Alexandru Mironescu
(1903-1973)
Politica şi oamenii ei
(fragment din volumul Kairos,
Editura Anastasia)

Alãturi de Sandu Tudor - inseparabil de el ca prezentã si imagine, desi distinct în personalitatea sa proprie - se cuvine imediat numit Alexandru Codin Mironescu. Pentru multi dintre cei apropiati Antimului, acest profesor universitar de chimie-fizicã, scriitor, gazetar remarcat si critic literar, dar peste toate, "el însusi" aducea darul unei maturitãti clare, neprezumtioase: în continuã împãrtãsire celorlalti, celor mai tineri în chip privilegiat. Dacã am spune cã avea "geniul prieteniei" - si nu numai pe acesta - nu am exagera nicidecum simtãmântul confirmat la fiecare întâlnire. Din anii studiilor si formatiei sale în Occident, Al. Mironescu integrase bineînteles, cu seriozitatea de cuviintã pe atunci, substanta culturii si, în acelasi timp, un savoir-faire al practicii ei: mereu atent la formulãrile altuia, disponibil înnoirilor, suscitând dialogul critic.
(...) Adesea, prietenii sãi sau cei care îl întâlneau pentru prima oarã retineau "candoarea" sa, lipsa de malitiozitate: adãugatã umorului sãu sec, rezulta o impresie de confort, o bunã dispozitie înviorãtoare..."
(André Scrima, Timpul rugului aprins)

Cineva ar putea să zâmbească. Eu însumi aş putea să zâmbesc la ideea unei asemenea istorii cu apăsate implicaţii metafizice, când conducătorii lumii, con­ducătorii de popoare şi „făuritorii de destine", cum le place unora să se numească sau să-i numească, nu prea cunosc nici măcar istoria cealaltă, istoria de ma­nuale. Oamenii sunt atât de ignoranţi! Şi nu mă refer la cei oarecare. Mi-aduc aminte că, fiind student, am fost uimit să constat că un profesor de sociologie, membru în numeroase academii, başca în atâtea comitete şi comisii, nu citise Capitalul lui Marx, ci citise numai un compendiu, un rezumat. Tot era ce­va, desigur, dar eu nu-mi putusem închipui că nu ci­tise opera integrală a celui care părea să dea o nouă viziune asupra istoriei politice, economice, şi într-un fel şi spirituale, a lumii. Eu, ca student, o citisem; şi alţi colegi de-ai mei.

Domeniul politicii nu este, desigur, împărăţia lui Dumnezeu, iar oamenii politici nu sunt nişte îngeri, dar ca neruşinarea să fie aproape singurul criteriu de mişcare, neruşinarea şi minciuna sfruntată, asta nu se poate fără nişte consecinţe foarte grave pe toate planurile vieţii omeneşti. Cum, adică, trişăm cu toate cele? Nu mai există nici un criteriu etic, absolut nici-unul? Unde putea să ducă politica lui Hitler care declara, bunăoară, că apără civilizaţia unindu-se cu ruşii, şi promovează rasa ariană unindu-se cu japonezii ?

N-am să mai insist, mai ales că pentru noi, contemporanii cu atât de extraordinare evenimente, ridicări, prăbuşiri spectaculoase, răsturnări neaşteptate, multe relatări ar fi nişte obositoare repetări, dar nu pot să nu afirm concluzia că nimic temeinic nu se poate întemeia pe minciuni, pe o sfidare a adevărului, că oameni şi întâmplări care anunţau domnii de o mie de ani au fost măturaţi, spulberaţi ca şi cum n-ar fi fost!

Nu fac o carte si nu fac nişte pledoarii, iar digre­siunile care pot să dea impresia că mă despart de fi­rul principal pe care îl urmăresc sunt numai simple impresii, căci în această, în fond, mărturisire n-am să pierd vederea de ansamblu.

Acum câteva luni de zile am primit un număr din revista Europe, în care era un articol al lui Dzelepy, autor care nu-mi era necunoscut, ci dimpotrivă: ceea ce mai citisem de el îmi lăsase impresia unui spirit in­teresant şi pătrunzător. Articolul din revistă 1-am citit numaidecât. Iată ce spunea, spre înmărmurirea mea, pe baza unor recente documente, din care chiar dă­dea citate, în faza faimoasei întruniri de la Nuremberg a partidului naţional-socialist, când Hitler era o jucărie pe scena politică şi în sforăria ei, generalii germani, care îşi dăduseră seama că intră într-o aven­tură, că se va provoca un război nenorocit, care va fi pentru Germania o catastrofă, au pus la cale aresta­rea lui Hitler. De comun acord cu comandantul mili­tar al Berlinului - se vede seriozitatea demersului -urma să aibă, în casa unui general, o întâlnire cu Hitler si să se procedeze la arestarea lui. Generalii aveau asupra lor şi proclamaţia care urma să fie dată poporului german, după arestare. De această arestare - culmea! - fusese informat si cabinetul britanic, generalii socotind că englezii, urmărind o politică de pace, vor privi favorabil acţiunea lor. Dar iată că la Nuremberg, pe neaşteptate, Hitler primeşte o tele­gramă din partea lui Chamberlain, care îl anunţa că vine a doua zi să-1 vadă la Berhtesgarclen. Hitler nu se mai duce astfel la Berlin, cum fusese convenit, aşa că materialmente arestarea nu mai era cu putinţă, pentru că, după declaraţia unui general, ei tot îl arestau, cu toată telegrama lui Chamberlain, clacă venea la Berlin. Ne putem închipui derutarea, perplexitatea generalilor. Apoi după câteva zile şi-au dat sea­ma că planul trebuie amânat, deoarece devenise mult mai dificilă arestarea unui om care intrase în trata­tive cu Marea Britanic, „întâmplarea" e greu de priceput, iar Dzelepy merge până acolo încât se întreabă, acuzându-l, ce a urmărit Chamberlain, şi dacă nu a făcut, oare, intenţionat acest gest. Poate că bănuiala aceasta e greu de susţinut, dar bănuiala unor jocuri necurate stăruie. E însă de reţinut, totuşi, şi că evenimentele - mai ales când funcţionează în estimarea lor criterii arbitrare sau laşe - se întâmplă cu totul altfel decât cum au fost puse la cale. Oamenii le ticluiesc într-un fel, iar ele se desfăşoară altfel. Problema însă se pune şi ar trebui mai cu metodă studiată. Dar, oamenii, în frunte cu oamenii politici, gândesc în asemenea împrejurări că nu au fost destul de „abili", termenul ar fi „destul de şmecheri", ca să-i tragă pe alţii pe sfoară, şi nu că au greşit faţă de o ordine sau o legalitate mai profundă, astfel că, procedează cu prilejul următor la fel, chiar dacă modifică la suprafaţă socotelile şi jocul, în această privinţă, psihologia poporului german mi se pare clasică, pentru că de patruzeci de ani el comite greşeala de a crede că poate stăpâni lumea pe calea armelor, când ar fi obţinut rezultate remarcabile prin puterea economică, prin prestigiul spiritului, prin virtuţile onestităţii si ale competenţei. Eroarea lor e că au pierdut războiul pentru că nu l-au pregătit destul de bine, crezând că n-au fost destul de prevăzători, ca şi cum realitatea ar putea fi complet prinsă în reţeaua soco­telilor, oricât de bine ar fi ele ticluite.

Dar nu numai nemţii recurg la asemenea explicaţii şi justificări, când naive, când stupide, când aberante, „explicând" răsturnarea paharului pentru că l-au lovit cu cotul din nebăgare de seamă. Naivitatea, ridicolul explicaţiilor pe care le pot aduce oamenii depăşesc adeseori orice măsură! Cine se întreabă dacă nu cumva în asemenea situaţii pricina ar trebui căutată mai adânc, în vreo derogare ele la nişte prin­cipii, de la nişte lucruri mai gingaşe care trebuie res­pectate si, evident, cunoscute. Cine se întreabă dacă ceea ce se — sau ni se — întâmplă în afară nu este o consecinţă sau are o legătură cu ceea ce se întâmplă înlăuntru ? În sfârşit, dacă istoria nu este cumva transcrierea, la coordonatele mari ale unei epoci, a unor evenimente, pozitive sau negative, subtile, care s-au petrecut sau se petrec în primul rând în intimitatea inimii omeneşti.

(Fragment din volumul:
Alexandru Mironescu – Kairos, Eseu despre teologia istoriei,
Editura ANASTASIA)

Salt la inceputul paginii