In memoriam Karlfried Graf Durckheim
Alphonse & Rachel Goettmann
Dragi Prieteni,
Au trecut douăzeci de ani deja…
Vrem să împărtăşim cu voi acest eveniment şi
ceea ce înseamnă el pentru noi. Graf Durckheim s-a născut
în ceruri (expr. fr. pt. „a plecat la cele veşnice”, n.t.)
La Todmoos-Rutte, în Pădurea Neagră, la 28 decembrie 1988,
la vârsta de 92 de ani. De-a lungul multor ani de căutare ardentă
şi de lucrare silenţioasă asupra sa însuşi,
el a aprins o mare lumină în acest sfârşit de secol, pentru
o umanitate în dezorientare. Durckheim a fost
un mare înţelept pentru mulţi, un părinte pentru
unii, un iniţiator pentru cei mai mulţi, un prieten de
neuitat pentru toţi cei care l-au întâlnit.
A fost exploatat în mii de feluri, a fost
însuşit, de multe ori a fost ridicat pe un piedestal sau fãcut
albie de porci, unii l-au aşezat în rândul ereticilor şi
l-au condamnat ca pe Meister Eckhart în secolul al XIII-lea, alţii
s-au lăsat lucraţi de el şi au cunoscut astfel o
nouă existenţă. Dar
el nu aparţinea nimănui şi, totuşi, îi fecunda
pe toţi… Mii de oameni au venit la Rutte, fiecare s-a
simţit recunoscut şi iubit în vocaţia lui personală,
credincios sau necredincios, urmând o tradiţie (spirituală
n.t.) sau alta iar unii, mai ales, fiecare în felul lui. Toţi
beneficiau de căldura lui şi avansau în lumina lui.
Şi totuşi, atunci când cineva putea pătrunde,
prin graţie, în arcanele credinţei lui Durckheim, atunci
această lumină devenea un soare… A fost şi cazul
nostru. Unul din momentele cele mai extraordinare pe care le-am
putut trăi în această intimitate a fost următorul.
Într-o întâlnire memorabilă faţă către faţă,
cum vom mai cunoaşte multe de-a lungul anilor, ne-a pus, pe
nepusă masă, această întrebare abruptă: „Ce
faceţi voi în timpul meditaţiei?” – „Spunem Rugăciunea
lui Iisus” am răspuns noi. Atunci, faţa i s-a luminat
de o strălucire nemaipomenită şi, după o lungă
tăcere, a spus: „Şi eu, de asemenea…!” Am rămas în
tăcere: el, fără îndoială, pentru că ne-a
arătat comoara sa ascunsă; noi, pentru că un abis
s-a deschis în profunzimile noastre şi eram literalmente cuprinşi
de ameţeală… Era la începuturile noastre. Până atunci
Durckheim era, pentru noi, un fel de monstru sacru de neatins, de
o vigoare neobişnuită, iar noi eram la sute de mii de
leghe de a bănui în el altceva decât glaciala „roată a
metamorfozei”.
Din această zi, o legătură de neclintit ne-a unit;
el ne-a dăruit ca moştenire misterul din care se hrănea
el însuşi, această realitate de
un gen straniu care îl locuia şi despre care nu vorbea niciodată
în nici una din sesiunile sau conferinţele lui, nici în cărţile
lui. Nici noi, n-am vorbit despre aceasta niciodată
în scrierile noastre. Dar acum că Graf este în viziunea Celui
pe care nu înceta să-l numească în secret, mesajul lui
poate să se desfăşoare până la această
totală revelaţie. „Fiinţa”, de care este plină
toată opera lui, nu era, pentru el, decât Iisus Christos. A
fost, totuşi, de o extremă importanţă ca el
să vorbească despre Fiinţă, pentru a lăsa
fiecăruia libertatea de a o numi. Aici se vădeşte
măreţia omului…
După o tăcere interminabilă, în care acest „mare
al Treilea” era, cu siguranţă, în mijlocul relaţiei
noastre, la modul tangibil, Durckheim, ca întotdeauna, a trecut
la fapte: numai experienţa are, pentru el, primatul şi
poate să ne verifice. A luat o foaie de hârtie şi a început
să deseneze cum evenimentul „Rugăciunea lui Iisus” trebuia
să coboare în suflu, devenind astfel însăşi substanţa
a ceea ce el numea „roata metamorfozei”!
Unul din momentele care înflăcărau cel
mai mult camera de lucru, până la fulguranţă, era
acela în care Durckheim, într-o bâlbâială inefabilă, încerca
să spună ce anume deosebea creştinismul de tradiţiile
religioase: cuvintele lui despre persoană şi iubirea care
duce la revelarea vieţii trinitare în Dumnezeu erau ca o profesiune
de credinţă pe care o smulgea din însăşi fiinţa
lui. Eram ca sub norul Duhului, la umbra giulgiului din Torino reprezentându-l
pe Christos, giulgiu aflat întotdeauna pe peretele din faţa
biroului maestrului. Dialogul devenea contemplaţie… Nu mai
era nimic de spus, intram, dincolo de cuvinte, în înfiorarea a
ceea ce constituie urzeala subiacentă a întregii metafizici
a lui Durckheim: dimensiunea trinitară a tuturor lucrurilor.
„Nimic nu există în afara Trinităţii”,
spunea el, scandând tăcerea prin repetările lente şi
succesive… Impresionaţi de lumina unei asemenea credinţe,
i-am oferit, cu ocazia următoarei întâlniri, icoana Sfintei
Treimi a lui Andrei Rubliov, unul din marile vârfuri ale artei ortodoxe.
Şi-a apropiat-o mult de ochii lui, ne mai văzând aproape
deloc, a contemplat-o totuşi îndelung, apoi a murmurat: „Este
preferata mea…” Şi a aşezat-o pe un corp de mobilă,
alături de două mari lumânări, pe care le aprindea
cu o încetineală festivă. Nu putea exista o comuniune
mai profundă cu oaspetele nostru decât în acest mister abisal
care este şi centrul propriei noastre credinţe… Dacă
ortodoxia are o „obsesie” aceasta este Trinitatea!
Înainte de a părăsi vechea vilă rustică (unde
a fost găzduit, n.t.), în acea zi, în mod spontan, am îngenuncheat
înaintea lui, el şi-a pus mâinile peste noi şi ne-a binecuvântat
spunând: „Sunteţi făcuţi unul pentru altul… Mergeţi…”
Şi ne-a trimis în numele harurilor primite.
Aşa încât, putem mărturisi că Durckheim
nu este un maestru printre mulţi alţii. El
a contribuit intens la restaurarea în Occident a unei noi maniere
de a trăi creştinismul, manieră care, în realitate
este cea mai veche. Focul adus de Christos
în lume a fost acoperit de secole de deviaţii istorice.
A fost nevoie, pentru a se reaprinde, de scânteia
câtorva pionieri. Străpungerea spre origini şi
spre nucleul primitiv, Durckheim a operat-o pe planul experienţei
ontologice şi al vieţii interioare. Viitorul ne-o va dezvălui…
Acum, Karlfried Graf Durckheim a părăsit micul lui cătun
din Rutte. Nu mai este la câteva ore şi kilometri de călătorie.
Îl simţim acolo, mai prezent ca oricând. Cu ocazia ultimei
noastre întâlniri, la patul lui, înainte de marea plecare, Alphonse
şi-a pus ,de data aceasta, mâinile peste el, iar el repeta,
ca şi Iisus, înainte de moartea sa, apostolilor lui: „Voi sunteţi
adevăraţii mei prieteni…” Mulţumim, Graf, pentru
a ne fi făcut să simţim astăzi adevărul
acestor ultime cuvinte!
Alphonse si Rachel Goettmann
”Moartea este marea Viaţă mereu la lucru. Ea nu este duşmanul
de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece
pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe
care, de fapt, nu am părăsit-o niciodată.”
(Karlfried Graf Durckheim)
Sursa: Lettre de Bethanie din 18 ianuarie
2009
Site: www.centre-bethanie.org
|
