|
Din Prefaţa cărţii: Câteva fragmente: a. Eul actual: germen de pozitivitate Înainte de toate trebuie „recuperat” un sens potenţial pozitiv al eului actual. Am spus „recuperat” şi nu dobândit sau cucerit, pentru că, înlăuntrul nostru, există deja o pozitivitate radicală, cel puţin la nivel potenţial: trebuie poate s-o redescoperim sau să o scoatem pe deplin la suprafaţă pentru că am… uitat-o sau nu credem îndeajuns în ea, dar în orice caz ea există şi ne aparţine de drept, nu este u bun pe care trebuie să-l cucerim sau să-l cerşim cine ştie pe unde. Nu trebuie aşadar să o căutăm în afara noastră, în stima celorlalţi sau în situaţii gratificante şi de succes, ci în interiorul propriului eu, în ceea ce face parte, în mod esenţial, din identitatea noastră umană şi creştină. Chiar la nivel pur şi simplu uman, de exemplu, această pozitivitate potenţială apare în chip evident. Într-adevăr orice om posedă energii extrem de preţioase: este capabil să iubească, să se pasioneze, să uite de sine pentru a se dărui altuia; este capabil să înfăptuiască opere trainice, să dea viaţă în mod creator unor valori semnificative, purtând pecetea originalităţii sale irepetabile şi inconfundabile. E adevărat că acelaşi om poate folosi distorsionat aceste energii; poate iubi şi făptui în sens egoist-distructiv, rămâne însă faptul că el are în sine capacitatea de a iubi şi de a fi creativ în sens oblativ-constructiv, în funcţie de valori precise. Şi, să nu uităm, dacă fiece fiinţă umană este înzestrată cu aceste capacităţi-energii, ele constituie un apel căruia nimeni nu i se poate sustrage. Cu cât mai puţin monotonă şi cu cât mai bogată ar fi viaţa, dacă am avea cu toţii curajul de a fi creativi. Este vorba de acea creativitate discretă şi cotidiană, simplă şi chiar tăcută…, vădită poate în lucrurile mici şi în îndatoririle de zi cu zi, conferind noutate şi rupând rutina. Aceasta cere tot mai puţine gratificări exterioare (renume, laude, etc) pur şi simplu deoarece poartă în sine deja un motiv de răsplată profundă, dându-i omului posibilitatea de a oferi realităţii ceva din fiinţa sa, dezvăluind unicitatea şi singularitatea propriei persoane. O astfel de creativitate nu e hobby, ci datorie care conferă valoare şi culoare vieţii, fără să fie nevoie de a înfăptui lucruri mari şi de renume; ea îmbogăţeşte individul, permiţându-i să se simtă demn de stimă. Interesează mai puţin faptul că nu are înzestrări deosebite şi nu posedă talente precise. Nu schimbă cu nimic faptul că nu are un coeficient de inteligenţă demn de un geniu, că nu e în stare să încânte prin cuvânt sau că îi vine greu să asume anumite roluri, şi nu e o dramă când greşeşte sau îşi dă seama că, fatalitate!, altul este mai bun decât el… Dimpotrivă, cu cât descoperă mai mult acest germen de pozitivitate radicală cu gustul de a fi el însuşi, cu atât mai mult ştie să preţuiască şi să fructifice calităţile particulare pe care el, ca orice fiinţă umană, le posedă în mod absolut original, fără a-şi petrece întreaga viaţă jelindu-se pentru ceea ce nu are! La nivel creştin apoi, o atare stimă de sine primeşte o nouă şi preţioasă confirmare. Conştiinţa de a fi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este garanţia cea mai puternică şi semnificativă a unei pozitivităţi adânc înscrise în fiinţa noastră încă de la începutul istoriei noastre, chiar dacă numai în germen. E un adevăr de credinţă, pe care îl mărturisim cu toţii, şi din care ar trebui să rezulte în chip spontan un sens pozitiv al propriei persoane. De unde, atunci, acea masă de oameni, chiar printre cei credincioşi sau persoane consacrate, nesiguri, nemulţumiţi, în căutarea unui respect de sine tot mai greu de atins? Nu cred că este pus în discuţie adevărul de credinţă, ci, mai degrabă, subiectul, uneori fără a-şi da seama, acordă tot mai mare importanţă anumitor calităţi şi moduri de a fi foarte bine cotate din punct de vedere social şi care îi atrag stima din partea celorlalţi, uitând aproape de numele pe care Dumnezeu i l-a dat. ca şi cum nu i-ar fi „de ajuns” că este fiu al lui Dumnezeu pentru a se simţi pozitiv. În acest caz, adevărul de credinţă rămâne la nivelul inteligenţei fără să coboare în inimă şi, cu atât mai puţin, e tradus în viaţă. Adevăr crezut dar nu experimentat, vestit dar nu trăit. Iată de unde vine sentimentul de frustrare şi de adâncă insatisfacţie, în pofida reuşitelor şi a dovezilor de stimă, care nu aduc, aşa cum am văzut, decât o mult prea scurtă bucurie, riscând să-l facă pe om să cerşească ceea ce posedă deja. În schimb, cel care discerne în sine urmele asemănării divine şi se bucură de ele află în această asemănare speranţa că setea lui de pozitivitate poate fi pe deplin ostoită. E doar o speranţă şi ar putea să nu se împlinească, însă chiar şi în acest caz, purtând în inimă speranţa, omul poate crede mai departe în sine şi poate cere de la propria-i viaţă să fie transparenţa deplină a acelei imagini, împlinire progresivă a germenului de pozitivitate primit în dar de la Dumnezeu.
Aşa după cum am văzut, fiinţa umană poartă în sine potenţialităţi pozitive. Poate tinde spre bine, ştie să-şi folosească viaţa în mod constructiv, este dotată cu energie, semn al asemănării divine şi, de aceea, cu atât mai preţioasă. Dar în viaţă toate acestea nu sunt de ajuns. Maturitatea nu se construieşte cu simple tendinţe; până a nu fi actualizată, capacitatea rămâne fapt teoretic, energia are nevoie de criterii precise pentru a fi canalizată adecvat. Cu alte cuvinte, eul actual nu e de ajuns pentru a explica omul în întregime, nici nu poate conferi sens deplin şi definitiv identităţii sale. E doar un germen, o făgăduinţă, o speranţă. Ceva ce poate fi alterat, trădat, greşit interpretat sau negat. Mai cu seamă dacă individul pretinde să fie interpretul absolut al propriului destin şi administrator autonom al acestei comori, propunându-şi obiective şi mijloace, creându-şi reguli şi excepţii. Va avea, poate, atunci, impresia plăcută de a se simţi liber şi suficient sieşi, stăpân şi creator de sine, însă, mai curând sau mai târziu, va fi obligat să se întrebe dacă îşi împlineşte adevăratul eu sau dacă urmăreşte doar o himeră… Există în om, în orice om, fără deosebire, o exigenţă fundamentală, care nu-şi poate afla locul în listele de necesităţi din manualele de psihologie, dar pe care fiecare este totuşi chemat să o ia în serios în considerare. Este nevoia de revelaţie: omul trebuie să ştie ce este chemat să fie. Şi această exigenţă este atât de centrală, iar răspunsul atât de decisiv încât omul nu poate risca să se înşele, încrezându-se prea mult în simplul bun simţ sau în silogisme înţelepte. Trebuie să accepte că nu ştie sau trebuie să înceteze să creadă că totul îi este limpede, oglindindu-se în activităţile şi experienţele sale ca şi când acestea i-ar conferi identitate. Omul se află înaintea lui Dumnezeu (Pollano); viaţa, pe care a primit-o în dar, este un drum a cărui obârşie şi, cu atât mai mult, al cărui ţel îi rămân necunoscute făpturii; numai cel ce i-a dăruit-o, însemnându-l cu pecetea sa divină, îi poate dezvălui sensul şi locul precis pe care el trebuie să-l ocupe. Acest sens şi acest loc precis alcătuiesc tocmai conţinutul eului ideal. În acesta omul se regăseşte pe sine, recunoscând şi ceea ce este chemat să fie; îşi descoperă fizionomia şi trăsăturile chipului său, aşa cum a fost gândit de Creator. În valorile care constituie eul său ideal, el află nu doar simple norme de urmat sau modele de copiat, ci descoperirea propriului eu, o realitate ce se cere interiorizată, însuşită, trăită în propriul trup… Ajungând să se regăsească tot mai mult nu doar, pur şi simplu, în ceea ce este (=eul actual), ci în ceea ce este chemat să fie, în omul nou pe care Dumnezeu nu încetează să i-l descopere, construindu-l cu răbdare în el. Este experienţa trăită de Pavel: „Trăiesc, dar nu eu trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine…”; este experienţa celui ce şi-a descoperit adevărata identitate şi acceptă ca aceasta să-i transforme viaţa şi să devină propriul său eu. Dar cum se produce în mod concret descoperirea eului ideal? După chipul lui Dumnezeu… Este înainte de toate o descoperire a omului prin mijlocirea descoperirii pe care Dumnezeu o face asupra lui însuşi. Într-adevăr, Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi purtăm imaginea sa adânc întipărită în noi. Omul nu poate fi înţeles în afara acestei relaţii sau fără a încerca să înţelegem semnele acestei asemănări tainice, însă reale. Cu alte cuvinte, cunoaşterea omului şi a destinului său este puternic legată de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voinţei sale creatoare: identitatea omului este „ascunsă” în Dumnezeu. <Dumnezeu l-a încercat pe Abraham şi i-a zis… „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi adu-l ardere de tot pe un munte pe care ţi-l voi arăta eu”>(Gn 22,1-2). Şi, într-adevăr, când Abraham se hotărăşte să-l jertfească, Dumnezeu „se îngrijeşte”: i se va arăta în chip nou şi minunat, descoperindu-i o iubire şi o bunăvoinţă dincolo de orice închipuire; îi dăruieşte o binecuvântare care îi va înmulţi seminţia, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul mării. Abraham nu va fi doar părintele lui Isaac, ci al unei mulţimi de credincioşi; nu-l va iubi cu înflăcărare doar pe singurul său fiu, ci-l va iubi încă şi mai mult pe Dumnezeu, care l-a creat şi l-a pus la încercare. Abia acum Abraham a trăit cu adevărat experienţa lui Dumnezeu, pentru că s-a lăsat „experimentat” de el. Iar povestea se repetă pentru oricine doreşte cu adevărat să experimenteze iubirea lui Dumnezeu. Vine clipa când Domnul cere „jertfirea fiului”: ceva sau cineva care ne aparţine dintotdeauna sau care a intrat în viaţa noastră şi ne e mai drag decât orice pe lume; sentimente curate şi intense, care ne umplu inima şi ne fac să ne simţim vii, slujiri apostolice în care ne-am petrecut adevărata viaţă… Când Dumnezeu ne cere să jertfim toate acestea ştim că ne cere să iubim mai mult decât am iubit vreodată. E într-adevăr cu neputinţă să renunţăm la un sentiment curat şi adânc, dacă nu o facem în favoarea altei iubiri, mai puternice. De aceea, repetăm, Dumnezeu ne pune la încercare nu atât pentru a verifica dacă îl iubim, ci pentru a ne purta către o iubire şi mai mare. De aceea, cu cât era mai intensă iubirea omenească, cu atât mai mult se adânceşte în noi iubirea de Dumnezeu. La fel ca şi părintele nostru Abraham, vom cunoaşte şi noi pierderea de sine, vom trăi impresia că Dumnezeu ne cere imposibilul. De fapt, ni se va părea cu neputinţă să-l iubim pe Dumnezeu mai mult decât iubim o făptură, sau s-ar putea să nu percepem iubirea divină în chip sensibil şi atrăgător… Primită cu umilinţă din mâna lui Dumnezeu,
încercarea poate săvârşi lucrarea aceasta: spaţiile
create în noi de experienţele iubirilor din trecut, chiar şi
cele mai adânci, sunt acum umplute de Dumnezeu. E ca şi cum Dumnezeu
şi-ar statornici locuinţa în noi! Ceea ce Dumnezeu a „vizitat”
devine loc al manifestării sale, sanctuar al prezenţei sale.
Inima şi mintea „lămurite prin foc” îl cunosc acum pe Dumnezeu
îndeaproape, nu din spusele altora (cf. Iv 42,5), o cunoaştere nouă,
mai directă şi personală, după cum personală
şi imediată fusese mai înainte cererea jertfirii fiului. Mai
mult, cu cât încercarea a fost mai grea, cu atât mai sensibilă şi
adevărată este acum prezenţa lui Dumnezeu. Nu este vorba
despre un sentiment trecător, ci de lucrarea Duhului, care locuieşte
în cel ce a crezut. Faza restructurantă: naşterea omului nou Primind încercarea ca gest al iubirii divine şi trăind-o ca moment al purificării, ieşim practic din faza subliminală pentru a intra într-o nouă fază a drumului spiritual, cea a restructurării. Este timpul edificării omului nou sau al naşterii eului, ceea ce presupune o reorganizare generală a structurilor ce subîntind personalitatea. Este o muncă ce coboară la rădăcini, făcând să rodească în chip firesc pământul desţelenit şi curăţit în faza destructurantă şi în cea subliminală Va fi vorba – în esenţă – de a construi şi reconstrui continuu un raport cu Dumnezeu, care să nu ducă la iluzii, ci la experienţa pasiunii cu care Dumnezeu nu încetează să-l caute pe om. Tocmai faptul de a ne simţi căutaţi de Dumnezeu ne dă tăria de a traduce în practică propria convertire şi de a ne schimba viaţa. (…) 1. Convertirea morală: fii ai Tatălui A-l experimenta pe Dumnezeu – am mai spus-o - este vocaţia fiecărui om. Nu e căutare facultativă, nici osteneală peste puteri, la îndemâna doar a celor aleşi. E o chemare adresată tuturor, liberă, dar de adâncă semnificaţie. Cine nu acceptă sau nu se orientează către această experienţă nu se va găsi nicicând pe sine. Va rămâne doar un „om”, închis în cercul îngust al unei măsuri pur şi simplu omeneşti. În schimb, cel ce-l întâlneşte în viaţa sa pe Dumnezeu sau se hotărăşte să-l caute, ajunge să experimenteze la un moment dat că acest Dumnezeu este Tată, şi că, pentru El, omul nu mai e doar om, ci fiu, fiu al lui Dumnezeu! Eliberarea de iluzii şi de idoli, disponibilitatea de a ne lăsa încercaţi de Dumnezeu, jertfindu-i chiar propriul nostru fiu, curajul de a continua drumul prin deşert…, toate acestea au drept unică menire de a ne conduce la el, ajutându-ne să-l descoperim ca Tată. A ne descoperi fii ai acestui Tată înseamnă
a ne descoperi pe noi înşine, propria noastră demnitate şi
vocaţie existenţială, desprinzându-ne definitiv de imaginea
psihică şi de iluzia morală ce derivă din ea. Dacă
Dumnezeu e Tatăl meu, tot ce am de la el am primit, valoarea mea
constă în aceea că el m-a creat, ca rod al iubirii lui. Dacă
Dumnezeu e Tatăl meu, nu mai am nevoie să… mă fac frumos
în ochii lui sau să-mi construiesc – sărmană amăgire
– sfinţenia mea, cu mâinile mele, nici să-mi osândesc
sufletul pentru a ajunge la el sau să fac salturi mortale pentru
a-mi ascunde mie si lui propriile slăbiciuni. Dacă Dumnezeu
îmi este Tată, în loc să-mi complic viaţa cu triste respectãri
ale legii şi cu încăpăţânări perfecţioniste,
devin capabil să mă bucur şi să mulţumesc. Dacă
Dumnezeu îmi este Tată…! Este primul adevăr de credinţă
pe care l-a învăţat, probabil, de mici copii, adesea îl considerăm
ca înţeles de la sine; e poate şi cel mai greu de crezut. Un
lucru este însă sigur: drumul nostru spiritual este învăţarea
progresivă a rostirii acestui nume: Abba,Tată. Imaginea unui Dumnezeu în sărbătoare nu e o imagine care se înfăţişează în chip firesc. Purtaţi de sentimente de pocăinţă şi atenţi să respectăm sacrul, suntem mai degrabă înclinaţi să gândim un Tată veşnic serios, solemn în maiestatea sa, aproape impasibil. Şi dacă trebuie să ni-l reprezentăm pe Dumnezeu… bucuros, ni se pare logic să-l închipuim astfel cel mult atunci când noi – din mare bunătate – îi dăm motive de bucurie, comportându-ne bine, lăudându-l, vestind Cuvântul său, etc. nu regăsim însă în toate acestea nimic din ceea ce ne-a spus Isus: Tatăl se bucură în ceruri atunci când un păcătos, adică unul dintre noi, devine conştient de păcatul său, se căieşte şi merge să-i ceară iertare. Atunci Dumnezeu se bucură, sărbătoreşte! Nu se bucură, însă, când 99 de drepţi, adică cei ce nu se consideră păcătoşi îndeajuns (şi câţi trebuie să fie dacă ne gândim la proporţia invocată de Isus), i se înfăţişează, scoţând la iveală dreptatea lor, respectarea strictă a legii, zilele de post, jurămintele lor etc. Ce Dumnezeu ciudat! Ne obligă într-adevăr la convertirea modului nostru de a-l percepe, în sine şi în raporturile noastre de convertire autentică şi adevărată, morală şi intelectuală. De ce sărbătoreşte? Foarte simplu: pentru că păcătosul îi dă prilej să se dovedească pe deplin Tată, un tată care-şi vădeşte măreţia iubirii atunci când iartă, când dovedeşte bunăvoinţă faţă de noi, cu totul gratuită, nemeritată…; pe când cel drept crede că a meritat întrucâtva bunăvoinţa divină. În concluzie cel ce este îndeajuns de smerit şi de cinstit în a-şi recunoaşte păcatul trăieşte experienţa fiului, deoarece cunoaşte iubirea gratuită, care întrece dreptatea şi meritul său, recunoscând aceeaşi iubire care l-a chemat la viaţă, iar acum îl regenerează prin iertare. În schimb, cel ce se socoteşte fără vină nu are nevoie nici de iertare nici de tată, pentru că se făureşte singur, îşi construieşte perfecţiunea fără a înţelege vreodată că tot ce re şi ce este a primit în dar. Numai fiul se poate simţi păcătos, numai păcătosul se poate simţi fiu. (…) Mai mult, dacă omul „total” îl caută pe Dumnezeu, nu mai există opţiuni mari şi mici, ci totul capătă însemnătate. Chiar dacă, din punct de vedere uman, acestea ar părea irelevante, aşa cum sunt, bunăoară, slujirile domestice sau alte sarcini mărunte. Cine înţelege aceasta se bucură de o libertate lăuntrică demnă de invidiat: îşi poate permite, de pildă, luxul de a fi „de umplutură”, de a împlini un lucru sau de a merge într-un loc pe care toţi ceilalţi l-au refuzat, fără a se simţi umilit(şi tocmai aici este partea frumoasă) sau împiedicat să se împlinească. El ştie că importanţa gesturilor sale derivă nu din rezonanţa socială pe care acestea le-ar putea avea, ci numai din iubirea cu care sunt săvârşite şi din adevărul cu care, în mod liber, şi-a propus un singur scop: a-l căuta pe Dumnezeu în toate. (…) Nimic excepţional, nici măcar deosebit de original. Şi totuşi, prin aceste mici decizii îndurate, omul intră treptat în spiritul fericirilor, descoperind o lume cu totul diferită, unde lucrurile au alt nume şi valorile alţi parametri. (…) Cel ce-l alege pe Dumnezeu în concretul vieţii de zi cu zi nu se simte erou, nici sfânt, ştie că el însuşi a fost mai întâi ales de Dumnezeu (cf. Io 15,16). Alegerea lui nu este decât un răspuns plin de recunoştinţă şi simplitate. Fragmente extrase din cartea: |
