Annick de Souzenelle
Femininul fiinţei.
Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam
Editura Universitãtii "Alexandru
Ioan Cuza" Iasi
trad. de pr. prof. Gheorghe Popa
- Fragmente -
Detalii carte si posibilitate
de comanda aici
Din propria experientã:
comanda fãcutã se ia în considerare chiar
dacã nu primiti nici o confirmare prin mail sau telefon.
Cam dupã 2 sãptãmâni de la emiterea
comenzii am primit avizul de colet de la postã.
Am plãtit ceva peste 40 RON cu totul.
Notã din
5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare
de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.
Introducere
„Bucură-te, Marie, cea plină de har",
cântă Gabriel, îngerul trimis să
vestească Mariei maternitatea sa feciorelnică. Aceasta
este prima salutare a cerului, adresându-se pământului,
în Evanghelii.
„Eu ştiu că tu eşti frumoasă",
strigă Avraam, slăvind pe Sara, soţia
sa. Acesta este primul cuvânt adresat de un bărbat unei
femei în Sfânta Scriptură.
Frumuseţe, plenitudine de har, maternitate,
„slavă a bărbatului", va spune Sfântul Apostol
Pavel, dar şi „slavă a lui Dumnezeu" va adăuga
el într-un registru mai subtil. Aceasta este femeia pe care
aş vrea să o omagiez în aceste pagini, eu, care
sunt la rândul meu femeie, purtând lăuntric o asemenea
frumuseţe, dar câteodată mult întristată pentru
că nu reuşesc să o aduc pe lume!
Spunând aceste lucruri, ating deodată
trei niveluri ale femininului:
- femeia
care sunt în planul biologic;
- femininul ca „cealaltă
parte a lui Adam", cea a interiorităţii
bărbatului şi femeii, despre care va
da mărturie această carte;
- şi, de asemenea,
femininul umanităţii întregi (bărbaţi
şi femei) în raport cu Dumnezeu.
Umanitatea este „slava lui Dumnezeu"
pe care Cuvântul o aşază drept cunună a Creaţiei,
în acel „Tu" născut din „Eu"-l dumnezeiesc
chiar din prima literă a lui Bereşit. Bereşit
este cartea Genezei, numită astfel în ebraică
după cuvântul cu care începe şi despre care Tradiţia
ne asigură că el conţine totalitatea Legii
(Torah). La rândul său, acest cuvânt (Bereşit),
după cum mărturiseşte aceeaşi Tradiţie,
încredinţează taina sa primei litere - beit.
Litera beii deschide şi învăluie Cartea
noastră sacră. Ea este „Tu"-ul care a ţâşnit
din „gura" dumnezeiască asemenea unei seminţe
de iubire ce se dăruie „altuia", care nu-şi
poate dobândi alteritatea decât întrerupând infinitul lui
Dumnezeu!
...
Inima umanităţii de astăzi
se află în suferinţă, în confuzie şi
în vidul pe care-l creează absurdul. Dar confuzia se
manifestă şi în raport cu „miturile" însele,
sau mai curând cu traducerea foarte elementară ce le-a
fost făcută, cu interpretarea lor reductivă
şi infantilizantă, generatoare de valori inacceptabile.
Trebuie aşadar să verticalizăm
această inimă, să-i dăruim bucuria de
a pune în mişcare taina înscrisă în adâncul ei,
pe care miturile o ascund în exterior. Dacă nu există
rezonanţă între aceşti doi poli, între interior
şi exterior, inima este bolnavă.
Miturile sunt, în planul colectiv, ceea ce
este visul pentru o persoană. Acesta trimite spre principiul
însuşi al fiinţei; el este glasul profunzimilor
încă necunoscute ale persoanei, glasul Numelui ei tainic,
cel al Dumnezeului ei care deja o „informează",
solicitând din partea ei ascultare. Prin simbolurile care
îi constituie mesajul, visul este purtător de sens, purtător
al unei cunoaşteri pătrunse de iubire, care tinde
să crească. Această cunoaştere, asumată
doar de câţiva, începe astăzi să provoace lumea,
atât este de mare puterea sa transfiguratoare; ea este glasul
Logosului, al Cuvântului care întemeiază fiinţa,
şi Cuvântul este creator în fiecare clipă a vieţii
celui care, intrat în comuniune cu El, îl ascultă!
...
Toate cercetările de ordin antropologic
şi biologic, din ultimul timp, făcute în perspectiva
filogenezei, afirmă acest lucru[11]:
omul din Neandertal, care n-a ajuns încă la elaborarea
funcţiei sale verbale, este într-o strânsă legătură
cu memoria limbii unice, pe care o manifestă în viaţă
prin rituri şi acte de cult, ale căror urme sunt
acum indiscutabile, în raport cu el, homo sapiens, care
începe să articuleze limbajul, dar care s-a instalat
deja în câmpia din Şinear, elaborează mituri pentru
a povesti această memorie. Iar această memorie pare
a fi înscrisă la un nivel foarte arhaic în orice fiinţă
umană care apare în lume. Creierul reptilian este păstrătorul
acestei memorii, iar stratul limbic care îl înconjoară
reprezintă intermediarul sensibil între acest prim creier
şi creierul cel mai recent al omului gânditor.
...
În această perspectivă, nimeni
nu poate nega că natura, limbile, povestirile şi
legendele fiecărui popor, moştenirea tradiţională
a fiecăruia, toate ţesăturile care-şi
au punctul de plecare în limba cea „una", reprezintă
o cale privilegiată pentru a ne întoarce la ea,
pentru a atinge Logosul întemeietor, pentru a-l1 agrăi,
a-l respira şi a-l trăi şi, cine ştie?,
pentru a-l îmbogăţi. Nu există adevărată
comunicare decât în această respiraţie care trasează
linii de aur în inima ignoranţei noastre. Una din aceste
linii, mai privilegiată decât altele, în experienţa
mea personală, este limba ebraică. Aceasta mi se
pare a fi, mai mult decât greaca spre exemplu, dar desigur
împreună cu sanscrita, mai aproape de o „limbă mamă",
pe care au presimţit-o „gnosticii de la Princeton"[13]. Această „limbă mamă",
în opinia lor, ar face să vibreze „suprauniversul"
pe care ei îl presupun şi pe care fizicienii noştri
moderai sunt pe cale de a-l descoperi, numindu-l„universul
repliat sau implicat'[14].
Nu suntem oare noi, împreună cu aceşti
oameni de ştiinţă, într-o realitate cosmică
aproape de acel „Altundeva" al lui Einstein, de „Nimicul"
din Biblie, de universul „tahionilor" recent numit astfel,
„în care nu poate să trăiască decât un EU SUNT
veşnic"[15], realitate esenţial prezentă
în lăuntrul nostru, în răsăritul oricărei
fiinţe, în amonte de câmpia Şinear, unde se murmură
din veşnicie limba cea una a lui YHWH, Eu SUNT? Ancorată
în acest univers, câmpia Şinear îl depliază privirii
şi orice lucru ce îl compune îl explică. Dar
ea nu-l explică decât în relaţia sa cu cu
limba-una, în respiraţia pe care o asigură miturile,
riturile, visele şi zestrea diferitelor limbi.
...
Limbile noastre sunt toate sacre în
măsura în care sunt icoane ale limbii celei „una",
ebraica fiind icoana privilegiată
pentru noi, Occidentalii, însetaţi de sensul textelor
noastre sacre. De aceea, cum să nu mergem spre
ea, spre această limbă transmisă lui Moise
printr-un sărut al Logosului divin[16],
al cărei tezaur este păstrat intact în rugăciunile
fraţilor noştri evrei şi care păstrează
în profunzimea sa taina limbii celei una? Cum să nu aplecăm
urechea la sunetul ei fundamental prin care ea vibrează
dincolo de convulsiile istorice şi cu care trebuie să
se măsoare, pentru ca să fie corectă, orice
notă emisă în jurul problemelor noastre?
Cercetez aşadar, din interiorul acestei
limbi, povestirile sale mitice sau istorice, acestea din urmă
având, de asemenea, valoare de mit, şi ele îmi vorbesc
despre femeie, despre frumuseţea sa, despre harul şi
maternitatea sa, despre slava care este ea. în paginile care
urmează, încerc să exprim aceste lucruri.
[3] Cf. S.
du C., 32 şi A. de F., II, pp. 67-73.
[7] In franceză,
în original: trouvent line percee (n.r.).
[8] Scriu „Om"
cu „O" mare, pentru a denumi orice fiinţă umană,
bărbat şi femeie.
[11] Intre
alte studii, vezi pe cele ale Dr. Andre Gernez, Ed. Vie Claire.
[12] Traitement
des psychonevroses par la reeducation du controle cerebral,
Bailliere, 1910.
[13]Rayrnond
Ruyer, La Gnose de Princeton, Fayard, 1976.
[14]Vezi
în special lucrările lui David Bohm
[15]Vezi
lucrările lui Regis Dutheil, Ed. Sand
[16] Numerii 12,8: „Slujitorului Meu Moise Eu îi vorbesc gură
către gură."
Creierul drept şi
creierul stâng
Dreapta feminină
"Cel care are urechi de auzit să audă!"
spune Iisus. Evanghelia este plină de această
injoncţiune dumnezeiască pe care şi Israel şi-o
asuma: „Ascultă, Israele..." Care este deci urechea
care poate să asculte? Care este ochiul capabil de a vedea?
Şi care este inima suficient deschisă pentru a înţelege?
Se pare că simţurile noastre, atrase de realitatea
imediată, de ceea ce este cunoscut, blochează capacităţile
lor de detectare a esenţialului!
...
Ca istorie a trecutului, Biblia a construit civilizaţia
noastră şi a întemeiat cultura noastră; ca viaţă
a clipei prezente, prin exigenţa sa neaşteptată
de verticalizare, ea este pe cale de a bulversa cultura şi
civilizaţia, de a distruge schemele de gândire, structurile
politice, religioase, sociale aferente acestor scheme, şi
de a devasta fiinţele pe care iminenţa unui salt inconturnabil
şi vertiginos în necunoscut le ţine la marginea Nimicului.
...
În raport cu cele două emisfere cerebrale,
care irigă măduva şi exprimă doimea, Unitatea
incognoscibilă, aşa cum ea se revelează, este
simbolizată de creierul cel mai vechi
numit creierul arhaic sau reptilian. Acesta administrează
clipa şi prelucrează instinctele cele mai primare
ale Omului, precum şi informaţiile fundamentale. El
ar fi locaşul sensorium Dei sursă a senzorialului
pur, prelucrat apoi la nivelul emisferelor cerebrale; el ar
fi sediul memoriei răsăritului, în care s-ar sălăşlui
activităţile somnului paradoxal, instinctele religioase
cele mai arhaice şi funcţiile vitale elementare.
Prudenţa mă face să vorbesc la
modul condiţional, pentru că ultimele cercetări
ştiinţifice asupra acestui subiect delicat nu fac
decât să avanseze aceste ipoteze şi, mai mult, într-un
spirit încă total agnostic. Dar se ştie, într-o manieră
mai obiectivă, că creierul limbic ce acoperă
creierul reptilian desăvârşeşte rolul acestuia
din urmă şi se instituie ca intermediar sensibil între
el şi cele două emisfere cerebrale, în mod special
el coordonează emoţiile şi distribuie energiile
mobilizate prin actul iubirii fizice.
1. Cele două emisfere
cerebrale
...
Tratând cele două emisfere cerebrale, ele
ne spun următoarele: „Emisfera stângă este mai ales
verbală, logică, analitică şi ştiinţifică,
în timp ce emisfera dreaptă este mută, spaţială,
analogică, sintetică şi artistică. Emisfera
stângă coordonează orientarea în timp, emisfera dreaptă
coordonarea în spaţiu..."
în concluziile celor mai recente studii făcute asupra asimetrici
cerebrale, profesorul Israel se exprimă astfel: „Există,
evident, o asimetrie de funcţie între emisferele
cerebrale. Partea stângă ţine
sub dependenţa sa limbajul, analiza, memoria verbală,
aspectele numerice ale calculului, distincţia logică
a problemelor. Partea dreaptă
percepe şi înţelege emoţiile, relaţiile
vizuale, spaţiale şi tratează informaţiile
într-o manieră globală, sintetică. Ea posedă
o cunoaştere mai mult intuitivă decât analitică
şi este mai sensibilă decât emisfera stângă la
muzică (...), ritmul şi măsura sunt percepute
de creierul stâng, melodia, timbrul, tonul, de creierul drept."
în concluzia foarte subtilei sale analize, profesorul Israel
propune să reflectăm la următorul fapt: „Cultura
se localizează în creierul drept, cel al percepţiei
globale intuitive, al imaginarului, al comportamentelor emotive
fără un conţinut, în mod necesar, verbalizabil,
în timp ce civilizaţia, această întreprindere de cucerire
a lumii exterioare şi parte a lumii noastre interioare,
ar fi pusă în evidenţă mai mult de puterea de
analiză, de rigoare, de metodă, a emisferei stângi.
Creierul drept exprimă unitatea cu lumea şi misterul
său. Creierul stâng exprimă luarea în posesie a lumii
vizibile şi descoperirea legilor care o stăpânesc."
Creierul meu drept este foarte mişcat de
concordanţa discursului acestui eminent medic cu datele
Tradiţiei. Profesorul Israel are, de altfel, onestitatea
de a orienta studiul său, dincolo de categoriile culturale,
spre cele care relevă experienţe din domeniul „trans-paranormal-supranatural".
El nu aruncă în sertarul cu vechituri (alibi facil pentru
atâţia oameni de ştiinţă!) viaţa mistică
şi valorile spirituale. El constată astfel că
civilizaţia noastră, privilegiind
în mod deosebit creierul stâng, a considerat mereu că
„ceea ce trece în afara centrului limbajului şi nu este
verbalizat, analizat, explicat, este nebunesc". Profesorul
mai spune că „pulsiunea sexuală ţine de sistemul
limbic, iar iubirea care o afirmă şi o sublimează
ţine de creierul drept",
în sfârşit, el afirmă că „omul
ajunge la percepţia unei transcendenţprin ee misfera
dreaptă".
Propunând această clarificare, profesorul
Israel afirmă că multe din aceste descoperiri sunt
încă parcelare şi confuze şi de aceea activităţile
celor două creiere, considerate până acum ca fiind
exclusive, vor trebui să fie luate în calcul în complementaritatea
lor, în contextul oricărui studiu ştiinţific.
Logosul şi Duhul sunt uniţi fără confuzie,
deosebiţi fără separare, afirmă Tradiţia,
îmi este uşor, deci, să asociez Logosul cu creierul
stâng (care, de altfel, deţine funcţia limbajului)
şi Duhul cu creierul drept.
Aş fi, astfel, tentată
să cred că tulburarea care atinge astăzi civilizaţia
noastră şi care riscă să distrugă cultura
noastră este opera unei formidabile revendicări a
creierului drept de a afirma Logosul trecând nu prin cuvântul
care nu este geniul său, ci prin experienţa Duhului.
Cunoaşterea dobândită în mod exterior
şi care cere un mare efort de memorizare este opera creierului
stâng. Cunoaşterea dobândită în mod interior şi
memorizată imediat în fiecare celulă a corpului pe
care ea o iluminează este opera creierului drept. Eu leg
acest aspect de începutul acestui capitol, spunând că orice
cuvânt în calitatea sa de reprezentare simplă a unui lucru
ţine de creierul stâng, dar corespondenţa acestui
cuvânt cu Logosul care întemeiază lucrul exprimat ţine
de creierul drept. Intrarea în
această corespondenţă în care se înscrie toată
muzica Logosului este opera iubirii.
...
A sosit, aşadar, timpul
unei cununii între cele două creiere ale noastre, a unei
cununii între masculinul şi femininul fiinţei noastre,
între emisfera stângă şi emisfera dreaptă...
pp. 261-271
