată explica decât prin aceasta! Altfel, el este ca şi ceilalţi oameni care nu au această nădejde (1Tes 4,11). Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală şi corporală, la slava lui Hristos înviat. Domnul schimbă trupul nostru smerit pentru a-l conforma trupului său de slavă (Fil 3,21): nu mai există deci nici un gest care să nu poată mărturisi aceasta; un gest conştient străluceşte de această Prezenţă; numai în Hristos, într-adevăr, avem mişcarea, fiinţa şi viaţa. (Fapte 17,28)

Dar pentru a intra în această bucurie desăvârşită, trebuie bineînţeles  să facem ucenicia ei. Această cale este Hristos însuşi, El traversează patima şi moartea. Ceea ce îl motivează pe ucenic este Hristos, nu bucuria, altfel toată viaţa lui nu ar fi decât o impostură! A alege bucuria, înseamnă să te alegi pe tine însuţi şi să hrăneşti o subtilă autogratificare… A-L alege pe Hristos înseamnă a intra cu El într-o relaţie necondiţională în care eu îmi risc viaţa în întregime, oferind-o bunei Lui voiri. Cum această alegere este întotdeauna ambiguă din cauza condiţiei umane, ea trebuie să treacă prin focul încercării, aşa cum metalul este purificat pentru a deveni aur. A-L urma pe Hristos şi a te identifica cu El, înseamnă deci şi comuniune cu Hristos crucificat, înseamnă a accepta să fii, ca şi El, persecutat, defăimat, condamnat la moarte şi să iubeşti, în pofida a toate acestea, pe toţi cei care ne urăsc aşa, duşmanii noştri… Viaţa ne ridiculizează în fiecare zi, în mii de feluri, dar, acceptând-o aşa cum este, din cauza lui Hristos, mai mult: împărtăşindu-ne ei  pe deplin, ne împărtăşim cu Hristos, care se găseşte în ea. Împărtăşindu-ne suferinţelor lui Hristos prin cele ale noastre, înseamnă să facem suprema cunoaştere, bucurie uimitoare dincolo de orice şi aceasta chiar în mijlocul condiţiei noastre celei  mai tragice:

Suntem nebuni din cauza lui Hristos… În foamete, în sete, în lipsă de îmbrăcăminte, maltrataţi şi alungaţi; suntem epuizaţi muncind cu mâinile noastre. Suntem insultaţi şi binecuvântăm,  persecutaţi şi îndurăm, calomniaţi şi  consolăm (pe alţii). Am devenit ca şi gunoiul acestei lumi… Purtăm totdeauna şi peste tot în trupul nostru suferinţele morţii lui Hristos, pentru ca şi viaţa lui Hristos să se arate în trupurile  noastre… Suntem consideraţi trişti, noi care suntem totdeauna bucuroşi. (1 Cor 4, 9-13; 2 Cor 4,10; 6,10).

La sursa oricărei bucurii

Totul se găseşte pentru sfântul Pavel în această expresie: din cauza lui Hristos. Din cauza Lui, nu există încercare, sau suferinţă care să nu fie preschimbată. Găsindu-L pe El în inima suferinţei, suferinţa însăşi devine agreabilă, chiar şi până la moarte. O, moarte, unde îţi este boldul ?(1 Cor 15,55).  Nu mai există obstacol deci în calea bucuriei: din cauza lui Hristos şi prin El, bucuria este posibilă în orice timp şi orice loc (Ef 5,20). Aceasta explică de ce sfântulPavel vorbeşte întotdeauna despre suferinţă într-un mod pozitiv, ca despre locul unei înalte experienţe:Pentru mine, să nu mă laud niciodată cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos. (Gal 6,14)
Îmi găsesc bucuria în suferinţele pe care le îndur pentru voi
(Col 1,24) Filipenilor, Pavel le spune că este un har care v-a fost dat, să suferiţi pentru Hristos. (Fil 1,29)>

Suferinţa nu este niciodată căutată pentru ea însăşi, dar când ea este prezentă, departe de a elimina bucuria, ea o fortifică mai mult, căci nicăieri Hristos nu ni se oferă atât de mult ca în comuniunea crucii Sale; acolo El ne face să intrăm în intimitatea Sa pentru care nu există cuvinte s-o exprime… Suferinţa vorbeşte în tăcere şi mărturiseşte despre apartenenţa noastră secretă la Hristos: Eu port în trup semnele lui Iisus. (Gal 6,17)

Omul care are această Cale devine o făptură nouă într-o lume transfigurată (2 Cor 5,17). El este altoit  pe Hristos mort şi înviat (Rom 6,5) şi nu-şi mai aparţine sieşi. Izvorul bucuriei lui este această Înviere a Domnului său de unde se primeşte pe sine în fiecare clipă pentru o cu totul altă viaţă: Dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, spune sfântul Pavel , ci Hristos trăieşte în mine. (Gal 2,20) Tocmai această bucurie, a străfundurilor fiinţei lui, vrea Pavel să o împartă cu toţi oamenii, acesta este miezul incandescent al Evangheliei sale: Călcaţi pe urmele mele.(1 Cor 4,16)

Astfel, configurat la Hristos printr-o comuniune atât de intimă, ucenicul se împărtăşeşte de bucuria lui Hristos însuşi: intimitatea Sa proprie cu Tatăl! Hristos vrea să ne introducă în această relaţie inexprimabilă  în care vom deveni împreună cu El fii înfiaţi (Ef. 1,5) A fi fii înseamnă, pentru noi, să fim născuţi de către Bucuria care este Tatăl în persoană şi care îl naste veşnic pe Hristos. Acolo se află Sursa noastră de viaţă şi această Sursă se găseşte în spatele oricărei vieţi, clipă de clipă, în cotidianul nostru. Iată de ce atitudinea fundamentală a unui fiu care vrea să se primească de la Tatăl este aceea a unei ascultări constante: el îşi concentrează atenţia întregii fiinţe asupra clipei prezente şi primeşte viaţa aşa cum vine ea, pentru a fi în comuniune totală cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum Hristos ne-a învăţat prin propria sa viaţă. Calitatea şi profunzimea bucuriei noastre este în proporţie directă cu această supunere care este ofranda absolută a vieţii noastre lui Dumnezeu.

Aceasta, ne-ar fi, totuşi imposibil, daca n-am fi asistaţi de puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care ni-L face prezent pe Hristos şi ne deschide spre Tatăl, prin El (Duhul) aşadar se comunică bucuria oamenilor. Iar o viaţă „spirituală”, adică prin Duhul Sfânt, se caracterizează prin bucurie, ea este marele semn al Prezenţei Lui (Gal 5,22). Semn pentru noi înşine şi pentru alţii, mărturie a unei vieţi autentice şi care îi însufleţeşte pe cei care intră în contact cu ea. Cu adevărat omul nu caută decât bucuria şi, tocmai prin aceasta, reconciliază Dumnezeu lumea. De aceea când o adunare întreagă se întruneşte pentru a celebra această bucurie într-o sărbătoare comună, ea este semn  pentru toată omenirea, plămădeala  unei creaţii noi la care sunt chemaţi toţi oamenii (Ef. 1,1-15). Iată vocaţia Bisericii !

Biserica-comunitate a lui Hristos şi a Duhului trăieşte o asemenea celebrare, ea este unică în sânul omenirii, căci numai Biserica are „capacitatea” bucuriei fără margini pentru că Duhul Sfânt nu încetează să pună în ea taina Prezenţei sale. Şi de aceea numai Biserica este capabilă să primească geamătul tuturor oamenilor (Rom 8,22), care nu-şi pot găsi refugiul decât în bucurie. Biserica este acest laborator al devenirii în altceva, ea este mama noastră care transformă suferinţa sterilă a fiecăruia: Bucură-te, stearpo care nu mai naşti, izbucneşte în strigăte de bucurie şi de veselie.  (Gal  4,26-27) Naştere fără sfârşit, căci Biserica este, pe pământ, anunţarea Ierusalimului Ceresc unde exultarea va fi la desăvârşirea ei: aceasta merge, deocamdată, din plinătate în plinătate şi se va îndrepta dincolo de tot ceea ce am putea noi concepe…(Ef 3,19-21). Mai ales, să nu ne înşelăm: Biserica nu este această Instituţie socio-politică la care judecata noastră o reduce atât de des!

Singura mare nefericire a omului

In această coerenţă nu vom fi surprinşi dacă mesajul central al sfântului Pavel, vizavi de tragicul imens al condiţiei umane, va fi de o claritate absolută: nu există decât o singură mare nefericire, aceea de a nu-L cunoaşte pe Iisus Hristos !

Pavel ne învaţă să privim toate realităţile omeneşti din acest unic punct de vedere şi să descoperim atunci cum aceasta transformă toate planurile noastre şi programele omeneşti, cum se deplasează atunci radical nivelul deciziilor noastre şi al problematicii noastre. Numai în această unică perspectivă, înrădăcinarea în Hristos înviat, poate să întrevadă omul ceva din sensul nefericirii imense ale unei omeniri fără Dumnezeu. Dar cu El şi în El orice om este chemat la fericire (Rom 4,9) şi aceasta încă de pe acum, fie în faţa morţii, fie sub loviturile violenţei care se abat asupra lui sau oricare ar fi evenimentele exterioare, viaţa creştinului este întotdeauna o viaţă împărătească, o viaţă de slavă şi nu de dezgust. Pentru Pavel, totul se află în relaţia cu Dumnezeu. Dacă ea este inexistentă, atunci omul este în „păcat”, sursa oricărei nefericiri şi a morţii însăşi (Rom 5,12).

In Hristos, din contra, omul nu se mai defineşte, conform lui Heidegger, ca fiinţă pentru moarte, ci ca fiinţă pentru viaţa definitivă şi gloria nepieritoare pentru totdeauna. Creştinul nu scapă condiţiei umane, el trăieşte, ca oricare altul, în păcat şi moarte dar, Hristos îmbrăcându-L cu Prezenţa Sa eliberatoare, i-a smuls răului puterea sa de destin. De aceea, unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult (Rom 5,20), adică bucuria.

Bucuria şi suferinţa coexistă deci în acelaşi om, precum lumina şi tenebrele (Ioan 1,4-5), dar depinde de om să lase să triumfe bucuria care îi este câştigată prin Hristos, mai mult: ca suferinţa însăşi se transforme în bucurie ! Aici, ucenicul primeşte lecţia supremă de la Maestrul lui, pentru care toată viaţa a fost pregătire în acest sens, am spus-o deja: nu există în final altă bucurie posibilă decât aceea de a se lăsa crucificat în patima şi moartea lui Hristos: este acceptarea totală a inacceptabilului cotidian, a detaliului nesemnificativ, inconvenientul obişnuit cum spune admirabil Véronique Nahoum, până la situaţiile cele mai infernale. A îmbrăţişa ceea ce ni se întâmplă, a le primi cu iubire, a ne ajusta deplin clipei, asemenea lui Hristos pe cruce, înseamnă a face să coboare lumina în cele mai întunecoase tenebre şi bucuria în mijlocul suferinţei. Această ajustare bucuroasă la situaţie, clipă de clipă, pare uneori absurdă pentru ochii noştri, nebunie şi scandal, dar înţelegerea noastră însăşi, judecata acestui veac trebuie crucificată pentru a descoperi că există o altă înţelepciune decât aceea a celor „inteligenţi” !

Ceea ce este nebunie pentru lume, iată ce a ales Dumnezeu pentru a reduce la tăcere pe cei înţelepţi … (1 Cor 1,17-31)

Numai această acceptare deplină a ceea ce ni se întâmplă şi pe care vrem să o primim de la Dumnezeu, ne eliberează de orice bucurie iluzorie şi verifică autenticitatea sentimentelor noastre… Dacă Hristos este Viaţa (Ioan 14,6), nu suntem în comuniune cu El decât fiind una cu viaţa pur şi simplu, aşa cum se prezintă ea. Adâncimea oceanului există atât în valuri şi furtuni cât şi în apele liniştite. Bucuria ucenicului nu este o evadare din condiţia tragică a existenţei omeneşti, ci comuniune cu totalitatea, cu orice apăsare a istoriei, ca loc unde se trăieşte Moartea si Învierea lui Hristos, transformare neîncetată a morţii în viaţă. Departe însă de a fi o emoţie pioasă care n-ar face decât să-l trădeze pe om şi pe Dumnezeu.

Prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu adoptă condiţia umană până în cele mai îndepărtate cotloane ale ei pentru a pune în ea bucuria Învierii cu preţul propriei sale morţi. Comuniunea omului la această bucurie se înscrie deci în aceeaşi logică, hristologică, care este o victorie asupra tuturor forţelor contrare. Bucuria este o cucerire şi deci o luptă; fără această luptă, într-adevăr, viaţa n-ar avea nici o savoare. Dar nici o clipă omul nu poate pune mâna pe ea; bucuria îi va scăpa mereu printre degete, căci  ea rămâne o taină de eternitate inepuizabilă, transcendentă oricărei experienţe religioase. Cel mai adesea, nu există bucurie decât în credinţa simplă în prezenţa Celui Înviat. Aici este exerciţiul (asceza) la cel mai înalt nivel care constă în a trăi bucuria în orice timp şi în orice loc… Iată de ce mă simt bine în slăbiciuni,în defăimări,în prigoniri şi strâmtorări îndurate pentru Hristos (2 Cor 12,10).

Independent de orice exaltare emoţională şi prea uşor euforică, noi trăim o bucurie dureroasă, cum o numesc Părinţii deşertului. Prin ea învăţăm dezbrăcarea de omul vechi (Col 3,9) care riscă mereu să se fixeze asupra bucuriei ca asupra unui bine. Bucuria necondiţională, practicată în mijlocul necazului, se numeşte iubire. Iar iubirea îşi ajunge ei însăşi: ea este. Astfel, devenit liber de bucuria însăşi,omul se naşte pentru Dumnezeu...

Acest articol a fost publicat in revista Le Chemin, nr.30, 1996.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.centre-bethanie.org.
Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.


[1] Paul Evdokimov, L’amour fou de Dieu, Seuil, p. 71-72


Salt la inceputul paginii