Prefaţa cãrţii

Ar fi o dezamăgire să refuzi o prefaţă unui prieten care şi-a exprimat dorinţa aceasta. Agenda mea nu-mi permitea nici o lectură a manuscrisului în lunile imediat următoare. Dar prietenia are resurse neaşteptate… sau nebuniile ei!

Nu am citit manuscrisul tău, Alphonse. Ci l-am meditat în tăcere. Am făcut din el pâinea rugăciunilor mele, mana gândurilor mele. El mi-a confirmat justeţea unor intuiţii care îmi sunt infinit de dragi dar pe care slăbiciunea credinţei mele le-a făcut fragile.

Numai ce am isprăvit lectura unei cărţi care nu menajează deloc creştinismul: „Fericirea creştină este de odinioară sau de mâine, în nostalgie sau în speranţă, niciodată de astăzi… Puţine religii au insistat atât de mult cât religia catolică asupra mizeriei umane, au manifestat atâta sadism în pietate” (L’Euphorie perpétuelle, Pascal Bruckner). Autorul, căruia i-am comunicat surpriza mea, mi-a scris: „N-am întâlnit niciodată o Evanghelie a bucuriei nici la catolici, nici la protestanţi, nici la ortodocşi.”

Această lectură mi-a amintit de cât de mult am vibrat, în toată tinereţea mea, la acuzaţiile lui Nietzsche: „Ar trebui ca ei să-mi cânte cântece mai bune. Ar trebui să aibă feţe de mântuiţi pentru ca eu să cred în Mântuitorul lor.”

Astăzi, când totul este repus în discuţie, când reperele sunt amestecate, credinţele suspectate, cum să faci să nu pierzi nordul?

Îmi place afirmaţia lui Claudel: „Acolo unde este maximum de bucurie, acolo este maximum de adevăr”. Dar despre ce bucurie este vorba?

„Nu detest nimic mai mult decât cuvântul «vesel» . Capetele de viţei sunt vesele în vitrină”, spunea prietenul meu Maurice Clavel.

Bucuria de care ne vorbeşti tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiţiei umane şi care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorată unei sănătăţi perfecte sau unui temperament fericit.

Un personaj din Marguerite Yourcenar spunea: „Vederea oamenilor fericiţi te dezgustă de fericire”. Nu trebuie totuşi să denigrăm bucuria omenească simplă. Omul este născut dintr-o debordare a bucuriei divine. „Bucuria este semnul că viaţa a reuşit”, spunea Bergson.

Cuvântul ebraic Ashrey care revine de şaizeci de ori în Biblie nu-şi regăseşte întreaga savoare în cuvintele „fericit” sau „preafericit”. El înseamnă mersul înainte, împlinirea ultimă a omului. Fericirile nu au nimic static  şi tihnit.

„Când vom lua cunoştinţă de rolul nostru, numai atunci vom fi fericiţi”, spunea Saint-Exupéry. Fericirea nu este o stare sufletească de căutat, ea este o consecinţă. Bucuria este ca şi dâra rămasă în urma unei nave care înaintează. Este o urmă. O bucurie prefăcută, o bucurie de propagandă, o bucurie ademenitoare sunt atitudini care ucid bucuria. Nu vom fi niciodată îndeajuns de scutiţi de contrafacerile ei.

De multe ori în comunităţile creştine nu există bucurie. S-ar putea chiar crede că Iisus ar fi zis: „După aerul vostru rigid veţi fi recunoscuţi”. Or, El ne-a spus: „După iubire veţi fi recunoscuţi.” Iar urma iubirii este bucuria.

Cel care caută să iubească, în felul lui Iisus („în Numele Lui”), acela va găsi bucuria, în urma lăsată de această iubire. Cel care va căuta bucuria n-o va găsi. Deşi spunem ca şi Claudel: „Nu avem altă datorie decât bucuria”, nu trebuie să uităm aceasta: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Restul vă va fi dat pe deasupra”.

Alphonse, mi-ar fi plăcut să scriu zece pagini despre manuscrisul tău. Am subliniat zeci de pasaje care mi-au vorbit intens. Regăsesc aici extraordinara bucurie a prietenilor mei Olivier Clement, Michel Evdokimov, părintele Stephane şi atâţia alţii. Şi regăsesc autori renumiţi cum sunt Nicolae Cabasila, Meister Eckhart, Alexander Schmemann…

De patruzeci de ani fiind printre tineri şi ascultându-i cum resimt „durerile de creştere ale sufletului”, eu ştiu că ei merg acolo unde există maximum de iubire şi maximum de bucurie. Tu ai pentru ei cuvinte care ar trezi chiar şi morţii:

„Eternitatea nu se dăruieşte decât celui care este prezent prezentului.”

„Secretul vieţii constă în a ne dărui şi a ne primi.”

„Totul este locuit de un rug aprins”.

Nu vreau să divulg din noutatea acestei cărţi, ci doar să-i provoc cititorului interes. Este o carte exigentă, care nu se poate citi cu ochii, ci cu inima, în tăcerea profundă în care persoanele divine îşi împărtăşesc veşnicul „Te iubesc”.

Stan Rougier[1],

Sfintele Paşti, aprilie 2000