Între Utopie si Evadare

O conferinta a Parintelui Alexander Schmemann,
tinuta în Greenville, Delaware, pe 22 Martie 1981

Ceea ce-as vrea sa spun în seara asta este cu siguranta controversabil, si stiu ca e asa, si nu sunt foarte sigur ca directia în care o apuc este cea buna, în toate detaliile. Oricum, trebuie încercat a merge mai în adâncul epocii noastre, decât a ramâne la suprafata ei – si, Doamne sfinte, câti prooroci avem explicându-ne-o ! Traim un moment foarte palpitant, în istoria SUA. Nu stim daca o anume filosofie, care o înlocuieste pe cea de dinainte, este valoroasa sau nu, si toti traim acelasi fel de anxietate. Dar, când încercam sa patrundem mai în adânc si sa întelegem ce se întâmpla, ceea ce-mi vine incontinuu în minte este exact aceasta polarizare, nu numai a mintilor noastre individuale sau a experientelor noastre personale, ci si a întregii noastre culturi, a situatiei noastre-n întregime, între acesti doi poli, pe care-i numesc Utopie, pe unul, si Evadare, pe celalalt. Sunt sigur ca aici exista macar ceva ce merita analizat. Permiteti-mi sa va explic succint ce înteleg prin aceasta polarizare, ce înteleg prin Utopie si ce prin Evadare. Cum toate limbajele sunt simbolice prin definitie, trebuie sa explicam în ce fel de cadru simbolic folosim acesti termeni.

Permiteti-mi sa spun imediat ca cele doua atitudini – fata de viata, de societate si de cultura – Utopia si Evadarea – au existat desigur si-nainte. Le gasim prezente în aproape orice societate sau cultura. Exista întotdeauna unii care, fiind obsedati de o anume viziune si fanatici acelei viziuni, se rup ei singuri de curentul principal (mainstream) al culturii. Exista de asemenea, întotdeauna, în fiecare cultura sau societate, altii, care pot fi numiti cei-care-se-lasa (-renunta) (dropouts), cei care, din diverse motive, încearca sa evadeze de sub presiunea societatii. Ceea ce mi se pare nou, astazi, este ca aceasta Utopie, pe de-o parte, si aceasta Evadare, pe de cealalta, nu mai sunt fenomene marginale.

Am avut întotdeauna religie si secte si culte. În religia crestina, în istoria Bisericii, gasim ca fiecare secol aduce proprii sai utopici si proprii sai evadati. De exemplu, în secolul al doilea, îi gasim pe asa-numitii montanisti. Si totusi, acestea sunt fenomene precis marginale. Ceea ce cred eu ca e tipic epocii noastre, lumii contemporane, este ca aceste doua realitati, atitudini, pozitii, experiente – „Utopia” si „Evadarea”, au iesit din marginalitate; ele au devenit centrale. Ele sunt chiar fortele care pun în miscare însasi societatea noastra. Nu vreau sa spun ca fiecare lucrator de la benzinarie este fie utopic, fie evadat; si totusi, cultura noastra însasi se misca prin aceste doua identificari.

Acum, ce înteleg eu prin Utopie? Întâi si-ntâi, Utopia este un fel de proiectie maximalista spre viitor. Este o promisiune, sau o idee, ca atât istoria ca întreg, cât si existenta umana ca destin personal, se misca spre perfectiune si împlinire, spre o eminenta – nu numai eminenta, dar si iminenta – victorie asupra tuturor felurilor de pericole si deficiente. Putem vedea, de exemplu, atractia politica a Utopiei, nu numai în cazul unor asemenea utopii ca cea marxista. (Acuma, puterea marxismului asupra mintilor umane este în ea însasi un paradox, ceva absolut uluitor! Cum se face ca aceasta teorie, care pân-acum nu s-a dovedit sa fie corecta niciodata, nici în vreun detaliu nici ca întreg, îsi pastreaza înca puterea intacta? Abandonarea viziunii marxiste asupra timpului si istoriei este un urias soi de „rastignire” pentru unii.) Dar chiar daca trecem cu vederea acele utopii, ca marxismul, care n-a fost sa fie soarta acestei tari, tot gasim acest coeficient utopic, chiar si în cultura politica a societatii noastre astazi. Nu este un accident ca la fiecare patru ani, în timpul noilor alegeri prezidentiale, trebuie sa fie fluturata o viziune ca Marea Societate sau Noua Frontiera... Exista-ntotdeauna ceva maret, decisiv, final, încorporat acelei viziuni, si care este credinta ca suntem capabili de ceva radical.

Nu, istoria lumii nu ne-ncurajeaza sa gândim asa. Toti Napoleonii au cazut si toate visele lor s-au sfârsit într-o mare varietate de Sf. Elene... Si, cu toate acestea, aceasta credinta este esentiala astazi. Nici un politician n-ar veni sa spuna „stim ca nu suntem decât niste biete fiinte umane, limitate si supuse greselii. Traim în întuneric; vom încerca sa facem tot ce ne sta-n putere, dar desigur nu se poate face prea mult...” Un asemenea om n-ar ajunge prea departe. El, din contra, trebuie sa aiba un fel de carisma utopica. El trebuie sa ne conduca spre ceea ce poetul francez marxist Arangon numea „Les lendemains qui chantent” – „Mâinele care cânta”. Dar ce motive ar avea mâinele sa cânte ? Oamenii vor continua sa moara, cimitirele se vor extinde, si asa mai departe. Politica astazi este hranita de, daca nu consta cu necesitate în, asemenea mesaje utopice.

Cautarea Utopiei predomina în vietile noastre zilnice. Exista, de exemplu, o alta Utopie, pe care eu o numesc Terapeutica.

Asteptând un tren în gara din Pennsylvania, am intrat într-o librarie, si acolo era un stand impunator, umplut de carti (pe care cineva le-o fi cumparând, nu stiu, altfel cum s-ar publica?) care promit si proclama posibilitatea sanatatii totale, si de carti care judeca întreaga viata în termeni de ce e bine si ce nu pentru acest fel de sanatate.

Stiti ca ultima descoperire este ca cafeaua ne face rau. Am eliminat deja practic toate mâncarurile, lichide sau solide. Acum am ajuns la cafea. Si totusi oamenii se reped sa cumpere asemenea lucruri! Moartea, bineînteles, este cel mai mare handicap în drumul spre Utopie, si ea este de asemenea tratata azi într-o maniera foarte ciudata. Credeti-ma, foarte curând acel maret eveniment, proclamat de credinta crestina, ca Hristos calcat pe moarte cu moartea, va fi cumva naturalizat si plasat într-un sistem – stiti, ca cele ale sanatatii sau dietelor miraculoase... Vom avea de asemenea un sistem al mortii, astfel încât moartea nu va mai fi acel devastator semn de întrebare al tuturor Utopiilor.

Mai exista si succesul nemaipomenit al tuturor terapiilor acelora mentale, care iau cu adevarat în serios faimosul drept constitutional (daca nu cumva chiar o prescriptie; ma tem ca va deveni în curând o prescriptie) dupa care trebuie sa urmarim fericirea ca scop subînteles al vietii. Acuma, eu nu cunosc multe culturi din trecut care propovaduiesc atât de sistematic ca fericirea este posbila si ca trebuie sa fie singurul obiectiv adevarat al existentei umane.

Toate vechile sisteme, chiar si cele mai pesimiste, cunosteau bucuria, dar fericirea era pentru ele ceva suficient de diferit. A gândi ca scopul vietii este de a fi pur si simplu fericit (asta însemnând a mânca numai alimentele aprobate si a evita asemenea elemente periculoase ca apa, pâinea, carnea, cafeaua, ceaiul, nemaivorbind de tutun si alte lucruri asemanatoare) nu le trecuse prin minte. Bucuria era gasita mai ales în micile infractiuni legate de acele lucruri: a bea un pahar în plus, a râde putin mai mult, a sari peste cal din când în când, în acele perioade ale anului... Foarte curând, vom avea prescriptii, din cele utopice, pentru cum sa sarbatorim fara sa ne facem rau, pastrând acea faimoasa fericire. Utopia este ca aerul, un lucru care patrunde peste tot. Ea este pretutindeni, chiar daca noi nu suntem chiar acolo înca. Înca poluam aerul – mâine vom fi mai nobili. Înca, pentru niste motive misterioase, mai avem dureri de dinti, din când în când. Când asteptati la dentist, cititi documentatia de pe masa. Toate suferintele vor disparea în viitor: în curând, întrega medicina va fi preventiva. Iar ultimul cuvânt despre Utopie este ca, daca tu refuzi acea fericire, refuzi sa-ti tratezi dintii preventiv, si continui înca sa bei cafea, ma tem ca s-ar putea sa te trezesti pasibil de urmarire, nu a fericirii, ci penala. Spre acest gen de Utopie suntem împinsi.

Pretutindeni, de la Utopia cea mai sângeroasa la cea mai benigna, a culturii noastre post-industriale, exista aceasta mare promisiune ca suntem gata sa traim „Les lendemains qui chantent”, mâinele care cânta.

Acum, ca o ciudata contraparte, avem a doua tendinta fundamentala a vremurilor noastre, adica Evadarea, un fel de contra-Utopie. Lumea noastra de azi nu e numai lumea acelora care urmaresc energic vise utopice, ci si, într-o masura necunoscuta în trecut, a celor-ce-se-lasa – de toate felurile, sexele si pozitiile sociale. Cu totii stim asta. Am trait, doar, experienta anilor ’60, când oamenii resimteau, într-un fel nou si fara precedent, oprimarea a ceea ce era numit Sistem si dorinta de a abandona acest Sistem.

Eu sunt decanul unui seminar teologic. În anii ’50, tineriii pe care îi aveam spuneau Amin la aproape orice încercam sa le bag în cap. Astazi, când studentii vad: „De la 9:00 la 11:00 – Teologie dogmatica”, cumva se simt oprimati, chiar daca participarea la curs nu e obligatorie. Simplul fapt de a fi afisat acolo este o amintire iritanta a Sistemului.

Era o vreme când oamenii gândeau, Doamne, dar eu tin de o Biserica foarte arhaica, liturgic si din alte puncte de vedere; ei vroiau sa scoata acele rituri arhaice, sa le dizolve. Si astazi? Fiecare cuplu care doreste sa se casatoreasca se simte calificat sa-si scrie propria lui ceremonie. Ei vor sa-si gaseasca propriile lor cuvinte. Si tu poti sa-ncerci sa le explici ca nimeni nu a inventat vreodata asemenea platitudini ca cele pe care ei le compun cu mintile lor, ca ei tot le considera ca mai bune decât cele ale sistemelor opresive. Evadarea începe cu atitudinea mentala a celor-ce-se-lasa si continua cu o cautare a tot felul de experiente spirituale. Stiti ca doar nu poti sa-L gasesti pe D-zeu pe Broadway. Trebuie sa-l gasesti în cine stie ce albastri munti din India, într-un ashram, într-o tehnica. Si iarasi, sunt foarte bine plasat sa stiu asta pentru ca, din nefericire, religia mea, Ortodoxia Rasariteana, este foarte des identificata ca furnizor al acelui gen de mici tehnici mistice care vor satisface dorinta celui-ce-se-lasa de extaz personal, în afara Sistemului.

Apoi, este acel nou cult al guru-ilor, si acea atitudine care a existat dintotdeauna, dar niciodata într-o asemenea forma si intensitate, si care este „ura de lume”.

Astazi, la Gara Penn, s-a apropiat de mine si m-a salutat un om pe care l-am cunoscut cu multi ani în urma. Iar eu l-am întrebat cine este, pentru ca era îmbracat într-un soi de roba neagra si aproape se-mpiedica în propria-i barba. Totul la el era iesit din comun, de la parul sau la palaria sa stranie... Probabil juca rolul unui calugar de la Muntele Athos sau ceva de genul asta, dar eu stiam ca se nascuse în Brooklyn. Cunosc multi convertiti la ortodoxie care cred ca, din momentul în care s-au facut ortodocsi, trebuie de asemenea sa devina monarhisti rusi (taristi), si cred ca restaurarea Romanovilor în Rusia este singura conditie pentru salvarea lumii.

La Evadare, totul e permis, atât timp cât se tine în afara acelui oribil Sistem. Putem glumi despre asta, dar în spatele glumelor se afla o realitate cât se poate de serioasa. Pe de-o parte, ideea Utopiei se dezvolta în constiinta noastra, pe de alta, exista aceasta irezistibila ispita a Evadarii.

În Franta de azi, au o expresie care denunta modul de viata impus noua de sec. XX. Ei zic ca viata consta în „Metro, boulot, dodo”, care înseamna: metroul care te duce la servici, serviciul însusi, si somnul. Si ca asta e tot ce viata este. Asa ca, hai sa ne lasam de ea (s-o abandonam).

Foarte des astazi, Utopia se exprima în termeni revolutionari. Ati auzit vreodata de vreun singur guvern din Africa, de exemplu, care sa nu sustina ca este unul revolutionar? Totdeauna exista câte-un Front al Revolutiei sau al Eliberarii de ceva. „Revolutie” este cuvântul de ordine. Aici, în SUA, este „eliberare”, sau „schimbare”, sau „calitate a vietii”. Consensul dintre Utopie si Evadare este ca viata, asa cum o traim noi azi, este imposibila. Este absolut intolerabila. Motivul pentru care toti oamenii de-aici nu s-au sinucis înca este ca ei sunt pur si simplu cumva ipocriti. Pentru ca, dac-ar fi fost normali, ei s-ar fi aflat chiar acum aruncând bombe cu o fervoare revolutionara, sau evadând prin calcarea pe urmele a cuiva ca calugarul pe care l-am întâlnit astazi în gara, începând sa-si lase barba si meditând ... la ce? Ei nu spun niciodata la ce mediteaza. Meditatia a devenit un scop în sine, o cale de evadare. La D-zeu mediteaza ei oare? Ssst! Nu stim – noi meditam acuma.

Ce-am spus, am spus pe jumatate în gluma, dar credeti-ma ca nu e deloc de gluma. Aceasta este pentru prima data în istorie când cultura este negata din ambele parti. Nu a mai ramas nici un pic de substanta. Pentru utopici, cultura e ceva ce trebuie rasturnat, urât, judecat. Numai viitorul este glorios. Pentru evadati, cultura e ceva de care trebuie fugit, ceva de respins, un obiect de dezgust si nimic altceva.

Iar acum, dupa cum stie fiecare, ne confruntam cu ceva probleme în lume. Si cum putem sa le rezolvam, cum putem macar sa ne gândim la ele, cu acest dualism care capteaza imaginatia tinerilor, si nu numai a lor?

La asta, putem adauga analiza artei moderne – care este fie utopica, fie evadata. Nu mai este ceea ce a fost de secole: o acceptare transformatoare, un fel de arta sacramentala a vederii a altceva în realitate. Astazi, fie Salvador Dali sau chiar Picasso, este mai întâi de toate experienta întregului facut bucati. Si apoi, prin aceasta îmbucatatire, vine ceva la noi, ca o promisiune sau ca o evadare.

Acum, de ce spun toate astea? Pentru ca mi se pare ca, daca putem întelege natura Utopiei si a Evadarii, putem începe sa ne gândim la ce legatura au toate astea cu noi. Avem nevoie sa întelegem cum au aparut, când si de ce. Si acum ajung la prima mea teza, ca ambele atitudini, Utopia si Evadarea – pe care nu le gasim atât de prevalente în nici o alta civilizatie organica a trecutului -, aceste doua atitudini, fundamentale, existentiale si ideologice, sunt ceea ce un filozof francez a numit „idei crestine care-au luat-o razna”. Atât una cât si cealalta sunt înradacinate mai întâi de toate în credinta crestina însasi, în Vestile Bune (Evanghelia) pe care, acum vreo 2000 de ani, un grup de oameni, care îsi spuneau apostoli, le-au transmis pâna la marginile lumii. Ambele sunt sunt înradacinate în ceea ce as numi dualismul fundamental al abordarii crestine a lumii. Nu un dualism filosofic sau ontologic. Existential. Doua citate, doar doua, si veti întelege ce-am în minte.

Primul este din Evanghelia dupa Ioan: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (In 3:16) Ceea ce e important pentru mine este muzica vesnica a acestor cuvinte: „Dumnezeu asa a iubit lumea”. Pentru ca ele trimit la chiar primul capitol din Biblie, cel al Facerii: „Si a privit Dumnezeu toate câte a facut si iata erau bune foarte.” (Fc 1:31) Aceasta este lumea divina. În scrierile savantilor biblici recenti, sunt tot felul de reductii ale Bibliei. Unii o reduc la un set de declaratii absurde; un scandal al particularitatilor, dupa cum pun ei problema. Dar daca citesti Biblia fara a cunoaste pe savantii ei – si nu exista nici o necesitate absoluta de a-i cunoaste -, ea este, mai întâi de toate, o marturie coplesitoare a slavei lui D-zeu în lumea Sa. „Si a privit Dumnezeu toate ... si ... erau bune foarte.”

Al doilea citat este din Epistola Sf. Ioan: „Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt în lume. ... Pentru ca tot ce este în lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii...” (1In 2:15-16)

Lumina iubirii lui D-zeu pentru lume coexista, în Evanghelie, cu aceasta frica apocaliptica, catastrofica, „Dar Fiul Omului, când va veni, va gasi, oare, credinta pe pamânt?” (Lc 18:8) s.a.m.d.

Asadar, avem în crestinism aceste doua fundamental diferite, mutual exclusive, abordari: una care consta în a spune constant amin lui D-zeu. „Si a privit Dumnezeu toate ... si ... erau bune foarte.” Amin. „Va binevestesc voua bucurie mare” – de la începutul Evangheliei dupa Luca (Lc 2:10), si de la sfârsitul ei: „Iar ei ... s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Si erau în toata vremea în templu, laudând si binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.” (Lc 24:52-53) Acest act central al cultului bisericesc se numeste „euharistie”, multumire (recunostinta). Iar în centrul acestei multumiri este Sanctus-ul: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pamântul de slava Lui!” (Is 6:3)

De partea cealalta, este constantul „Sa nu cazi în ispita!” „Pofta trupului si ... trufia vietii”... De secole Biserica a pastrat acestea doua împreuna ca aspecte esentiale ale aceleiasi realitati. Dar când istoria ecleziala a început sa crape, si ratiunea umana a început sa crape odata cu ea, iar oamenii au început sa aleaga ori calea utopica, ori cea a evadarii.

Acum, când s-a-ntâmplat asta? De fapt, foarte, foarte recent. A fost în sec. XVIII, faimosul sec. al „iluminismului”, când pentru prima data au fost puse fundatiile Utopiei, ca reactie la ideea medievala, „pesimista”, de crestinism. Cuvinte ca „ratiune” si „fericire” au început sa dea forma mintii umane. Dupa aceea a venit sec. XIX, când a fost descoperit progresul istoric. Cum istoria se crestinase, ea a încetat a mai fi înteleasa ca miscarea circulara, elenica, a timpului, si a devenit o linie care ne conduce la Împaratia ce va veni. Am început sa vedem istoria ca fiind, chiar de la-nceput, chiar daca pare atât de anti-crestin, una orientata. Ideea de progres, mai mare si mai bun, „les lendemains qui chatent”, aparuse deja atunci. Toti acei Hegeli si Schellingi si, în final, Marx si toti acei care au îndumnezeit istoria, erau de fapt – fara ca macar s-o stie – în interiorul acestei întregi lumi aclamate crestineste. Cu toate ca ei au negat transcendenta si l-au respins pe D-zeu, pentru ei istoria a ramas nu numai miscare pur si simplu, ci miscare catre absolut. O persoana poate sa înteleaga absolutul ca absenta a durerilor de dinti, alta ca egalitate si justitie, a treia, ca pacea mondiala, a patra, cine mai stie cum... Dar faptul ramâne ca fiecare îsi proiecteaza Utopia în viitor: o idee crestina care-a luat-o razna.

Acelasi lucru poate fi spus despre pacat. Din aceleasi surse si intuitie a raului, crestine si biblice, vine ideea, distorsionata utopic, ca raul este cauzat de absenta cunoasterii. Aceasta idee este înca pastrata în marea mitologie a educatiei publice americane, ca educatia va eradica toate relele. Începe sa discuti despre sex cu fetite de trei ani, si ele nu vor mai trece prin acele oribile tabuuri si traume pe care noi le-am trait. Educa, educa, educa ad nauseam si omul se va elibera de pacat.

Dar ideea crestina si biblica de pacat este data de descrierea Pacatului Originar, si de persoana diavolului. Dar acesta nu este deloc un ignorant. Satan nu e cineva care nu si-a luat înca examenul de doctorat, altfel ar fi nevoit, de buna seama, sa faca compromisuri cu D-zeu si Hristos, stiti: putin bine aici, pentru putin rau acolo... Nu e deloc asa! Diavolul e cel care stie toate. El este cel mai întelept, „Lucifer”, purtatorul de lumina. Si având întreaga cunoastere divina, el tot spune nu! Este o pagina faimoasa în „Posedatii” de Dostoievski, unde autorul critica aceasta mareata idee occidentala ca, într-un sfârsit, educatia va aduce o existenta fericita. Toti expertii, toti acei oameni care cunosc din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai putin, îsi vor uni în final eforturile si vor produce o societate stabilita stiintific. Dostoievski spune: si atunci va aparea un om cu un zâmbet sarcastic, care va privi acest paradis si va spune: „De ce n-am trimite toate astea la dracu’?” Stiind ca tot acest progres este foarte convenabil, aseptic, igienic, eficient, pastrator de drepturi ale omului, etc., el va spune asta pur si simplu fiindca raul este irational, este revolta, este ura a luminii. Si lumina nu e-n carti. D-zeu este lumina.

Evadarea este înradacinata în ideea ca raul este absolut. Cu o minte astfel programata, simti ca nu poti trai într-o societate cazuta, rea. Tu trebuie pur si simplu sa te eliberezi de ea! Pleaca! Nu te amesteca în aceasta lume! Pune numai un deget în mecanismul acestei robii a raului, si întreaga ta viata va fi distrusa...

Atât Utopia cât si Evadarea îsi au radacinile într-o unica experienta religioasa, pe care o putem numi iudeo-crestina. Din nefericire, cazând de acord cu lumea asupra acestei dualitati dintre Utopie si Evadare, chiar si crestinii – cei care îsi spun credinciosi – s-au abandonat pâna la urma fie uneia, fie alteia. Si aici ajungem la adevarata tragedie, dupa cum vad eu lucrurile. Adesea ma gândesc la acel seminar din New England în care, în momentele de glorie ale utopismului anilor ’60, facultatea (profesorii) si studentii se întâlneau si marturiseau lui D-zeu pacatul de a fi petrecut prea multa vreme în capele, laudându-L pe El si rafinându-si inimile, si astfel neglijând ceea ce pe vremea aceea era propovaduit de oameni ca Harvez Cox, ca datoria noastra este sa construim orase si sa eliberam lumea s.a.m.d. Iar studentii si profesorii au decis în unanimitate sa închida capela. Iar seminarul a devenit un soi de vorbitorium, similar celor experimentate de Parisul lui Mai 1968. Am fost la Paris la scurta vreme dupa asta si am vazut pretutindeni grupuri de oameni care discutau. Poate ca este o caricatura a marii credinte a sec. XX ca discutia duce totdeauna undeva... Eu cred ca ea duce întotdeauna nicaieri – adica asta este punctul meu personal de vedere. Nu numai asta, dar de asemenea toate acele discutii creeaza realitati, care altfel nu ar fi existat niciodata. Ca rezultat, jumatate din crestinatate si-a marturisit „pacatul” de a fi produs pe Sf. Francisc sau Messa lui Bach, sau Oratoriul Mesia de Handel, sau un sistem simbolic în care un singur minut poate fi plin cu întreaga vesnicie, unde adevarata vocatie umana este nu fericirea sau egalitatea, ci bucuria, bucuria spirituala, cea a vederii luminii Schimbarii la Fata de pe Muntele Tabor. Iar în loc de asta, jumatate din crestinatate a intrat în ceea ce eu numesc utopismul „si-eu-la-fel”.

Destul de recent, am fost la Paris si m-am dus la libraria mea teologica preferata, unde am gasit titluri de genul: O lectura (interpretare) marxista a Sf. Matei, O lectura freudiana a Facerii, s.a.m.d. Bineînteles, aceasta abordare a fost pregatita de multe secole, în care s-a crezut ca ratiunea umana, stiinta umana de carte, cunoasterea ultimii gramatici siriace, ne vor explica în fine ce întelegea Hristos prin Împaratia lui D-zeu. Iar înainte ca Dr. Schnuklemeukle sa-si fi scris monumentalele trei volume asupra subiectului, nimeni nu întelesese vreodata despre ce era vorba...

Dar astazi se considera ca de la sine înteles ca crestinismul are nevoie de utopism. Trebuie sa ne pocaim – pentru ce? Pentru a fi preferat transendenta imanentei? Pentru a fi gândit Împaratia în termenii Lumii Celeilalte? Si acum suntem obligati sa ne mobilizam si sa ne alaturam fiecarui activism posibil, fie el numit „teologie a eliberarii”, sau „a urbanismului”, sau „a împlinirii sexuale”... Cuvântul „teologie” însemna pe vremuri „cuvinte despre D-zeu”. Acum poate însemna cuvinte despre sex sau contraceptie... Iar ca reactie la aceasta dezvoltare, crestinii s-au abandonat utopismului si-eu-la-fel.

În acelasi timp, avem o resurectie fundamentala a evadarii, care ia multe forme în religie astazi. Oamenii întorc spatele lumii si se arunca în aproape orice. Ca preot ortodox pot sa vad formele pe care le-a luat în Biserica noastra: avem oameni carora nu le pasa ce se întâmpla în lume. Ei au descoperit Icoana. Sau, bineînteles, una din zonele în care se poate evada la nesfârsit este o discutie despre practicile liturgice ale bisericii de sus, de jos sau mijlocii. Despre vesminte... Moderne sau arhaice... Pot fi auziti oameni spunând „dar asa nu e bine: în secolul trei, în Egiptul de Est...” – si simti deja ca Transfigurarea a si început. Secolul trei egiptean, sau Mesopotamia, sau oriunde ar fi – câta vreme nu e în Chicago, New York, Londra sau Paris. Câta vreme Epifania sau Teofania are loc undeva în vreo tara imposibila! Cum ar fi Cezareea Capadociei... – muzicalitatea însasi a cuvântului: Capadocia, deja îti da sentimentul ca esti în scoala religioasa potrivita, stiti. Baga Chicago în religia aia, si tot visul se risipeste, toata aroma, toata treaba.

Asa ca ori avem iezuiti deghizati în someri profesionisti, umblând pe strazile din Chicago, care au terminat-o cu toate Capadociile deodata, ori avem oameni evadând – într-o procesiune ordonata – în Capadocia. Iar asta este desigur tragedia raspunsului nostru crestin la Utopie sau la Evadare. Acuma: ce mai urmeaza?

Ce mai urmeaza? Într-adevar, ce se afla în spatele a toate astea? Am zis ca avem de-a face cu doua fatete ale aceleeasi viziuni: Atât a iubit D-zeu lumea, de o parte, iar de cealalta, Nu iubi lumea si nimic din ea. De o parte, Sf. Pavel zice „Doresc sa ma despart de trup si sa fiu împreuna cu Hristos, si aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi sa zabovesc în trup.” (Flp. 1:23-24) De cealalta, zice „Nici moartea, nici viata, ... nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom. 8:38-39)

Acum, cum a pastrat Biserica aceste doua viziuni împreuna? Cum s-a bucurat Biserica zi de zi în acest Atât a iubit D-zeu lumea încât si-a dat singurul Lui Fiu, de o parte, iar de cealalta, cum îl reconciliaza cu afirmatia Nu iubi nimic din aceasta lume? Evadare (evadeaza)! Nu va adunati comori pe pamânt, ci în ceruri. Pentru ca unde va e comoara, acolo va e si inima. Oameni ca marele profesor de teologie Adolph Von Harnack au încercat sa explice asta fara sa vada cum sunt ele într-adevar legate. Harnack spune ca au existat o crestinism alb si de asemenea unul negru. Ca au existat un soi de crestinism bucuros si unul trist. Nu e adevarat.

Crestinismul tine la un loc trei adevaruri fundamentale. În primul rând, atât Biblia cât si Biserica proclama adevarul a ceea ce eu as numi „experienta Creatiei”. O, nu vorbesc acum despre cum creatia s-a revelat în sapte zile, sau în proteine, sau despre cum a fost exact creat Vechiul Adam – nu vorbesc acum despre lucruri din astea, care sunt absolut fara nici o importanta. Ceea ce este important, când spunem „Creatie”, este revelat în fiecare seara, când cântam Psalmul 103, „Binecuvânteaza, suflete al meu, pe Domnul, si toate cele dinlauntrul meu – numele Sau cel sfânt...” Aceasta este afirmarea bunatatii esentiale a lumii – a chipului lui D-zeu în ea. „Cerurile vestesc slava Ta!” Sa nu fi avut autorii Bibliei experiente traumatice? Sa nu fi trecut poate niciodata prin caderi nervoase? Bineînteles ca oamenii au suferit întotdeauna în aceasta lume. Cum a aparut atunci aceasta carte, care este un nesfârsit imn doxologic, de preaslavire?

Aceasta este prima afirmatie: Bune sunt toate. Parintii greci spun „Sa nu-ndraznesti vreodata sa spuni ca diavolul e rau. El este rau prin comportament, dar bun prin natura.” Altfel, întoarce-te la dualismul extremului „d-zeu bun /d-zeu rau”. Diavolul este creatia cea mai perfecta a lui D-zeu. De asta a devenit el atât de puternic si de rau, vorbind ontologic.

Acum, a doua afirmatie: Lumea este cazuta. Nu din cauza unei mici greseli – a faimosului mar. (De ce mar? Nu stiu cine a decretat ca fructul oprit a fost un mar. Am încercat sa aflu, dar n-am putut.) Lumea a respins bunatatea, L-a respins în primul rând pe D-zeu, care este bunatatea. Si, prin urmare, întreaga lume este cazuta, nu numai anumite lucruri din lume. Nu, de exemplu, dragostea extramaritala ca opusa celei maritale, sau coniacul ca opus sucului de rosii: întrega lume este cazuta. Mariajul este cazut. Si sucul de rosii este cazut, nu numai whiskey-ul. Totul a devenit cazut. Cea mai tare religie este prima dintre lucrurile cazute! Pentru ca religia înlocuieste bucuria lui D-zeu cu calcule: câte lumânari, câti bani, câte reguli, câte porunci, câti Parinti, câte taine, câte ?... „Teologie numerica”. Astfel, totul este cazut. Totul s-a-ntunecat. Iar aici crestinul ortodox ar spune imediat: „Da, lumea este bolnava, mutilata, fundamental mutilata de pacat. Totusi, ea înca mai cânta slava divina! Este înca capabila de D-zeu!”

Si în final, a treia afirmatie: Lumea este mântuita (rascumparata, restaurata). Dar este mântuita nu ca sa garanteze succesul, chiar si al excelentei politici fiscale a Dr. Stockman. Este mântuita nu ca sa asigure „mâinele care cânta”. Mântuirea are loc acum, chiar acum. Aceasta este eshatologia crestina. Nu este numai o eshatologie a viitorului. Da, zilnic, de mai multe ori pe zi, zicem: „Vie-mparatia Ta”. Si ea vine acum. Faimoasa formula frantuzeasca Metro, boulot, dodo este exact ceea ce este mântuit. Mântuirea nu înseamna înlocuirea tuturor acelor inevitabile lucruri mundane cu slujbe care înseamna ceva. Care slujba înseamna ceva, apropo? Fiecare slujba, care a tinut macar trei zile de luni (trei saptamâni), devine deja lipsita de semnificatie, sau macar, într-o anumita masura, oprimanta. Mântuirea înseamna exact ceea ce Sf. Ioan scrie în epistola lui: „Ceea ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si am atins cu mâinile noastre, privind cuvântul vietii – a vietii eterne ce ni s-a descoperit (revelat).” Si acesta este paradoxul, antinomia, mesajul, pe care crestinii nu l-au putut îndura pentru ca era prea mult pentru ei. Este mult mai usor sa ai o mica religie a trecutului, prezentului si viitorului, a poruncilor si prescriptiilor. A spunerii ca D-zeu nu a iubit lumea, ci numai lucrurile bune din ea, ca oamenii care se duc la biserica, care si-au adus contributia (cu toate ca e deductibil din impozit, tot e bine ca ei contribuie), s.a.m.d. Mântuirea înseamna ca Împaratia ce va sa vie a si venit deja, este în mijlocul nostru.

Mareata drama a mântuirii are loc toata vremea. Iar acest punct de vedere, aceasta eshatologie, acesta doctrina, aceasta credinta în lucrurile ultime, este exact ceea ce a tinut la un loc biserica primara. Aceasta a fost persecutata; a fost negata. Imperiul Roman le-a spus crestinilor: „Voi nu puteti exista”. Dar cititi rugaciunile crestine primare, si o sa vedeti ca ele sunt si cosmice, si istorice. Nero! Doamne, ce tip oribil! Si chiar în vremea aceea Pavel îi scria lui Timotei: „Rugati-va, mai înainte de toate, ... pentru regi si pentru toti cei care au autoritatea (stapânirea).” (1 Tim 2:2) El nu le spune „Pichetati!” sau „Duceti-va la ...!” Le spune „Rugati-va pentru ei”. De ce? Pentru ca biserica nu este un mic forum pentru reforme sociale. Ea introduce, reitereaza, faptul singular ca istoria mântuirii lumii, pentru care suntem responsabili, are loc în inimile noastre, si ca Împaratia, acea lumina care vine la noi, este unica putere ce ne-a ramas – eshatologia realizata, inaugurata, a Împaratiei, si-n acelasi timp, cunoasterea ei adevarata. Cunoasterea ca nimic nu se rezolva prin retete si terapii, ci, când un om se decide sa cunoasca adevarul tuturor lucrurilor, el, ca Sf. Antonie în desert (pustie), marele parinte al monahismului, se întoarce la D-zeu. Anton s-a dus în desert si l-a rugat pe D-zeu sa-i dea capacitatea de a-l vedea pe diavol întotdeauna, pentru ca acesta ia-ntotdeauna forma unui înger de lumina. Diavolul e-ntotdeauna cineva care spune ceva sentimental, dragut, bun. Iar D-zeu i-a dat în final lui Anton capacitatea de a vedea pe diavol. Iar atunci, înca în dimensiunile existente umane, lumea aceasta a devenit, pentru sfânt, Împaratia.

Aceasta experienta ultima a Împaratiei tine la un loc ceea ce eu numesc „intuitia treimica” – creat, cazut, mântuit (restaurat). Creat: înseamna ca-i bun. Înseamna ca fundatia a toate, pe care o punem sub semnul întrebarii în utopismul si evadarea noastra, este buna. Totusi, toate pot de asemenea fi rele. Sisteme? Metro, boulot, dodo? Dar daca toate sistemele sunt simple caricaturi a ceea ce este cu adevarat soarta omului? Cineva ar putea veni la mine si spune: „Nu (mai) pot suporta o viata fara sens (însemnatate). Metrourile, paturile, micile dejunuri, vânatul s.a.m.d...” Iar eu i-as replica: „Nici Hristos n-a putut-o suporta. A murit pe cruce. Iar Pavel a spus „Fie ca mâncati, sau beti, sau orice faceti, faceti-o spre slava lui D-zeu.” (1Cor 10:31)” Zilele trecute, predicam în Montreal, si un om vine la mine si zice: „Multumesc ca m-ati învatat ca pot sa citesc si >Wall Street Journal spre slava lui D-zeu”. Da, bineînteles ca puteti. Slava lui D-zeu nu este numai în biroul lui Mr. Ralph Nader, credeti-ma. Este oriunde vrea omul sa fie.

Este întâi aceasta intuitie a creatului, si apoi – a lumii cazute. Sa fim realisti. Sa nu subscriem ideii ca, înca un institut, înca un think tank, înca o descoperire, înca o terapie, si pâna la urma raului i se va da de cap. Raul e aici, peste tot în jurul nostru. Dar nu trebuie sa intram în panica. Nu trebuie sa sarim imediat peste bord si sa evadam, nu! Mi-aduc amine de acel baietas francez de 16 ani, care batea mingea, si la care a venit un iezuit si a zis: „Bati mingea! Dar daca s-ar întoarce Hristos acuma, ce ai mai face?” La care baiatul a raspuns: „Tot as bate mingea”... El nu gândea ca e ceva rau în batutul mingii.

Câteodata, simt ca am intrat într-un fel de Corp al Pacii (formatiune militara ONU) metafizic, alcatuit din crestinatate. Foarte des, în Geneva, unde obisnuiam sa merg la întâlnirile ecumenice, auzeam expresia „biserici, sinagogi si alte agentii”. Eu nu m-am botezat într-o agentie. Si cred ca fiecare este liber sa nu fie doar o parte a vreunei agentii. Pe mine lasati-ma afara...

Si astfel, este aceasta viziune a lumii create, cazute si mântuite. Pâna ce aceasta viziune treimica nu s-a destramat, nu era nici o cale pe care cultura noastra, înradacinata în Evanghelie, sa mearga pâna la capat fie în utopism, fie în evadare. Iar astazi, adevarata lucrare intelectuala si spirituala careia noi crestinii trebuie sa-i facem fata nu este sa alegem pur si simplu între Utopie si Evadare. Nu este sa vindem religia ca pe un mic Valium, ca pe o sfânta pilula Valium. Adevarata noastra provocare este sa regasim ceea ce eu numesc eshatologia crestina fundamentala. Orice ar fi Celalta Lume (si nu stim nimic despre ea), ea este mai întâi de toate revelata noua aici si acum. Nu în alta parte, ci aici. Daca nu o cunoastem (nu devenim constienti de ea) chiar astazi, atunci nu o vom mai descoperi niciodata. Daca nu putem gasi Împaratia, o mai spun o data, în Chicago, Wilmington, Times square s.a.m.d., nu o vom gasi nicaieri în alta parte. Daca credeti ca o putem gasi în Transvaal (Africa de Sud), si sunteti suficient de bogati, duceti-va acolo. Si nu veti descoperi decât ca nu e diferit ce este acolo de ce este aici.

Când prietenul meu, sociologul Peter Berger, a criticat recent ideea moderna ca Paradisul este întotdeauna foarte departe de Manhattan, de fabrici, dar întotdeauna este de gasit într-o comuna (falanster) din nordul Vermontului, unde ne coacem propria pâine si avem copii în comun, a zis: „Îmi pare rau, doamnelor si domnilor, dar când D-zeu vorbeste de simbolul Împaratiei Sale, acea Împaratie este un oras, nu o mica ferma din Vermont.” Si am vazut orasul sfânt, noul Ierusalim, coborând din ceruri. (Ap. 21:2) Iar Ierusalimul este cu siguranta un oras.

Eshatologia crestina fundamentala a fost distrusa fie de optimismul ducând la Utopie, fie de pesimismul ducând la Evadare. Daca exista doua cuvinte eretice în vocabularul crestin, acelea ar trebui sa fie „optimism” si „pesimism”. Aceste doua lucruri sunt în întregime anti-biblice si anti-crestine.

Ne revine noua, crestinilor, sa reconstruim aceasta credinta unica, în care nu se face nici o iluzie despre rau. Nu ne putem permite sa acceptam pur si simplu o credinta ieftina care ne cere numai sa ne lasam de fumat si de baut, o mica religie care promite ca, tu numai renunta la cafea, iar mâinele va începe sa cânte. Credinta noastra nu se bazeaza pe nimic în afara acestor doua revelatii fundamentale: D-zeu atât a iubit lumea si Lumea cazuta a fost, în secret, tainic, mântuita.

Suntem oamenii unei anumite traditii, ai unei anumite culturi. Nu vorbesc despre mostenirea religioasa specifica culturii noastre, despre catedralele din Chartres, despre Notre Dame, sau despre o mare poezie crestina. Vorbesc despre o cultura unica, despre o realitate, si despre o credinta, care au produs oameni Dante, Shakespeare si Dostoievski. Despre credinta în care tot ceea ce încerc sa spun este perfect exprimat: exista rãu real, ca si bine real. Exista lumea vrednica de urât, si cea vrednica de iubit. Exista dimensiuni si orizontale si verticale ale vietii omenesti. Nimic nu e tradat. Nimic nu e mutilat. Unde este bucurie, aceasta este plina (totala). Iar unde este tristete, si aceasta este totala. Viata nu poate fi redusa la acele ghiveciuri psihologice si la tot felul de lucruri asemanatoare. Eu simt într-adevar ca singurul fel adevarat de religie este religia care este cosmica, dar care nu neaga Caderea. Religia care marturiseste nu numai credinta în, ci si experienta, mântuirii care are loc aici si acum. Iar aceste credinta si experienta condamna, ca pe doua erezii, atât utopismul cât si evadarea.

„Când Fiul Omului se va întoarce, va mai gasi El oare credinta pe pamânt?” (Lc 18:8) Poate ca ne îndreptam spre o catastrofa. Nu este treaba Bisericii crestine sa garanteze ca totul va fi mai mare si mai bun. Acesta este utopism. De partea cealalta, trebuie sa excludem de asemenea evadarea, ca pe o tradare a lui D-zeu, care atât a iubit lumea. Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui D-zeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui D-zeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui D-zeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! Daca numai am putea regasi asta – si, Doamne sfinte, nu resursele ne lipsesc – nu am mai fi acei urmatori pasivi ai acelei polarizari crescânde: ori Utopie, ori Evadare (iar prin „noi” înteleg credinciosii, pentru care D-zeu este înca o Realitate). Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de D-zeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.

Traducere din englezã: Vlad Ioan
Multumesc!

Salt la inceputul paginii