[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Annick de Souzenelle
Femininul fiinţei.
Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam

Editura Universitãtii "Alexandru Ioan Cuza" Iasi
trad. de pr. prof. Gheorghe Popa

 - Fragmente -

Detalii carte si posibilitate de comanda aici

Din propria experientã: comanda fãcutã se ia în considerare chiar dacã nu primiti nici o confirmare prin mail sau telefon. Cam dupã 2 sãptãmâni de la emiterea comenzii am primit avizul de colet de la postã.
Am plãtit ceva peste 40 RON cu totul.

Introducere

„Bucură-te, Marie, cea plină de har",

cântă Gabriel, îngerul trimis să vestească Mariei maternitatea sa feciorelnică. Aceasta este prima salutare a cerului, adresându-se pământului, în Evanghelii.

„Eu ştiu că tu eşti frumoasă",

strigă Avraam, slăvind pe Sara, soţia sa. Acesta este primul cuvânt adresat de un bărbat unei femei în Sfânta Scriptură.

Frumuseţe, plenitudine de har, maternitate, „slavă a bărbatului", va spune Sfântul Apostol Pavel, dar şi „slavă a lui Dumnezeu" va adăuga el într-un registru mai subtil. Aceasta este femeia pe care aş vrea să o omagiez în aceste pagini, eu, care sunt la rândul meu femeie, purtând lăuntric o asemenea frumuseţe, dar câteodată mult întristată pentru că nu reuşesc să o aduc pe lume!

Spunând aceste lucruri, ating deodată trei niveluri ale femininului:

-    femeia care sunt în planul biologic;

-    femininul ca „cealaltă parte a lui Adam", cea a interiorităţii  bărbatului  şi  femeii, despre care va da mărturie această carte;

-    şi, de asemenea, femininul umanităţii întregi (bărbaţi şi femei) în raport cu Dumnezeu.

Umanitatea este „slava lui Dumnezeu" pe care Cuvântul o aşază drept cunună a Creaţiei, în acel „Tu" născut din „Eu"-l dumnezeiesc chiar din prima literă a lui Bereşit. Bereşit este cartea Genezei, numită astfel în ebraică după cuvântul cu care începe şi despre care Tradiţia ne asigură că el conţine tota­litatea Legii (Torah). La rândul său, acest cuvânt (Bereşit), după cum mărturiseşte aceeaşi Tradiţie, încredinţează taina sa primei litere - beit. Litera beii deschide şi învăluie Cartea noastră sacră. Ea este „Tu"-ul care a ţâşnit din „gura" dumnezeiască asemenea unei seminţe de iubire ce se dăruie „altuia", care nu-şi poate dobândi alteritatea decât întrerupând infinitul lui Dumnezeu!

Dar, o, minune, ea este ruptură şi non-ruptură! însă­mânţată de El, ea poartă infmitudinea sa; creată, ea este ma­tricea Necreatului; faţă de El, Cel Unul, şi pătrunsă de El, ea este „doi"; ea este, de asemenea, supusă dualităţii; constituită din poli opuşi şi complementari, neavând nici unul putinţa de a exista fără celălalt, ea este recapitulată în bărbat şi femeie.

Dincolo de orice dualitate, Dumnezeu Cel Unul nu se revelează ca „bărbat", ca arhetip al masculinului, decât în relaţia sa cu Creaţia, care este în întregime feminină în relaţie cu El şi în întregime este cuprinsă în litera beit ce are valoarea numerică 2 şi o vocaţie, în mod fundamental, matricială. Prima literă a cuvântului Bereşit, mister al Creaţiei şi al umanităţii (bărbaţi şi femei), s-a născut din Nimic", Me 'Ayin în ebraică.

Aşa ne spune Tradiţia[1]. Acest „Nimic" ('Ayin) este primul Nume revelat al lui Dumnezeu, punctul ultim al unei con­tracţii, al unei abnegaţii totale a Celui care se face „Nimic" pentru ca „Altul" să fie: absenţă şi prezenţă în cel mai extrem punct, care este şi nu este!

Kenoză dumnezeiască, spun Grecii; Ţim-Ţum, con­templă Evreii; retragere iubitoare a Unului pentru ca sămânţa sa să întemeieze un Altul; Altul este, în acest caz, din „seminţia sa". „Din seminţia lui Elohim", murmură încă Me'Ayin într-un joc al Cuvântului (Myn: „seminţie", 'A: „Elohim"). Ea este sămânţa sa, Numele său căruia i se dă o „casă" (aceasta este semnificaţia cuvântului beit ca şi a primei sale ideograme - xxx) pentru a se adăposti şi a creşte în explozia tuturor realităţilor posibile.

Casă a seminţei lui Elohim, ea este „fiica" (Bat - xx) lui Elohim, purtătoare a Lui, a Numelui Sfânt, pe care ea este che­mată să-l poarte în „pântece", în inima ei, El este simbolizat prin litera yod, El, YHWH (yod-he-waw-he), care se identifică cu prezentul verbului a fi, EU SUNT, Cuvântul lui Dumnezeu.

Ea este „fecioara ce poartă în pântece", care trebuie să-l nască pe Dumnezeu şi care, născând, este atunci „înălţată ca mireasă", logodită cu Dumnezeu, învăluită de mângâierea dumnezeiască, ea este introdusă în cămara de nuntă, în orizontul tainei „Nimicului". Născută din Nimic, ca o umbră ce a devenit lumină, ea se va îmbogăţi infinit mai mult întorcându-se spre Nimic.

„În principiu este Cuvântul" afirmă Sfântul Apostol Ioan.

În principiu Dumnezeu crează un tu purtător de Cuvânt, un tu care eşti ceruri şi pământ", afirmă primul verset al Genezei, deschizând imnul Creaţiei, deci imnul oricărei fiinţe umane în interioritatea sa. Tu eşti „ceruri", în imensitatea întunecată a constelaţiilor oferite soarelui Cuvântului, precum multiplele bogăţii potenţiale ale unei matrice oferite copilului pe care tu îl porţi pentru a-l împlini; tu eşti „pământ", în etapele creşterii şi ale împlinirii copilului luminii. „Tu"-ul se identifică atunci cu noile realităţi prezente în tine, noile orizonturi ale conştiinţei, ca şi celelalte pământuri ţâşnite din oceanul cerurilor, până la „pământul făgăduit", în care, apropiindu-te de nucleul fiinţei,

„Tu primeşti atunci un Nume nou
pe care gura Domnului îl rosteşte;
Tu eşti o cunună frumoasă în mâna Domnului
o diademă regală în mâna Dumnezeului tău"[2];

o, tu şi cu Mine îmbrăţişaţi în inima „Nimicului"!

Nu puteam să încep această carte despre femeie fără să înalţ acest imn umanităţii, acestui „Tu" lansat pe orbita femi­nităţii de la punctul său de ancorare în Nimic până la ajungerea sa la noi, înainte de a se întoarce la izvorul originar.

Va trebui, desigur, să vorbim despre femeie în raport cu bărbatul, în octava care ne este cea mai accesibilă, în care se cântă iubirile noastre, bucuriile şi necazurile noastre, în care apar, de asemenea, problemele cele mai presante şi în care se actualizează astăzi o nouă identitate a bărbatului şi a femeii, ce trebuie încă definită. Dar dacă nu ascultăm sunetul fundamental de la care pleacă, vibrează şi răsună atâtea alte octave, pentru a înţelege nota corectă a acestei lucrări, atunci riscăm să cădem într-un discurs psihologic sau să adăugăm, la numeroasele studii sociologice, făcute pe această temă, o teză fără îndoială inutilă, sau, mai mult, să ne lansăm pur şi simplu în consideraţii de ordin afectiv care se înmulţesc atunci când apar anumite subiecte fierbinţi, cum ar fi hirotonia femeilor. Din punctul nostru de vedere, sunetul fundamental este dat de „miturile" cărţilor noastre sacre. Acestea cristalizează într-o formă cizelată dumnezeieşte rezonanţele diapazonului care vibrează de „sus" şi-i distribuie armonicele după ce inimile sunt pregătite să le primească.

Inima umanităţii de astăzi se află în suferinţă, în con­fuzie şi în vidul pe care-l creează absurdul. Dar confuzia se manifestă şi în raport cu „miturile" însele, sau mai curând cu traducerea foarte elementară ce le-a fost făcută, cu inter­pretarea lor reductivă şi infantilizantă, generatoare de valori inacceptabile.

Trebuie aşadar să verticalizăm această inimă, să-i dăruim bucuria de a pune în mişcare taina înscrisă în adâncul ei, pe care miturile o ascund în exterior. Dacă nu există re­zonanţă între aceşti doi poli, între interior şi exterior, inima este bolnavă.

Miturile sunt, în planul colectiv, ceea ce este visul pentru o persoană. Acesta trimite spre principiul însuşi al fiinţei; el este glasul profunzimilor încă necunoscute ale per­soanei, glasul Numelui ei tainic, cel al Dumnezeului ei care deja o „informează", solicitând din partea ei ascultare. Prin simbolurile care îi constituie mesajul, visul este purtător de sens, purtător al unei cunoaşteri pătrunse de iubire, care tinde să crească. Această cunoaştere, asumată doar de câţiva, începe astăzi să provoace lumea, atât este de mare puterea sa trans­figuratoare; ea este glasul Logosului, al Cuvântului care întemeiază fiinţa, şi Cuvântul este creator în fiecare clipă a vieţii celui care, intrat în comuniune cu El, îl ascultă!

La fel se întâmplă cu mitul la nivel colectiv. Ignorarea sa generează toate labirinturile lumii, încât nici un sunet fundamental nu o mai atinge, iar limitele sale devin repede carcerale. Eticile elaborate în interiorul acestor limite, după calculele raţiunii, care se vrea prin ea însăşi lucidă, sau plecând de la sentiment care, fără un fundament ontologic, îşi impune prioritatea, nu fac decât să întărească zidurile acestei închisori. Ea devine, în acest caz, mormânt. Numai ascultarea profunzimilor fiinţei eliberează bogăţia cunoaşterii şi oferă mijloace operative pentru ea. De aceea, nu vom putea avea o privire corectă asupra identităţii femeii, asupra misterului său şi asupra problemelor pe care le ridică în mod deosebit astăzi reconsiderarea sa, decât după ce vom fi interogat miturile. Dar să mergem mai departe în ceea ce motivează interogarea mea.

Dacă revin la litera beit şi o contemplu din nou, ea devine, puţin câte puţin, o prietenă, adică o parte tainică a sinelui meu, care solicită întreaga mea atenţie, din moment ce ea trezeşte o emoţie tandră şi sacră în lăuntrul meu. Puţine dintre celelalte litere ale alfabetului ebraic ajung la o asemenea intimitate, deşi toate compun, împreună cu ea, o limbă ce ascunde mesajul său în fiecare şi, pentru a-1 face înţeles, ea cere de la ele o apropiere plină de iubire.

Această limbă, dacă o ascult în unele din visurile mele şi în respiraţia cea mai subtilă a miturilor, o recunosc de asemenea în imnurile sacre, în realitatea profundă a naturii, când aceasta, debarasată de strălucirile false ale conceptelor noastre, vorbeşte direct inimii, în realitatea fiecărui lucru, prin care eu înţeleg să dialoghez cu Cuvântul; atunci când mă întorc eu însumi, „casă a Cuvântului", spre Cuvântul care mă întemeiază şi îmi îngăduie să simt prin El şi să respir întru El.

Această limbă, eu o văd capabilă să înalţe sufletul până la cea mai delicată înălţime, căci ea vorbeşte în spaţiul dumne­zeiesc al fiinţei mele, cel pe care Biblia îl numeşte „paradisul terestru" sau „Grădina Edenului", „Grădina bucuriei". Şi nu mai pot să mă îndoiesc de faptul că această grădină este înlăuntrul meu. Nu o mai privesc ca pe un loc exterior, istoric, foarte vechi, ci ca un spaţiu actual, prezent în ceea ce este mai profund şi mai autentic în fiinţa mea, dinainte de starea de exil, care ne este comună tuturor. Acest spaţiu se situează la „răsărit de Eden", acolo unde Heruvimii păzesc, cu Sabia (Cuvântul-Sabie) xxx), YHWH[3], calea spre Arborele vieţii, calea spre „Punctul" în care Dumnezeu se retrage, lăsând sămânţa sa, calea spre „Nimicul" originar[4].

Noi ne-am îndepărtat de acest spaţiu în orizontul colectiv al marelui Adam şi, în măsura în care rămânem confundaţi cu el în persoana noastră, rămânem de asemenea loviţi de amnezie, de surzenie şi de această orbire pe care o denunţă profetul Ieremia când spune:

„Ei au ochi şi nu văd deloc, urechi au şi nu aud!"[5]

Dar dacă străbatem aceste mlaştini ale inconştienţei, întorcându-ne spre răsăritul fiinţei noastre pe barca iubirii, sau cel puţin pe cea a dorinţei nebune după această iubire, Heruvimii trezesc simţurile noastre şi auzim Cuvântul-Sabie, recunoaştem glasul său şi gângurim din nou „limba cea una", cea despre care interpreţii „mitului" turnului Babei ne spun că o vorbeau oamenii altădată[6].

Altădată? Mereu prizonieri ai categoriilor noastre mentale legate de timpul lumii exterioare, noi am înţeles acest mit doar ca o povestire istorică şi am închis urechea la ceea ce, dintru început, ne spunea a fi esenţial:

„Călătorind, venind dinspre răsărit, oamenii au străpuns[7]  în ţara Şinear şi au descălecat acolo."

Este vorba, desigur, de Omul[8] care se află la limita istoriei şi metaistoriei, dar şi de Omul care, de la începutul istoriei, se îndepărtează de răsăritul său, de acest spaţiu interior lui, în care se rosteşte o limbă unică şi se rostesc cuvinte unice: o limbă dumnezeiască şi cuvinte dumnezeieşti, căci numărul Unu este în ebraică un Nume dumnezeiesc şi numai Dumnezeu este Unul.

Acest Om, care se îndepărtează de Cuvântul întemeietor din el, se stabileşte atunci într-un pământ al cărui nume, Şinear, ar putea fi tradus prin: „acolo unde se strigă, unde se zbiară" sau prin: „început al şovăielii".

Acest lucru ne face să ne gândim la ceea ce trăieşte un copil într-o manieră foarte concretă, când, în momentul naşterii sale, părăseşte un paradis arhetipal pentru a intra într-o lume în care el strigă, în care totul este strigăt, în comparaţie cu „limba dumnezeiască" pe care el o înţelegea din arhetipuri în pântecul matern şi în care axul vertical de referinţă pare a fi pierdut. Această situaţie existenţială care aparţine timpului istoric semnifică în miniatură ceea ce relatează mitul trecerii de la limba unică dumnezeiască a interiorităţii la strigătul limbilor noastre. Oricât de frumoase ar fi ele, aceste limbi nu sunt decât răcnete în raport cu limba dumnezeiască. Omul care întoarce spatele răsăritului său basculează în exteriorul sinelui său, se identifică total cu Babilonul cacofonic şi devine surd la glasul Logosului, la glasul limbii unice a răsăritului său. Separat de Cuvânt, de Logos, Omul este dezrădăcinat din el însuşi, din numele său tainic, din „Eu SUNT în devenire". El călătoreşte încolo şi încoace, în această lume a exilului, fără nici un reper şi întâlneşte numai suferinţa.

Relatarea biblică dă mărturie despre acest nivel al înţelegerii mitului, afirmând că locuitorii din Şinear „au început să ardă cărămizi (...) şi cărămizile erau folosite în loc de piatră".

Omul exterior, ca şi omul de astăzi, pe piaţa economică, valorizează atât de mult cărămizile! Omul interior este piatră, în ebraică, este „piatră" ('Eben) cel care devine „fiul" (Ben) „Părintelui" ('Ab); este „cărămidă" (Lebenah) cel care devine „fiul" (Ben) „ei" (Lah), fiul femeii sau fiul biologic, rămas la dimensiunea regnului animal şi deci lipsit de conştiinţa Părintelui-Unu, lipsit de rădăcina comună cu ceilalţi oameni.

În rezonanţă cu Evanghelia, Fiul Părintelui este „Fiul Omului", fiul lăuntric pe care orice fiinţă umană trebuie să-l crească în ea, cel despre care Sfântul Ioan Botezătorul vorbeşte, atunci când spune despre Iisus:

„El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez"[9]; despre Ioan Botezătorul, Iisus spune:

„el este cel mai mare dintre fiii femeii."[10]

„Cel mai mare", căci el va părăsi nivelul animal, smerindu-se înaintea Fiului Omului. Numindu-se El însuşi „Fiul Omului", Iisus afirmă că este Fiul interior al marelui Adam (al umanităţii întregi). Dacă, prin întruparea Sa din Fecioara Măria, se descoperă în lumea noastră de exil, El face acest lucru pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi în El interiorul şi exteriorul nu sunt decât o singură realitate. El coboară în lumea noastră de exil pentru a salva, a elibera în fiecare dintre noi pe Fiul Omului şi a ne conduce spre împlinirea noastră integrală. De aceea lisus este numit şi „piatra cea din capul unghiului", piatra întemeietoare a templului cosmic care este Creaţia, ca şi fiecare dintre noi şi umanitatea întreagă. In această perspectivă este numit „piatră" şi cel sau cea care participă la această realitate esenţială.

„Cărămida care înlocuieşte piatra" confirmă aşadar de­căderea radicală a fiinţelor umane care, în câmpia din Şinear, nu mai călătoresc spre cucerirea Numelui lor în cerurile inte­rioare, ci caută să-şi facă un renume sub cerurile exterioare.

„Să construim un oraş şi un turn a cărui înălţime să atingă cerul, şi sa ne facem un nume!"

Ei pun în practică hotărârea lor şi, să nu ne mirăm de acest lucru, pierzând legătura cu limba cea unică şi cu Părintele Unic, ei se risipesc în limbile multiple ale pământului şi devin unii pentru alţii străini, trăind în relaţii de putere: competiţii, rivalităţi, conflicte, războaie, ucideri. Mitul turnului Babei, care pune accentul pe energia-„putere", dăruită prin Sfântul Nume întemeietor, dar acum separată de El, orientează din nou şi cu mai multă putere mitul Căderii spre energia-„plăcere".

Copilul care apare în lume, despre care am vorbit mai sus, se pare că păstrează în memorie, ca printr-o moştenire genetică, esenţialul acestei limbi unice într-un spaţiu din el însuşi, numit răsăritul său; dar el păstrează, de asemenea, în memorie şi sosirea sa brutală - „străpungerea" sa - în câmpia din Şinear, care înseamnă naşterea sa şi pentru care viaţa sa intra-uterină, printr-o subtilă ontogeneză, 1-a pregătit. Plecând de la aceste realităţi, am putea spune că adevărata sa „stră-pungere" sau intrare în această lume este, poate, mai aproape de conceperea sa decât de naşterea sa.

Toate cercetările de ordin antropologic şi biologic, din ultimul timp, făcute în perspectiva filogenezei, afirmă acest lucru[11]: omul din Neandertal, care n-a ajuns încă la elaborarea funcţiei sale verbale, este într-o strânsă legătură cu memoria limbii unice, pe care o manifestă în viaţă prin rituri şi acte de cult, ale căror urme sunt acum indiscutabile, în raport cu el, homo sapiens, care începe să articuleze limbajul, dar care s-a instalat deja în câmpia din Şinear, elaborează mituri pentru a povesti această memorie. Iar această memorie pare a fi înscrisă la un nivel foarte arhaic în orice fiinţă umană care apare în lume. Creierul reptilian este păstrătorul acestei memorii, iar stratul limbic care îl înconjoară reprezintă intermediarul sensibil între acest prim creier şi creierul cel mai recent al omului gânditor.

Dar eu îmi permit să adaug că Omul gânditor sau raţional pierde puţin câte puţin legătura cu datele sale arhaice în avantajul omului pe care-l impune lumea exterioară, în care totul este strigăt şi rătăcire. Pentru a apăra, oarecum, dimen­siunea sa originară, Omul va realiza în spaţiul colectiv, de-a lungul istoriei sale, „contra-străpungeri" numinoase spre răsă­ritul său, prin reveniri ontologice ai căror actori, mişcaţi de Dumnezeu, sunt Lao-Tzu, Pitagora, Buddha, Mahomed şi atâţia alţii. Ei instituie înalte înţelepciuni sau întemeiază religii care, din nefericire, sunt reduse repede la magic şi devoţional, atunci când fiinţele, devenite din ce în ce mai exterioare lor insele, nu rămân legate decât de evenimentul numinos întemeietor. Spaţiul colectiv care trăieşte astfel realitatea istorică, separată de metaistoria sa, tinde să instituţionalizeze evenimentul şi să închidă conţinutul său în structurile alienate ale lumii.

Atunci când Dumnezeu însuşi, în inima Istoriei, dar zguduind-o pe aceasta, se întrupează şi desăvârşeşte Omul (adică pe bărbaţii şi femeile din toate timpurile) prin orientarea dinamică spre răsăritul fiinţei, eliberată în mod neaşteptat, El lărgeşte această „contra-străpungere" ontologică la toate fiinţele şi descoperă fiecăreia misterul Yod-ului său (sămânţa lui Eu SUNT), misterul Persoanei sale unice şi, în acelaşi timp, universale, capabilă de îndumnezeire. Însă Hristos, care este Eu SUNT, va fi redus la treapta de întemeietor de religie, din care cel mai adesea se memorează evenimentul istoric golit de strălucitoarea sa actualitate, de dimensiunea eternităţii şi a puterii sale îndumnezeitoare. Această conştiinţă a noţiunii de Persoană pe care Hristos a venit să o întemeieze şi care îşi are originea în nucleul fiinţei este totuşi pe cale de a se dezvolta. Mulţi sunt conştienţi de ea şi descoperă astăzi importanţa ritualurilor religioase, în măsura în care acestea îşi regăsesc esenţa lor unificatoare. Ei simt cum evocarea miturilor şi a visurilor reactivează straturile cele mai arhaice ale fiinţei lor şi îi ajută să pătrundă în orizontul dumnezeiesc, printr-o respiraţie fără de care ei nu ar şti să trăiască. Dar pentru majoritatea bărbaţilor şi femeilor, separarea cvasi-radicală de rituri, mituri şi visuri este grav patogenă.

Mi se pare că cel mai tragic pentru Omul modern este faptul că a experiat această separare, introducând informaţii artificiale în memoria genetică a noilor generaţii. Acest lucru s-a făcut pe calea unei deculturalizări sistematice şi a unei suprimări aproape totale a relaţiei Omului cu cosmosul, în calitatea sa de fiinţă vie. Mai mult încă, acest lucru s-a realizat pe calea unei alimentaţii deformate, printr-un abuz al tuturor chimioterapiilor (antibiotice, mai ales) şi prin acumularea de vaccinuri care împiedică apariţia la copil a maladiilor necesare constituirii imunităţii sale şi, ca atare, a identităţii sale. La toate nivelurile realităţii se aplică, într-adevăr, legea după care viaţa înseamnă integrarea unui potenţial de energii. Adultul conştient, care se întoarce spre răsăritul său, îşi ctitoreşte numele şi dobândeşte putere prin creşterea acestui potenţial energetic, în întâlnirile sale cu „Adversarul". Copilul, în schimb, îşi structurează primul său „eu", încă inconştient, ca şi imunitatea sa trecând prin maladiile care, din această pers­pectivă, îl constituie fizic şi psihic şi asumând încercările iniţiatice care ar trebui să facă parte din educaţia sa. Vaccinurile se situează, aşadar, în prelungirea ucigătoare a înlăturării riturilor iniţiatice. Ansamblul acestor ruinări fizice şi psihice mi se pare că este responsabil de maladii precum sida şi cele care conduc spre sinucidere sau cele care, prin droguri de tot felul, orientează spre o regresiune cvasi-fetală spre oceanul vital al limbii celei „una", ce în aceste condiţii artificiale nu mai poate fi rostită.

Dacă Omul mai rămâne încă în viaţă sau, mai curând, supravieţuieşte în acest teatru de marionete, acest lucru se datorează relaţiei pe care el o mai păstrează, deşi involuntar, cu straturile limbice ale profunzimilor sale prin vise şi somn. Chiar dacă Omul nu are amintirea conceptualizată a visurilor sale, el nu-şi menţine inspiraţia decât datorită respiraţiei pe care visurile o instaurează în momentul somnului paradoxal între partea dumnezeiască a fiinţei sale şi el. Aceasta înseamnă că această imperceptibilă cufundare în zonele inconştiente, cele mai arhaice ale fiinţei sale nu asigură decât supravieţuirea Omului; o supravieţuire foarte fragilă în câmpia Şinear, care este lumea noastră, o supravieţuire ce nu se identifică cu adevărata viaţă. De aceea, numai prin visul memorizat, explorat, decriptat, care îi dezvăluie mesajul „ce vine dinspre răsărit", Omul, ascultând de acest mesaj, participă la limba cea „una" şj începe să trăiască cu adevărat.

Omul, icoană a lui Dumnezeu, nu ar putea să supravieţuiască fără participarea sa la model! Prin această participare, viaţa devine trezire şi creştere a unei conştiinţe care-l face pe Om capabil de o convertire entuziastă spre răsăritul fiinţei sale. Această trezire poate fi determinată şi de mituri, care trebuie înţelese la un nivel mai profund al realităţii, de riturile religioase şi iniţiatice atunci când nu sunt falsificate, de cântările sacre ale Tradiţiilor noastre, de cântările naturii când noi ne orientăm cu iubire spre ea. Natura ne invită să comu­nicăm cu ea pe calea simţurilor. Aceasta este o experienţă emoţionantă, întrucât prin ea se realizează echilibrul unei fiinţe invitate, în momente privilegiate ale zilei sale, să-şi trăiască prezentul abandonat senzorialului - adică respiraţiei, mersului, ascultării muzicii, savurării unui fruct etc.

Doctorul Vittoz[12], care a studiat bine acest fenomen, nu a ştiut poate să argumenteze, la momentul respectiv, cât de mult senzaţia trăită în prezentul clipei trebuie să ne lege din nou, pe o cale poate încă necunoscută, dar totuşi reală, de YHWH, Eu SUNT-ul Fiinţei, de Hristos, care este prezent întru noi. între obiectul experiat şi Om se strecoară pe nesimţite toate emoţiile care pun stăpânire pe mentalul său. Acest mental este cel care vagabondează şi ne îndepărtează atât de mult de partea sacră a fiinţei noastre. Dacă revenim la senzaţia pură, care ne aşază în relaţie cu aparenţa lucrurilor, atunci facem experienţa de a fi câteodată conduşi la simţirea vibraţiei şi strălucirii esenţei lor. O conştiinţă trezită atinge profunzimea „cărnii" lucrurilor. Dar această „carne", de care ne împărtăşim în mod neaşteptat, este de asemenea capabilă să trezească propria noastră „carne", care, aşa cum vom vedea, este propria noastră conştiinţă de a fi. Tulburător dialog este acesta între interiorul şi exteriorul care se primesc unul pe altul învăţându-ne şi pe noi să iubim!

În această perspectivă, nimeni nu poate nega că natura, limbile, povestirile şi legendele fiecărui popor, moştenirea tradiţională a fiecăruia, toate ţesăturile care-şi au punctul de plecare în limba cea „una", reprezintă o cale privilegiată pentru a ne întoarce la ea, pentru a atinge Logosul întemeietor, pentru a-l1 agrăi, a-l respira şi a-l trăi şi, cine ştie?, pentru a-l îmbogăţi. Nu există adevărată comunicare decât în această respiraţie care trasează linii de aur în inima ignoranţei noastre. Una din aceste linii, mai privilegiată decât altele, în experienţa mea personală, este limba ebraică. Aceasta mi se pare a fi, mai mult decât greaca spre exemplu, dar desigur împreună cu sanscrita, mai aproape de o „limbă mamă", pe care au presimţit-o „gnosticii de la Princeton"[13]. Această „limbă mamă", în opinia lor, ar face să vibreze „suprauniversul" pe care ei îl presupun şi pe care fizicienii noştri moderai sunt pe cale de a-l descoperi, numindu-l„universul repliat sau implicat'[14].

Nu suntem oare noi, împreună cu aceşti oameni de ştiinţă, într-o realitate cosmică aproape de acel „Altundeva" al lui Einstein, de „Nimicul" din Biblie, de universul „tahionilor" recent numit astfel, „în care nu poate să trăiască decât un EU SUNT veşnic"[15], realitate esenţial prezentă în lăuntrul nostru, în răsăritul oricărei fiinţe, în amonte de câmpia Şinear, unde se murmură din veşnicie limba cea una a lui YHWH, Eu SUNT? Ancorată în acest univers, câmpia Şinear îl depliază privirii şi orice lucru ce îl compune îl explică. Dar ea nu-l explică decât în relaţia sa cu cu limba-una, în respiraţia pe care o asigură miturile, riturile, visele şi zestrea diferitelor limbi.

Din această perspectivă, cum poate cineva să nu fie conştient că a lipsi un popor de limba sa înseamnă a săvârşi o lucrare ucigătoare? A-i impune un ritual religios străin celui pe care-l poartă în profunzimea fiinţei sale printr-o memorie ancestrală, (cum a făcut Roma în Occident), este o lucrare la fel de ucigătoare; şi a-l îngropa sub betoanele oraşelor, care-l separă de natură şi de limbajul lui, înseamnă de asemenea, a-l ucide.

Limbile noastre sunt toate sacre în măsura în care sunt icoane ale limbii celei „una", ebraica fiind icoana privilegiată pentru noi, Occidentalii, însetaţi de sensul textelor noastre sacre. De aceea, cum să nu mergem spre ea, spre această limbă transmisă lui Moise printr-un sărut al Logosului divin[16], al cărei tezaur este păstrat intact în rugăciunile fraţilor noştri evrei şi care păstrează în profunzimea sa taina limbii celei una? Cum să nu aplecăm urechea la sunetul ei fundamental prin care ea vibrează dincolo de convulsiile istorice şi cu care trebuie să se măsoare, pentru ca să fie corectă, orice notă emisă în jurul problemelor noastre?

Cercetez aşadar, din interiorul acestei limbi, povestirile sale mitice sau istorice, acestea din urmă având, de asemenea, valoare de mit, şi ele îmi vorbesc despre femeie, despre frumuseţea sa, despre harul şi maternitatea sa, despre slava care este ea. în paginile care urmează, încerc să exprim aceste lucruri.

[1] 2 Mac. 7,28.

[2] Isaia 62,2-3

[3] Cf. S. du C., 32 şi A. de F., II, pp. 67-73.

[4] Gen. 3,24.

[5]Ieremia 5,21.

[6] Cf. Gen. 11.

[7] In franceză, în original: trouvent line percee (n.r.).

[8] Scriu „Om" cu „O" mare, pentru a denumi orice fiinţă umană, bărbat şi femeie.

[9]Ioan 3,30

[10]Matei 11,11

[11] Intre alte studii, vezi pe cele ale Dr. Andre Gernez, Ed. Vie Claire.

[12] Traitement des psychonevroses par la reeducation du controle cerebral, Bailliere, 1910.

[13]Rayrnond Ruyer, La Gnose de Princeton, Fayard, 1976.

[14]Vezi în special lucrările lui David Bohm

[15]Vezi lucrările lui Regis Dutheil, Ed. Sand

[16] Numerii 12,8: „Slujitorului Meu Moise Eu îi vorbesc gură către gură."

 

 

Creierul drept şi creierul stâng
Dreapta feminină

 

"Cel care are urechi de auzit să audă!"

spune Iisus. Evanghelia este plină de această injoncţiune dumnezeiască pe care şi Israel şi-o asuma: „Ascultă, Israele..." Care este deci urechea care poate să asculte? Care este ochiul capabil de a vedea? Şi care este inima suficient deschisă pentru a înţelege? Se pare că simţurile noastre, atrase de realitatea imediată, de ceea ce este cunoscut, blochează capacităţile lor de detectare a esenţialului!

Atunci când consult Biblia, purtând asupra ei privirea pe care o purtam odinioară asupra fiinţei iubite al cărei mister îmi rămânea închis ermetic, eu, femeie a secolului XX, mă simt obligată să mă desprind de acest secol pentru a intra în verticalitatea fiinţei mele şi a mă scufunda în axa clipei-eternitate. Simt că nu pot înţelege textul oprindu-mă la repre­zentarea iniţială a cuvântului scris, ci pătrunzând în el, unindu-mă cu duhul care-1 leagă de Logosul-Cuvânt. între cuvânt şi eul meu, conceptul aşază un zid despărţitor. Cuvântul îmi cere să intru în muzica sa şi să devin astfel un vis-â-vis. Eu însămi sunt înaintea lui ca un Nume scris în istoria Omului, ale cărui rădăcini profunde se adâncesc într-o Icoană a lui Dumnezeu-Cuvântul. în această relaţie, cuvântul care este în faţa mea mă priveşte la rândul său şi mă ajută să aflu că nu pot comunica cu el în exterior decât în măsura în care comunic cu mine însămi în lăuntrul meu. El mă ajută să cunosc faptul că el este obiectivarea Cuvântului dumnezeiesc înscris în răsăritul meu de peniţa unică ce ne sculptează pe amândoi ca două vieţi înfrăţite. Relaţia devine o îmbrăţişare a două mistere a căror revelaţie nu se poate face decât unul prin altul, asemănându-se cu doi îndrăgostiţi care nu-şi dezvoltă iubirea lor profundă decât cufundându-se unul în tăcerea altuia, în ceea ce este mai adânc din fiinţa lor. Textul biblic freamătă astfel precum freamătă primăvara pământul hibernal pentru a lăsa să ţâşnească promisiunea unei recolte măreţe, care să întreţină fiecare clipă.

Ca istorie a trecutului, Biblia a construit civilizaţia noastră şi a întemeiat cultura noastră; ca viaţă a clipei prezente, prin exigenţa sa neaşteptată de verticalizare, ea este pe cale de a bulversa cultura şi civilizaţia, de a distruge schemele de gândire, structurile politice, religioase, sociale aferente acestor scheme, şi de a devasta fiinţele pe care iminenţa unui salt inconturnabil şi vertiginos în necunoscut le ţine la marginea Nimicului.

În inima Nimicului, cel îndrăzneţ îşi simte imediat rărunchii agăţaţi de frânghia dumnezeiască „credinţa" (Amin). „Eu te văd şi acest lucru este suficient, sari!", striga un părinte copilului său pe care fumul îl orbea şi care totuşi nu mai avea decât această posibilitate de a trăi: să sară prin fereastra casei lor cuprinsă de foc, fără nici un reper decât afirmaţia celui care spunea că este acolo. Timpul saltului nu mai este din această lume, deşi îi aparţine, ci el are calitatea unei Epicleze: el este clipa plină de Eu SUNT concentrată în inima Istoriei.

Ce este, deci, Istoria al cărei trecut nu mai este şi al cărei viitor nu există încă? Doar prezentul clipei are realitate,dacă îi dăruim un suflet, înţeleg prin acest cuvânt, „suflet", bogăţia nesfârşită pe care ne-o rezervă convertirea noastră spre Adamah-'Işah: nu coloraţiile umaniste ale Lilithei, dansând pe temele cromatice ale imaginarului, ci realul „imaginalului" primit în diversitatea bogăţiilor sale, ca roade coapte cum se cuvine, în Pomul cunoaşterii; roade din care eu culeg, uimită, 0  parte din diferitele etape ale relaţiei mele de „îmbrăţişare" cu Biblia.

În acest sens am putea aborda astăzi întâlnirea Istoriei cu sufletul său. Va îndrăzni ea să simtă coarda care o uneşte cu ontologia sa şi care, în inima Nimicului, dăruie clipei puterea veşniciei şi imposibilului deschiderea spre toate realităţile posibile? Ea nu are dreptul să se lipsească de această întâlnire cu clipa pătrunsă de Eu SUNT, Sabie cu două tăişuri care, dacă nu se deschide spre viaţă, oferă moartea.

Ontologia Istoriei? Răsăritul fiinţei, acolo unde se vorbeşte limba cea una, acolo unde, în profunzimile 'Işei, este pecetluită Basar, „carnea", Logosul şi Duhul, în actualitatea câmpiei Şinear, câmpia Istoriei noastre, Omul a dizolvat în apele inconştienţei resturile dislocate ale cărnii cea una: raţiunea şi sentimentul, cu cortegiul lor de dualisme (ştiinţă şi credinţă; real şi ireal; înţelepciune şi nebunie etc.). Printre aceşti fraţi care se duşmănesc vin să se insereze cuvântul rostit sau scris şi rezonanţa la ascultarea căreia ne invită Hristos-Logosul, dar pe care logica o ucide.

Cum să călătorim în acest labirint al excluderilor reciproce, sterilizante şi opresive, decât ascultând de dorinţa nebună, irepresibilă a naturii care pretinde, dincolo de orice contradicţie, de orice frustrare, lărgirea plămânilor noştri şi desfăşurarea aripilor noastre, nu a celor cu totul artificiale ale lui Dedal şi Icar, ci aripile iubirii, pe care tradiţia iconografică i le atribuie  lui  Ioan Botezătorul.  Acestea depind de pământurile noi, născute de ceruri noi, pe care le cucereşte orice fiinţă umană ce se întoarce spre răsăritul său, parcurgând astfel experienţa spaţio-temporală, proprie fiecărui câmp ai conştiinţei, până la intrarea în „ţara făgăduită", în această ţară ce se identifică cu inima sanctuarului interior personal, cu răsăritul fiinţei, păzit de Heruvimi, se află „Sabia rotitoare şi arzătoare"1, Logosul şi Duhul, carnea. Acest nucleu al fiinţei informează Omul din partea cea mai tainică a profunzimilor sale până în trupul său fizic cel mai concret. Acest trup, despre care am văzut că, în mod simbolic, nu este decât cadavru atâta timp cât Omul nu a intrat conştient în rezonanţă cu carnea ontologică, este cel care slăveşte dumnezeieşte această carne, când el îi devine o icoană vie. ADN-ul, mesagerul genetic care are forma de Sabie, poartă informaţia fundamentală a Logosului şi a Duhului, de la cel mai subtil la cel mai obser­vabil dintre organele noastre. De aceea „trupul-cadavm" însuşi poate fi, în momente privilegiate, vectorul cărnii evanghelice (Basorah), cea care face obiectul „veştii celei bune" şi pe care eu o numesc, de asemenea, „ontologică", în calitate de întemeietoare. Trupul devine atunci veghetor.

Aceste „momente privilegiate", în inima timpului istoric şi al inconştienţei celui (sau celei) care va regăsi „clipa de har", pot fi cele despre care am vorbit mai sus, ca şi cele ale unei mari suferinţe sau ale unei excepţionale emoţii. Ele pot fi trăite în momentul şocului eliberator al orgasmului, despre care voi vorbi pentru că este un subiect prea important pentru a merita doar aceste câteva rânduri. El a fost inclus în reflecţia pe care am purtat-o cândva asupra senzorialului în general, dar îl voi dezvolta în capitolul următor punând accentul pe sexualitatea atât de bogată în sine, atât de dureros sărăcită astăzi! Nu părăsesc totuşi trupul, acest templu atât de preţios, chiar dacă el este în aşteptarea sfinţirii sale (aş adăuga: în nevoia de a fi, de unde limbajul său1), pentru a contempla în structurile sale mesajul genetic al ADN-ului, purtător de Logos şi de Duh. Structurile care-l exprimă, în primul rând, sunt cele pe care Tradiţia chineză le numeşte „cerul Omului", capul.

„Din cap se naşte Tao", afirmă aceeaşi Tradiţie. Din el se naşte Palas-Atena toată acoperită pe cap cu aur după ce a fost concepută în spatele frunţii lui Zeus, afirmă mitul grec. în sfârşit, şi în principiul veşnic, faţă de care ceea ce îl precedă este memorie, Golgota, „locul căpăţânii", este locul din care, în timpul Istoriei şi în clipa cea veşnică, Hristos învie în trupul slavei sale. Ca icoană directă a arhetipurilor, acest spaţiu al ultimei matrici învăluite de pia-mater şi de dura-mater, prin care Omul recâştigă unitatea sa şi devine Numele său, este cel care deţine taina Unului ce devine doi şi taina lui doi care revine la Unu.

Doar Dumnezeu este Unu în misterul insondabil al celor trei Persoane dumnezeieşti „unite fără confuzie, distincte fără separare". Necunoscut şi tăinuit în fiinţa Sa, Tatăl lucrează prin Cele două Mâini ale Sale, Cuvântul (Logos) şi Duhul, în Creaţie. Ele însele, necunoscute în Fiinţa lor (Cuvântul şi Duhul), se pot cunoaşte din Creaţia pe care o plămădesc ca pe un aluat chemat la transfigurare. Puterea lor iubitoare şi lucrătoare, cuprinsă în locul cel mai tainic al cărnii, se exprimă într-o manieră privilegiată în „cerul Omului" despre care am văzut că este scăldat în măduva spinării. La această treaptă, măduva simbolizează râul Pishon, icoana cea mai apropiată de modelul său, apele de sus.

În raport cu cele două emisfere cerebrale, care irigă măduva şi exprimă doimea, Unitatea incognoscibilă, aşa cum ea se revelează, este simbolizată de creierul cel mai vechi numit creierul arhaic sau reptilian. Acesta administrează clipa şi prelucrează instinctele cele mai primare ale Omului, precum şi informaţiile fundamentale. El ar fi locaşul sensorium Dei sursă a senzorialului pur, prelucrat apoi la nivelul emisferelor cerebrale; el ar fi sediul memoriei răsăritului, în care s-ar sălăşlui activităţile somnului paradoxal, instinctele religioase cele mai arhaice şi funcţiile vitale elementare.

Prudenţa mă face să vorbesc la modul condiţional, pentru că ultimele cercetări ştiinţifice asupra acestui subiect delicat nu fac decât să avanseze aceste ipoteze şi, mai mult, într-un spirit încă total agnostic. Dar se ştie, într-o manieră mai obiectivă, că creierul limbic ce acoperă creierul reptilian desăvârşeşte rolul acestuia din urmă şi se instituie ca intermediar sensibil între el şi cele două emisfere cerebrale, în mod special el coordonează emoţiile şi distribuie energiile mobilizate prin actul iubirii fizice.

 

1. Cele două emisfere cerebrale

Cele două emisfere cerebrale ascultă de legea formării arhetipale indusă de Tetragrama-Sabie … (YHWH). Ele re­prezintă aspectele dominante ale celor doi he. Spun „dominante", pentru că le vom regăsi şi la alte niveluri ale trupului, mai ales la nivelul cuvântului, prin cei doi plămâni ce prelungesc cele două mâini (fiecare având cinci degete, iar litera he are valoarea 5), apoi la nivelul procreerii, prin cei doi rinichi şi formarea simetrică a organelor genitale, care prelungesc cele două picioare împodobite, fiecare, cu câte cinci degete.

În Pomul Cunoaşterii, unul din cei doi he este împlinitul-lumină care ctitoreşte puţin câte puţin Yod-ul, Sfântul Nume. Celălalt he este neîmplinitul-tenebre, spaţiul tuturor posibilelor. Primul suflu este cel al Cuvântului (Logos), cel de al doilea este al Duhului „care planează deasupra apelor" inconştientului, dar le şi pătrunde[1], pentru a conduce lumina Logosului spre cununia cu tenebrele latente şj a le transforma într-o lumină mai intensă. Duhul face astfel să apară o nouă zi, să se arate un pământ nou, să apară conştientul.

În această perspectivă, he-ul Logosului este suflul constituit, integrat; este lucrul ştiut, cunoscut, asimilat, concep-tualizat; este adevărul unei etape a realului, legile care se referă la el, logica ce îi oferă coerenţă, etica ce îl determină, valorile care-l întemeiază şi care prezidează orice instituţie necesară pentru structurarea vieţii. Acest pol este bărbătesc, în raport cu el, suflul Duhului, celălalt he, este o respiraţie care face să fie presimţit orice lucru potenţial şi să ţâşnească din orizontul confuz, cu cohorta sa de rezonanţe încă indistincte, dar pline de valori promise constituirii unui Logos mai consistent al Adevărului. Acest pol este feminin.

Pe această schemă tradiţională şi încă necunoscută până astăzi de ştiinţele numite „pozitive", se aplică, într-o manieră surprinzătoare, recentele date ale acestor ştiinţe.

Tratând cele două emisfere cerebrale, ele ne spun următoarele: „Emisfera stângă este mai ales verbală, logică, analitică şi ştiinţifică, în timp ce emisfera dreaptă este mută, spaţială, analogică, sintetică şi artistică. Emisfera stângă coordonează orientarea în timp, emisfera dreaptă coordonarea în spaţiu..."[2] în concluziile celor mai recente studii făcute asupra asimetrici cerebrale, profesorul Israel se exprimă astfel[3]: „Există, evident, o asimetrie de funcţie între emisferele cerebrale. Partea stângă ţine sub dependenţa sa limbajul, analiza, memoria verbală, aspectele numerice ale calculului, distincţia logică a problemelor. Partea dreaptă percepe şi înţelege emoţiile, relaţiile vizuale, spaţiale şi tratează informaţiile într-o manieră globală, sintetică. Ea posedă o cunoaştere mai mult intuitivă decât analitică şi este mai sensibilă decât emisfera stângă la muzică (...), ritmul şi mă­sura sunt percepute de creierul stâng, melodia, timbrul, tonul, de creierul drept." în concluzia foarte subtilei sale analize, pro­fesorul Israel propune să reflectăm la următorul fapt: „Cultura se localizează în creierul drept, cel al percepţiei globale intuitive, al imaginarului, al comportamentelor emotive fără un conţinut, în mod necesar, verbalizabil, în timp ce civilizaţia, această întreprindere de cucerire a lumii exterioare şi parte a lumii noastre interioare, ar fi pusă în evidenţă mai mult de puterea de analiză, de rigoare, de metodă, a emisferei stângi. Creierul drept exprimă unitatea cu lumea şi misterul său. Creierul stâng exprimă luarea în posesie a lumii vizibile şi descoperirea legilor care o stăpânesc."[4]

Creierul meu drept este foarte mişcat de concordanţa discursului acestui eminent medic cu datele Tradiţiei. Profesorul Israel are, de altfel, onestitatea de a orienta studiul său, dincolo de categoriile culturale, spre cele care relevă experienţe din domeniul „trans-paranormal-supranatural". El nu aruncă în sertarul cu vechituri (alibi facil pentru atâţia oameni de ştiinţă!) viaţa mistică şi valorile spirituale. El constată astfel că civilizaţia noastră, privilegiind în mod deosebit creierul stâng, a considerat mereu că „ceea ce trece în afara centrului limbajului şi nu este verbalizat, analizat, explicat, este nebunesc". Profesorul mai spune că „pulsiunea sexuală ţine de sistemul limbic, iar iubirea care o afirmă şi o sublimează ţine de creierul drept"[5], în sfârşit, el afirmă că „omul ajunge la percepţia unei transcendenţe prin emisfera dreaptă"[6].

Propunând această clarificare, profesorul Israel afirmă că multe din aceste descoperiri sunt încă parcelare şi confuze şi de aceea activităţile celor două creiere, considerate până acum ca fiind exclusive, vor trebui să fie luate în calcul în complementaritatea lor, în contextul oricărui studiu ştiinţific. Logosul şi Duhul sunt uniţi fără confuzie, deosebiţi fără separare, afirmă Tradiţia, îmi este uşor, deci, să asociez Logosul cu creierul stâng (care, de altfel, deţine funcţia limbajului) şi Duhul cu creierul drept.

Aş fi, astfel, tentată să cred că tulburarea care atinge astăzi civilizaţia noastră şi care riscă să distrugă cultura noastră este opera unei formidabile revendicări a creierului drept de a afirma Logosul trecând nu prin cuvântul care nu este geniul său, ci prin experienţa Duhului.

Cunoaşterea dobândită în mod exterior şi care cere un mare efort de memorizare este opera creierului stâng. Cunoaş­terea dobândită în mod interior şi memorizată imediat în fiecare celulă a corpului pe care ea o iluminează este opera creierului drept. Eu leg acest aspect de începutul acestui capitol, spunând că orice cuvânt în calitatea sa de reprezentare simplă a unui lucru ţine de creierul stâng, dar corespondenţa acestui cuvânt cu Logosul care întemeiază lucrul exprimat ţine de creierul drept. Intrarea în această corespondenţă în care se înscrie toată muzica Logosului este opera iubirii.

Faţă de ea, creierul stâng radicalizează prioritatea sa (pentru a nu spune exclusivismul său) astfel încât el recuperează această experienţă a profunzimilor ajutând fiinţelesă acceadă la ea prin tehnici pe care crede că le controlează şi ale căror binefaceri el le explică printr-o analiză de ordin materialist. Noi avem suficientă capacitate de analiză astăzi pentru a cunoaşte că experienţa dobândită astfel nu este totuşi integrată şi ea ne conduce adesea la nevroze mai grave decât cele pe care le credeam eradicate. Nu voi exclude din contextul aceleiaşi recuperări realizate de un creier drept reacţional, nu mai puţin exclusiv şi relativ „nebun", răspândită astăzi în zonele mediilor New Age, cele mai puţin controlate de creierul stâng. Riscurile degradărilor sunt la fel de mari. Dar şi una, şi alta erau previzibile ca reacţie la uscăciunea ştiinţifică, la opresiunea exercitată în Occident de o religie care s-a voit ştiinţifică şi care, printr-o masculinizare excesivă, în mod paradoxal şi-a pierdut bărbăţia. Aceste reacţii au apărut şi în faţa exigenţei irepresibile a Duhului de a face să crească Logosul în inima Omului.

A sosit, aşadar, timpul unei cununii între cele două creiere ale noastre, a unei cununii între masculinul şi femininul fiinţei noastre, între emisfera stângă şi emisfera dreaptă...

pp. 261-271



[1] 'Cf.,4. de F., l, pp. 95-101

[2] La Gestalt, une therapie du contact, H.G. Serge Ginger, p. 519.

[3] Cerveau droit, cerveau gauche, Pion, pp. 61, 62.

 

[4] Ibidem, pp. 242-243

[5] Ibidem, p. 96.

[6] Ibidem, p.215


Salt la inceputul paginii