Despre Fiinţa
esenţială
K.G. Dürckheim
Centrul
fiinţei. Cuvinte adunate
de Jacques
Castermane
Editura Herald, 2011
După Dialog
pe calea iniţiatică (Editura Herald, 2007), în care îl avea
ca interlocutor pe preotul ortodox Alphonse Goettmann,
K.G. (Karlfried Graf) Dürckheim a revenit încă de la începutul
acestui an în atenţia cititorului roman cu Centrul fiinţei. Este
o carte «adunată » de Jacques Castermane din înregistrările
cu maestrul său. În ceea ce-l priveşte pe autorul
„moral“ al cărţii, în 1969 acesta părăsea
o viaţă personală şi profesională de succes pentru
a-l urma pe „înţeleptul din Pădurea Neagră“.
Clasic. Ajungînd în acest punct al introducerii pe care o face
Castermane, nu aveam prea mari speranţe că lucrurile
vor evolua mai mult sau mai puţin „altfel“ decît de obicei
în asemenea contexte. Spun „altfel“ fiindcă pentru cititorul
de cărţi de spiritualitate este oarecum o premisă faptul
că, de oriunde ar porni, e de aşteptat să se
regăsească, la sfîrşit, în aproximativ
acelaşi punct. Desigur, principiul a funcţionat şi
aici, însă, la închiderea cărţii, mi-a fost clar
că nu regretam drumul făcut. Nu înotasem în clişee.
Înţelegeam că Dürckheim avusese el însuşi
acea sclipire a „fiinţei esenţiale“ despre care vorbeşte,
fără să o numească Dumnezeu, fără
să o consacre vreunei religii. Este interesant, pe de o
parte, că a fost psihoterapeut şi, pe de altă
parte, că discursul său reuşea să îi
facă pe Meister Eckhart ori pe Jung traductibili în Zen,
şi invers. Mintea dürckheimiană era capabilă
de un limbaj sintetic al spiritualităţii, rămînînd
totuşi în rigoare. Aceasta mi se pare a fi fost performanţa
sa. Sau, cel puţin, una dintre ele. I s-a tras, probabil,
de la îndelungaţii ani de practică a tirului cu arcul,
petrecuţi alături de maestrul Kenran Umeji Roshi,
în Japonia.
Care sînt liniile de forţă
ale gîndirii lui?
Dürckheim pledează pentru
înţelegerea spiritualităţii în sensul autenticităţii
Fiinţei, al adecvării la clipă, şi nu pentru
perfecţiune. El consideră indispensabile conştientizarea
umbrei (are
una dintre cele mai bune abordări ale temei) şi asumarea
propriilor noastre slăbiciuni drept condiţii ale manifestării
transcendenţei în viaţa umană. În perspectiva
dürckheimiană, individuaţia, trinitatea fiinţei
(Ordine, Plenitudine, Unitate), Christos, dogma, centrul Hara
al Fiinţei, erosul şi sexualitatea sînt, toate, teme
care ies din sensurile lor uzuale pentru a reconstrui noţiuni
altfel prezente şi inteligibile doar în diferitele lor
tradiţii.
O importantă contribuţie
a lui Dürckheim la denunţarea inadvertenţelor în argumentaţia
filozofică ori teologică
împotriva experienţei spirituale este faptul de a pune
în discuţie (mai bine şi mai elegant ca nimeni altul)
unul dintre cele mai bizare clişee intelectuale, şi
anume reproşul de „subiectivism“ adus oricărei întreprinderi
care are de-a face cu numinosul. Îll las
pe Dürckheim însuşi să spulbere infatuarea raţionaliştilor,
o face mai bine decît aş putea-o descrie eu aici. Un motiv
în plus de a citi cartea şi o mănuşă aruncată
acestora din urmă. Pentru a înţelege diada „subiectiv-obiectiv“,
iată ce spune autorul referitor la meditaţie:
„Dar ce se petrece în faza care urmează concentrării?
Se petrece un ansamblu de ceva care nu are realitate decît pentru
omul care este în această fază meditativă. Aceasta
poate fi considerată ca nefiind decît subiectivă pentru
cel care nu este în această stare meditativă, dar
pentru cel care este în această stare, expresia nu este
decît ceva subiectiv nu are nici un sens pentru că el
trăieşte o experienţă reală. Nu o experienţă
a obiectului, ci o experienţă în calitate de subiect.“
Cine a hotărît că pretenţia
de „obiectivitate“ (dovedită deja ca fiind utopică)
este un argument în sine?
Alice Popescu
Sursa: revista DILEMATECA, nr. 61, iunie 2011,
pag. 36
