[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 


CREŞTINISM ORTODOX ŞI PSIHO-SPIRITUALITATE

interviu acordat de Părintele Alphonse Goettmann revistei Net-Journal Essence(10.dec.2002)
propus de Jean-Marc Mantel



Pentru listare economica apasati aiciListare

1. Net-Journal Essence: În atenţia cititorilor revistei Net-Journal Essence, aţi putea explica puţin ce este creştinismul ortodox.

În cursul primului mileniu n-a existat decât un singur creştinism: Biserica nedivizată. O primă diviziune a survenit în sec al 11-lea prin naşterea catolicismului, apoi a doua în secolul al 16-lea prin protestantism. Există deci trei ramuri mari ale creştinismului care au în comun aceeaşi Biblie şi de-a lungul a 10 secole aceeaşi Tradiţie. Toţi avem rădăcini identice şi suntem fundamental dintr-o singură şi aceeaşi familie. Nu există decât o Biserică, căci ea este „Trupul” lui Cristos, dar, într-un corp, fiecare parte, fiecare membru şi organ completează şi îmbogăţeşte pe altul pentru un ansamblu armonios. Acest corp totuşi este în continuă creştere, este o devenire constantă, şi pentru a găsi această armonie, încă atât de incompletă, el trece prin etape de conştiinţă, crize de creştere sau certuri familiale, atâtea lucruri de care este plină istoria.

Ceea ce se numeşte astăzi „Ortodoxia” este ramura rămasă nedivizată şi prin care Tradiţia urcă deci până la Apostoli, în continuitatea neîntreruptă a Bisericii primare. Marca profundă a creştinismului ortodox este bucuria pascală a Învierii, victoria asupra morţii şi a iadului. Pentru un ortodox, aceasta nu este o credinţă intelectuală, căci credinţa lui este experimentală, ea îl aşează pe o cale de transformare, care încetul cu încetul îl îndumnezeieşte. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, spun cei de odinioară.

Şcoala înaltă a acestei mutaţii neîncetate este Euharistia. Aceasta este în cursul vieţii oricărui ortodox ca o experienţă fondatoare, experienţa însăşi a lui Cristos mort şi înviat prin puterea Duhului. De aceea pedagogia liturgică este bazată pe cele cinci simţuri, ferestre deschise spre Invizibil, exersată prin intermediul icoanelor, a cântului polifonic, a tămâii, prin splendoarea celebrării şi transportarea de către misterul însuşi. Se produce încet-încet o deşteptare interioară şi o „ambianţă” inefabilă care nu-l mai părăseşte pe cel care iese din biserică. Puţin câte puţin toată fiinţa devine liturgică, viaţa devine celebrare, al cărei preot este el, în inima lumii. Aceasta este ţinta…

Ea se întrupează acasă, la muncă, în multiplele deplasări şi momente libere prin „Rugăciunea lui Isus”, repetarea sfântului Nume care este nucleul spiritualităţii ortodoxe. Ea face mai întâi o enormă lucrare de purificare, unifică omul şi îi dă o axă. Aşezată pe inima lui, pe orice faţă, pe toate lucrurile şi evenimentele, această „rugăciune” este cheia sensului, care deschide orice asupra Dincolo–ul lui misterios. Cel care o practică ştie că pentru el a trăi este Cristos şi că nu există altă fericire…

Această rugăciune numită „a inimii” îsi trage seva din sacramente, care sunt lumina izbucnită şi hrana pe care Cristos, rămas în istoria oamenilor, continuă să le-o dea. Totul este însoţit zilnic de frecventarea Scripturilor Sfinte, mai puţin o lectură, mai mult un contact cu Cineva. Biblia este o „Prezenţă”, ea se află pe masa din „colţul de rugăciune” al casei. O „rumegăm” pentru a o asimila, pentru ca Verbul să devină trup. Aşa se dobândeşte Duhul lui Cristos, maniera sa de a gândi, de a vorbi, de a iubi, deprinderile sale într-un cuvânt. Este vorba de un stil de viaţă care nu mai este cel al lumii…

2. Net-Journal Essence : După dumneavoastră, unde se situează sursa diviziunii, a simţului de separaţie, care stă adesea la baza conflictelor umane?

Încă de la conceperea unui copil în pântecul mamei, există o intervenţie imediată a lui Dumnezeu pentru a aşeza în această fiinţă un „germene”. În limbaj biblic: „Dumnezeu a creat omul după Chipul lui”. Se poate compara acest „chip” cu un „germen”, adică un „program” care trebuie să se realizeze: programul germenului este de a deveni un spic de grâu, programul Chipului în om este de a deveni Asemănare cu Dumnezeu. Unicul sens al vieţii, unicul ei scop, este îndumnezeirea omului. Omul nu este om decât devenind Dumnezeu. Totul ar trebui deci să concureze la aceasta. Este o poveste de iubire între Dumnezeu şi om, bine rezumată în acest aforism al Părinţilor: „Dumnezeu devine om pentru ca omul să devină Dumnezeu:” Este vorba de o alianţă nupţială, tema întregii Biblii. Tot ceea ce apropie omul de această Realitate este drept şi conformează omul cu devenirea sa profundă, tot ceea ce îl îndepărtează de această Realitate îl „debranşează” de la Sursa de viaţă şi îl deviază în mod tragic, este aruncat în multiplu, atomizarea fiinţei sale, ceea ce falsifică toate raporturile lui: cu sine, cu celălalt, cu Dumnezeu…

Metoda pentru a realiza această Cale este înscrisă în omul însuşi, în structura sa cea mai intimă. După antropologia biblică, omul este corp-suflet-duh. Duhul este cordonul ombilical care leagă omul de Dumnezeu. Actul conştient pentru a se deştepta duhului său şi a renaşte dimensiunii sale cereşti, non condiţionate, se numeşte rugăciune. Dar rugăciunea punctuală vizează o stare permanentă, căci duhul omului, ca şi Duhul lui Dumnezeu, este un absolut, este totalitar. Adică vrea să ocupe tot spaţiul şi timpul. De aceea a spus Cristos: „Rugaţi-vă neîncetat”.

Când omul se roagă cu adevărat, duhul său este iluminat prin Duhul sfânt, astfel el hrăneşte şi iluminează sufletul(psihismul), şi sufletul, la rândul lui, transfigurează trupul, care restaurează cosmosul în întregime. Omul este un microcosmos, el conţine universul, macrocosmosul: cele două sunt într-un raport intim de reciprocitate.

Din contră, dacă omul nu se roagă, el încetează să fie „branşat” la sursa lui hrănitoare care este Dumnezeu. Duhul se va întoarce astfel spre suflet şi îl va parazita; se petrece astfel hipertrofierea egocentrismului care întoarce pe ceilalţi şi lumea în jurul său. Împărţirea lăuntrică plonjează orice relaţie cu exteriorul într-un raport de forţă şi de violenţă. Aici se găseşte cauza primă şi ultimă a tuturor conflictelor noastre, între indivizi şi între popoare.

Dar nici natura însăşi nu este cruţată, căci sufletul, fiind forma corpului, îl va parazita, la rândul lui, pe acesta: este naşterea pasiunilor simţurilor şi a tuturor dependenţelor noastre. Aşa cum am spus, corpul care este în continuitate cu cosmosul, îl va parazita, şi el, pe acesta din urmă. Dacă natura se dezagregă, cauza este în inima omului.

Singura problemă este unificarea noastră interioară, căci „omul normal” este o fiinţă care se roagă neîncetat.

3. Net-Journal Essence: Ce distincţie faceţi între rugăciune şi meditaţie?

Rugăciunea, sub multiplele ei forme, este întotdeauna o unire cu Dumnezeu, în timp ce meditaţia nu este neapărat aşa. Un călugăr budist, de exemplu, meditează 12 ore pe zi fără a se adresa nimănui. El caută să facă tabula rasa, rămânând în conştiinţa sa fără obiect şi în tăcerea fiinţei. Astfel se întâmplă în multe alte tipuri de meditaţie.

În Tradiţia creştină dimpotrivă, a se ruga şi a medita au aceeaşi ţintă: a se uni cu Dumnezeu. Diferenţa este la nivelul mijloacelor: rugăciunea va utiliza mai mult cuvântul, fie spontan, fie scris, mai ales Biblia şi în special Psalmii sau cântul Slujbelor şi al Liturghiei, în timp ce meditaţia se va servi de tăcere. Pentru a ajunge acolo, corpul va fi un ajutor important. Încă de la primele scrieri ale Părinţilor Deşertului, s-a propus o asiză în imobilitate, relaxare şi încetinirea suflului(respiraţiei), ceea ce duce mai întâi la tăcerea mentalului apoi la contemplarea Prezenţei divine. Cum aceasta este foarte dificil, s-a sugerat, de la începuturile creştinismului, repetarea neîncetată de formule scurte, de exemplu: „O, Dumnezeule, vino în ajutorul meu, Doamne grăbeşte-te să mă ajuţi!”

Acest procedeu foarte eficace şi, din această cauză, bine cunoscut şi în alte Tradiţii spirituale, va culmina cu ceea ce va fi numită mai târziu „Rugăciunea lui Isus” sau „Rugăciunea inimii”. Ea constă în a repeta: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”. Încet-încet această rugăciune se grefează pe suflu, îşi deschide un drum spre inimă şi cuprinde omul în întregime, ca şi totalitatea spaţiului şi timpului său. Întreaga lui viaţă devine astfel o rugăciune-meditaţie, adică uniune cu Dumnezeu prin tot ceea ce face. Părinţii numesc această atitudine meditaţie „Viaţa vieţii”. Scopul acestei Căi este îndumnezeirea omului. Suntem în inima Tradiţiei ortodoxe numită „isihastă”, ceea ce înseamnă „tăcere”.

4. Net-Journal Essence: Care este concepţia dumneavoastră despre culpabilitate?

Culpabilitatea este fără îndoială una din realităţile psihologice cele mai complexe care există… Atât timp cât rămânem pe planul sufletului(psiche), nu facem decât să ne învârtim în labirintul analizelor interminabile şi să nu tratăm niciodată răul decât la nivelul de simptom. Am spus deja mai înainte: omul este un tot inseparabil corp-suflet-duh. Dacă am compara omul cu un ocean, sufletul, adică psihismul, ar fi suprafaţa, în timp ce duhul ar fi profunzimea, acolo unde locuieşte o pace imuabilă.

Omul s-a smuls profunzimii lui încă de la origini; el trăieşte acum în afara lui, „în rătăcirea ţărilor străine”, cum spune Biblia, „extra-determinat” spun sociologii. Orizontalitatea animală l-a înlănţuit într-o hiper-condiţionare, în care el ia lucrurile drept un scop în sine, căutând în ele un răspuns setei lui de Absolut. Dar nimic nu răspunde şi nostalgia rămâne… Nostalgie tocmai a acestei profunzimi pierdute, numită de tradiţia creştină „paradisul”, dar care nu este altceva decât Dincolo-ul din adâncul nostru înşine.

Rădăcina ultimă a oricărei culpabilităţi se găseşte în această deturnare a omului de la propria sa profunzime; el a pierdut „din vina lui” ceea ce face ca un om să fie om: identitatea lui, duhul. Această stare permanentă se traduce astfel prin simptomele multiple ale suprafeţei(psihism), agitată ca şi valurile oceanului.

Pe această dezrădăcinare ontologică se grefează greşelile comise la exterior care dau punctual un sentiment de culpabilitate. Dar aceasta nu este decât umbra unei alte Realităţi. Fie că este vorba de suferinţa pierderii stimei sau a iubirii cuiva sau de suferinţa narcisiacă de a fi pierdut stima de sine şi iubirea pentru sine însuşi, acest gen de remuşcare subiectivă de a fi suferit atingere a imaginii de firmă şi care vă pune în faţa unui tribunal interior cerând reparaţie şi amendă…, este şarpele care îşi muşcă coada, ne învârtim în cerc într-un labirint fără ieşire, şi toate mecanismele de deculpabilizare sunt sortite eşecului, atât timp cât nu s-a văzut originea şi sensul acestei încercări.

Doar calea spirituală, care face trecerea de la suflet la duh, de la psihologic la ontologic, de la valurile oceanului spre profunzimea lui, vindecă omul. Doar lumina duhului omului şi a Duhului Sfânt care îl locuieşte poate ilumina tenebrele sufletului, desface nodurile, pansa rănile, dar mai ales, ceea ce este mai important, poate găsi harul ascuns în spatele acestor slăbiciuni, şi le asumă şi iese din ele transformat.


5. Net-Journal Essence: Vrem să organizăm un congres pe tema „Suicid şi Spiritualitate”. Ce aţi avea de spus pe tema aceasta?


Înainte de toate nu am nimic de spus despre tragicul unui destin şi suferinţa care nu sunt ale mele… Cine sunt eu ca să ştiu ceva despre misterul unei fiinţe umane? De aceea eu abordez totdeauna cu o anume neîncredere ceea ce se cheamă o „biografie”! De altfel eu nu sunt psihiatru şi nu pot lua rolul lui pentru a analiza cu competenţă motivele care pot produce un suicid.

Eu nu pot deci vorbi decât despre mine. Experienţa mea, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi cea a Tradiţiei mele, este că viaţa mea este o emanaţie a Iubirii Divine. Eu trăiesc şi nu trăiesc plenar decât pentru că mă simt iubit! Cu cât mai mult mă golesc de mine însumi şi de aderenţele mele, cu atât mai mult această Iubire mă umple: ea devine Bucuria mea şi unicul sens al vieţii mele. Nu există pentru mine altă fericire decât de a primi din ce în ce mai mult Iubirea lui Dumnezeu şi apoi să devin un canal pentru alţii. A iubi înseamnă a primi şi a da, fără cea mai mică aplecare spre sine.

Această cale a pătrunderii Iubirii şi liniştita sa impregnare printr-un exerciţiu constant duce, în mod progresiv, la eliberarea posesiunii de sine de către sine însuşi. Suntem astfel din ce în ce mai mult vizitaţi de Viaţa Divină, adică o stare non-condiţionată în care, încet-încet, aproape nimic nu ne mai determină sau ne aduce o atingere oarecare, nici situaţiile exterioare, nici emoţiile interioare. Este o stare de libertate şi egalitate a sufletului care ne face să ne asemănăm lui Dumnezeu. Toţi misticii şi sfinţii fac dovada acestei realităţi la care orice om este chemat. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine, spune şi repetă sfântul Pavel, a trăi este Cristos.

Dacă deci aş fi fost tentat de suicid, sunt convins că unicul motiv ar fi fost dispariţia acestei raţiuni fundamentale de a trăi. A crede că nu eşti iubit şi că nu poţi fi iubit este o suferinţă intolerabilă, nu mai există speranţă, existenţa este un infern: omul acela alege deci să o suprime aruncându-se în neant sau sperând că, poate, dincolo i se va oferi o alta, mai frumoasă.

A mă sinucide ar însemna pentru mine că Cristos n-ar fi avut nici un loc în viaţa mea, că El este un impostor şi că lucrarea lui de eliberare nu este decât un eşec. Că deci eu rămân încleiat în condiţionarea Sistemului, victimă a dependenţelor mele şi pe un drum fără ieşire, alta decât moartea oricum la capăt… Dar din cauza lui Cristos, care mi-a dat Viaţă din belşug, eu sunt prea fericit pentru a mă sinucide!

Ce voi spune deci acelor mii de oameni care se dau morţii? Viaţa v-a rănit profund, fără îndoială nu aţi experimentat iubirea, nu l-aţi întâlnit pe Cristos. Dar nimeni, nici măcar Biserica, nu are dreptul să vă condamne sau să vă reproşeze disperarea voastră şi actul fatal pe care l-aţi comis. Acum Cristos însuşi vă primeşte şi vă strânge în îmbrăţişarea Lui de iubire nebună, vă acoperă de sărutări, şi, dacă vreţi, va face din viaţa voastră nouă o sărbătoare (Luca 15,11-24), intraţi în bucuria Stăpânului vostru, vă spune El (Matei 25,21), Eu sunt Învierea şi Viaţa, oricine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată (Ioan 11,26), veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi alina (matei 11,28), bucuraţi-vă, iarăşi zic, bucuraţi-vă! (Filipeni 4,4).

6. Net-Journal Essence: Religiile par adesea să neglijeze dimensiunea iubirii, şi, cea mai mare parte a războaielor de pe planetă sunt susţinute de mişcări provenite din curente religioase; care este, după dumneavoastră, raţiunea acestei alunecări?

Neavând experienţa personală a altor religii, mi-ar părea hazardat şi lipsit de onestitate să exprim o judecată oarecare…

În ceea ce priveşte creştinismul, istoria lui este într-adevăr plină de raporturi de forţe între indivizi sau alte obedienţe: condamnări, excluderi, anchete, ciomăgeli, închisori, index, războaie, cruciade…

Nu există decât o problemă: aceea de a crede că creştinismul este o religie, un sistem între multe altele, în care obligatoriu aceasta funcţionează prin incluziune sau excluziune, ceea ce falsifică toate rapoartele şi nu are strict nimic de a face cu Evanghelia! Doar religia şi funcţionarii ei l-au omorât pe Cristos…

Cristos a venit să abolească religia, este „Marea Operă” a lui. Religia este necesară când există un zid care îl separă de Dumnezeu pe om. Eu sunt aici, Dumnezeu este în altă parte, îmi trebuie atunci o religie pentru a mă relega de El. Dar Cristos care este, în acelaşi timp, Dumnezeu şi om, a înlăturat zidul care îi separa. El a adus o viaţă nouă, nu o nouă religie. Întrupându-se, Dumnezeu a intrat în trupul meu şi în sângele meu; acum îl am pe Dumnezeu „sub pielea mea” , nu mai este deci nimic de „relegat”, ci de luat cunoştinţă de Prezenţa Lui în mine, a o simţi şi a o experimenta pentru a fi transformat de aceasta în întregime! Cum spunea Sfântul Augustin: „Dumnezeu îmi este mai intim decât mine însumi”. Aceasta este cu adevărat centrul credinţei creştine şi adevărata ei hrană pe Calea de viaţă, căci la Euharistie „devenim ceea ce mâncăm”, adică trupul şi sângele lui Cristos.


Celălalt este deci în mod real fratele meu de sânge. Ceea ce îi permite de altfel lui Cristos să spună: „Ceea ce faceţi celui mai mic dintre ai Mei, Mie îmi faceţi”. Identificarea lui Cristos cu omul, este eradicare ontologică, adică tocmai la rădăcina fiinţei, de orice posibilitate de a face rău cuiva, oricine ar fi acesta.
Cristos nu numai locuieşte fiecare om în intimitatea lui cea mai profundă, dar El a murit pentru ca fiecare să trăiască. Că omul o ştie sau nu, Cristos şi-a vărsat sângele pentru a-l elibera şi pentru a-i redeschide cerul.

A-L vedea pe Cristos în celălalt este fondul credinţei noastre şi esenţa iubirii. Iubire fără condiţii şi fără limite, căci Cristos cere chiar iubirea vrăjmaşilor, şi să le facem bine celor ce ne fac răul!

„Cristos este sfârşitul religiei” spune Părintele Alexander Schmemann, mare teolog ortodox al timpului nostru, „şi a gândi creştinismul în termeni de religie este întotdeauna o blasfemie”. Adevărata lucrare a „creştinului”, este de a părăsi religia, în care rugăciunea şi ritualurile sunt în afara existenţei, ca o prelungire inutilă. Este vorba de a-L întâlni pe Cristos viu, de a-L experimenta în fiecare clipă ca Viaţă a vieţii. „Eu sunt Viaţa”, a spus Cristos, deci El este conţinutul clipei pe care tocmai o trăiesc! Şi această Bucurie extraordinară, departe de a le exclude pe altele, transformă lumea…

7. Net-Journal Essence: Numele lui Cristos nu este recunoscut de toate religiile şi stârneşte chiar adesea reacţii. El a fost de altfel folosit de către trecut pentru a justifica acţiuni violente, departe de ceea ce înseamnă religie. Nu este posibil să utilizăm o formulă care să aibă o valoare universală, putând să unească mulţimea fiinţelor omeneşti în ceea ce au ele comun, permiţând astfel depăşirea conceptului pentru apropierea esenţei?

Ceea ce spuneţi este adevărat: Cristos nu este recunoscut de propria lui religie! El nu „a trezit reacţii” doar, ci violenţe atât de puternice încât a fost dat morţii chiar de către cei care Îl aşteptau de milenii!

Numele lui, „Isus”, vrea să spună în franceză: „Eliberatorul”: El vine să anunţe şi să promită poporului această libertate de care El însuşi este literalmente posedat.

Orizontul lui este degajat şi liber în asemenea măsură încât dezorientează toată ordinea stabilită, busculează logica prudentă… Fie că aceasta este faţă de opresiunea celor mici şi punerea lor la o parte de la imperialismul roman până la patronatul agrar, fie chiar faţă de ipocrizia şi minciuna responsabililor religioşi, El denunţă cu vigoare sclaviile şi toate formele de înlănţuire ale individului şi ale societăţii. Dar culmea acestei libertăţi, este iubirea pentru vrăşmaşi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută”, insistă El pe parcursul mesajului Lui.

Şi aceasta până la iubirea morţii însăşi, care este Vrăjmaşul prin excelenţă al omului. Isus, prin propria sa Înviere, depune în inima şi în mâinile fiecărei fiinţe această putere extraordinară asupra morţii.

De la moartea şi învierea lui Cristos, orice fiinţă umană, că o ştie sau nu, este salvată, fundamental liberă de orice condiţionare. Prin Isus Cristos, moartea nu este doar învinsă, ci transformată. Ea a devenit marele remediu al tuturor relelor noastre şi intrarea definitivă în plinătatea de viaţă şi de fericire.

Prin această răsturnare radicală, Isus inaugurează o nouă manieră de a fi şi o cu totul altă concepţie despre om. Pentru că a trăi timpul care trece înseamnă a muri, nu la sfârşitul vieţii, ci în fiecare clipă, Cristos-Dumnezeu, intrând în timp, inversează toate datele: El mă învaţă să locuiesc timpul altfel, într-o relaţie vie cu El, şi astfel, nu a muri, ci a învia clipă de clipă. Eu pot, cu El, să experimentez eternitatea eliberatoare încă de acum!

După cum se vede, anticonformismul lui Isus este absolut. Atitudinea Lui de libertate nemaivăzută şi totală noutate a fiinţei Lui în sânul istoriei este o ameninţare pentru principiile şi toate sistemele, inclusiv pentru religie, dar şi pentru individ care este pus la strâmtoare. Isus, om perfect şi Dumnezeu perfect, a venit să ne reveleze la ce suntem destinaţi. El are o idee prea mare despre om, chemat să devină dumnezeu prin graţie, pentru a tolera orice l-ar diminua sau i-ar încremeni viaţa în legi sau în instituţii; El are oroare de tot ceea ce sufocă Duhul…

Aceasta este tocmai esenţa Evangheliei şi ajunge pentru a înţelege pe de o parte, pentru ce Isus nu va lăsa pe nimeni indiferent şi, pe de altă parte, pentru ce El este de neocolit. Fiecare om va trebui să se pronunţe pentru sau contra lui Cristos, fie pe pământul acesta, fie dincolo, într-o totală libertate, într-un total respect din partea lui Dumnezeu, aşa cum exprimă Scripturile.

In faţa tuturor acestea, omul şi societăţile sunt evident clătinate. Istoria a cunoscut toate luările de poziţii, de la cei mai mari mistici până la atei, trecând prin cele mai rele violenţe şi crime fără număr. Dumnezeu este iubire şi prin apariţia Lui uimitoare în istorie, Cristos a aprins un foc, cum spune El însuşi. Ori omul nu iubeşte nici focul nici iubirea. El a redus Focul la cenuşă şi Iubirea la „micile eternităţi de plăcere”. Dar Dumnezeu, care este acum în spatele aparenţelor istoriei, în inima oricărui eveniment, în inima chiar a omului, continuă să bată la uşa noastră, să facă apel la mai binele din noi pentru un viitor cu totul altul…

Atunci, da, există o valoare universală, cum spuneţi, care poate „uni mulţimea fiinţelor umane prin ceea ce au comun”: este Iubirea. Noi suntem toţi creaţi prin şi în Iubire, şi aici este singurul sens al vieţii al fiecăruia. Nici un om nu poate trăi fără să iubească şi fără să fie iubit. Doar iubirea dă bucuria. Dar aceasta presupune că omul crede în aceasta, că face din aceasta Calea sa de viaţă şi i se dăruieşte total, mergând până la capătul iubirii sale. Acest om, chiar dacă este ateu şi nu-l cunoaşte pe Cristos, este cu adevărat locuit de Cristos şi salvat prin El. Aceasta este clar exprimat prin Evanghelia sfântului Matei la sfârşitul capitolului 25.

Există deci sfinţi care n-au auzit poate de Cristos, dar care Îl experimentează în fiecare din gesturile lor!

Rămâne evident că fiinţa care iubeşte vrea să cunoască faţa iubirii sale. Dacă omul are o faţă, este pentru faţă către faţă… Eu sunt sigur că o fiinţă plonjată în iubire fără a-l cunoaşte pe Cristos, va vedea Faţa lui mai devreme sau mai târziu…

8. Net-Journal Essence: Cele trei religii abraamice monoteiste arată semne evidente de oboseală. Mulţi tineri nu se recunosc în învăţăturile propuse de creştinism şi de iudaism, mai ales în aspectele lor ritualice, şi o criză profundă se arată în islam, cum vedem astăzi. Credeţi că ar fi posibil să facem ceva nou din ceva vechi, adică structurile existenta s-ar putea reînnoi din interior, ori s-ar favoriza abandonul structurilor actuale şi naşterea de noi forme de gândire şi practică religioasă, bazându-se mai mult pe experienţa interioară decât pe ritual şi ştiinţa indusă, ştiinţă care nu este provenită din experienţă, ci din repetarea mecanică?

Conform specialistului bine cunoscut al istoriei religiilor Mircea Eliade, toate marile religii au dispărut după 2000 de ani de existenţă. Este deci rândul Creştinismului! Şi, după cum spuneţi, constatarea e clară: bisericile se golesc, tinerii în special dezertează, o enormă destructurare este în curs, cadrele ezită în faţa unei puteri extenuate, şi cei care rămân nu mai au mare lucru de spus, o spun rău sau vorbesc pereţilor. Cu alte cuvinte: religia se prăbuşeşte! Iată exact lucrul cel mai bun care i se putea întâmpla creştinismului; toţi cei care au încă credinţa evanghelică se bucură şi nu aşteaptă decât aceasta: sfârşitul Sistemului şi a aparatului socio-politic cu al său murmur ritualist…

Am spus deja mai înainte, creştinismul, al cărui „ism” este în plus , nu este o religie! De fiecare dată când el s-a interpretat în istorie ca „religie”, aceasta a fost o blasfemie… Religia releagă la un Dumnezeu exterior şi îndepărtat; în tradiţia creştină, Dumnezeu s-a întrupat în Isus Cristos: El îmi este mai intim de acum înainte decât îmi sunt eu însumi, după expresia Părinţilor. Adevărata hrană a vieţii noastre de credinţă, este euharistia, în care, prin comuniunea la trupul şi sângele lui Cristos, acesta devine propriul meu trup, sângele meu, suflul meu… Aceasta, se înţelege, pentru o transformare profundă a omului. In această intimitate se operează o veritabilă osmoză: omul este îndumnezeit în contact cu Dumnezeu. De aceea cei din vechime numeau Biserica: rasa zeilor.

Suntem astfel pe un drum de experienţă mistică. Aceasta priveşte interioritatea cea mai profundă a fiecărui creştin, dar nu-şi găseşte înflorirea totală şi reală decât în iubirea de celălalt şi în celebrare comună. Gestul exterior exprimă(„presează afară”) ceea ce este în interior. Liturghiile sunt şcoli înalte de învăţare pentru ca toată viaţa să devină liturghie, celebrare de dimineaţa până seara ,şi nu doar rituri în afara existenţei ca o prelungire inutilă. Baza a toate este deci experienţa interioară. Aceasta e atât de adevărat încât Părinţii spun că nu eşti creştin atât timp cât nu ai experienţa lui Cristos.

Nu facem lucruri noi din lucruri vechi, Isus a spus el însuşi (Marc 2,21), mai mult, după tot ce am spus, este chiar o falsă chestiune. Isus este viu, astăzi ca şi ieri; El este centrul istoriei, prin fiinţa lui însuşi, îi dă existenţă şi sens. O celebrare nu face decât să exprime această Realitate experimentală şi, astfel, reînnoieşte umanitatea întreagă. Nu este vorba de a înlocui structuri cu alte structuri, ci de a intra în bucuria Stăpânului nostru (Matei 25:21) şi de a permite acestei bucurii de a dansa în viaţa noastră. Bisericile sunt pline acolo unde se deschide această Cale, cea a Evangheliei. Cristos este sfârşitul religiei (cf Rom 10,4). El vine pentru a face toate lucrurile noi (Ap. 21,5), El Însuşi este noutatea radicală .

9. Net-Journal Essence: Puteţi comenta această frază a lui Meister ECkhart: „Dumnezeu este când eu nu sunt”?

Unul dintre marii maeştri ai gândirii timpului nostru, Simone Weil, a scris în „Greutatea şi harul”: „Dumnezeu s-a golit de divinitatea lui. Noi trebuie să ne golim de falsa divinitate cu care ne-am născut. Odată ce am înţeles că nu suntem nimic, scopul tuturor eforturilor este de a deveni nimic. În acest scop suferim cu acceptare, în acest scop acţionăm, în acest scop ne rugăm… Pe măsură ce eu devin nimic, Dumnezeu se iubeşte prin mine”.

Spunând aceasta, autoarea reuneşte aici toţi marii mistici ai tuturor Tradiţiilor spirituale ale umanităţii. A nu fi nimic este pur şi simplu Legea fundamentală a Iubirii. Dumnezeu este Iubire, şi cele trei Persoane divine nu există decât pentru că una spune alteia: „Tu” intrând în abnegaţie, golindu-se de sine însăşi. Cuplul, creat „după chipul lui Dumnezeu”, nu trăieşte deplin Iubirea decât dacă unul spune altuia „tu”, adică încearcă să-l facă fericit. Dar făcând aceasta el moare faţă de sine, înviind pe un cu totul alt plan. Şi ar trebui să se poată spune aceasta despre orice relaţie, chiar cele mai funcţionale. Celălalt este un mister abisal şi, dacă privirea mea este destul de transparentă pentru a-l recunoaşte, ea îl va ridica pe celălalt în loc de a-l judeca. A cunoaşte înseamnă a se naşte pentru celălalt şi, prin acest fapt, a se naşte pentru sine însuşi.

Când Maitre Eckhart spune „Dumnezeu este când eu nu sunt”, „eu”-ul este ego-ul, mentalul. Ego-ul este obstacolul în calea vieţii însăşi, nu doar a vieţii lui Dumnezeu, ci şi a vieţii mele; el împiedică apariţia identităţii mele profunde, a misterului fiinţei mele.

Ego-ul este mereu în stare de judecată, el menţine deci totul la distanţă şi nu întâlneşte nimic şi pe nimeni. Sunt eu şi restul. Este o solitudine fără experienţă. Din contră, când ego-ul dispare, Realul ţâşneşte, Dumnezeu este Dumnezeu şi poate să se manifeste fără obstacol; dar cu El, căci El îi este Sursa, se manifestă şi adevărata mea natură, „Eu”-ul meu profund, dincolo de sufletesc.

Toate Căile spirituale, asceza şi rugăciunea, au drept scop această moarte şi această înviere. „Nu trebuie decât ca omul vechi să moară şi ca omul cel nou să se nască” spune mereu sfântul Pavel. Este marea temă a Scripturilor, al căror centru este moarte şi învierea lui Cristos. „Patima lui Cristos este o exaltare, scrie Părintele Peyriguere. Moartea este viaţă… Nu există viaţă şi moarte: nu există decât moartea care este viaţă…A savura să nu fii nimic, să te simţi nimic, a savura că numai Dumnezeu este… Iată adevărata umilinţă”. („Lăsaţi-vă înşfăcaţi de Cristos”, Centurion). Este laitmotivul care parcurge creştinismul încă de la Origene(sec II). Dar regăsim aceeaşi exclamaţie la un maestru hindus contemporan, Krishnamurti: „ce fericire de a nu fi nimic!”

Când ego-ul nu este, el cedează tot locul lui Dumnezeu; când adversarul vieţii şi al lui Dumnezeu a dispărut, Viaţa se manifestă…”Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine… Pentru mine, a trăi este Cristos” iată accentele majore la sfântul Pavel şi la sfântul Ioan. Dar şi Cristos afirmă: „Cel care vrea să Mă urmeze, să se lepede de sine” (Marcu 8,34). Baza a toate: Dumnezeu a creat plecând de la nimic. Ne naştem din Dumnezeu aşa cum râul se naşte din izvor.

De aceea Dumnezeu Însuşi ne dă metoda: „Ascultă, Israele” (Deut 6,4) Ascultarea este o stare de receptivitate şi de deschidere totală, o atenţie fără scop sau o conştiinţă pură, fără obiect. În această atitudine nu există interferenţă psihologică, ego-ul încetează de a fi un centru, mentalul se dizolvă , emoţiile se calmează sau dispar. Vigilenţa este absolută, fără analiză; primire şi acceptare fără nici o intervenţie a unui „eu”: atunci se simte eternitatea venind până aproape de toate, de noi înşine şi de tot ceea ce ne înconjoară, un fel de implozie este posibilă. Dincolo de orice reflecţie sau reacţie, nu există decât bucurie. Dumnezeu este acolo unde este bucurie…

10.Net-Journal Essence: Deşi nu sunteţi probabil specialist în religiile iudaică şi musulmană, aţi putea să ne expuneţi punctul dumneavoastră de vedere sintetic asupra acestor două curente religioase, ce au adus şi aduc, umanităţii, şi limitele eventuale pe le percepeţi în demersul lor?

Ceea ce Iudaismul a adus umanităţii este Mesia: Isus Cristos. Pentru mine nu va fi niciodată nimic mai măreţ în Istorie şi nici altă fericire decât El. „Cristos este evreu prin excelenţă”, spunea Martin Buber, ilustru filozof evreu al timpului nostru. Creştinul, într-o asemenea calitate, are deci adevăratele sale rădăcini în Iudaism şi nu va putea niciodată să-l înţeleagă pe Isus, în totalitatea lui fără a recurge la ceea ce a fasonat fiinţa Lui: Vechiul Testament. De aceea papa Pius al XI-lea a putut să spună: „Antisemitismul este o palmă pe obrazul lui Isus şi a Mariei”.

Mesia este împlinirea întregii aşteptări şi a moştenirii seculare a lui Israel. Aportul central al acestei moşteniri este credinţa primitivă într-un singur Dumnezeu comparativ cu politeismul ambiant; viziunea universului ca şi creaţie divină, deci trăită ca loc al unei alianţe permanente între Dumnezeu şi om; conceperea misterului omului ca „imagine(chip)” al lui Dumnezeu având capacitatea inerentă de a I se asemăna; înţelepciunea lui Dumnezeu practicată ca stil de viaţă prin Porunci; fabuloasa comoară a rugăciunii; apelul constant la întoarcere lăuntrică şi la sfinţenie; lauda neîncetată şi binecuvântarea „chiar dacă” nimic nu mai merge; învierea morţilor şi viaţa veşnică, fundamente ale oricărei bucurii de acum înainte. Toată aceasta, Cristos, nu numai că şi-o asumă, dar o şi motivează într-un mod nou, o duce spre împlinire deplină, şi o rezumă în atotputernicia iubirii.

In ceea ce priveşte Islamul, cuvântul însuşi este plin de sens, el înseamnă: supunere, diminuare de sine, abandonare lui Dumnezeu. Musulmanul este cel care trăieşte această supunere în devotament încrezător în Dumnezeul unic. El exprimă aceasta într-un anumit număr de practici dintre care cele mai importante formează !cei cinci piloni ai Islamului”: profesiunea de credinţă „Nu există divinitate ca Dumnezeu, şi Mahomed Profetul lui!”, rugăciunea canonică de cinci ori pe zi, milostenia rituală, postul Ramadamului şi pelerinajul la Mecca.

Mahomed leagă din nou monoteismul de Avram, „Tatăl tuturor credincioşilor” şi generează o profundă rudenie între Iudaism şi Islam. Ceea ce-l caracterizează pe acesta din urmă, este simplicitatea lui populară, la care masele aderă fără dificultate. Dar există de asemenea marii mistici, numiţi „sufişti”, dintre care unul dintre cei mai cunoscuţi este Al-Halllaj (sec IX). Esenţialul mesajului lor se rezumă la posibilitatea unei reciprocităţi de iubire între Dumnezeu şi om, „uniune consumată în Dumnezeu”, care divinizează persoana celui care iubeşte. Se vede deci, aici, proximitatea mesajului cu cel al lui Cristos. Se cultivă, de altfel, la sufişti, o iubire nebună pentru Isus în calitate de profet. Ce a valorat atât de mult pentru Al-Hallaj pentru a fi crucificat? Important este, cred ei, gândul constant la Dumnezeu, păstrat într-o inimă îmbrăţişată de iubirea lui şi plină de dorinţă divină.

Se vede astfel că primul şi ultimul cuvânt al Iudaismului şi Islamismului este Iubirea fără limite. Dacă există „limite” aceasta se datorează doar slăbiciunii omului. Iubirea este o mistică ce nu se dobândeşte decât prin angajarea absolută a omului.: „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.”(Deut. 6,5) este un verset pe care orice evreu pios îl recită de mai multe ori pe zi. Accentul este pus pe cuvântul „tot”. Dacă omul nu-şi investeşte „cu violenţă” toate facultăţile sale într-o singură axă, care constă în a iubi, el nu-şi poate cuceri inima, care este nucleul fiinţei lui. Credinţa lui se reduce atunci la o religie exterioară mentală care se rezumă, nu la iubire, ci la legi şi ritualuri. Experienţa transformatoare a dispărut, violenţa pe care trebuia să şi-o aplice lui însuşi pentru a se converti este aruncată în capul altuia. In locul iubirii, există raportul forţelor de excluziune, naşterea tuturor integrismelor care sunt la originea micilor şi marilor războaie. Se face din religie o ideologie, ceea ce a fost întotdeauna maniera cea mai eficace de a servi sistemul.

Originalul articolului în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.centre-bethanie.org

Publicat pe site cu aprobarea autorului.
Traducerea îmi apartine, VJ

Salt la inceputul paginii