Anselm Grun

Să ne iertăm pe noi înşine
(fragmente extrase şi traduse din cartea
 „Se pardonner à soi-même”,
Desclee de Brouwer,2003)

Sacramentul reconcilierii: spovedania

Fata în fata cu vina
Sentimente de culpabilitate si culpabilitate
Vina ca sansa
Raul
Nici sa ne acuzam, nici sa ne scuzam
Discutia eliberatoare
A-i prezenta lui Dumnezeu adevarul meu
Sensul spovedaniei
Darâmarea zidului de separatie
"Pacatele îti sunt iertate"
Organizarea concreta a ritualului spovedaniei
...
Faţă în faţă cu vina

Foarte frecvent auzim oamenii plângându-se că omul modern nu mai are astăzi simţul vinovăţiei şi al păcatului şi că abandonarea practicii spovedaniei merge mână în mână cu absenţa simţului păcatului. Bineînţeles că în zilele noastre omul nu mai înţelege noţiunea tradiţională a păcatului ca încălcare a poruncilor. Acestea nu mai sunt atât de evidente ca şi altădată. Psihologia ne învaţă că în spatele faţadei impecabile de creştini fideli legii, se poate ascunde multă agresivitate şi duplicitate. În domeniile pe care le abordează unele examene de conştiinţă omul de astăzi nu se mai simte vinovat. Dar când citim poezia modernă vedem că mulţi poeţi nu contenesc să se frământe din cauza culpabilităţii, în care sunt încurcaţi oamenii. „Literatura modernă îl face pe omul de astăzi să descopere, într-un mod inexorabil, prin ce este el vinovat. Omul este vinovat când nu recunoaşte realitatea, aşa cum este, când se limitează să urmeze pe toţi sau pe fiecare fără diferenţă. Omul se face vinovat când, prin indolenţă, lene de a gândi sau lipsă de curaj, nu schimbă condiţiile sociale. Ansamblul lumii afacerilor, obligaţia rezultatului şi a reuşitei, îl împing spre culpabilitate, fără ca el să-şi dea seama de aceasta.”

Sentimente de culpabilitate şi culpabilitate

Psihologii zilelor noastre fac o dublă constatare: pe de o parte absenţa simţului păcatului şi pe de altă parte hipertrofia culpabilităţii. Multe sentimente de culpabilitate nu se bazează pe nici o vină reală: ci ele sunt expresia unei lipse de clarviziune şi a unei lipse de încredere în sine. Mulţi se simt vinovaţi pentru că propriul lor supraeu îi acuză. Ei au interiorizat, într-o asemenea măsură, poruncile şi valorile părinţilor lor încât nu se pot elibera de ele decât cu un sentiment de culpabilitate. De exemplu, o tânără care, în copilăria ei, a fost împinsă să lucreze mereu, se simte vinovată să-şi ia puţin răgaz şi să-şi facă o plăcere. Alţii se simt vinovaţi când nu ajung să satisfacă aşteptările celuilalt, ale partenerului de viaţă, ale prietenului sau colegului de muncă. Alţii se autocondamnă pentru sentimentele de ură şi de invidie, care apar în ei. Ei se pedepsesc prin sentimentele de culpabilitate, când percep, în ei înşişi, agresiuni. În loc să accepte agresiunea şi să o integreze în planul lor de viaţă, ei o întorc împotriva lor. Rolul psihologului ca şi cel al unei bune pastorale rezidă în distingerea dintre sentimentele de culpabilitate şi vina autentică.

Cum sentimentele de culpabilitate sunt din ce în ce mai dezagreabile, omul a dezvoltat numeroase mecanisme pentru a se debarasa din ele. Una din aceste căi este proiecţia asupra altuia, asupra persoanelor individuale, asupra grupurilor sau a structurilor. Omul se apără contra sentimentelor de culpabilitate pentru că acestea îi distrug imaginea ideală care îi este proprie, excluzându-l din comunitate. Recunoaşterea propriei sale vinovăţii l-ar priva de statutul lui şi ar fi o „ameninţare a umanităţii lui” (Affemann). De aceea este foarte de înţeles de ce ne refulăm culpabilitatea. Dar consecinţa acestui fapt este paralizarea vieţii care se traduce prin manii repetitive, insensibilitate şi apatie. Refularea sentimentelor de culpabilitate se traduce prin mânie, frică, iritare şi încăpăţânare. Pierderea simţului adevăratei culpabilităţi înseamnă în final o pierdere de umanitate. „Când omul nu mai prinde posibilitatea de a fi vinovat, el nu mai prinde nici profunzimea esenţială a existenţei lui, specificitatea sa şi ceea ce o caracterizează, libertatea şi responsabilitatea sa” (Gorres). Când pierde simţul culpabilităţii omul nu mai exprimă răul în el „ca o conştiinţă rea”, ci doar ca o frică difuză sau ca o depresie, ca o „distonie neurovegetativă[1]” (Gorres). Angoasele eşecului şi depresiile sunt cele care îi tulbură pe oameni, în locul sentimentelor de culpabilitate.

Obiectul psihologiei nu este numai sentimentul de culpabilitate, ci şi vina reală. Pentru C.G. Jung, vina rezidă în dedublarea personalităţii: refuz să mă accept şi să mă privesc aşa cum sunt. Refulez şi elimin ceea ce este dezagreabil. Vina este, pentru Jung, nu ceva ineluctabil la care sucombă inevitabil orice fiinţă umană; ci este rezultatul unui consimţământ deplin. În deplină conştiinţă închid ochii referitor la ceea ce contrazice propria mea imagine ideală. Omul ar refuza necontenit realitatea sa. Unii îndepărtează propria lor realitate, banalizându-şi vina, alţii hipertrofiindu-şi regretul. În loc de a-şi privi vina drept în faţă, pentru a se converti(convertire=penitenţă), omul savurează regretul „ca pe o plapumă de puf moale într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, în timp ce ar trebui să se scoale. Această lipsă de onestitate, această voinţă de a nu vedea, are drept consecinţă refuzul oricărei confruntări cu umbra[2] sa proprie” (Jung).

Vina ca şansă

Potrivit lui Jung, omul este vinovat, când refuză să-şi privească propriul adevăr în faţă. Dar, potrivit lui, mai există şi o vina cvasi inevitabilă, de care fiinţa umană nu poate scăpa. „Doar un om de o naivitate extremă şi de o inconştienţă totală îşi poate imagina că el poate scăpa de păcat. Psihologia nu-şi poate permite o asemenea iluzie infantilă, el trebuie să se supună adevărului şi chiar să constate că inconştienţa nu este o scuză, ci unul din păcatele cele mai rele. Un tribunal omenesc îl poate elibera de orice sancţiune, dar natura căreia nu-i pasă dacă omul este conştient sau nu de vina lui, îşi ia revanşa într-un mod şi mai implacabil”. (Jacobi). Vina reprezintă o şansă pentru descoperirea propriei realităţi, în vederea privirii în adâncul inimii şi a găsirii lui Dumnezeu în intimitatea noastră cea mai adâncă.

Datoria noastră rezidă în acceptarea propriei noastre umbre şi, în toată umilitatea, a propriei noastre vine. Căci pe calea umanizării noastre, omul nu scapă niciodatã de vină. Jung nu vrea nici să scuze vina dar nici să ne incite la ea. Dar el constată pur şi simplu că mereu aşa se întâmplă. Când fiinţa omenească face faţă greselii sale ea nu este deranjată din cauza ei pe calea conştientizării. Dar relaţia cu greseala cere din partea noastră un efort moral. A deveni conştient de gresealã cere, în acelaşi timp, să schimbăm ceva în noi şi să ne corectăm. „După cum se ştie, ceea ce subzistă în inconştient nu se modifică niciodată. Transformări psihologice se petrec doar în conştientizare. De aceea conştizarea greselii poate deveni cel mai mare stimulent moral… Fără greşeală, nu există din nefericire nici o maturizare spirituală şi nici o lărgire a orizontului nostru cultural” (Hartung). Experienţa propriei greşeli poate fi deci începutul unei schimbări interioare.

Răul

Psihologia nu ne permite să înţelegem păcatul ca pe o simplă încălcare a poruncilor. Există o strânsă legătură între greşeală şi impuls, între ratarea evoluţiei şi reacţia de eşec. Nu se poate distinge cu precizie care este măsura culpabilităţii, în ordinea unui comportament rău. Dar psihologia ţine cont şi de faptul că putem deveni vinovaţi, acceptând răul în noi, refuzând să lucrăm asupra trecutului nostru şi lăsându-ne pur şi simplu determinaţi de rău fără a-l combate. Albert Gorres a enumerat câteva interpretări ale răului, făcute de psihologie. Sigmund Freud consideră răul ca pe un „răspuns neadaptat la chemarea fericirii şi a bunăstării”. Răul este ceea ce interzice şi sancţionează societatea, pentru faptul că perturbă viaţa în comun. Răul se naşte când elementele instinctive „îmbracă forme ameninţătoare pentru viaţa comună,din cauza deficienţelor şi a cerinţelor excesive”(Gorres). Una din sursele inepuizabile ale răului este transferul. Un copil care a suferit de lipsă de iubire şi de dreptate transferă, adult fiind, ranchiuna şi setea de răzbunare faţă de părinţi împotriva altor persoane. Ele vor fi tratate de el ca şi cum ar fi părinţii lui care merită răzbunarea sa. În multe privinţe, răul la adulţi, constă în a face să plătească pe alţii pentru vechile socoteli. (Gorres) Este o necontenită redistribuire a cărţilor, sau se încearcă să paseze altora cartea cea rea” (id.). Răul este, potrivit lui Freud, un act ratat, o ratare a evoluţiei, pe urma eşecului lucrării asupra rănilor psihologice. Răul câştigă întotdeauna când unei persoane i s-a refuzat satisfacerea adecvată a nevoilor şi dorinţelor sale. Aceste experienţe negative trăite în copilărie provoacă în cea mai mare parte a timpului cercul vicios al ravagiilor şi al torturii sentimentelor de culpabilitate.

Gorres refuză virtuoasa idee, potrivit căreia oamenii ar comite răul din pură răutate. „În cea mai mare parte a timpului, răul nu este o răutate comisă cu consimţământ deplin, nici o exuberanţă bucuroasă a unui juisor fără suflet; ci este o reacţie dureroasă - o crispare forţată, făcută din angoasă şi aviditate -, o reacţie furibundă contra suferinţei cauzate de răni insuportabile sau de privaţiuni” (Gorres). Şi, în acelaşi timp, psihologia ne arată că iertarea este, în evoluţia fiinţei omeneşti, şi un prealabil capital. Numai dacă pot ierta persoanelor care m-au ofensat sau lovit, numai atunci se va putea topi în noi blocul de gheaţă constituit prin acumularea de ură şi răul va fi transformat şi ştirbit puţin. Şi nu numai noi suntem vinovaţi, ci şi societatea. Fără iertare, răul va continua să prolifereze ca o tumoare canceroasă.

Nici să ne acuzăm, nici să ne scuzăm

Problema care mi se pune este cum să gestionez răul. Ar trebui să ne păzim de oricare din cele două tendinţe: acuzarea şi scuzarea. Acuzându-ne pe noi înşine, întreţinem în noi durerea sentimentelor de culpabilitate, pedepsindu-ne pe noi înşine. Ne dramatizăm vina. Astfel ne lipseşte distanţa prin raport cu ea. A reacţiona astfel, nu înseamnă a ne gestiona vina, ci înseamnă a ne lăsa dominaţi de ea şi traşi în jos. Această devalorizare este adesea nerealistă: ea nu corespunde realităţii (cf. Rauchfleisch). Ea ne interzice, prin urmare, sinceritatea unei auto-critici şi a unei responsabilităţi de sine. Ne condamnăm în bloc, evitând un examen autentic al conţinuturilor reale. Adesea această auto-acuzare nu este decât reversul orgoliului. În fond am vrea să fim mai buni decât ceilalţi oameni şi ne ridicăm mai sus de ei. Dar atunci se manifestă vocea propriului nostru supraeu, care ne interzice aceasta. Şi ne pedepsim pentru a fi fost tentaţi să ne înălţăm pe noi înşine. Se întâmplă adesea ca asemenea oameni să se desemneze pe ei înşişi ca fiind cei mai răi păcătoşi care există. Pentru că nu pot fi cei mai buni, ei trebuie să fie cei mai răi. Ei refuză să-şi recunoască mediocritatea şi vor să-i depăşească pe ceilalţi dacă nu în bine, măcar în rău. Puţină umilitate le-ar fi benefică: curajul de a se suporta în omenescul şi în pământescul(humilitas) lor. Celălalt risc rezidă în scuza de sine. Şi aceasta este o manieră de a eluda vina. Caut mii de motive pentru care nu sunt vinovat şi încerc prin toate argumentele posibile să mă justific. Totuşi, cu cât mai mult mă justific, cu atât îndoiala creşte în mine. Şi nu mai văd altă soluţie decât de a căuta motive pentru a mă justifica. Refuzul de a-mi privi vina în faţă mă aruncă într-o activitate febrilă şi nu pot tolera liniştea. Pentru că imediat ar izbucni în mine sentimente de culpabilitate şi aş simţi că tentativele mele de justificare cad în gol.

Discuţia eliberatoare

A ne înfrunta propria culpabilitate ţine de demnitatea umană. E sunt capabil să comit o greşeală. Dacă îmi banalizez culpabilitatea, căutându-mi scuze sau atribuind-o altuia, înseamnă că îmi dispreţuiesc demnitatea, care constă în a recunoaşte faptul că pot fi vinovat. Greseala este întotdeauna expresia libertăţii mele. Scuzele sau minimizarea greselii mă privează de libertatea mea. Asumându-mi responsabilitatea greşelii mele, renunţ la toate tentativele de justificare sau la dorinţa de a o face asumată de către celălalt. Aceasta este condiţia pentru ca eu să progresez interior ca fiinţă omenească şi pentru ca să ies din închisoarea pe care o reprezintă tentaţia permanentă de auto-pedepsire şi de auto-denigrare: scopul este de a mă regăsi. Recunoaşterea greşelii faţă de semenul meu conduce adesea la o experienţă de o şi mai mare apropiere şi de o mai profundă înţelegere reciprocă (cf. Rauchfleisch). De aceea discuţia cu un altul este calea adecvată pentru a mă confrunta cu greşeala mea. În discuţie, îmi recunosc greşeala, dar în acelaşi timp mă şi distanţez în raport cu ea. Mă declar dispus să accept regulile comunităţii umane. „O asemenea discuţie mă ajută să descopăr că absolut nimic nu mă separă de ceilalţi, pentru că nu am absolut nimic de ascuns. Văd că interlocutorul, fie el bărbat sau femeie, ia în considerare greşeala mea, fără a fi înspăimântat de ea, fără a fi copleşit de dezgust şi fără a replica printr-un gest de represalii, ci se situează vizavi de mine ca şi om, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” (Wachinger).

Partenerul trebuie să ţină cont de sentimentele mele de culpabilitate, chiar dacă ele nu trimit la o vină reală, ci decurg dintr-un supraeu prea rigid. Orice sentiment de culpabilitate îşi are raţiunea sa. Adesea aceasta se înscrie în conflictele din copilărie. Oricât de greu de înţeles pare a fi un sentiment de culpabilitate, el trebuie luat în serios de către consilier şi îndreptãtit. (Rauchfleisch). Arta celui care spovedeşte – fie el bărbat sau femeie – constă în a nu întări acest sentiment de culpabilitate, dar nici în a-l atenua. Mulţumindu-mă să minimizez reproşurile pe care şi la face celălalt, eu nu-l iau în serios în suferinţa sa. Nu-mi dau osteneala de a-i manifesta empatie. Pe de altă parte adesea aceste minimizări „nu se adresează în primul rând interlocutorului […] ci ele traduc propria incapacitate a consilierului de a înfrunta aceste probleme delicate, sursă de iritare pentru el însuşi” (Rauchfleisch). Când o femeie care a avortat şi care se simte vinovată, vine să se spovedească, eu nu o ajut, spunându-i că nu este grav. Aceasta nu este de resortul meu. Dar nu trebuie nici să-i banalizez vina. Trebuie să-i primesc sentimentele de culpabilitate aşa cum sunt, puţin contează dacă la vina reală se adaugă sentimentele ei de culpabilitate care se datorează educaţiei ei rigide. În absolvirea sacramentală, numai astfel iertarea vinei va putea să o elibereze pe această femeie de sentimentele ei de culpabilitate şi să-i redea un nou elan.

Sentimentele de culpabilitate sunt întotdeauna justificate; ele au întotdeauna o cauză. Problema, în cazul sentimentelor morbide de culpabilitate, se caracterizează prin faptul că penitentul nu cunoaşte sursa lor reală, dar rămâne la manifestări care sunt secundare. „Ceea ce el poate considera astăzi ca şi cauză a sentimentelor lui de culpabilitate, nu este focarul conflictual real, ci o prezentare criptată a problemelor lui care, prin intermediul acestora, se dezvăluie într-un mod indirect” (Rauchfleisch). Sarcina duhovnicului este de a căuta împreună cu penitentul sursele reale ale sentimentelor lui de culpabilitate, aducându-l în focarul conflictual real şi arătându-i greşeala care este la originea lui, căreia poate că nu i-a spus niciodată pe nume. În dialog, se pot repera de multe ori agresiunile refulate sau impulsurile instinctive reprimate. Astfel penitentul ar trebui, în cursul dialogului, să se reconcilieze cu agresiunile şi aspiraţiile lui. Şi poate că va recunoaşte că vina sa reală nu rezidă în ceea ce tocmai a mărturisit, ci în refuzul de a se confrunta cu propriile sale impulsuri instinctive.

A-i prezenta lui Dumnezeu adevărul meu

Adesea  creştinii utilizează spovedania pentru a-si eschiva vina. Ei ar vrea să fie eliberaţi cât de repede de vina lor prin spovedanie, fără a se confrunta cu ea. Totuşi spovedania nu mă va elibera de vina mea decât dacă îmi privesc greseala în faţă. Luarea în seamă a vinei depăşeşte simpla amintire. Evoc din nou situaţia, în care am devenit vinovat şi care m-a făcut să reacţionez, provocând în mine sentimente de culpabilitate. Amintirea va provoca în mine sentimente negative, ca de exemplu furia şi mânia contra mea însumi sau contra celor care m-au rănit, precum şi suferinţă, decepţie, tristeţe. Nu trebuie să mă sustrag acestor sentimente negative, altfel ele nu se vor putea modifica. Fără această confruntare sinceră cu greşeala mea, nu voi ieşi niciodată de aici, ci mă voi învârti mereu în jurul  sentimentelor mele de culpabilitate.Mai mult, spovedania nu va duce la convertire ci nu va face altceva decât să întărească în mine fixarea pe atitudinea mea vinovată. Pentru că spovedania cheamă o lucrare de convertire. Este ceea ce ne învaţă psihologia. Şi chiar când tratamentul greşelii nu este de natură religioasă, în prezentarea pe care o fac lui Dumnezeu cu încrederea în iertare pe care o manifest, fixându-mi privirea pe îndurarea lui, aceasta nu mă dispensează de lucrarea de făcut asupra mea. Pentru că nu-i pot prezenta lui Dumnezeu greşeala decât dacă o privesc în deplină conştienţă şi dacă am descoperit în ea propriul meu adevăr. Această percepţie şi acest examen, în deplină cunoştinţă, a greşelii mele, care îmi dezvăluie conflictele care se maschează pe la spate, constituie efortul pe care trebuie să-l desfăşor. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu. Nu este nici meritat şi nici obţinut. Dar eu nu sunt în măsură să primesc acest dar decât dacă îi prezint lui Dumnezeu propriul meu adevăr cu umilitate şi cu curaj.

Sensul spovedaniei

Mulţi oameni din zilele noastre se întreabă pentru ce raţiune ar trebui să se spovedească. Dumnezeu i-ar ierta tot la fel de bine şi fără spovedanie. Ei i-ar putea spune greşeala lor direct lui Dumnezeu, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de un preot. Este adevărat, Dumnezeu ne poate ierta greşelile noastre fără spovedanie. Dumnezeu nu este legat de spovedanie. Dumnezeu este cel care iartă. Noi putem trăi iubirea lui din iertare, ascultând şi meditând cuvântul lui, prezentându-i în iubirea lui, în rugăciune adevărul nostru. Problema nu este de a şti cum ne iartă Dumnezeu , ci cum putem noi crede în iertarea lui. Ritualul spovedaniei ar vrea să ne ajute, înainte de toate, să putem crede în iertare. Pentru că există în noi o voce interioară care ne împiedică să acceptăm iertarea divină. Cel care a devenit vinovat se simte inacceptabil. De multe ori cuvântul încurajator al unui prieten nu este suficient pentru a ne elibera de acest sentiment. Avem nevoie de un ritual care să pătrundă în profunzimea inconştientului şi să suprime barierele psihologice care ne împiedică să credem în iertare.

C.G. Jung povesteşte că o femeie şi-a otrăvit prietena pentru a se putea căsători cu soţul acesteia. Ea aranjase totul pentru ca nici o bănuială să nu cadă asupra ei. Dar ea nu se putea elibera de sentimentul de vinovăţie. Se simţea exclusă din comunitatea umană, şi chiar din comunitatea animalelor şi a plantelor. Practicând călăria, a fost aruncată la pământ de calul ei. Florile se ofileau în apartamentul ei. În această stare fiind a venit la C.G. Jung. „Avea nevoie să se confeseze şi a venit la mine în această intenţie. Era o ucigaşă şi în plus ea se omorâse pe sine însăşi. Pentru că oricine comite o asemenea crimă îşi distruge propriul suflet… Prin crima ei, această femeie a devenit străină animalelor şi se scufunda într-o singurătate insuportabilă. Pentru a se elibera din singurătatea ei ea a făcut din mine un complice. Ea voia să găsească un om care să-i poată accepta mai dinainte confesiunea, pentru că astfel ea ar fi regăsit cumva relaţia sa cu umanitatea.” (C.G. Jung, Ma vie, Souvenirs…). Din faptul că vina ne exclude din comunitatea oamenilor, o vină cu adevărat gravă necesită o discuţie, pentru a mă putea simţi din nou om printre oameni.

Dărâmarea zidului de separaţie

Jung indică încă un motiv pentru a justifica necesitatea spovedaniei: „Se pare că există o formă de conştiinţă a umanităţii, care pedepseşte sever pe oricine îşi refuză să abandoneze, la un moment dat, orgoliul supravieţuirii şi al autoafirmării lui şi să recunoască umanitatea lui supusă greşelii. Altfel un zid de nepătruns îl va priva de sentimentul viu de a fi un om printre oameni”. (Jacobi).

Potrivit lui Jung, spovedania dărâmă zidul care ne separă de Dumnezeu, de noi înşine şi de alţii. Pentru sănătatea unei fiinţe umane, este vădit necesar să existe un loc în care, în deplină conştienţă, să ne putem recunoaşte defectele şi slăbiciunile şi unde să putem vorbi despre vină şi despre sentimentul nostru de culpabilitate. În mod natural noi am prefera să vorbim despre puterea şi despre realizările noastre. Păstrăm tăcerea în privinţa vinei noastre reale. Este eliberator pentru noi să putem vorbi despre tot, şi înainte de orice despre culpabilitatea noastră. Dar acest dialog despre culpabilitate nu se poate realiza decât dacă avem un cadru care ne protejează, un loc în care nu vom fi condamnaţi, ci unde vom fi primiţi necondiţionat. Astăzi, aceste locuri sunt înainte de toate terapia şi spovedania. Oricine se află în imposibilitatea de a vorbi despre vina sa, va fi ros în permanenţă de spaima că cineva i-ar putea descoperi greşelile. Vorbind despre greşeala mea mă eliberez de această angoasă.

”Păcatele îţi sunt iertate”

Pentru Jung, ritualul spovedaniei este important, pentru a   surmonta, în profunzimea inconştientului nostru, neîncrederea noastră profundă în iertare. „Prin ritual, este dată satisfacţie aspectului colectiv şi numinos al momentului, dincolo de semnificaţia lui pur personală. Acest aspect al ritualului este de o importanţă majoră. Rugăciunea personală a pastorului nu satisface de loc această nevoie. Pentru că răspunsul trebuie să fie colectiv şi istoric; el trebuie să evoce spiritul înaintaşilor şi să reunească prezentul cu trecutul istoric şi mistic… Efectul ritualului autentic nu este de loc magic, ci psihologic” (Corespondenţe, IV, p.23-24). Spovedania transmite iertarea lui Dumnezeu, aşa încât ea să poată ajunge la străfundul inimii umane. Jung atribuie ritualului un efect asupra psihicului omului, mai profund decât cuvintele, care se adresează numai sentimentului şi raţiunii. Dar el reproşează Bisericilor şi neglijarea sensului psihologic al ritualului. Pentru Biserică este aşadar o sarcină importantă aceea de a îndeplini şi transmite ritualul spovedaniei, de aşa manieră încât acesta să atingă oamenii în inimile lor, pentru ca aceştia să trăiască puterea eliberatoare a iertării. Ritualul opune sentimentelor profunde ale vinovăţiei un element supra-personal. El îl pune pe penitent în legătură cu puterea lui Isus Cristos, care acţionează în persoană asupra celui care a păcătuit, eliberându-l de vina sa şi de sentimentele de culpabilitate: „Păcatele îţi sunt iertate… Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” (cf. Mc. 2,5.11).

Organizarea concretă a ritualului  spovedaniei

Spovedania necesită o pregătire. Încerc să mă ascult pe mine însumi pentru a simţi la ce nivel ceva nu merge şi prin ce m-am îndepărtat de orientarea mea personală, la ce nivel am fost rănit sau am făcut rău altora. Iau în considerare relaţia mea cu Dumnezeu. Şi reflectez asupra a ceea ce aş vrea să abordez în spovedania mea. Pe parcursul pregătirii spovedaniei, este bine să-mi amintesc că sacramentul spovedaniei este o sărbătoare a reconcilierii. Pentru această sărbătoare trebuie să mă pregătesc deci, pentru a participa în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a putea celebra o adevărată sărbătoare a eliberării şi a reconcilierii. În spovedanie, merg la întâlnirea cu Cristos care mă primeşte necondiţionat. Merg la Dumnezeu, Tatăl meu, care mă primeşte şi celebrează cu mine o sărbătoare de bucurie, pentru că eu care eram pierdut şi care mă răcisem voi fi regăsit, pentru că eram mort, înţepenit în diferite constrângeri şi în vechile scheme de viaţă, voi fi din nou viu. Astfel, parabola fiului risipitor sau a Părintelui îndurător ar putea fi o frumoasă imagine, care mă va putea ajuta să mă pregătesc de această sărbătoare a reconcilierii care o constituie spovedania.

Cea de-a doua etapă este acuzarea greşelilor mele. Nu sunt obligat să enumăr de o manieră completă toate greşelile pe care le-am comis. Dar este vorba să reţin ceea ce este esenţial: prin ce mă simt vinovat? Ce este în dezordine în viaţa mea? Pe ce plan sufăr? Ce mă apasă? Unde se află adevăratul punct al vinovăţiei mele, care mă face să fug departe de mine şi departe de Dumnezeu şi pe care am intenţia fermă de a-l prezenta lui Dumnezeu? Preotul va putea să intre în detaliul acestei acuzaţii, pentru a clarifica anumite lucruri în cursul unei scurte conversaţii, pentru ca penitentul să poată să se înţeleagă mai bine pe sine însuşi în toate problemele lui. Este în natura dialogului de a face să se înţeleagă, de a elucida, dar trebuie abordată şi chestiunea de a şti cum se prezintă continuarea. Altădată preotul îi impunea penitentului o penitenţă. Dar adesea aceasta era prea exterioară şi consta în recitarea unei sau altei rugăciuni. Îmi pare mai important de a căuta împreună cu penitentul ceea ce ar putea să-l ajute să progreseze interior şi să se elibereze de cutare vină sau de cutare schemă de viaţă, sursă de răni personale. În loc de a lua hotărâri, ar fi mai util de a căuta practici concrete, care să mă ajute să înaintez.

Uneori eu propun şi un ritual care să traducă ritualul spovedaniei în viaţa concretă a penitentului. Am dat sfatul unui asemenea ritual unei femei care rupsese relaţia cu prietenul ei şi care nu reuşea să se elibereze de sentimentele de culpabilitate. Dacă ea putea să-şi imagineze ea trebuia să transcrie pe o foaie de hârtie tot ceea ce o apăsa din acea veche relaţie pentru a merge împreună cu noul ei prieten să o îngroape şi poate să planteze flori sau un pom deasupra. Acest ritual ar putea să-i fie foarte util acestei femei: el ar putea să o debaraseze efectiv de sentimentele ei de culpabilitate. S-ar putea aduce obiecţia că ritualul spovedaniei ar trebui să fie suficient pentru a o elibera. Dar uneori ritualul sacramental are nevoie de un ritual personal pentru a pătrunde toate straturile sufletului şi pentru a face să pătrundă în profunzimea inimii reconcilierea şi eliberarea care sunt acordate prin spovedanie.

Spovedania se termină prin absolvire, iertarea păcatelor în numele şi prin autoritatea lui Isus Cristos. Ritualul prevede ca preotul, dând absolvirea, să-şi pună mâinile peste penitent. Prin această punere a mâinilor, preotul transmite fizic iertarea şi la fel penitentul  trăieşte cu toate simţurile lui faptul că Dumnezeu îl iubeşte necondiţionat. Atingerea mâinilor mă face să simt că Cristos în persoană mă atinge cu iubire, spunându-mi: „Păcatele îţi sunt iertate”. Iertare pătrunde în inima mea şi mă face apt să mă iert pe mine însumi. De fapt, scopul spovedaniei este ca eu să pot crede nu doar la modul cerebral, ci şi cu inima mea, deci cu tot corpul meu, că vina mea este iertată şi că mă pot ierta pe mine însumi din toată inima mea. Eu fac în realitate experienţa eliberării mele. Voi înceta deci să mă torturez acuzându-mă în viitor. Voi putea celebra în realitate o sărbătoare a reconcilierii.

Spovedania, care este precedată de o pregătire, trebuie să se continue. Aceasta ar putea fi sărbătoarea reconcilierii, pe care să o pot celebra singur sau împreună cu alţii. Unul celebrează această sărbătoare în tăcere, aşezat în faţa unei icoane şi meditând. Altul îşi acordă un pahar cu vin, pentru a celebra cu toate simţurile iubirea divină care iartă. Unii oameni, după spovedanie, încep prin a face un duş, se fac frumoşi şi îmbracă hainele pe care le preferă, pentru a medita sau a asculta împreună cu alţii muzica ce îi impresionează cel mai mult. Alţii celebrează împreună cu ceilalţi sărbătoare iubirii necondiţionate. Ei vor să împărtăşească cu alţii experienţa pe care tocmai au trăit-o, aceea a iubirii care iartă. Această sărbătoare a reconcilierii implică şi ca eu să reflectez la modul în care aş putea concretiza  această experienţă a iertării în viaţa mea şi în ce manieră aş putea răspunde iubirii divine care iartă. Este important să nu prevăd prea multe lucruri, ci să consider un exerciţiu concret care să-mi amintească necontenit pe Dumnezeu care iartă şi răspunsul meu la această iubire divină.

(Fragment extras şi tradus din cartea:
Anselm Grun:
„Se pardonner à soi-même”,
Desclee de Brouwer,2003,
pag.97-123,
traducerea îmi apartine, VJ)

[1] Se numeşte distonie neurovegetativă „alterarea funcţionării sistemelor vague şi simpatic”  (hipotonie sau hipertonie)

[2] Când Jung vorbeşte despre partea de „umbră” a personalităţii, el vizează suma cusururilor eului sau psihismul întunecat.