Fiecare fiinţă umană este unică:
ea lasă în această lume, prin viaţa ei, o urmă
pe care numai ea poate s-o lase.
Omul matur este cel care lasă această urmă
în loc de a-şi înscrie paşii pe urma altora.




Anselm Grun

Obstacole în calea unei credinţe mature

Multe obstacole întâlnim înainte de a ajunge la maturitatea credinţei şi de a deveni fiinţe umane împlinite. Aceste obstacole fac parte din viaţa noastră a tuturora, ele sunt legate de educaţia noastră sau de mediul în care am crescut. Unii se ancorează într-o concepţie falsificată a religiei. Educaţia religioasă infantilizantă sau bazată pe frică ne împiedică să dezvoltăm o personalitate matură în noi.

Nu ajunge să avem o „credinţă religioasă fermă” pentru a atinge maturitatea şi pe planul uman. Lipsa de maturitate şi credinţa imatură sunt legate una de alta. Putem afirma mereu că credem în Dumnezeu, dar acest mod de a crede nu transformă nici corpul nostru şi nici sufletul nostru. Profesiunea de credinţă a unei persoane care nu se simte bine în pielea ei nu poate decât să trădeze depărtarea dintre cuvintele şi realitatea credinţei ei. Euforia poate ascunde şi ea o credinţă imatură.

Aş dori, în această parte, să indic trei obstacole care jalonează drumul ce duce la maturitatea credinţei.

Primul obstacol: teama de lume si un drog numit Dumnezeu (>)

Al doilea obstacol: refularea si perfectionismul (>)

Al treilea obstacol: imaginile care ne retin prizonieri (>)

Primul obstacol:
teama de lume şi un drog numit Dumnezeu

Primul obstacol este evlavia infantilă. Ea se caracterizează prin proiectarea asupra lui Dumnezeu a experienţelor copilăreşti. Pentru un copil, este normal să proiecteze asupra lui Dumnezeu aşteptările părinţilor. Pentru copii este chiar un bun mijloc pentru a se elibera de dependenţa vizavi de părinţii lor. În primii ani, părinţii sunt pentru copii, comparabili cu Dumnezeu, apoi ei simt că părinţii lor nu sunt totul. Dacă Dumnezeu se situează deasupra părinţilor, copilul se poate detaşa de ei.

O evlavie infantilă îl plasează pe Dumnezeu pe planul tatălui şi al mamei şi reportează afectivitatea destinată părinţilor asupra relaţiei cu Dumnezeu. Eu nu pot dezvolta un raport matur faţă de un Dumnezeu matern sau patern decât dacă am ieşit, la modul interior, din dependenţa vizavi de părinţii mei. Infantilismul în relaţiile cu ceilalţi şi dependenţa vizavi de ei au drept consecinţă o credinţă infantilă.

Potrivit psihoterapeutului francez Marc Oraison „nu putem fi cu adevărat copii faţă de Dumnezeu decât dacă ne arătăm suficient  de adulţi faţă de oameni.” Un adult rămas infantil aduce prejudicii credinţei sale. El proiectează asupra lui Dumnezeu toate speranţele decepţionate ale copilăriei lui, ceea ce accentuează latura lui infantilă.

”Nu putem trăi prea mult timp în mediul infantil al familiei fără să ne punem în pericol sănătatea noastră mentală. Viaţa îl cheamă pe om să iasă din dependenţă şi cel care, din confort sau de frică, nu dă curs acestui apel, este ameninţat de nevroză.” (Carl Gustav Jung).

Dumnezeu ne oferă o patrie şi siguranţa afectivă. El se aseamănă unei mame iubitoare şi protectoare. Dar Dumnezeu este şi Dumnezeul exodului care ne face să ieşim din dependenţele noastre şi ne conduce în deşert, pentru ca să ne putem cunoaşte şi elibera de dorinţele infantile. Scopul ieşirii din Egipt, din ţara captivităţii interioare şi exterioare, este Ţara Promisă, pământul pe care suntem pe deplin noi înşine, liberi, independenţi şi capabili să ne organizăm viaţa.

Nu dezvoltăm o imagine sănătoasă a lui Dumnezeu decât dacă considerăm întotdeauna cei doi poli: Dumnezeu ca tată iubitor şi mamă protectoare, şi Dumnezeu ca cel care ne trimite provocări, ne trimite să cucerim şi să construim lumea, şi ne cere să răspândim Spiritul lui Isus până la marginile pământului. Ucenicii lui Isus păstrau întotdeauna prezenţi în spirit cei doi poli. Ei, simpli pescari ai lacului Ghenezaret, îşi puneau în Dumnezeu încrederea lor de copii şi străbăteau lumea datorită ei, înfruntau toate pericolele şi mărturiseau credinţa lor până la martiriu.

Dacă ni-l imaginăm pe Dumnezeu numai sub aspectul lui bun şi protector, riscăm pericolul de a reporta asupra lui Dumnezeu dependenţa noastră vizavi de mama noastră şi de a-l transforma pe Dumnezeu într-un erzaţ (înlocuitor) matern. Este cel mai sigur mod de a rămâne copii pentru totdeauna şi de a face din Dumnezeu un drog.

A consuma droguri corespunde dorinţei de a rămâne pentru totdeauna în confortabilul  cuib matern, pentru că drogul este şi un erzaţ matern. Dacă Dumnezeu devine un fel de drog, noi nu vom dezvolta niciodată o relaţie matură vizavi de el. Dorinţa noastră după Dumnezeu este un scop în sine şi numai el este capabil să o satisfacă; dimpotrivă, dependenţa vizavi de el, mai exact vizavi de sentimentele prin care ne legăm de el, îl transformă într-un drog. În acest caz, el nu ne va elibera de dependenţele noastre omeneşti şi nu ne va ajuta să înfruntăm viaţa împreună cu toate provocările ei. Atunci când sunt profund legat de dorinţa mea după Dumnezeu, eu pot spune DA imperfecţiunilor mele şi banalităţii cotidianului. Dumnezeu mă face atunci liber şi capabil să mă „frec” de viaţă. Dimpotrivă, Dumnezeu considerat ca un drog mă închide în lumea iluzorie şi nebuloasă a sentimentelor.

Unele persoane, în pietatea lor infantilă, se sprijină pe cuvântul lui Isus din Matei 18,3: ”Dacă nu vă veţi întoarce la starea de copii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Totuşi, Isus a vrut să spună cu totul altceva. Nu este vorba de a fi pueril, ci  deschis noului, aşa cum sunt copiii, care nu pot să spună: „Noi ştim deja totul.” Isus nu făcea aluzie la imaturitatea copiilor, ci la deschiderea lor, la absenţa lor de prejudecăţi, condiţii pentru a accede în împărăţia cerurilor.
Şi noi avem nevoie de încrederea copilului, într-o lume în care vrem să stăpânim totul, pentru a avea intuiţia că există altceva, că putem să ne plasăm speranţele altundeva.

Încrederea de copil de care vorbeşte Isus, şi la care ne invită în rugăciune, nu are nimic infantil. Este vorba, mai degrabă, de o încredere care ne permite să-i deschidem lui  Dumnezeu intimitatea noastră cea mai secretă şi să ne prezentăm Lui cu toată slăbiciunea noastră. Prin cuvântul lui, Isus vrea să ne îndemne la convertire, la metanoia. Obiectivul acestei convertiri este acela de a ne împinge să gândim altfel, să-L integrăm pe Dumnezeu în gândurile noastre. A intra în împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu să domnească în noi, în timp ce la mulţi adulţi domnesc prejudecăţile, grija de a-şi potoli dorinţele sau, altfel, fricile lor existenţiale. Domnia lui Dumnezeu în noi presupune capacitatea de a ne deschide inima şi de a-l lăsa pe Dumnezeu să intre. În aceste  condiţii, nu mai suntem infantili, ci devenim, dimpotrivă, noi înşine pe deplin şi total liberi.

Unele cântece sau unele rugăciuni exprimă o evlavie infantilă, pe care nu trebuie să o confundăm totuşi cu încrederea în Dumnezeu a copilului. Aceasta din urmă îi permite celui adult să-şi asume responsabilităţile vizavi de lume. Evlavia infantilă, în schimb, rămâne sterilă, ca sentimentele frumoase, ea nu aduce nimic pe lume. Ea ne duce la a rămâne între noi pentru a vorbi despre Dumnezeu cu pasiune. Ea nu ne împinge în lume, nu ne forţează să-i dăm formă şi să o transformăm. Acest gen de evlavie îi întăreşte pe cei fricoşi să se teamă de confruntarea cu lumea, ca să nu fie răniţi de ea. Ei preferă, deci, să rămână în micul cuib confortabil al bunelor sentimente. Infantilismul este vizibil mai ales în refuzul lor de a-şi asuma responsabilităţi. Pentru Pascal Bruckner, infantilismul este simptomatica epocii noastre. În viitor, omul va fi un mare bebe cu aşteptări gigantice vizavi de societate, dar el nu-şi va putea asuma nici o responsabilitate. Nu putem îndreptăţi această tendinţă morbidă prezentă în societatea noastră şi nu putem lăsa să se creadă că credinţa creştină se rezumă la o evlavie infantilă.

Al doilea obstacol:
refularea şi perfecţionismul

Evlavia nevrotică constituie cel de-al doilea obstacol pe calea care duce la maturitatea credinţei. Nevroza este o încercare nereuşită de a transforma şi rezolva conflictele din copilărie. Mare parte dintre nevroze se nasc în copilărie, de exemplu conflictele interioare datorate unui preaplin de emoţii. Copilul are cunoştinţă de o rană dar este incapabil să-şi exprime agresivitatea şi impulsurile, dorinţele şi emoţiile de o manieră adecvată, din teama de a nu-şi contraria părinţii, care se ocupă atâta de el.

Reacţiile nevrotice se nasc din incapacitatea de a trăi ceea ce suntem în adâncul nostru. Ele conduc la tulburări adânci şi durabile în domeniul emoţional şi ne împiedică să ne acceptăm pe noi înşine.

Nevrozele ocazionează o fixare asupra rănilor din copilărie. Cum nu putem să ne detaşăm de ele, aceste conflicte non gestionate şi aceste răni traumatice se amestecă cu toate experienţele noastre. Nevrozele apar şi atunci când un adult încearcă să regleze conflictele actuale refulându-le.

Pentru Carl Gustav Jung, nevrozele sunt erzaţuri de suferinţă, ele înlocuiesc durerea necesară generată de acceptarea finitudinii noastre şi constituie o fugă. Nu vreau să iau în seamă fricile şi slăbiciunile mele, îmi impun astfel constrângeri care îmi servesc de refugiu. Am impresia de a putea controla totul, în timp ce, în realitate, eu mă închid într-o nouă dependenţă şi mă izolez  într-un fel de închisoare interioară. Încerc să devin insensibil pentru că nu îmi accept vulnerabilitatea. Pericolul este acela de a nu mai simţi nimic. Cum nu pot accepta ideea de a cădea bolnav sau de a muri, mă refugiez în iluzia atotputerniciei sau într-o atitudine ipohondrică.

„Am văzut adesea cum oamenii devin nevrozaţi când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieţii. Ei caută situaţie, mariaj, reputaţie, reuşită exterioară şi bani; dar ei rămân nevrozaţi şi nefericiţi, chiar şi atunci când ajung la ceea ce caută. Cel mai adesea, aceşti oameni suferă de o prea mare îngustime de spirit. Viaţa lor nu are nici conţinut suficient, nici sens. Dacă se pot dezvolta într-o personalitate mai vastă, nevroza încetează de obicei.”. (Carl Gustav Jung)

Nevroza poate să se exprime şi într-o evlavie nevrotică. Pe de altă parte, de multe ori nu este posibil să spunem dacă nevroza deformează evlavia sau dacă evlavia nevrotică contaminează modul nostru de a fi.

Există nevroze „eclesiogene”, cauzate de o educaţie „ecleziastică”, declanşate de mediul eclezial. A trăi într-o atmosferă ostilă corpului, în care sexualitatea este un tabu, are drept consecinţă frica nevrotică de sexualitate şi de vitalitate. Nevroza legată de religie se exprimă prin puternice sentimente de culpabilitate vizavi de fantasmele sexuale. Unele persoane se simt vinovate sau chiar damnate, imediat ce sunt pradă acestor fantasme. Aceasta conduce de multe ori la obsesii sau la acte de evitare ca obiceiul masturbării. Unele persoane nu pot privi o cruce sau nu pot urmări preotul care celebrează o liturghie fără a fi copleşite de fantasme sexuale.

Dispoziţia depresivă este o altă expresie a acestor nevroze „eclesiogene”: reacţionăm prin depresie pentru că nu corespundem propriului nostru ideal religios. Această duce de multe ori la deznădejde, pentru că lupta noastră de a ne ameliora pare zadarnică.

Trebuie evitat ca nevroza să nu ducă la evlavia nevrotică. O spiritualitate sănătoasă, dimpotrivă, poate să ne elibereze de schemele nevrotice, de exemplu dacă aceasta consideră omul în întreaga lui realitate şi îl prezintă astfel lui Dumnezeu. Umilitatea vrea ca noi să-i întindem lui Dumnezeu tocmai trăsăturile nevrotice ale personalităţii noastre. Putem vedea, atunci, în nevroză o încercare de autovindecare, pentru că ea ne invită să ne acceptăm înaintea lui Dumnezeu, fără condiţii. Ea apare întotdeauna atunci când eu nu vreau să văd punctele esenţiale ale personalităţii mele, în timp ce, dacă le plasez în plină lumină, înaintea lui Dumnezeu, pot înţelege ce semnifică ea. Ea îmi semnalează că eu accept laturile personalităţii mele care nu corespund imaginii ideale pe care mi-o fac despre mine.

Evlavia nevrotică se caracterizează prin evitarea conflictelor inevitabile ale vieţii: de exemplu tensiunea dintre impulsuri şi aspiraţiile spirituale sau dintre sentimente şi normele impuse de societate. Refularea şi disocierea sunt, de asemenea, semne de nevroză. Refularea îşi are originea în teamă: îmi refulez agresivitatea şi sexualitatea pentru că mi-este frică de ele.

„O nevroză este într-adevăr „reglată”, atunci când este debarasată de eul poziţionat prost. Nu ea este cea vindecată, ci ea ne vindecă pe noi. Fiinţa umană este bolnavă, dar boala este o tentativă din partea naturii de a o vindeca. Putem învăţa mult, deci, de la boală pentru vindecarea noastră, şi adevăratul aur, de negăsit altundeva, se află în ceea ce pare absolut condamnabil la nevroză.” (Carl Gustav Jung)

Demonizarea este o formă de refulare: agresivitatea şi sexualitatea sunt rele, eu nu vreau, deci, să am nimic de-a face cu acestea. Dar ceea ce refulez continuă să acţioneze asupra sufletului meu. Agresivitatea se exprimă prin ură faţă de mine însumi sau printr-o dorinţă crudă de conştiinţă curată. Mă judec, mă înfurii pe mine, mă pedepsesc, mă torturez prin reproşuri constante. Pot, de asemenea, să-mi întorc agresivitatea contra altora, să-i ruşinez(înjosesc) public pentru că au un alt mod de a trăi sau au credinţe diferite. Totuşi, eu nu sunt conştient de agresivitatea mea, pentru că eu condamn, în numele lui Dumnezeu, pe cei care gândesc diferit. Asemenea comportamente pot să ne conducă, de exemplu, până la terorismul actual.

A refula şi a reprima sunt două aspecte ale evlaviei nevrotice. Ceea ce a fost refulat se regăseşte în inconştientul nostru şi aceasta are consecinţe negative asupra noastră. Sentimentele refulate se transformă în sentimentalitate, sexualitatea refulată în brutalitate sau vanitate, agresivitatea refulată în apărare fanatică a adevăratei credinţe sau a adevăratei morale. De multe ori nu remarcăm la ceilalţi aspectul nevrotic al credinţei. Credinţa lor pare puternică şi de nezguduit. Dar, privind-o mai de aproape, această credinţă puternică, care ne impune respect, nu serveşte decât la a compensa o lipsă de stimă de sine.

Reprimarea impulsurilor lasă alte urme în noi. Atunci când îmi înăbuş sexualitatea, eu sunt conştient de aceasta şi ea nu încetează să mă preocupe. Când reţin(opresc) un sentiment, acesta dezvoltă o forţă care mi se opune şi mă depăşeşte până acolo că nu ştiu cum să reacţionez. Mi-ar plăcea să stăpânesc ceea ce reprim, cu toate acestea, nu pot fi stăpân nici peste agresivitatea mea, nici peste sexualitatea mea, pentru că acestea sunt energii vitale. Nu pot decât să le accept, pentru ca energia pe care o conţin ele să-mi fie utilă în viaţă.

A le înăbuşi înseamnă a mă priva de energie vitală. Faptele şi gândurile mele ar fi lipsite de forţă şi de pasiune, spiritualitatea mea ar deveni plictisitoare, ea şi-ar pierde flacăra şi capacitatea ei comunicativă. Iată cum a caracterizat această spiritualitate plictisitoare teologul pastoralei Adolf Exceler: „Acolo unde pasiunea dispare, binele îşi pierde din strălucirea şi din elanul lui. Persoanele care s-au angajat în Biserică de o manieră foarte intensivă lasă impresia de a fi deosebit de bune, dar totodată şi foarte puţin interesante şi plictisitoare.”

O spiritualitate matură a integrat sexualitatea în relaţia cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine. Dacă sexualitatea nu este acceptată, acest impuls non recunoscut se va răzbuna asupra sufletului nostru.

Caracteristica esenţială a unei sexualităţi nevrotice este perfecţionismul. Perfecţionistul doreşte să fie perfect, şi în domeniul religios el se sprijină pe un cuvânt ca acesta: „Voi, deci, veţi fi perfecţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc  este perfect.”(Mat.5,48). Totuşi, Isus nu vrea să spună aici că noi trebuie să fim perfecţi în sensul „fără defecte”, ci întregi şi compleţi ca Dumnezeu. Noi trebuie să vedem clar în noi şi să acceptăm totul. Isus îşi explică cuvântul datorită imaginii de Dumnezeu care face să strălucească soarele şi asupra celui bun şi asupra celui rău, care trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept.

Perfecţionismul vrea să treacă drept supunere faţă de voia lui Dumnezeu, dar el corespunde, de fapt, unei nevoi de a se pune în valoare. Perfecţionistul se plasează mai presus de ceilalţi şi, în acelaşi timp, este urmărit de neîncetate sentimente de culpabilitate, pentru că, în realitate, el nu este atât de perfect cum şi-ar dori să spere. Sub chinurile culpabilităţii se ascunde adesea o tendinţă de autopedepsire.

Perfecţionismul îl face pe om nemilos şi inuman, pentru că, în numele idealurilor sale, perfecţionistul nu poate tolera nici slăbiciunile, nici jumătăţile de măsură. Astfel, el încearcă să-şi impună idealurile cu îndârjire şi brutalitate. În căutarea sa după dreptatea absolută, el evită, adesea, să-şi împlinească datoriile ce-i revin în viaţa de toate zilele. Deviza lui este: totul sau nimic. Extremismul idealurilor lui îi serveşte la a se plasa deasupra cotidianului.

Cu toate acestea, perfecţionistul nu reuşeşte să transforme realitatea. El trăieşte într-un sistem de constrângeri. Îşi utilizează toată energia pentru a corespunde ansamblului de norme pe care şi-l impune. Şi astfel, nu-i mai rămâne forţă pentru a se consacra acestei lumi, pentru a-i da formă şi a o organiza.
   

Al treilea obstacol:
când imaginile ne reţin prizonieri

Cel de-al treilea obstacole întâlnit pe calea maturităţii credinţei poate să apară din interacţiunea dintre imaginea despre Dumnezeu şi imaginea despre sine însuşi. Aceste două imagini sunt intim legate. Atunci când cineva îl vede pe Dumnezeu, el se vede pe sine însuşi. O persoană care are o mentalitate de contabil îl va vedea pe Dumnezeu tot ca pe un contabil, care supraveghează toate faptele lui şi le clasifică în coloanele de debit şi de credit. Pentru cel care are tendinţa de a se pedepsi pe sine, Dumnezeu va fi cel care distribuie pedepse. Şi aici, nu putem distinge sursa nevrozei: ea vine de la imaginea noastră despre Dumnezeu sau de la imaginea pe care ne-o facem despre noi înşine.

Reprezentările morbide despre Dumnezeu au, în orice caz, un efect negativ asupra psihicului. Josef Rudin explică cum imaginea despre Dumnezeu este „arhetipul cel mai puternic, forţa cea mai secretă care impregnează toate domeniile vieţii noastre.” Această imagine atrage asupra ei toată energia sufletului. Este „punctul central cel mai secret al existenţei omeneşti” şi se dovedeşte a fi, astfel, „partenerul cel mai periculos al vieţii omeneşti”. De aceea este important să examinăm modul nostru de a-l vedea pe Dumnezeu şi să observăm dacă acest mod de a-l vedea este patologic sau salvator.

Astăzi, unii au dezvoltat, de teama unui Dumnezeu care pedepseşte, o imagine despre Dumnezeu complet diferită: un Dumnezeu iubitor, milostiv, patern şi matern în acelaşi timp. Este bine să avem asemenea reprezentări despre Dumnezeu, dar atunci subzistă pericolul de a minimaliza rolul lui Dumnezeu, de a nu-i acorda tot locul cuvenit. Efectul pe care-l are asupra sufletului omenesc îşi pierde atunci din importanţă, pentru că aceste imagini edulcorate despre Dumnezeu au o latură superficială, ele ascund chiar imagini demonice. Oricare ar fi ideea noastră despre Dumnezeu, ea trebuie să conţină aceste două aspecte descrise de psihologia religiilor ca marcă (semne, dovezi, urme) a sacrului: fascinosum şi tremendum, latura atrăgătoare, entuziasmantă şi latura înspăimântătoare. Fără această tensiune, noi păstrăm o imagine univocă şi, în final, morbidă despre Dumnezeu.

Karl Frielingsdorf a arătat, în cartea sa Dâmonische Gottesbilder [Imagini demonice despre Dumnezeu], că mulţi preoţi care evocă, în predicile lor, un Dumnezeu milostiv, adăpostesc în ei imagini demonice şi nesănătoase de care sunt foarte impregnaţi. Am avut alături un preot care era în această situaţie. El era convins că Dumnezeu este îndurător, dar cum tatăl lui fusese alcoolic, el proiectase, în mod inconştient, asupra lui Dumnezeu toată latura arbitrară a personalităţii tatălui său. De aceea se îndoia, de multe ori, de ideile pe care le dezvolta în propriile sale predici. El se temea ca nu cumva Dumnezeu să fie la fel de tiranic ca şi tatăl său, să-i pună beţe în roate. Putea el să aibă într-adevăr încredere în El? Nu cunoaştem planul lui Dumnezeu!

Un alt preot fusese dintotdeauna fascinat de harul lui Dumnezeu, cu ocazia studiilor sale, apoi de-a lungul vieţii sale de preot. Era enorm de important, pentru el, să se ştie că noi toţi datorăm totul harului lui Dumnezeu şi că acest har nu este condiţionat de faptele noastre. Dar inconştientul lui adăpostea această credinţă într-un Dumnezeu care trebuie satisfăcut, căruia trebuie să-i fim plăcuţi printr-un comportament ireproşabil. De fiecare dată când se plimba, se gândea la tot ceea ce mai avea încă de făcut, la bolnavii pe care trebuia să-i viziteze. Pe alţii îi sfătuia să-şi consacre timp pentru rugăciune şi linişte, dar el însuşi avea mustrări de cuget dacă rămânea, chiar şi pentru o clipă, în inactivitate şi contemplaţie.

Reprezentările demonice despre Dumnezeu nu pot fi suprimate pur şi simplu cu ajutorul argumentelor teologice. Prima etapă, pentru a ne elibera de ele, constă în a le recunoaşte şi a le accepta: toate acestea sunt în mine şi nu fără un fundament. Totul stă în a nu le da o valoare absolută.

Cea de-a doua etapă este căutarea în psihicul meu a acestor aspecte care caracterizează şi imaginea mea despre Dumnezeu. Poate că am în mine o tendinţă de autopedepsire, sau, atunci, ştiu în adâncul meu că, în viaţa mea, nu am fost întotdeauna în acord cu conştiinţa mea. Când examinez imaginea mea despre Dumnezeu şi ceea ce reflectă ea din mine eu pot, încet-încet, să mă detaşez de aceste faţete demonice şi de laturile mele inumane.

Nu trebuie, cu toate acestea să-l opunem  pe Dumnezeul care pedepseşte celui care îşi dăruieşte iubirea, pe Dumnezeul arbitrar Dumnezeului patern, în care îmi pun toată încrederea. Această reacţie este periculoasă pentru că nu este decât o proiectare asupra lui Dumnezeu a propriilor mele aşteptări. O imagine despre Dumnezeu ideală mă conduce să vreau să mă depăşesc şi să mă simt incapabil de a fi la înălţimea acestui ideal.

Cea de-a treia etapă constă în a merge dincolo de toate reprezentările despre Dumnezeu şi a mă abandona lui Dumnezeu cu totul altul. Am, desigur, nevoie de imagini despre Dumnezeu dar trebuie să le relativizez îndată, altminteri îl identific pe Dumnezeu cu imaginea pe care mi-o fac despre el. Când îi spun „Da” lui Dumnezeu cel cu totul altul, atunci eu devin cu adevărat liber, Dumnezeu rămâne cu adevărat Dumnezeu, nu este nici o construcţie a imaginaţiei mele, nici o idee născută din cunoştinţele mele teologice, ci Dumnezeul insesizabil şi infinit, misterul spre care călătorim de-a lungul întregii noastre vieţi.

(Fragment extras din volumul:
Anselm Grun – ACCOMPLIR SON HUMANITE,
Editura SALVATOR, 2008, Paris, France)
Traducerea: Viorica Juncan

Notã. Evidentierile le fac pentru cei aflati in crizã timp: ca sã-si facã o imagine rapidã despre continutul paginii.

Salt la inceputul paginii