Fragment din volumul:

„ACEST OM SFÂNT”.
Impresii despre Mitropolitul Antonie,
de Gillian Crow
Editura THEOSIS; Oradea, 2017.
Trad. Monica-Irina Bazon

Detalii carte si posibilitate de comanda pe site-ul editurii aici:
http://www.theosis.ro/index.php/shop/detalii/22?mc_cid=2868fb458e&mc_eid=6de11d2685

Capitolul IV
(1929-1932)
Convertirea

Decizia categorică a lui André de a da un sens vieţii sau de a-i pune capăt a fost urmată de luni întregi de existenţă searbădă pe parcursul căro­ra nu a trăit nicio revelaţie care să-1 determine să renunţe la gândurile de sinucidere. Avea să sufere de crize persis­tente de depresie şi să fie dominat deseori de o dorinţă re­curentă de moarte. La bătrâneţe, spunea: „Am dorit să mor încă de când m-ani născut", dar, de data aceasta, manifes­tarea atât de timpurie a acestei înclinaţii ameninţa să fie ultima, în timp ce se apropia primăvara anului 1929, şcolarul ce urma să intre în etapa maturităţii părea sortit să trăiască într-o iarnă perpetuă. Nu putea afla un răspuns la căutări­le sale zadarnice. Nici concentrarea asupra activităţii şcolare, nici implicarea în organizaţia rusească de tineret nu-1 con­vingeau că lumea avea ceva valoros să-i ofere. Nici exem­plul tatălui său nu părea să fi lăsat vreo impresie asupra lui. Cum puteau să aibă vreun sens o viaţă trăită în rugăciune şi preocupări spirituale pentru cineva care era convins că nu există Dumnezeu?

Într-o seară a ajuns la organizaţia de tineret şi a aflat că liderul grupului modificase programul obişnuit de activităţi: un preot avea să le ţină un cuvânt înaintea meciului de volei. Acest lucru 1-a indispus imediat, în primul rând pentru că era pasionat de volei, reprogramarea meciului însemnând pentru el aproape o trădare. Mai mult, în ciuda obiecţiilor liderului că grupul făcea parte din Mişcarea Creştină a Studenţilor şi că era, la urma urmei, Postul Mare, era iritat de ceea ce i se părea a fi o încercare deghizată de îndoctrina­re religioasă cu de-a sila. îşi exprimă vehement părerea: el nu credea în Dumnezeu. Ceea ce îl interesa era voleiul, însă li­derul a încercat să le explice că, indiferent care erau concepţiile lor cu privire la religie, se cuvenea să dea dovadă de o anu­mită loialitate faţă de organizaţia lor, care ar lăsa o impresie proastă dacă niciun membru nu ar asista la conferinţă.

„Veniţi măcar pentru a completa numărul de participanţi, spuse acesta. Dacă doriţi, staţi jos liniştiţi şi nu ascultaţi cu­vintele preotului. Faceţi măcar act de prezenţă". André ac­ceptă fără tragere de inimă şi se aşeză pe marginea unei canapele, unde se gândea că va putea să-şi lase mintea să rătăcească la lucruri mai folositoare fără ca cineva să bage de seamă.

Vorbitorul era Părintele Serghei Bulgakov, rectorul In­stitutului Teologic Rus Sfântul Serghie, înfiinţat în 1925 la Paris. Deşi era un teolog distins şi o sursă de inspiraţie pentru mulţi adulţi, în opinia lui André nu se pricepea deloc să le vorbească tinerilor. Tactica sa nefericită consta în a se raporta la ei ca la nişte copii abia ieşiţi din grădiniţă - o grădiniţă pentru surzi; vorbea atât de tare, încât lui André îi era cu neputinţă să nu asculte ceea ce spunea. Şi cu cât tânărul auzea mai mult, cu atât devenea mai dezgustat si furios.

Nimic nu putea crea unui grup de adolescenţi un sen­timent mai puternic de antipatie faţă de religie decât cele spuse de acest preot. Le vorbea ca unor copii, ca şi cum încerca să momească nişte animăluţe: „Pisicuţo, ia vino aici" - descria Mitropolitul Antonie modul în care se pur­ta acesta. Părintele conturase o imagine sentimentală a creştinismului, aşa cum îl putem găsi zugrăvit, în mod denaturat, în icoanele jalnice ale secolului al XlX-lea: un „lisus blând, blajin şi bun", cerând credulilor ceea ce nu părea altceva decât o adevărată robie. Era ultimul lucru pe care voiau să îl audă nişte tineri care se pregăteau să devină eliberatorii ţării lor subjugate. Indignarea lui André sporea cu fiecare cuvânt.

La sfârşitul discursului, era atât de indignat încât, în loc să participe la jocul de volei, a pornit-o în grabă spre acasă cu intenţia de a verifica valabilitatea celor spuse de preot pentru a nu mai avea niciun dubiu despre lipsa de valoare a creştinismului. Era pe deplin convins că ceea ce va citi în Biblie va confirma versiunea preotului care avea, fără în­doială, cunoştinţe foarte vaste. André era hotărât să vadă această religie detestabilă, cu sentimentalismul ei dezgus­tător şi modul ei penibil de a atrage aderenţi, compromisă în ochii lui o dată pentru totdeauna.

Ceru mamei sale o Evanghelie şi o luă în camera lui. Stând la birou, a deschis cartea şi a fost contrariat să des­copere că erau patru Evanghelii. Pentru a nu risipi mai mult timp decât era absolut necesar cu ceea ce era con­vins că va fi un experiment total dezamăgitor, a cercetat rapid care dintre cele patru Evanghelii era mai scurtă. Mai târziu, avea să-şi dea seama că alegerea Evangheliei Sfântului Marcu nu fusese întâmplătoare. Marcu îşi adre­sa cuvintele concise tinerilor impulsivi şi cinici ai Romei antice, adică exact genului de oameni ca André şi con­temporanii lui. A început să citească, iar ceea ce s-a în­tâmplat în momentele următoare avea să fie o experienţă despre care va povesti de nenumărate ori de-a lungul vieţii:

„Sentimentul pe care l-am avut apare uneori atunci când mergi pe stradă şi, dintr-o dată, întorci capul fi­indcă ai impresia că cineva se uită la tine. în timp ce citeam, înainte de a ajunge la începutul celui de-al treilea capitol, am simţit brusc că de partea cealaltă a me­sei era o Prezenţă.

Această senzaţie era o atât de şocantă încât a trebu­it să mă opresc din lectură şi să privesc în sus. Am pri­vit mult timp. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic, nu percepeam nimic prin simţuri. Dar chiar şi atunci când am privit drept în faţa mea către locul unde nu se afla nimeni în chip văzut, trăiam deplin sentimentul că Hris-tos se afla de faţă, negreşit.

Mi-am dat seama numaidecât: dacă Hristos Cel viu se află aici, de faţă, înseamnă că este Hristos Cel înviat. Ştiu din propria experienţă ca Hristos a înviat şi că, prin urmare, tot ceea ce se spune despre El în Evanghelie es­te adevărat."

Mai târziu, va insista asupra faptului că nu a auzit nicio voce şi nu a avut nicio viziune. Aceasta nu a fost o halucinaţie senzorială precum cele pe care le va întâlni la pacienţii bol­navi mintal cu care va lucra în calitate de medic. Nu a fost nici o stare de transă mistică sau o dispoziţie produsă de emoţii, stări în care a ezitat mereu să se încreadă. Era o ex-periere copleşitoare, nemijlocită, a prezenţei lui Hristos Cel înviat, care era însă dominată de o deplină sobrietate şi echi­libru. „Pentru mine, Dumnezeu este o realitate" - aceasta era una dintre afirmaţiile pe care obişnuia să le facă. Iar învierea o considera nu o chestiune de credinţă în care crezi sau nu, ci o certitudine pe care o probase prin experienţa sa.

Întâlnirea cu Hristos a avut şi o altă semnificaţie. Acum avea un motiv pentru a continua să trăiască, iar viaţa că­păta un scop: acela de a împărtăşi şi altora descoperirea sa. însă, din nou, aceste trăiri nu erau o simplă euforie. Cu o seriozitate calmă, simţea nu numai bucuria, dar şi responsabilitatea pe care Hristos îl binecuvântase să o poarte.

„Mi-am dat seama, dintr-o dată - povestea el mulţi ani mai târziu - că trebuie să-mi petrec toată viaţa vorbindu-le oamenilor despre Dumnezeu şi că-mi va fi imposi­bil să mai am o viaţă personală." Această hotărâre avea să-i definească viitorul.

André a continuat cu alţi ochi lectura Evangheliei, stăpânit de certitudinea că putea crede fiecare cuvânt. Ceea ce a aflat acolo i-a zdruncinat complet prejudecăţile. Dumnezeu nu era câtuşi de puţin aşa cum îl înfăţişase Serghei Bulgakov - un Dumnezeu care ademenea oame­nii la o ascultare servilă faţă de El, ci un Dumnezeu care avea un respect şi o grijă infinite faţă de oameni. De exem­plu, în parabola fiului risipitor, tatăl nu 1-a lăsat pe fiu să rostească cuvintele „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău" pe care tânărul şi le spusese înainte de întoar­cerea sa. Creştinismul nu era, în fond, o religie a sclavi­ei, ci a înfierii, iar acest statut de fiu nu putea fi retras niciodată.

Un alt lucru care l-a şocat la prima lectură a Evanghe­liei a fost că dragostea lui Dumnezeu este atât de mare, în­cât Hristos a fost gata să îşi asume fiecare aspect al condiţiei umane pentru a răscumpăra omenirea, chiar şi cea mai teribilă consecinţă a păcatului uman: pierderea lui Dum­nezeu, aceasta fiind cauza pieirii umanităţii, în strigătul Său de pe cruce, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?", Hristos însuşi a experiat separarea teri­fiantă de prezenţa lui Dumnezeu - separare care este sta­rea comună a umanităţii căzute - şi S-a pogorât la iad.

Aceasta l-a mişcat profund pe Andre, întrucât cunos­cuse efectiv ceea ce ulterior avea să descrie, fără nicio ezitare, ca fiind iadul, când nu întrezărea nicio cale de ieşire din acel întuneric. „Când citim în Crezul apostolic cuvin­tele «s-a pogorât la iad», tindem să gândim superficial cum  că ar fi vorba doar o figură de stil, explica el credincioşilor. Dar ştiu, din propria experienţă, că acest lucru este adevărat. El S-a pogorât în iadul din mine.”

Spre sfârşitul vieţii, a sintetizat toată această experienţă ca fiind descoperirea unui Dumnezeu căruia putea să I se închine, să-L respecte, de Care putea să se teamă şi pe Ca­re putea să-L iubească, în special, sublinia că esenţial este respectul, probabil fiindcă acest sentiment era exact opu­sul a ceea ce simţise pentru dumnezeul fals evocat în dis­cursul Părintelui Serghei.

„Dacă Dumnezeu este Atotputernic, dacă este Domnul tuturor, atunci mă pot închina cu adevărat Lui. Mă pot teme de El. Probabil, îl pot chiar iubi. Dar pot oare să îl respect, să văd în El pe Cineva care merită să fie respectat?", se întreba. Iar răspunsul pe care îl aflase ci­tind Evanghelia a fost: „Da, pot respecta un Dumnezeu care nu ne-a creat în mod iresponsabil. Acest Dumne­zeu, Ziditorul unei lumi ce ar putea fi învăluită în slavă şi ar putea participa la viaţa Lui veşnică, astfel încât, într-o zi, toate făpturile să se unească cu El într-o co­muniune deplină, nu ne-a creat cu înfricoşătorul dar al libertăţii pentru a ne lăsa apoi să murim şi să fim, la vremea rânduită, judecaţi. Ci S-a întrupat în istorie şi a dus în viaţa Sa pământească crucea întregii lumi create şi căzute. Astfel, El a plătit preţul pe care 1-a implicat actul Său creator şi faptul că ne-a înzestrat cu libertate. Iată de ce am simţit că îl pot iubi cu adoraţie şi respect, şi nu doar dintr-o pornire înflăcărată a inimii mele."

André a trebuit să-şi revizuiască nu numai concepţiile cu privire la religie. Tot ceea ce crezuse până atunci des­pre ceilalţi oameni era, în egală măsură, fals. Mai târziu în viaţă, avea să descrie această transformare lăuntrică la persoana a treia, atât de străin se simţea faţă de cel care fusese înainte.

„Am cunoscut un tânăr a cărui viaţă a fost grea şi aspră. Dintr-o dată, găsindu-L pe Dumnezeu, a descoperit nu nu­mai că El a creat întreaga lume, dar şi că a iubit lumea până la moarte şi dincolo de ea." Înţelegând că Dumnezeu îi iu­bea pe toţi oamenii fără deosebire, şi-a dat seama că atitu­dinea lui faţă de ceilalţi trebuia să se schimbe radical. Dacă dorea să fie în comuniune cu Dumnezeu şi să facă voia Lui, atunci trebuia să înveţe să iubească oamenii, indiferent de consecinţe. Nu-i mai putea privi ca pe nişte duşmani.

În dimineaţa următoare s-a trezit în ceea ce descria ca fiind o lume transfigurată, în care vedea totul cu alţi ochi. Acum se încheia o etapă a vieţii sale şi o începea o viaţă nouă. O viaţă nouă, în care se va concentra neabătut asu­pra relaţiei cu Dumnezeu: certitudinea existenţei Lui şi dorinţa, de fapt obligaţia, de a le vorbi celorlalţi oameni despre această certitudine. Se simţea atât de încântat şi de recunoscător pentru ceea ce i se întâmpla încât ardea de nerăbdare să le spună tuturor.

„Înnebunisem! Mergând la şcoală cu metroul, îi acos­tam pe călători: «L-aţi descoperit pe Dumnezeu? Aţi citit Evangheliile?» îmi exasperam prietenii de la şcoală." Du­pă şaizeci de ani de la convertire, adăuga, cu o sclipire în ochi: „Ei bine, sunt încă nebun!"

„Nebunia" lui, aşa cum o numea, a avut şi alte efecte, în plan exterior, era vizibilă schimbarea care avusese loc în viaţa sa. Familia şi prietenii şi-au dat seama că s-a întâmplat ceva ieşit din comun cu el. Dar ce anume se întâmplase, nu voia să spună.

„Am păstrat secretul doar pentru mine", explica el mai târziu. „Nu am spus nimănui ce se petrecuse. Oamenii observau că m-am schimbat într-un fel sau altul. Credeam în Dumnezeu, cu toate că înainte nu credeam; credeam în Hristos. Am citit Evangheliile, am început să merg la biserică şi mi-am schimbat modul de viaţă. Desigur, eram doar un copil, aşa că nu a fost o schimbare uriaşă, dar transformarea s-a produs în limitele vârstei mele. Nu am spus nimănui ce se întâmplase fiindcă simţeam că este vorba de ceva atât de sfânt încât trebuia să îl păstrez neîntinat şi îmi era teamă să permit oamenilor să atingă acest colţ al sufletului meu. Voiam să păstrez la adăpost ceea ce descoperisem în grădina împrejmuită cu ziduri a sufletului meu." Redescoperise propria pairidaeza, unde putea să se retragă în rugăciune şi unde îl putea întâlni pe Dumnezeu în deplină solitudine.

Rugăciunile lui André izvorau, iniţial, din trăirile sale. Cădea în genunchi şi îşi revărsa preaplinul inimii înaintea Lui, trăind prezenţa lui Dumnezeu, Cel pe Care îl perce­puse iniţial în intimitatea fiinţei sale nu ca pe un Creator atotputernic, ci distant. Toată viaţa a insistat asupra aces­tei legături personale cu Dumnezeu, care avea să devină unul dintre punctele comune ce îl legau de evanghelişti. Asemenea lor, şi el insista asupra bucuriei. Era copleşit de bucurie şi de recunoştinţă pentru mila nesfârşită pe care Dumnezeu o revărsase asupra lui şi comunica uşor cu creştinii aparţinând altor confesiuni ori de câte ori întâl­nea la aceştia aceleaşi calităţi.

A înţeles că viaţa în plinătatea ei înseamnă a te afla în prezenţa lui Dumnezeu. Ajunsese repede să simtă că, atunci când nu se ruga, îi lipsea ceva. Prin urmare, începu să-şi dedice cât mai mult timp - până la aproximativ opt ore pe zi, după cum mărturisea - rugăciunii, bucuriei pe care i-o provoca întâlnirea cu Hristos.

După un timp, a făcut rost de o carte de rugăciuni. Pentru a citi, trebuia să înveţe slavona, ceea ce nu era o mare piedică pentru un lingvist înnăscut. Era necesară şi cunoaşterea limbii slavone şi pentru a înţelege Liturghia. Fiind botezat ortodox, înclinaţia sa iniţială a fost de a participa la slujbele din Biserica Rusă. Totuşi, neavând cunoştinţe de teologie şi ştiind de existenţa bisericilor romano-catolice şi a celor protestante din jurul său - chiar dacă până atunci le privise într-o lumină proastă – era nerăbdător să descopere care Biserică transmitea cel mai fidel mesajul Evangheliei, aşa cum i se dezvăluise lui.

După ce a analizat o vreme diferenţele dintre confe­siuni, cercetarea sa i-a confirmat că Ortodoxia este sin­gura credinţă a cărei învăţătură şi practică reflectă deplin adevărul şi frumuseţea Evangheliei aşa cum le înţelesese el. Iubirea dumnezeiască, cu totul jertfelnică, neţărmurită, statornică, era ceea ce André experiase în mod autentic în întâlnirea sa personală cu Hristos. Avea să continue să o experimenteze tot restul vieţii prin credinţa şi prac­tica ortodoxă. „Sunt pasionat de Ortodoxie" - era una dintre afirmaţiile pe care le rostea cu plăcere.

Însetat să asimileze cunoştinţele teologice care să îi în­tregească credinţa, a început să citească enorm. Totuşi, era conştient că acumularea de cunoştinţe nu reprezenta decât o parte din nevoile sale. înainte de toate, trebuia să înveţe cum să trăiască o viaţă creştină, în termeni ortodocşi, şi-a dat seama că a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu atât de multe chipuri, şi chipul său îşi pierduse curăţia iniţială, întrucât acesta fusese vătămat de încercările din viaţa lui, trebuia să îndepărteze straturi­le rele care stricaseră şi acoperiseră chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncul fiinţei sale, pentru a deveni un chip ca­re să oglindească limpede asemănarea lui Dumnezeu şi prin care să-i călăuzească şi pe alţii la Hristos. Şi-a dat seama că doar în acest fel ascultătorii lui vor socoti vrednic de creza­re mesajul pe care era hotărât să-1 propovăduiască.

Nu avea experienţa sau capacitatea de a se angaja sin­gur într-o astfel de misiune. Hotărâse că avea nevoie de ajutor din partea unui povăţuitor duhovnicesc de încre­dere, după rânduiala tradiţională ortodoxă, un îndrumă­tor care putea să-1 călăuzească spre desăvârşirea vieţii Creştine. Cu acest scop în minte, a început să-şi caute un duhovnic.

Fragment din volumul:„ACEST OM SFÂNT”. Impresii despre Mitropolitul Antonie, Editura THEOSIS; Oradea, 2017, pp. 75-83

Salt la inceputul paginii