Alfred Adler
(1870-1937)
ÎNŢELEGEREA VIEŢII.
Introducere în psihologia individuală.
Editura TREI

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.edituratrei.ro/product.php/Alfred_Adler_%C3%8En%C5%A3elegerea_vie%C5%A3ii/2198/
Momentan este epuizatã.
Dar se gãseste aici, la ELEFANT, la un pret bun pânã marti.
Azi, duminicã, si fãrã taxe de transport:
http://www.elefant.ro/carti/carti-de-specialitate/stiinte-umaniste/psihologie/intelegerea-vietii-6348.html

Alfred Adler, medic si psihoterapeut austriac, este fondatorul scolii de psihologice individualã care se situeazã între psihanaliza lui Sigmund Freud si logoterapia lui Viktor Frankl. Alãturi de Freud si Jung este considerat unul dintre cei mai importanti psihoterapeuti moderni. Autor prolific, a publicat peste 300 de cãrti si articole.
(de pe site-ul Editurii TREI)

Psihologia individuală— ştiinţa de a trăi

Doar o ştiinţă care are legătură directă cu lumea, spunea ma­rele filosof William James, este cu adevărat o ştiinţă. Putem spu­ne, de asemenea, că, într-o ştiinţă având o legătură directă cu via­ţa, teoria şi practica devin aproape inseparabile. O astfel de ştiinţă, tocmai pentru că se modelează după dinamica vieţii, de­vine o ştiinţă de a trăi. Aceste considerente sunt aplicabile, cu o forţă deosebită, ştiinţei psihologiei individuale.

Psihologia individuală încearcă să vadă vieţile individuale ca pe un întreg şi priveşte fiecare reacţie în parte, fiecare acţiune şi impuls ca pe o expresie a atitudinii unui individ faţă de viaţă. O astfel de ştiinţă este, din necesitate, practică şi pragmatică, deoa­rece, cu ajutorul cunoaşterii, putem să ne schimbăm şi să ne co­rectăm atitudinile. Astfel, psihologia individuală nu numai că face predicţii asupra a ceea ce se va întâmpla, ci şi, la fel ca pro­fetul Iona, prezice ceea ce s-ar putea întâmpla, tocmai ca să nu se întâmple.

Ştiinţa psihologiei individuale s-a dezvoltat dintr-un efort de a înţelege misterioasa putere creativă a vieţii — puterea exprima­tă în dorinţa de dezvoltare, de luptă şi realizare şi de compensare a înfrângerilor într-un anumit domeniu prin lupta pentru succes în altul. Această putere este teleologică — se exprimă pe sine în urmărirea unui scop, iar în această luptă toate însuşirile fizice şi psihologice cooperează. De aceea este absurd să studiezi fie sta­rea fizică, fie pe cea mentală, fără să le raportezi la individul ca întreg.

De exemplu, în psihologia judiciară acordăm deseori mai multă atenţie infracţiunii decât infractorului. Dar infractorul, nu infracţiunea, este cel care contează şi, oricât de mult am lua în considerare infracţiunea, nu-i vom înţelege niciodată natura dacă nu o vom vedea ca pe un episod din viaţa unui anumit individ. Lucrul cel mai important este să înţelegem contextul indivizilor implicaţi — scopul vieţii lor, cel care le direcţionează toate acţiu­nile şi impulsurile. Dacă putem înţelege acest scop, putem înţe­lege semnificaţia ascunsă în spatele fiecărui act separat — pu­tem vedea aceste acte ca pe părţi ale unui întreg. Şi atunci când studiem părţile — cu condiţia să le studiem ca părţi ale unui în­treg — obţinem o înţelegere mai bună a întregului.

Lupta pentru atingerea unui scop

Interesul meu pentru psihologie s-a dezvoltat din practica medicală. Medicina mi-a oferit punctul de vedere teleologic, sau orientat către un anumit scop, necesar pentru înţelegerea manifestărilor psihologice, în corp, toate organele se străduiesc să se dezvolte spre anumite obiective: ele au forme precise, care trebuie atinse până la maturitate. Mai mult decât atât, în cazu­rile în care există defecte fizice, vom vedea mereu natura fă­când eforturi speciale să depăşească deficienţa sau să compen­seze prin dezvoltarea unui alt organ care să preia funcţiunile celui defect. Viaţa tinde întotdeauna către supravieţuire, iar for­ţa vitală nu cedează niciodată fără luptă în faţa obstacolelor externe.

Dezvoltările psihologice sunt similare cu cele organice. Fieca­re psihic îşi formează o anumită concepţie despre un scop sau un ideal, un mijloc de a trece dincolo de starea prezentă şi de a depăşi deficienţele sau dificultăţile prezente prin formularea unei anumite intenţii sau a unui anumit obiectiv pentru viitor. Pe baza acestui obiectiv special, indivizii pot gândi şi se pot simţi deasu­pra dificultăţilor prezente, deoarece ei au în minte succesul vi­itor. Fără acest sentiment al unui obiectiv, activitatea individua­lă ar fi lipsită de sens.

Toate dovezile indică faptul că fixarea obiectivului trebuie să se facă devreme în viaţă, în timpul perioadei formative a copilă­riei, în această perioadă începe să se dezvolte un prototip sau model al personalităţii mature. Ne putem imagina cum are loc procesul. Copiii, fiind slabi, se simt inferiori şi se află uneori în situaţii pe care nu le pot suporta. Astfel, ei se luptă să se dezvol­te şi fac asta într-o direcţie fixată de scopul pe care şi 1-au formu­lat. Este dificil de spus cum s-a fixat acest scop, dar este evident că un astfel de scop există şi că domină fiecare acţiune a copilu­lui, într-adevăr, înţelegem puţine lucruri despre impuls, motiva­ţie, abilitate sau dizabilitate în copilăria timpurie. Până acum, nu s-a descoperit nicio cheie pentru înţelegerea lor, deoarece direc­ţia este stabilită definitiv doar după ce copiii şi-au fixat scopuri­le. Abia când vedem direcţia în care se îndreaptă o viaţă, putem ghici ce paşi se vor face în viitor.

A avea un obiectiv este a aspira să fii ca Dumnezeu. Dar a fi ca Dumnezeu este bineînţeles obiectivul suprem, iar educatorii ar trebui să fie precauţi în încercarea de a se educa pe ei înşişi şi pe copiii lor ca să dorească să fie ca Dumnezeu. Copiii pun în loc un scop mai concret şi mai imediat, şi caută în jurul lor cea mai puternică persoană pentru a o transforma în modelul lor sau pentru întruparea scopului lor. Poate fi tatăl sau poate fi mama, sau oricare altă persoană. Când copiii concep un astfel de scop, ei încearcă să se poarte, să simtă şi să se îmbrace ca persoana pe care o percep ca fiind puternică şi să preia toate trăsăturile care sunt în concordanţă cu scopurile lor. Mai târziu, idealul de atins poate fi reprezentat de un doctor sau profesor, pentru că profe­sorul poate pedepsi copilul şi astfel el impune respect ca o per­soană puternică, iar obiectivul de a fi doctor este realizat în ju­rul dorinţei de a fi asemenea lui Dumnezeu, stăpân peste viaţă şi moarte. Aici scopul este constructiv, pentru că poate fi realizat prin servicii aduse societăţii.

Modalităţi de a vedea lumea

Atunci când prototipul — acea personalitate timpurie întru­pând un scop — s-a format, individul se orientează spre o anu­mită direcţie. Acest lucru ne facilitează predicţia a ceea ce se va întâmpla mai târziu în viaţă. De acum înainte, este posibil ca apercepţiile individului să intre în tiparele pe care acesta şi le-a stabilit singur. Copiii vor percepe situaţiile în conformitate cu schemele personale de apercepţie — adică vor vedea lumea prin prejudecata propriilor scopuri şi interese.

Pe la vârsta de 4-5 ani, prototipul este deja construit şi, ast­fel, pentru a-1 înţelege, trebuie să căutăm impresiile care au ac­ţionat asupra copilului înaintea sau în timpul acestei perioade. Aceste impresii pot fi foarte variate, mult mai variate decât ne închipuim din punctul de vedere al unui adult.

S-a descoperit că acei copii cu defecte fizice îşi conectează toa­te experienţele cu funcţionarea organului defect. De exemplu, copiii cu tulburări la nivelul stomacului manifestă un interes anormal faţă de mâncat, în timp ce aceia cu deficienţe de vede­re sunt mai preocupaţi de lucrurile vizibile. Această preocupare este de fapt menţinerea schemei personale de apercepţie care, aşa cum am spus, caracterizează pe fiecare. De aceea, putem su­gera că, pentru a afla care este interesul unui copil, trebuie să aflăm care organ funcţionează defectuos, dar lucrurile nu sunt atât de simple. Copiii nu experimentează neapărat handicapuri sau deficienţe fizice în felul în care le vede un observator exte­rior, ci ei vor avea propriile experienţe legate de ele, care vor fi modificate de către propria schemă aperceptivă. De aceea, în timp ce faptul că inferioritatea unui anumit organ contează în schema aperceptivă, observaţia exterioară nu oferă neapărat che­ia schemei aperceptive.

Copilul vede totul într-o schemă a relativităţii, care este ine­vitabilă — niciunul dintre noi nu este binecuvântat cu o cunoaş­tere a adevărului absolut. Cu toţii facem greşeli, dar ceea ce este important este că putem să le corectăm. Această corecţie este mai uşoară atunci când personalitatea este în formare. Iar dacă nu corectăm erorile în acel moment, o putem face mai târziu, rea-mintindu-ne situaţia în care acestea au apărut. Astfel, dacă sun­tem confruntaţi cu sarcina de a trata un pacient nevrotic, proble­ma noastră este să descoperim nu erorile obişnuite, pe care le-a făcut în viaţa ulterioară, ci erorile fundamentale făcute timpu­riu, pe vremea când îşi formula prototipul. Dacă descoperim aceste erori, este posibil să le corectăm prin tratamentul potrivit.

De aceea, psihologia individuală nu accentuează moştenirea genetică. Important nu este ceea ce a moştenit cineva, ci ceea ce face o persoană cu această moştenire în primii săi ani — adică prototipul pe care 1-a construit în copilărie. Ereditatea este, de­sigur, responsabilă pentru defectele fizice moştenite, dar sarcina noastră în acest caz este pur şi simplu să tratăm problema spe­cifică şi să înlăturăm pe cât se poate dezavantajul copilului.

Copiii cu dizabilităţi fizice se găsesc într-o situaţie dificilă şi dovedesc simptome marcante ale unui sentiment exagerat de in­ferioritate. La momentul formării prototipului, ei sunt deja mai interesaţi de ei înşişi decât de alţii şi au tendinţa de a fi astfel şi mai târziu în viaţă. Inferioritatea organică este departe de a fi singura cauză a erorilor din prototip: şi alte situaţii pot cauza aceleaşi erori — de exemplu, faptul de a fi un copil răsfăţat sau nedorit. Aceste situaţii vor fi discutate mai departe în carte. Ast­fel de copii cresc handicapaţi, în sensul în care se tem constant de atacuri şi nu reuşesc niciodată să înveţe independenţa.

Influenţele parentale

Următoarea noastră sarcină este să găsim dificultăţile cu care se confruntă indivizii pe parcursul dezvoltării lor. în cazul copi­ilor răsfăţaţi, nici societatea, nici familiile lor nu pot continua la infinit să-i cocoloşească, aşa că aceşti copii se confruntă foarte re­pede cu problemele vieţii. La şcoală se află într-o nouă instituţie socială, cu o nouă problemă socială. Ei nu doresc să colaboreze sau să se joace cu ceilalţi, deoarece nu au fost pregătiţi pentru viaţa în colectivitate din şcoală. De fapt, experienţele lor din sta­diul prototipului i-au făcut să se teamă de astfel de situaţii şi îi fac mereu să caute mai mult răsfăţ. Trăsăturile unor astfel de in­divizi nu sunt moştenite, deoarece putem deduce din ele natu­ra prototipurilor şi scopurilor lor. întrucât ei au trăsăturile speciale care i-au condus spre scopurile lor speciale, nu este posibil ca ei să aibă trăsături care să tindă într-o altă direcţie.

Una dintre influenţele cele mai comune asupra minţii unui copil este refularea provocată de pedeapsa sau abuzul unui tată sau al unei mame. Aceasta face ca un copil să lupte pentru eli­berare, ceea ce deseori este exprimat printr-o atitudine de exclu­dere psihologică. Astfel, aflăm că unele fete cu taţi veşnic irasci­bili evită toţi bărbaţii, deoarece cred că sunt la fel de arţăgoşi. Sau băieţii care au suferit din cauza unor mame severe pot ex­clude femeile din viaţa lor. Această excludere poate fi, desigur, exprimată diferit: de exemplu, un copil se poate pur şi simplu ruşina în prezenţa femeilor, altul poate deveni homosexual. Ast­fel de procese nu sunt moştenite, ci iau naştere în mediul în care se dezvoltă copilul în primii ani.

Erorile timpurii ale copiilor costă scump, dar, în ciuda aces­tui fapt, ei primesc puţine îndrumări. Părinţii nu ştiu sau nu vor să le împărtăşească copiilor rezultatele propriilor experienţe şi, astfel, copiii trebuie să îşi urmeze propria cale.

Şi, pentru că tot suntem la acest subiect, niciodată nu se ac­centuează prea mult faptul că nu se câştigă nimic prin pedepsi­rea, admonestarea sau cicălirea copilului. Nu se realizează nimic până când atât copilul, cât şi adultul nu sunt lămuriţi despre ceea ce nu este în regulă şi ceea ce ar trebui făcut pentru a îndrepta lucrurile. Când copiii nu înţeleg, ei devin prefăcuţi şi timizi. Mai mult decât atât, prototipurile lor nu pot fi schimbate prin pe­deapsă sau predici. Ele nu pot fi schimbate nici prin simpla ex­perienţă a vieţii, deoarece experienţa de viaţă este întotdeauna percepută în conformitate cu o schemă personală de apercepţie. Doar când avem acces la structurile de bază ale personalităţii pu­tem face vreo schimbare.

Ordinea la naştere

Este important de observat faptul că nu există doi copii, chiar şi născuţi în aceeaşi familie, care să crească în aceleaşi condiţii. Chiar şi în aceeaşi familie, atmosfera din jurul fiecărui copil este unică. Primii născuţi sunt iniţial singuri şi astfel centrul atenţiei. Odată cu naşterea celui de-al doilea copil, copiii mai mari sunt detronaţi, iar această schimbare de situaţie nu le place deloc; au fost odată atotputernici şi acum nu mai sunt. Acest sentiment al tragediei intră în formarea prototipurilor lor şi va ieşi din nou la suprafaţă în trăsăturile lor ca adult. Studiile de caz dovedesc fap­tul că aproape întotdeauna aceşti copii suferă o cădere în viaţa adultă.

Un alt factor poate fi reprezentat de tratamentele diferite apli­cate băieţilor şi fetelor pe parcursul educaţiei lor. Deseori, băie­ţii sunt supraevaluaţi, iar fetele sunt privite ca şi când ar fi im­probabil să realizeze ceva. Fetele tratate astfel vor creşte mereu ezitante şi îndoindu-se de ele însele. Ele vor rămâne toată viaţa cu impresia că doar bărbaţii sunt în stare să realizeze ceva demn de laudă.

Şi poziţia celui de-al doilea copil este caracteristică şi indivi­duală. Aceştia sunt într-o cu totul altă poziţie decât primii năs­cuţi, deoarece pentru ei a existat întotdeauna altcineva care a dat tonul. Deseori ei preiau această sarcină şi, dacă vom căuta cau­za, vom afla că primii născuţi au fost bulversaţi de competiţie şi că această reacţie le-a afectat dezvoltarea. Copiii mai mari devin speriaţi de competiţie şi nu se mai descurcă aşa de bine. Ei scad din ce în ce mai mult în ochii părinţilor lor, care încep să îl apre­cieze din ce în ce mai mult pe mezin. Pe de altă parte, mezinii au întotdeauna pe cineva care impune ritmul şi sunt mereu într-o competiţie. Toate trăsăturile lor vor reflecta această poziţie spe­cifică în familie. Ei au tendinţa să fie rebeli şi să nu recunoască puterea sau autoritatea.

Istoria sau legenda evocă numeroase exemple de mezini pu­ternici. Povestea biblică a lui losif este unul dintre aceste exem­ple: el dorea să se impună în faţa tuturor celorlalţi. Faptul că un frate mai mic s-a născut în familie, mulţi ani după plecarea lui de acasă, un frate pe care nu îl cunoştea, în mod evident nu a al­terat situaţia; poziţia lui a rămas cea a mezinului. Găsim acelaşi lucru în multe basme, unde copilul cel mai mic joacă rolul lide­rului. Aceste trăsături îşi au originea în copilăria timpurie şi nu pot fi schimbate decât odată cu obţinerea unei înţelegeri mai pro­funde. Pentru a ajuta oamenii, trebuie să îi faci să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea copilărie timpurie. Ei trebuie să priceapă că prototipul pe care 1-au dezvoltat are o influenţă dăunătoare asupra vieţilor lor.

Explorarea amintirilor din copilărie

Un instrument valoros în înţelegerea prototipului şi, de aici, a naturii individului este studiul amintirilor din copilărie, întrea­ga noastră cunoaştere şi toate observaţiile converg către faptul că amintirile noastre constituie un factor important al prototipu­lui personal. Un exemplu va clarifica această afirmaţie. Să luăm în considerare copiii cu o problemă fizică: să spunem cu un sto­mac bolnav. Cele mai timpurii amintiri se referă probabil, într-un anumit fel, la mâncare. Sau copiii care au avut probleme pentru că sunt stângaci: faptul de a fi stângaci le afectează şi punctul de vedere. O anumită persoană îţi poate povesti despre mama ei care a răsfăţat-o sau despre naşterea unui frate mai mic. Un bărbat îţi poate spune cum a fost bătut, dacă a avut un tată agresiv sau cum a fost ridiculizat sau şicanat la şcoală. Toate aceste indicaţii sunt foarte valoroase, cu condiţia să învăţăm arta de a le citi sem­nificaţia.

Arta înţelegerii amintirilor din copilărie implică un grad foar­te ridicat de empatie, abilitatea de a te identifica cu copiii în si­tuaţiile copilăriei lor. Prin această empatie putem înţelege sem­nificaţia, unică în viaţa unui copil, a sosirii unui frate mai mic în familie sau impresia lăsată în mintea unui copil de abuzurile unui tată veşnic irascibil.

Logica particulară

Dacă privim o familie cu copii prost crescuţi, vom vedea că, deşi par a fi inteligenţi (în sensul că, dacă le pui o întrebare, îţi vor răspunde corect), aceştia au un puternic sentiment de infe­rioritate. Inteligenţa, desigur, nu înseamnă în mod necesar şi bun-simţ. Copiii pot avea o atitudine mentală total personală — am putea-o numi particulară —, de felul aceleia pe care o poţi găsi printre nevrotici. Intr-o nevroză compulsivă, de exemplu, pacienţii realizează futilitatea comportamentului lor compulsiv, dar nu pot să îl oprească, înţelegerea particulară şi un limbaj par­ticular sunt, de asemenea, trăsăturile bolnavului psihic, care nu vorbeşte niciodată limba bunului-simţ, punctul culminant al in­teresului social.

Dacă punem în opoziţie judecata bunului-simţ şi logica par­ticulară, vom afla că judecata bunului-simţ este de obicei mai aproape de adevăr. Folosim bunul-simţ pentru a distinge între bine şi rău şi, în timp ce deseori facem greşeli într-o situaţie com­plicată, greşelile tind să se corecteze singure. Dar cei care îşi văd întotdeauna numai propriul interes nu pot distinge aşa de uşor ca alţii între ce este corect şi greşit. De fapt, ei îşi trădează dese­ori această incapacitate, din moment ce acţiunile lor sunt trans­parente observatorului.

Să luăm în considerare modul în care se produc infracţiunile. Dacă cercetăm inteligenţa, înţelegerea şi mobilurile infractorilor, vom vedea că ei îşi privesc mereu infracţiunile ca fiind totodată inteligente şi eroice. Ei cred că au îndeplinit un scop de superio­ritate — şi anume că au fost mai isteţi decât poliţia şi că sunt în stare să îi învingă pe ceilalţi. Astfel, în mintea lor ei sunt eroi şi nu văd că acţiunile lor indică ceva diferit, ceva foarte departe de eroism. Lipsa lor de interes social, ceea ce face toate activităţile lor dăunătoare sau inutile social, este legată de o lipsă de curaj, de laşitate, dar ei nu ştiu asta. Cei care se întorc spre partea inu­tilă a vieţii deseori se tem de eşec, întuneric şi izolare; ei doresc să fie cu ceilalţi. Aceasta este laşitate şi trebuie etichetată ca ata­re, într-adevăr, cea mai bună cale de a opri infracţiunile este de a convinge pe toată lumea că infracţiunea nu este altceva decât o expresie a laşităţii.

Este bine cunoscut faptul că unii infractori, când se apropie de vârsta de 30 sau 40 de ani, îşi schimbă opţiunile; îşi iau o sluj­bă, se căsătoresc şi devin buni cetăţeni. De ce? Să ne uităm la spărgători. Cum poate concura un spărgător de 42 de ani cu unul de 20 de ani? Ultimii sunt mai rapizi şi mai puternici. Mai mult, la 30 sau 40 de ani, infractorii sunt forţaţi să trăiască altfel decât trăiseră înainte, astfel încât, deoarece acest mod de viaţă nu le mai procură lucrurile de care au nevoie, infracţiunile nu mai me­rită efortul şi li se pare mai convenabil să se retragă.

Alt factor pe care trebuie să îl reţinem în legătură cu infracto­rii este faptul că, dacă facem pedepsele mai severe, departe de a-i speria pe infractori, le întărim credinţa că sunt eroi. Nu tre­buie să uităm că infractorii trăiesc într-o lume egocentrică, o lume în care nu vom găsi niciodată adevăratul curaj, încrederea în sine, sentimentul de comunitate sau înţelegerea valorilor comune. Ne­vroticii rareori înfiinţează un club, iar acest lucru ar fi o perfor­manţă imposibilă pentru persoanele care suferă de agorafobie sau alienaţii delincvenţi. Copiii-problemă îşi fac prieteni foarte rar — un fapt pentru care nu se oferă prea des un motiv. Există totuşi un motiv: îşi fac rareori prieteni deoarece viaţa lor timpu­rie a luat o direcţie egocentrică. Prototipurile lor au fost orienta­te spre scopuri false şi un sistem particular al logicii, astfel încât ei au urmat o direcţie care ducea spre partea negativă a vieţii.

Importanta interesului social

Conceptul de interes social sau sentiment social este unul vi­tal. Este cea mai importantă parte din educaţia noastră şi din tra­tamentul nostru. Doar cei care sunt curajoşi, au încredere în sine şi se simt la ei acasă în această lume pot beneficia atât de pe urma problemelor, cât şi a avantajelor vieţii. Aceştia nu se tem niciodată. Ei ştiu că vor exista mereu dificultăţi în viaţă, dar ştiu, de asemenea, că le pot învinge. Sunt pregătiţi pentru toate pro­blemele vieţii, care sunt invariabil de natură socială.

Cele trei tipuri de copii menţionate dezvoltă un prototip cu un grad redus de interes social. Copiii nu au atitudinea menta­lă necesară pentru soluţionarea dificultăţilor vieţii. Simţindu-se învinşi, dezvoltă o atitudine greşită faţă de problemele vieţii. Sar­cina noastră, în tratarea unor astfel de pacienţi, este să încurajăm ceea ce eu numesc comportamentul social „util" şi o atitudine pozitivă, „utilă", faţă de viaţă şi societate.

Lipsa de interes social tinde să orienteze oamenii către partea negativă sau „inutilă" a vieţii. Indivizii cărora le lipseşte în mod esenţial interesul social pot deveni delincvenţi, infractori, alco­olici sau bolnavi mental. Problema noastră, în cazul lor, este să găsim un mijloc de a-i influenţa să adopte tipare comportamen­tale utile şi constructive şi de a-i determina să se intereseze de alţii. De aceea, am putea spune că aşa-numita psihologie indivi­duală a noastră este de fapt o psihologie socială.

Sentimente şi emoţii

Următorul pas în ştiinţa de a trăi îl constituie studierea senti­mentelor. Adoptarea unui scop nu numai că afectează trăsături­le individuale, mişcările şi expresiile fizice, ci şi domină viaţa sentimentelor. Este remarcabil faptul că indivizii încearcă mereu să-şi justifice atitudinile apelând la sentimentele lor. Astfel, dacă indivizii se străduiesc să lucreze bine, vom găsi această idee fi­ind exagerată şi jucând un rol dominant în întreaga lor viaţă emoţională. Sentimentele indivizilor sunt întotdeauna în acord cu punctul lor de vedere asupra îndatoririlor proprii: sentimen­tele le întăresc presupunerile. Facem întotdeauna ceea ce oricum am face, iar sentimentele pur şi simplu ne însoţesc acţiunile.

Putem vedea clar acest lucru în vise, al căror studiu este probabil una dintre cele mai mari realizări ale psihologiei individu­ale. Fiecare vis are un obiectiv, deşi acest lucru nu a fost nicioda­tă limpede înţeles înainte. Obiectivul unui vis, în general, este crearea unui anumit sentiment sau unei anumite emoţii, care în schimb promovează obiectul visului. Visăm în felul în care am dori să ne comportăm. Visele sunt o repetiţie emoţională a pla­nurilor şi atitudinilor pentru comportamentul din starea de veghe — totuşi, o repetiţie pentru o reprezentaţie care este posi­bil să nu aibă loc niciodată, în acest sens, visele sunt amăgitoa­re — imaginaţia emoţională ne dă fiorul acţiunii fără acţiune.

Această caracteristică se găseşte şi în viaţa noastră vigilă. Avem întotdeauna o înclinaţie puternică spre a ne dezamăgi emoţional — vrem mereu să ne convingem pe noi înşine să mer­gem pe calea dictată de propriile prototipuri, aşa cum s-au for­mat ele în copilăria timpurie.

Abordarea generală

Aceasta rezumă abordarea psihologiei individuale, o ştiinţă care a făcut o lungă călătorie într-o direcţie nouă. Sunt multe di­recţii în psihologie şi psihiatrie, şi niciun psiholog nu crede că ceilalţi au dreptate. Poate că nici cititorii nu ar trebui să se baze­ze pe părere şi încredere; să îi lăsăm să studieze şi să compare.

…

CAPITOLUL 5

Amintirile din copilărie

Descoperirea prototipului

După ce am analizat semnificaţia unui stil de viaţă al unui in­divid, ne întoarcem acum spre amintirile din copilărie, care sunt probabil calea cea mai importantă de a înţelege un stil de viaţă. Căutând printre amintirile din copilărie, vom fi capabili să des­coperim prototipul — miezul stilului de viaţă — mai bine decât prin orice altă metodă.

După ce am ascultat câte ceva despre plângerile pacientului, îl întrebăm despre amintirile sale din copilărie, pe care le com­parăm cu alte elemente oferite, în cea mai mare parte, stilul de viaţă nu se schimbă; omul este mereu aceeaşi persoană, cu aceeaşi personalitate, o unitate. Un stil de viaţă, aşa cum am ară­tat, se construieşte prin lupta pentru atingerea unui anumit scop de superioritate, aşa că trebuie să ne aşteptăm ca fiecare cuvânt, acţiune şi sentiment să fie parte din acest efort, în anumite mo­mente, acest lucru este exprimat deosebit de clar; este în special cazul amintirilor din copilărie.

Totuşi nu trebuie să facem o diferenţă prea strictă între amin­tirile timpurii şi cele recente, deoarece tiparul este implicat şi în rememorările recente. Este mai uşor să găsim direcţia străduinţelor în izvorul acestor amintiri, căci atunci descoperim tema de bază şi suntem capabili să înţelegem faptul că stilul de viaţă al unei persoane nu se schimbă cu adevărat.

Dacă pacienţii privesc înapoi, în trecut, putem fi siguri că ori­ce va scoate la iveală memoria lor va fi important pentru ei din punct de vedere emoţional, şi astfel vom obţine un indiciu al per­sonalităţii lor. Nu trebuie să negăm faptul că şi experienţele ui­tate sunt importante pentru stilul de viaţă şi pentru prototip, dar deseori este mult mai dificil să ai acces la amintirile uitate sau, cum se mai numesc, inconştiente. Atât amintirile conştiente, cât şi cele inconştiente au calitatea de a tinde spre acelaşi scop de superioritate. Ambele categorii sunt o parte dintr-un prototip complet. De aceea, este recomandabil să investigăm atât aminti­rile conştiente, cât şi pe cele inconştiente, deoarece toate sunt la fel de importante, iar individul în general nu înţelege semnifica­ţia niciuneia. Este treaba celui din exterior să le înţeleagă şi să le interpreteze pe toate.

Să începem cu amintirile conştiente. Unii oameni, atunci când sunt întrebaţi despre amintirile timpurii, spun: „Nu am niciuna." Trebuie să le cerem acestor oameni să se concentreze şi să încer­ce să îşi aducă aminte. După un mic efort, vom afla de obicei că îşi amintesc câte ceva. Dar ezitarea poate fi considerată un semn că ei nu vor să privească înapoi în copilărie şi astfel putem ajun­ge la concluzia că această copilărie nu a fost una plăcută. Trebuie să îi încurajăm şi să le dăm indicii, pentru a afla ce ne interesea­ză. Invariabil, până la urmă îşi amintesc ceva.

Pe de altă parte, unii oameni pretind că pot să-şi amintească lucruri de când aveau doar un an. Acest lucru este greu de cre­zut, iar adevărul este probabil că acestea sunt fantasme, nu amin­tiri adevărate. Dar nu are importanţă dacă sunt imaginate sau adevărate, din moment ce oricum sunt părţi din personalitatea cuiva.

Alţii insistă că nu sunt siguri dacă îşi amintesc un lucru sau dacă acesta le-a fost spus de către părinţi. Nici acest aspect nu este cu adevărat important, deoarece, chiar dacă amintirea pro­vine de la părinţi, ei şi-au fixat faptul în minte şi astfel acesta îi ajută să ne spună în ce constă interesul lor.

Tipuri de amintiri

Aşa cum am explicat în capitolul anterior, pentru anumite sco­puri este convenabilă clasificarea indivizilor pe tipuri. Amintiri­le din copilărie se pot clasifica în tipuri şi reprezintă un indiciu al lucrurilor la care trebuie să te aştepţi în comportamentul unui anumit tip de persoană. De exemplu, să luăm cazul unei persoa­ne care îşi aminteşte că a văzut un brad minunat de Crăciun, plin cu lumini, cadouri şi globuri. Care este lucrul cel mai interesant în această povestire? Faptul că a văzut aceste lucruri. De ce ne spune ceea ce a văzut? Pentru că ea este interesată întotdeauna de vizual. Probabil a luptat cu unele dificultăţi legate de vedere şi, fiind astfel antrenată, a fost mereu mai interesată şi mai aten­tă la ceea ce vede. Poate acesta nu este cel mai important element al stilului său de viaţă, dar este o parte interesantă şi valoroasă. Ne indică faptul că, dacă ar fi să o sfătuim asupra unei ocupaţii potrivite, ar trebui să fie una în care să îşi utilizeze ochii.

La şcoală, deseori educaţia copiilor nu ţine cont de acest prin­cipiu al tipurilor. Putem găsi copii interesaţi de lucruri vizuale care nu îşi ascultă profesorul, pentru că doresc mereu să se uite la ceva. Trebuie să avem răbdare cu aceşti copii şi să încercăm să îi educăm astfel încât să asculte. Mulţi copii învaţă la şcoală doar într-un singur fel, pentru că ei se bucură de lucruri doar cu unul dintre simţuri. Ei pot fi buni doar la ascultat sau la văzut. Uno­ra le place să fie mereu în mişcare şi în activitate. Nu ne putem aştepta la aceleaşi rezultate de la tipuri diferite de copii, în spe­cial dacă profesorul preferă o anumită metodă de predare, de exemplu să le vorbească elevilor. Atunci când predomină aceas­tă metodă, „privitorii" şi „activii" vor suferi şi vor fi împiedicaţi în dezvoltare.

Să luăm cazul unui tânăr de 24 de ani, care suferea de episoa­de de pierdere a cunoştinţei. Atunci când a fost întrebat despre amintiri din copilărie, şi-a amintit că la vârsta de 4 ani a leşinat la auzul unui fluier de locomotivă. Cu alte cuvinte, era un om care auzise, şi de aceea era interesat de auz. Nu este necesar să explicăm aici cum a dezvoltat mai târziu acest bărbat episoade­le de pierdere a cunoştinţei, dar este suficient să notăm că, încă din copilărie, era foarte sensibil la sunete. Era foarte muzical şi nu putea suferi zgomotele neplăcute, dizarmonice sau striden­te. De aceea, nu suntem surprinşi că a fost atât de afectat de su­netul unui fluier. Copiii sau adulţii sunt deseori interesaţi în mod special de anumite lucruri pentru că au suferit din cauza lor. Am văzut aceasta şi la bărbatul cu astm din capitolul 2. Din cauza vreunei suferinţe din copilărie, el fusese strâns înfăşat peste piept şi, drept urmare, a dezvoltat un interes extraordinar pentru as­pectele legate de respiraţie.

Întâlnim oameni care par interesaţi de lucrurile de mâncat. Amintirile lor din copilărie au de-a face cu mâncatul, iar acesta reprezintă lucrul cel mai important din lume pentru ei — cum să mănânci, ce să mănânci şi ce să nu mănânci. Aflăm deseori că dificultăţile legate de mâncare sau digestie din copilăria timpu­rie au sporit importanţa mâncatului la un astfel de individ.

O persoană poate avea, de asemenea, amintiri legate de mişcare şi mers. Mulţi copii care nu au putut să se mişte prea bine la începutul vieţii, deoarece erau slăbiţi sau sufereau de vreo boa­lă, au devenit anormal de interesaţi de mişcare şi se grăbesc me­reu. Următorul caz este o ilustrare.

Un bărbat de vreo 50 de ani a venit la doctor plângându-se că, de câte ori însoţea pe cineva să traverseze strada, suferea de o spaimă cumplită că ar putea să fie călcaţi de o maşină. Când traversa singur, nu avea niciodată o astfel de spaimă, ci era des­tul de calm. Doar atunci când mai era cu cineva se simţea obli­gat să îl salveze pe acesta, îşi apuca tovarăşul de braţ, îl împin­gea în stânga şi-n dreapta, şi în general îl tracasa. Să analizăm motivele unui astfel de comportament.

Întrebat despre amintirile din copilărie, a explicat că, la vâr­sta de trei ani, era slăbit fizic şi suferea de rahitism, în două rân­duri fusese lovit de vehicule atunci când traversa strada. Dorea să dovedească, să spunem aşa, că era singurul om care ştia cum se traversează o stradă. Căuta mereu o ocazie să dovedească acest lucru atunci când era cu altcineva. Desigur, a fi capabil să traversezi strada în siguranţă nu este ceva cu care cei mai mulţi oameni s-ar lăuda sau pentru care ar dori să concureze cu alţii. Dar la unii oameni, cum ar fi pacientul nostru, dorinţa de a se mişca rapid şi de a-şi arăta această abilitate poate fi destul de pu­ternică.

Un alt caz este acela al unui băiat pe cale de a deveni infrac­tor. El fura, chiulea de la şcoală şi aşa mai departe, până când părinţii lui au ajuns la exasperare. Amintirile lui din copilărie au dezvăluit faptul că dorise întotdeauna să se mişte repede. Acum lucra împreună cu tatăl său şi stătea într-un singur loc toată ziua. Pornind de la natura acestui caz, o parte a tratamentului a fost recomandarea de a deveni agent de vânzări pentru afacerea ta­tălui său.

Moartea în familie

Unul dintre cele mai semnificative tipuri de amintiri din co­pilărie este moartea foarte timpurie a cuiva drag. Atunci când copiii văd pe cineva murind, efectul produs asupra lor este foar­te profund. Uneori, aceşti copii devin morbizi; alteori, fără a de­veni morbizi, îşi dedică toată viaţa problemei morţii şi sunt me­reu preocupaţi să lupte împotriva bolii şi a morţii într-un anumit fel. Putem găsi mulţi astfel de copii interesaţi de medicină mai târziu în viaţă, iar ei pot deveni medici sau farmacişti. Un astfel de scop se află, desigur, de partea utilă a vieţii. Nu numai că ei sunt angajaţi într-o luptă particulară împotriva morţii, ci îi şi aju­tă pe alţii.

Uneori totuşi, prototipul se dezvoltă într-un fel foarte egoist. Un copil care fusese foarte afectat de moartea unei surori mai mari a fost întrebat ce vrea să devină. Răspunsul aşteptat era doc­tor, în schimb, el a răspuns: „Gropar." Când a fost întrebat de ce şi-a ales această ocupaţie, el a răspuns: „Pentru că eu vreau să fiu cel care îi îngroapă pe alţii, nu cel care este îngropat." Acest scop, după cum vedem, nu este unul constructiv, deoarece băia­tul nu este interesat decât de el însuşi.

Amintirile copiilor răsfăţaţi

Să ne întoarcem acum la amintirile celor care au fost răsfă­ţaţi în copilărie. Amintirile îndepărtate oglindesc foarte clar tră­săturile acestor oameni. Copiii de tipul acesta îşi menţionează foarte des mamele, ceea ce probabil este normal, dar poate fi şi un semn că ei au trebuit să se lupte pentru o situaţie favorabi­lă. Uneori, amintirile par foarte inofensive, dar merită o anali­ză atentă. De exemplu, un bărbat îţi poate spune: „Eram aşezat în camera mea, iar mama stătea în picioare lângă bufet." Acest lucru pare lipsit de importanţă, dar menţionarea mamei este un semn că ea prezenta interes pentru el. Uneori, mama este mai ascunsă, iar studierea devine mai complicată; trebuie să ghicim cum stau lucrurile cu mama. Astfel, bărbatul respectiv vă poa­te spune: „îmi aduc aminte despre o călătorie." Dacă îl întrebi cine îl însoţise, vei descoperi că era mama. Sau, dacă un copil ne spune: „îmi aduc aminte că într-o vară am fost la ţară", pu­tem ghici că mama era cu copiii şi vedem astfel influenţa ascun­să a mamei.

Studiind multe amintiri, putem găsi o luptă pentru preferin­ţă. Putem vedea cum un copil, în cursul dezvoltării sale, înce­pe să aprecieze atenţia pe care i-o dă mama, iar amintirile lui privesc prezenţa sau absenţa unei astfel de atenţii. Acest lucru este important pentru înţelegerea noastră, deoarece, dacă adul­ţii sau copiii ne povestesc asemenea amintiri, putem fi siguri că ei simt în permanenţă că sunt în pericol să piardă ceva sau ca altcineva să fie preferat. Vedem o tensiune care indică fap­tul că, mai târziu în viaţă, astfel de persoane vor fi înclinate să fie geloase.

Amintiri speciale

Uneori, oamenii îşi exprimă interesul într-o anumită direcţie, mai presus de toate celelalte. De exemplu, amintirea cea mai tim­purie a unui paciente: „într-o zi trebuia să am grijă de sora mai mică şi voiam să o protejez cât de bine puteam. Am pus-o lângă masă, dar scutecul s-a agăţat şi ea a scăzut". Fetiţa avea pe atunci doar 4 ani, o vârstă foarte fragedă pentru a fi pus să ai grijă de cineva mai mic. Ne putem da seama ce tragedie a fost acest lu­cru în viaţa fetiţei care făcuse tot ce îi era posibil să îşi protejeze sora mai mică. Această pacientă a crescut şi s-a măritat cu un băr­bat bun — putem spune chiar ascultător. Dar ea era mereu ge­loasă şi critică, şi îi era mereu teamă că soţul ei va prefera pe alta. Putem cu uşurinţă înţelege că soţul s-a săturat de ea şi s-a con­centrat asupra copiilor.

Uneori, tensiunea este exprimată mai direct şi oamenii îşi amintesc că, de fapt, ei voiau să îi rănească pe ceilalţi membri ai familiei, chiar să îi omoare. Astfel de oameni sunt interesaţi ex­clusiv de treburile lor şi nu agreează compania altora — simt o anumită rivalitate faţă de aceştia. Acest sentiment este prezent încă din prototip.

Există oameni care nu pot termina niciodată ceva, deoarece se tem că altcineva va fi preferat ca prieten sau coleg sau pen­tru că-i suspectează pe alţi oameni că încearcă mereu să îi de­păşească. Nu pot deveni niciodată cu adevărat o parte a comu­nităţii, din cauza fricii că ceilalţi ar putea să îi umbrească şi astfel să fie preferaţi, în orice situaţie, sunt extrem de încordaţi, iar această atitudine este evidentă în mod special în iubire şi căsătorie.

Ajungem acum la copiii urâţi sau nedoriţi. Din fericire, acest tip este rar. Dacă un copil este cu adevărat urât sau neglijat încă de la începutul vieţii sale, nu poate trăi — un astfel de copil va pieri. De obicei, copiii au părinţi care îi răsfaţă într-o oarecare mă­sură şi le satisfac dorinţele, dar găsim şi copii care se simt nedo­riţi sau urâţi şi de cele mai multe ori aceşti copii devin deprimaţi.

Deseori percepem în amintirile lor o accentuare a faptului că au fost certaţi, urâţi sau criticaţi.

Un bărbat a venit la psiholog, de exemplu, pentru că îi era frică să plece de acasă. Cea mai veche amintire a lui era aceea când a fugit de acasă pentru că mama lui îl certa şi îl pedep­sea constant, iar apoi a căzut într-un lac şi aproape că s-a îne­cat. Din această amintire a lui, aflăm că a plecat o dată de aca­să şi s-a aflat într-un mare pericol. După acest episod, se ferea constant de pericol atunci când ieşea din casă. Fusese un copil strălucitor, dar se temuse întotdeauna că ar putea să nu iasă pe primul loc la examene, aşa că ezita şi nu putea să meargă mai departe. Când, în sfârşit, a reuşit să meargă la universita­te, s-a temut că nu va fi în stare să concureze cu ceilalţi stu­denţi. Vedem cum toate acestea duc înapoi către vechile lui amintiri despre pericol.

Un alt caz care ilustrează acest lucru este cel al unui orfan ai cărui părinţi au murit când acesta avea doar un an. în orfelinat nu a fost îngrijit corespunzător. Nimănui nu îi păsa de el, iar mai târziu în viaţă i-a fost foarte greu să îşi facă prieteni sau să cola­boreze cu colegii. Privind înapoi către amintirile lui cele mai tim­purii, vedem că simţise mereu că alţii erau preferaţi. Acest sen­timent a jucat un rol important în dezvoltarea lui, întotdeauna se simţea urât, ceea ce i-a îngreunat abordarea tuturor probleme­lor vieţii. A fost exclus din toate situaţiile normale ale vieţii, cum ar fi dragostea, căsătoria, prietenia, munca — toate situaţiile care presupuneau contactul cu alte fiinţe umane — din cauza senti­mentelor sale de inferioritate.

Un alt caz interesant este acela al unui bărbat între două vâr­ste care se plângea întotdeauna de insomnie. Avea vreo 46 de ani, era căsătorit şi avea copii. Era foarte critic cu toată lumea şi încerca mereu să se poarte ca un tiran, în special cu membrii fa­miliei sale. Comportamentul lui îi făcea pe toţi nefericiţi.

Când a fost întrebat despre amintirile lui din copilărie, a ex­plicat că el crescuse într-o casă cu părinţi care se certau, care se băteau şi se ameninţau mereu unul pe altul, astfel încât îi era fri­că de amândoi. Mergea la şcoală murdar şi neîngrijit, într-o zi, învăţătoarea lui a lipsit şi a venit o suplinitoare. Această femeie era interesată de profesia ei şi o vedea ca pe o muncă bună şi no­bilă. A văzut potenţialul acestui copil neîngrijit şi l-a încurajat. Era pentru prima dată în viaţa lui când avea parte de un aseme­nea tratament. Din acel moment a început să se dezvolte bine, dar era mereu ca şi când cineva 1-ar fi împins de la spate. Nu cre­dea cu adevărat că este în stare să facă ceva bine, şi astfel lucra toată ziua încontinuu, plus o jumătate din noapte, în felul aces­ta, a crescut crezând că trebuie să folosească jumătate din noap­te pentru a lucra sau pentru a se gândi la ce are de făcut. Credea că este necesar să stea treaz aproape toată noaptea pentru a pu­tea realiza ceva de valoare.

Mai târziu, dorinţa de a fi superior s-a exprimat în atitudinea lui faţă de familie şi în comportamentul faţă de alţii. Familia lui fiind mai slabă, el putea juca rolul unui cuceritor, în mod inevi­tabil, soţia şi copiii sufereau foarte mult din cauza acestui com­portament.

Privind caracterul acestui bărbat ca pe un întreg, putem spu­ne că el avea un scop de superioritate şi că acesta era scopul unei persoane cu un mare complex de inferioritate. Tensiunea lui era semnul că se îndoia de propriul succes, dar, în schimb, îndoiala lui era mascată de o poză de superioritate. Astfel, se dovedeşte cum studierea amintirilor din copilărie poate dezvălui situaţia în adevărata ei lumină.

Analiza predictivă

Dacă putem analiza amintirile din copilărie, putem prevedea, aşa cum am spus, ce se va întâmpla mai târziu în viaţa pacienţi­lor noştri. Amintirile sunt semne a ceea ce s-a întâmplat în via­ţa cuiva şi ale felului în care s-a dezvoltat; ele indică mişcarea spre un anumit scop şi obstacolele care au trebuit depăşite. Ele mai arată şi felul în care oamenii au devenit interesaţi de o anu­mită parte a vieţii mai curând decât de alta. Vedem cum este po­sibil ca ei să fi suferit ceea ce numim o traumă, de natură sexu­ală de exemplu; de aceea, este posibil să fie mai interesaţi de astfel de probleme decât de altele. Nu vom fi astfel surprinşi dacă, atunci când întrebăm despre amintirile timpurii, auzim de­spre experienţe sexuale. Unii oameni sunt, la o vârstă fragedă, mai interesaţi de sex decât alţii. In mod natural, interesul pentru sex este parte componentă a comportamentului uman normal, dar, aşa cum am spus înainte, sunt multe variante şi niveluri de interes. Aflăm deseori că, în cazurile în care oamenii ne spun de­spre experienţele sexuale, ei pun mai târziu accent pe acest as­pect al vieţii. Stilul de viaţă rezultat nu este unul armonios, deoa­rece această parte a vieţii este supraevaluată. Sunt oameni care insistă că fiecare experienţă are o bază sexuală. Pe de altă parte, sunt cei care insistă că stomacul este partea cea mai importantă a corpului, şi aflăm că amintirile timpurii corespund cu preocu­pările ulterioare în această direcţie.

Era un băiat care nu stătea niciodată aşezat în clasă, la liceu. Voia să fie într-o mişcare permanentă şi nu se concentra nicioda­tă asupra studiului. Se gândea mereu la altceva, frecventa cafe­nelele şi prietenii — toate atunci când trebuia să înveţe. De aceea, a fost interesant să îi examinăm amintirile timpurii.

„Îmi aduc aminte cum stăteam în pătuţ şi mă uitam la pere­te", spunea. „Mă uitam la tapet, la floricelele şi modelele lui." Acest băiat era pregătit doar să stea în pătuţ, nu să studieze şi să treacă examene. Nu putea să se concentreze asupra studiilor pentru că se gândea mereu la alte lucruri şi visa cu ochii des­chişi. Putem vedea că fusese un copil răsfăţat şi nu putea lucra singur.

Chiar dacă nu putem vindeca în totalitate aceşti oameni, îi pu­tem ajuta, studiindu-le cu dibăcie amintirile din copilărie, să-şi înţeleagă şi amelioreze situaţia.

Sursa: Alfred Adler – ÎNŢELEGEREA VIEŢII.
Introducere în psihologia individuală.
Editura TREI, Trad. Raluca Hurduc

Salt la inceputul paginii