Andrei Serban
O biografie
Editura POLIROM
Detalii carte pe site-ul Editurii POLIROM aici

...Andrei Serban, ca si Peter Brook, pare a fi fascinat în permanentã de cãutarea unui limbaj universal, pe care toate fiintele umane l-ar putea întelege,dincolo de barierele aparent insurmontabile introduse de cele peste sase mii de limbi prezente peplaneta noastrã. Nu este deci surprinzãtor cã Andrei Serban nu a ezitat sã prezinte întregi spectacole în limba greacã clasicã, inaccesibilã chiar si grecilor contemporani. În cuvinte sunt ascunse vibratii care transgreseazã frontierele diferitelor limbi.

Basarab Nicolescu - în posfata cãrtii, intitulatã Un teatru al spiritualitãtii.

Prima călătorie în Japonia

Am aterizat la Tokyo blindat cu o serie întreagă de adrese şi recomandări primite de la Ioshi, ceea ce mă punea într-o poziţie avantajoasă faţă de condiţia turistului obişnuit. Aspectul exterior al oraşului, în cartiere ca Shibuya sau Shinjuku, pline de construcţii ultramoderne, îmi amintea de New York, dar cum ajungeam pe străzi mici, laterale, nu mai aveam nici un reper, mă aflam brusc în Evul Mediu. Dincolo de gardurile din nuiele împletite, casele joase, cu acoperiş tipic oriental, ascundeau comori pe care le puteam întrezări doar în imaginaţie. Datorită intermedierii generoase a lui loshi, am întâlnit-o pe Setsu Asakura, o scenografă cunoscută în Tokyo, care lucra cu aceeaşi dexteritate în tradiţia kabuki şi în teatrul contemporan (mai târziu, avea să semneze scenografia în stil pur kabuki la spectacolul meu cu Femeia şarpe de Gozzi în Boston). Ea mi-a făcut cunoştinţă cu cercuri de artişti şi erudiţi şi cu ajutorul lor am avut şansa să fiu acceptat acolo unde nici un turist nu poate pătrunde. Am fost invitat în intimitatea familiei tradiţionale japoneze, experienţă pe care am resimţit-o ca pe o mărturie a unui nucleu de civilizaţie din altă epocă, de parcă aş fi călătorit în timp. Văzute din interior, casele aveau ceva ima­terial, parcă deveneau transparente - era probabil impresia creată de hârtia de orez care uneori ţinea loc de pereţi.

Dacă în Bali mă deplasam cu motocicleta, sărind peste gropi şi hârtoape în căutarea unui loc sacru în munţi, în Japonia zburam full speed din metroul computerizat, curat şi impersonal, în shinkansen, primul tren-fulger din lume, ca să ajung la Kyoto, să mă pierd în labirinturile misterioase ale vechilor temple ori să rămân înmărmurit de încântare în faţa grădinilor zen cu nisip şi pietre aranjate după o ştiinţă secretă.

La Kyoto, însă, cel mai des am fost la Teatrul Kongoh Noh. Reveneam zilnic să asist la spectacolele cu piese Nô. Revedeam aceleaşi mişcări încete, aceleaşi gesturi stilizate. Mă impresiona ele fiecare dată gestul femeii care ridica simplu palma la faţă, dând ele înţeles că plânge, acoperindu-şi ochii în timp ce se întorcea cu spatele spre sală şi rămânea imobilă, împietrită în această atitudine. Stăteam câte cinci-şase ore pe perne aşternute pe podea, ascultând sunete pe care nu le înţelegeam, privind actori mascaţi, costumaţi, parcă venind dintr-o altă lume. Eram fascinat de prezenţa lor puternică. Uneori rămâneau în nemişcare zeci de minute, dar câtă mişcare lăuntrică era în această imobilitate exterioară! Apoi brusc începeau să dan­seze cu o viteză şi o vigoare ce mă uimeau. La sfârşitul zilei, după lunga reprezentaţie, imagini şi sunete erau întipărite extrem de viu în memorie şi, deşi nu le înţelegeam, aceste manifestări găseau un ecou în mine. Tinerii japonezi cu care discutam erau surprinşi de interesul şi pasiunea mea pentru Nô. Ei nu-l frecventau deloc. Pentru ei era o artă muri­bundă, care le amintea că bunicii lor intonau ase­menea sunete lungi şi monotone, pe care ei, copii fiind, le găseau greoaie şi triste. Mă priveau ca pe un amator de piese de muzeu, preţioase şi pedante, fără legătură cu viaţa lor. De ce nu mă duc la kabuki, mă întrebau, unde obişnuiesc să meargă mai toţi turiştii? Mergeam şi la kabuki şi îi apreciam foarte mult teatralitatea şi inventivitatea infinită, dar în magia şi transcendenţa No-ului găseam o experienţă care rezona în mine profund, greu de explicat în cuvinte. Mişcările nerealiste şi muzica hieratică îmi trans­miteau un sentiment adânc de linişte, de echilibru interior, şi astfel parcă înţelegeam în trup ceea ce mintea nu putea să descrie. Melodie, dans şi dramă, din care drama contează cel mai puţin, interesul fiind de a reţine, de a suspenda clipa; acest teatru rupt de realitatea timpului nostru a fost pentru mine cel mai concret exemplu de spiritualitate în artă.

După ce am descoperit Nô la Kyoto, locul său de origine, unde a fost creat cu şapte sute de ani în urmă de Zeami şi de tatăl său, m-am întors la Tokyo pentru a-l întâlni pe Hideo Kanze, unul din marii Meşteri ai celei mai prestigioase şcoli Nô, înfiinţată de familia Kanze şi transmisă din generaţie în ge­neraţie. Spre deosebire de Bali, unde majoritatea artiştilor sunt anonimi, în Japonia există un cult al valorii care se exprimă prin acordarea titlului de living national treasures (comori naţionale vii). Sensei Kanze e o astfel de living treasure.

De cum am intrat în atmosfera nobilă, rafinată a casei familiei Kanze, descălţându-mă şi încercând stângaci să fac mătănii ca să imit onorurile gazdelor, am simţit spiritul disciplinei riguroase pe care orice Şcoală de teatru Nô respectă cu rigoare. Hideo, Şeful castei, care e şi actor şi regizor, e un exemplu de autodisciplină fie că e pe scenă, fie prin simpla sa prezenţă acasă. O astfel de atitudine concentrată, de atenţie continuă pentru tot ce e în jur şi în sine însuşi, e o condiţie la fel de necesară ca şi practica zilnică a meşteşugului, fără de care tradiţia transmisă neîntrerupt de secole, din tată în fiu, s-ar topi în uitare.

Atitudinea faţă de emoţie e un aspect esenţial în care disciplina joacă un rol determinant. Ştiam că actorii Nô nu vorbesc uşor despre acest subiect, totuşi mi-am încercat norocul şi am îndrăznit să-l întreb pe Kanze: „în şcoala de teatru psihologic, ca actor eşti încurajat să exprimi o durere, să vorbeşti despre ea, s-o analizezi. Dar în Nô am impresia că urmăriţi exact opusul, în loc să exprime direct sentimentul, actorul face un efort conştient de a-l filtra, reţinându-se, controlându-şi reacţiile, privind parcă de la distanţă, şi de aici posibilitatea de a transforma emoţia brută în altceva, mai fluid, mai transparent". L-am întrebat dacă poate sâ-mi spună ce valoare are emoţia în teatru şi, în particular - văzând cât de controlată este expresia trupului său, a vocii -, care este atitudinea actorului Nô faţă de sentiment, atunci când joacă. M-a privit atent şi mi-a spus: „Voi, occi­dentalii, aveţi o concepţie ciudată. Ori sunteţi prea prinşi de emoţie, ori o priviţi din exterior, ca şi cum nu aveţi nimic de-a face cu ea. în teatru, la fel ca în zen, nu poate fi vorba de emoţie, pentru că emoţia în sine nu are nici o consistenţă. Când spiritul actorului e complet calm, atunci el poate fi comparat cu suprafaţa liniştită a unui lac de munte. Pentru asta e nevoie de un antrenament de lungă durată. Dacă arunci o piatră în lac, se formează inerent cercuri în apă. Această imagine corespunde în actor agitaţiei stârnite când intervine emoţia. Dacă el e neatent şi lasă ca aceste cercuri uşoare să se intensifice şi să devină valuri, va fi pe nesimţite înghiţit de ele. Reacţia emotivă creşte în valuri, devine stăpână pe situaţie, cel ele pe scenă devine sclavul ei. Dacă această reacţie, atunci când nu e decât un mic cerc pe apă, este controlată voluntar, ea se va dezintegra de la sine. E nevoie de un antre­nament lung să ajungi să fii stăpân peste emoţie". Deşi sunt peste treizeci de ani de când 1-am văzut pe Meşterul Kanze, şi azi încerc să înţeleg adevărul aparent simplu al acestor cuvinte.

Noi, în Vest, avem prea uşor încredere în emoţie. Ne aruncăm cu trup şi suflet în a exprima pasiunea. Japonezii indică delicat, ca în desenele sau lito­grafiile clasice, unde se simte doar sugestia, ca un ecou indirect, ce permite astfel imaginaţiei să intre în teritoriul pur poetic.

Priscilla era foarte interesată să aibă experienţa directă a antrenamentului actorului japonez. A fost acceptată în mod excepţional, căci fiind străină şi femeie (în tradiţia japoneză, toate rolurile sunt jucate de bărbaţi), în mod normal uşa i-ar fi rămas închisă. Ea a participat la câteva şedinţe de antrenament Kyogen conduse de şeful şcolii, Meşterul Okura. Kyogen e un stil considerat inferior No-ului, jucat de obicei în pauzele dintre piesele „grele" şi având scopul să uşureze, prin secvenţe comice, atmosfera tragică. Priscilla era când încântată ele studiu, când dezamăgită, căci lecţiile de mişcare sau de voce nu aveau nimic din energia spirituală la care se aştepta, dimpotrivă, păreau reci, tehnice. L-am întrebat pe Meşter la ce se gândeşte un actor când trece peste hasbi-gakari, puntea ce duce la scena principală. Noi credeam că acest pas încetinit e ca o meditaţie în mişcare, că toată viaţa şi sensul ei sunt contem­plate în acest moment de totală concentrare. „Nici vorbă, toată atenţia e cum să ating cu călcâiul po­deaua, cum alunecă talpa şi cum să menţin conti­nuitatea între un pas şi următorul. Nu mă gândesc la nimic altceva: ca şi atunci când mănânc, mă gândesc doar la ce fac în acel moment."

Le-am mulţumit tuturor pentru generozitatea cu care  ne-au  primit şi în special Meşterului Kanze. Mi-a răspuns: „E mai bine să dai decât să primeşti". I-am replicat glumind: „Asta încerc şi eu să fac când lucrez cu actorii. Dar aici simt că e un loc în care am primit foarte mult. Văzând cum se pregăteşte un actor Nô lucrând cu el însuşi toată viaţa, mi-am dat seama că pentru el a fi actor şi a urma o disciplină spirituală   sunt   aproape   sinonime.   Spaţiul  gol  al teatrului Nô îl ajută în căutare, reprezintă un spaţiu interior. La fel cum în grădinile zen spaţiile goale cu nisip invită în mod natural la meditaţie. Cum am putea  avea  o  experienţă  similară în  teatrul occidental?".  „De ce nu te duci la un templu? Chiar acum începe un seshin (o sesiune intensivă de o săptămână pentru cei interesaţi de meditaţia zen) la o mănăstire nu departe de Tokyo, unde îl cunosc pe Roshi. Dacă eşti interesat şi dacă mai sunt locuri libere, poţi să participi."

Am aşteptat o jumătate de zi în holul de intrare al mănăstirii, înainte să-mi fie acordată audienţa (era un fel de test al seriozităţii şi al dorinţei mele de a fi acolo). Am fost condus într-o încăpere mare, unde, ca fiecărui alt „student", mi s-a atribuit un spaţiu de un metru pe doi atât pentru meditaţia zazen, cât şi pentru  dormit.  Ziua începea  la  pătai  şi un  sfert dimineaţa cu un sunet percutant de clopot. După exerciţii fizice alerte,  pentru  a ne pune trupul în mişcare, la care participam cu toţii în curtea mănăstirii, ne luam fiecare o mică pernă pe care ne aşezam pe tatami, cu picioarele încrucişate, pentru a practica zazen. Cam la fiecare patruzeci şi cinci de minute, sitting-ul era întrerupt de zece minute de mişcare, dar şi mişcarea era tot o formă ele medi­taţie. Această rutină se continua toată ziua cu scurte pauze pentru mese (destul de sumare: câteodată o prună fiartă şi o ceaşcă de orez) şi şedinţe de lucru fizic   (de   la   curăţenia   amănunţită,   ce   includea spălatul  podelei,   până   la  întreţinerea  generală   a locului). Pe toată durata zilei ni se impunea regula tăcerii, care e destul de şocantă pentru un începător şi aproape imposibil de respectat. Totuşi, neavând de ales decât să mă supun, descopeream că a nu vorbi,  a  nu  ceda tentaţiei permanente de a  face mereu comentarii îmi deschidea o nouă perspectivă înăuntru  şi,  în  loc  să  fie  o  restricţie,  devenea  o eliberare. Activitatea se termina seara în jur de nouă jumătate-zece. La sfârşitul primei zile nu era de mirare că genunchii începuseră să-mi tremure. În cursul practicii de dimineaţa, un călugâr-samurai se plimba cu un baston lat în mână printre rândurile de perne aliniate, pe care zeci de elevi stăteau ne­mişcaţi, într-o tăcere adâncă, se auzea clin când în când câte un sunet ca de bici sec. Când l-am auzit prima oară, am întredeschis ochii şi am fost şocat să văd cum călugărul administra cu toată forţa o lovitură cu o varga plată de lemn pe spatele - prosternat pentru această ocazie - al unei victime sau alta. Când unul dintre noi devenea somnolent sau când muşchii se blocau în crampe dureroase, ori atenţia divaga spre altceva decât relaţia directă cu trupul, călugărul-santinelă se oprea în faţa studen­tului respectiv şi, uneori chiar la cererea acestuia, lovea ager, iar acţiunea părea să aibă efectul unei treziri abrupte, în ziua aceea venise şi rândul meu. S-a oprit în faţa mea şi mi-a făcut semn să mă prosternez. El văzuse că spatele îmi era încovoiat, într-adevăr, concentrarea îmi slăbise de un timp şi capul îmi era ocupat cu dialogurile mele fanteziste obişnuite. Nu mai respectam nimic din ce ni se ceruse la începutul sitting-ului: atenţia ca şira spi­nării să se menţină dreaptă şi o încercare de liniştire a capului în aşa fel încât să ne putem observa gândurile. Plesnitura care mi-a lovit cu toată forţa spatele, la un milimetru de coloana vertebrală, am simţit-o surprinzător ca pe un duş rece, dar fără nici o durere. M-a trezit, chiar mai mult, mi-a dat o energie proaspătă de a continua. Nu mi-am închipuit că o lovitură ce părea atât de ameninţătoare putea fi în realitate benefică, un fel inedit de educare a trupului, care devine instantaneu mai puternic, mai viguros. Mai târziu, la masă, când am vrut, mort de foame, să atac pruna singuratică clin ceaşcă şi fiertura de orez, am fost atenţionat că trebuie să aştept ca întâi să dau socoteală de cât am muncit. Şi în zen se practică zicala: nu munceşti, nu mănânci, chiar dacă uneori munca ia forme invizibile, în plus, aşteptarea era legată de un exerciţiu al răbdării, care impunea ca toţi (în jur de o sută) să fie serviţi înainte să începem şi apoi să mâncăm în acelaşi tempo, pentru a lua ultima înghiţitură simultan. După masă, făceam parte repetat clin echipa care trebuia să spele duşumelele. Instructorul, care ne urmărea chiar şi ritmul în care spălam podeaua, m-a admonestat: „încetează să visezi! Concentrează-te pe ce faci. Spală şi nu lăsa nimic exterior să-ţi fure energia. Fii prezent şi interesat doar de acţiunea ele a spăla. De nimic altceva". Au urmat alte câteva ore agonizante de meditaţie, iar la sfârşitul acestei zile superdificile pentru mine ni s-a spus că aceia care doreau să continue meditaţia individual sau în gru­puri mici erau liberi s-o facă. Un student din Osaka, care mă admira mult pentru că locuiam în New York, oraşul unde visa şi el să ajungă, mi-a propus să facem împreună zazen câteva ceasuri în plus. Eram terminat. Avusesem o zi extrem de grea, iar la capătul ei venea, colac peste pupăză, propunerea vecinului meu din Osaka!... „Da, ar fi frumos să facem un sitting împreună la lumina lunii, sus pe terasa pavilionului de lângă templu, dar nu cred că voi mai putea nici măcar să urc scările până acolo, darmite să mai stau cruciş." M-a asigurat că energia va veni urcând treptele. Nu l-am crezut, dar din politeţe l-am urmat. Am reuşit cu chiu cu vai să ajung pe terasă şi să-mi încrucişez picioarele pe piatră. Decorul era magnific, parcă dintr-o piesa Nô sau dintr-un film de Kurosawa: luna apărea miste­rioasă, oglindindu-se în lac, printre copaci, ca într-o miniatură de Sharaku, totul era zen în adierea calmă cu miros de tei. Am închis ochii, dar degeaba, fiecare fibră se împotrivea acestui nou efort. Nu am avut de ales decât să mă resemnez, aşteptând ca partenerul meu sâ-şi îndeplinească singur misiunea spirituală. Am stat aşa cam până la unu noaptea, cred, plutind într-o pasivitate metafizică, sau aşa mă amăgeam, când cu un ţipăt ce semăna a triumf, slăbănogul a sărit în sus, apoi aproape a leşinat în braţele mele. Am fost nevoit să-1 car în jos pe scări, căci nu mai putea să-şi coordoneze picioarele după atâtea ore de nemişcare. „Te-am învins! Am câştigat lupta!" „Care luptă?", l-am întrebat uimit. „Am rezistat mai mult ca tine, americanule!" Nu-mi era deloc plăcut să-l car în braţe şi m-am răţoit la el: „în primul rând nu sunt american şi apoi, ce fel de rival ţi-am fost? Nu ţi-am spus clar de la început că nu mai am energie?". Ce curioasă întorsătură de atitu­dine tocmai de la un japonez! Eu credeam că ne întâlniserăm acolo ca să scăpăm de ambiţie şi de diavolii din noi şi iată că vanitatea triumfa chiar în grădina zen.

În  ziua următoare,  Roshi  ne-a  oferit tuturor o prelegere de adio sau, cum s-a spus, a dharma talk. Cuvintele lui mi-au mers drept la inimă, căci răs­pundeau întrebării mele despre cum poţi să avan­sezi, să progresezi în lucrul cu sine. Ne-a spus cu un uşor zâmbet plin de compasiune: „Observându-vă în timpul săptămânii, eram îngrijorat pentru starea genunchilor voştri, căci pe feţele voastre se vedea scris disconfortul. De aceea vă amintesc exemplul celui de la care am învăţat şi care şi-a petrecut o viaţă întreagă  practicând  zazen.  Se  numea  Roshi Kobori. El a spus trei lucruri: în primii zece ani, practica e o luptă, în următorii zece, o obişnuinţă. Dar după încă zece, practica devine indispensabilă. Poate că, în timp, aceste cuvinte vă vor ajuta să înţelegeţi nevoia de a face zazen tot timpul zilei. Oricum, dacă asta vi se pare prea greu şi trebuie să abandonaţi, vă dau o altă sugestie, în lumea plină de greutăţi de astăzi, puteţi cel puţin să bateţi din palme în  semn  de  recunoştinţă  pentru  faptul că sunteţi în viaţă. E tot ce vă cer. Faceţi asta în fiecare zi, bateţi din palme! Dacă nu vă permit condiţiile să bateţi din palme cu forţă, încercaţi s-o faceţi mai domol sau chiar în tăcere, mental. Astfel, chiar prins de o neplăcere sau în plină fericire, vă veţi aminti să celebraţi viaţa...".

Pe Ennosuke şi pe Tamasaburo, doi dintre cei mai remarcabili actori din teatrul kabuki, i-am cunoscut după câţiva ani, când am revenit la Tokyo să montez Livada şi Pescăruşul de Cehov (în japoneză!!) cu actorii companiei Shiki, condusă de Keita Asari, cel mai influent producător japonez.

Ennosuke era actorul total, idealul lui Meyerhold, un virtuoz suprem al instrumentului său. Tamasaburo avea o mare fineţe şi o graţie care se apropia în spirit de Nô. El era de departe cel mai popular actor japonez şi se specializase în rolurile de femei. Mi s-a spus că femeile de toate vârstele îl adorau şi făceau coadă la autografe, explicaţia fiind că Tamasaburo înţelegea sufletul feminin mai bine decât orice femeie. Se gândea să joace Lady Macbeth şi, impre­sionat de Livada mea, mi-a propus să lucrăm împreună. Am ezitat şi-mi pare rău (aveam o super­stiţie să montez această piesă, despre care se spune că aduce ghinion). Dar visul meu japonez nerealizat a rămas să lucrez cu Kanze şi să fiu îmbarcat pe corabia Nô pentru restul vieţii. De fapt, zen şi Nô sunt, mi-am dat seama, foarte asemănătoare, în amândouă, cheia secretului e să fii în fiecare clipă viu, alert, prezent.

Sursa: Fragment din volumul Andrei Şerban – O biografie,
Editura POLIROM, pp. 152-164