Antonie Bloom
Despre credinţă şi īndoială,
Editura Cathisma, 2007
(fragment)
Poate părea stranie o astfel de afirmaţie
auzită din gura unui credincios care cu inspiraţie şi
īncredere apără dreptul fiecăruia la īndoială.
De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei
ce spune că omul trebuie să fie sincer pānă la
capăt, să fie sincer īn mod necondiţionat, să
fie mereu gata să-şi pună la īndoială propria
existenţă şi propriile convingeri. Acestea sunt
cu putinţă atunci cānd credem că există ceva
de nezdruncinat care alcătuieşte obiectul căutărilor
noastre. Omul se teme de īndoială doar
atunci cānd i se pare că, dacă se clatină viziunea
sa despre lume, atunci se clatină şi īntreaga realitate,
se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini
piciorul. Trebuie să avem onestitatea
şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul īntrebării,
toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit īn
viaţă, īn numele căutării a ceea ce există
cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi
certitudinii.
Acest lucru este foarte important īn cercetarea ştiinţifică;
este foarte important īn gāndirea filosofică; şi nu
este mai puţin important īn experienţa religioasă.
Nu putem să creştem mai sus de limitele zilei de azi
dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul.
Iar īn ceea ce priveşte aspectul religios, unul sin scriitorii
Bisericii din secolul al IV-lea, sfāntul Grigorie de Nyssa, spunea
că dacă am īncerca să construim o imagine integrală
despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice,
din Revelaţia Divină şi din experienţa sfinţilor,
şi dacă vom crede că această
imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranţă
că am creat un idol şi nu mai suntem īn stare să-l
aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu , care este doar
viaţă şi mişcare.
La fel putem spune şi despre viziunile filosofice: imediat
cum una dintre acestea devine adevăr incontestabil şi
nu mai poate fi supusă īndoielii īnseamnă că deja
nu se mai crede nici īn progres, nici īn posibilitatea aprofundării,
ci suntem sortiţi să trăim cu privirea īnapoi,
doar la ceea ce a fost odată spus, găsit, enunţat
ca adevăr incontestabil, ca şi cum a privi īnainte nu
ar mai avea sens, ba ar fi chiar periculos! Este o laşitate
faţă de viaţă, este o frică faţă
de adevăr, este o negare a polivalenţei şi a profunzimii
realităţii. Şi ceea ce spun acum despre ştiinţă
sau filozofie poate fi spus şi despre conceptele religioase,
dar nu īn sensul că Dumnezeu se schimbă,
ci īn sensul că putem trece cu o bucurie şi cu o inspiraţie
imensă pe lāngă reprezentările noastre copilăreşti
sau adolescentine, spre a creşte şi a cunoaşte
īntr-o nouă măsură pe Dumnezeul cel Viu, Cel ce
este de neexprimat pentru orice imagine sau termen.
Cātă bucurie descoperim īn faptul că
omul se poate depăşi pe sine, că omenirea
este īntr-atāt de măreaţă, īncāt orice generaţie,
luānd locul precedentei, priveşte moştenirea
trecutului, nedevenind, totodată, robul sau captivul acesteia,
ci, īn baza celor ce au fost cāndva descoperite de experienţa
creştină sau cugetul omului, se poate depăşi
pe sine, devenind ceva absolut nou, inedit, iar consecinţele
unor prezumţii statice iau forma unei dinamici continue,
se transformă īn creativitate şi bucurie.
Atitudinea faţă
de viaţă, constituţia lăuntrică pe care
o numim credinţă, adică īncrederea ziditoare şi
echilibrul ce conţin deopotrivă şi mister, şi
īndoială, este, după mine, una dintre cele mai mari
bucurii īn viaţa fiecăruia. Şi sunt de părere
că această bucurie parvine din mai multe izvoare, se
bazează pe mai multe cauze.
Īn primul rānd, cel care priveşte viaţa
cu īndrăzneală şi iscusinţă, cel
care priveşte astfel la omul din faţa sa şi la
societatea īn care trăieşte, la natură şi
la istorie un asemenea om nu are frică
să stea faţă īn faţă cu realitatea,
acesta depăşeşte echilibrul
mort, placiditatea de care suferă atāţia din
cauză că nu le ajung puterile să se arunce īn domeniul
necunoscutului, nu pot depăşi frica, laşitatea
şi ramolirea. Iar īn momentul
īn care hotărām să ne aruncăm cu toată īndrăzneala
īn necunoscut, faţă către faţă, toate
forţele noastre lăuntrice se adună şi se aprinde
īn noi bucuria ce creşte īn măsura īn care creşte
neīnfricarea.
Am vorbit despre credinţa īn om şi despre credinţa
savantului īn ştiinţă; şi īntr-un caz, şi
īn altul credinţa constă īn faptul că omul este
absolut īncrezut că bezna şi necunoscutul care īl sperie
conţin o revelaţie, un īnţeles, că haosul
din faţa sa poate fi la un moment dat străfulgerat de
lumina pe care o numim sens şi care va crea o armonie,
fie şi parţială, primară.
Această īncredere īnsă nu rezolvă
problema īn sine, neīnfricarea este oricum necesară, īntrucāt
pentru a crede īn om e nevoie de multă bărbăţie:
omul poate fi uneori foarte īnfricoşător.
Iar acolo unde domeniul credinţei este plin de īndoială,
unde īnsuşi omul este pus sub semnul īntrebării īmpreună
cu credinţa sa, tot acolo un izvor
al bucuriei găsim īn speranţă, īn savurarea, anticipare
īndrăzneaţă a faptului că bezna va fi totuşi
străfulgerată de lumină, că haosul va lua
forma armoniei, că absurdul va căpăta sens.
Prin această atitudine dinamică,
cel care purcede să caute, care īncepe să găsească
simte că trăieşte; descoperă că trece
din moarte la viaţă; şi devine viu nu doar īn activitatea
şi manifestările sale, ci viu pānă la rădăcina
fiinţării sale, avānd conştiinţa faptului
că viaţa izvorăşte īn el nestăvilit,
torenţial; această puternică, profundă
viaţă descoperită īnăuntrul nostru cuprinde
īn sine un īntreg univers; şi omul, şi toate celelalte,
de la microscopic la neīnchipuit de mare. Aici nu ne mai sperie
īndoiala, deoarece, am mai spus-o, īndoiala nu ţine de obiectul
cercetării, de natură, de om sau Dumnezeu, ci de reprezentarea
noastră actuală referitoare la aceste entităţi.
Cu cītă bucurie, cu cītă speranţă
putem descoperi că noi īnşine sīntem puşi la īndoială,
sīntem puşi la īndoială de către cei din jurul
nostru, sīntem puşi la īndoială de către natură
şi viaţa publică, sīntem puşi la īndoială
de către Dumnezeu. Şi nu
doar convingerile noastre, ci noi īnşine, īndrăzneala
noastră, sinceritatea noastră, bunătatea din noi.
Acestea sīnt cerinţele faţă de noi īnaintate de
către lumea īnconjurătoare: om, societate, ştiinţă.
Această confruntare a obiectivului, care ne
solicită bunătate, sinceritate şi dreptate extremă,
naşte īn noi o bucurie a credinţei ce nu poate fi atinsă
prin nimic altceva. Vedem asta īn savantul care obţine adevărul
depunīnd tot sufletul, cugetul şi īndrăzneala sa; vedem
şi īn cel ce lucrează printre oameni, care se īntīl-neşte
cu ei faţă īn faţă şi care ia aminte
la cel ce īi pune poate ultima, hotărītoarea īntrebare; la
cel ce este afundat īn activităţi obşteşti
şi trebuie să stea īn faţa mulţimii cu toată
responsabilitatea, īnsă - nu mai puţin - īn faţa
dreptăţii omeneşti.
Iată de unde se naşte
bucuria cutezătoare a credinţei; iar ea, repet,
este accesibilă oricui; această
credinţă, această cale este īnceputul oricărei
vieţi creative. Pentru credincioşi bucuria credinţei
se odihneşte, īn ultimă instanţă, pe īnsuşi
Dumnezeu, Care e Cel ce a creat totul -pe mine, lucrurile ce mă
īnconjoară, pe ceilalţi semeni ai mei; pentru Care totul
- şi materialul, şi spiritualul, şi sufletescul,
şi omul, şi societatea, şi ştiinţa, şi
natura, şi arta - toate au un sens īn devenirea umană;
Care este ultimul, cel mai profund impuls dinamic ce-mi solicită
să mă deschid, să pricep, să mă pun faţă
īn faţă, iar īn această cutezanţă a credinţei
să obţin o nouă cunoaştere, o nouă plinătate
a vieţii şi o nouă plinătate a credinţei.
Mi-am propus ca īn cele ce urmează să
vorbesc despre credinţa īn Dumnezeu. Am determinat deja,
conform Sfintei Scripturi, credinţa ca pe o īncredere īn
ceea ce este nevăzut. De unde apare această īncredere?
Vorbind despre credinţa īn om sau credinţa
īn ştiinţă, credinţa īn experienţa noastră
de zi cu zi, avem īn vedere ceva concret, ce ni se pare suficient
de īnavuţit cu sens. E vorba de o credinţă
bazată pe experienţă nemijlocită; cīnd
īntīlnesc un om, īl iau iniţial drept un simplu factor extern
sau o īntīmplare din viaţă, treptat īi descopăr
noi şi noi dedesubturi, pīnă mă conving de faptul
că acesta este īntr-adevăr profund, că ceea ce
am surprins la prima vedere este superficial, deşi, la o
anumită experienţă de viaţă, şi
intonaţia vorbirii, şi expresia ochilor ne pot spune
cīte ceva. Omul din faţa noastră
ne īmpinge oarecum să găsim răspuns īntrebării:
ce este īn el superficial, izbitor, şi ce este nevăzut,
de domeniul credinţei?
Comunicarea de mai departe va aprofunda noţiunea
de credinţă īn el prin faptul că uneori va proceda
altfel decīt aşteptăm de la el. Faptele sale ni se pot
părea stranii, neaşteptate, contradictorii. Şi
aici avem posibilitatea să credem lui, să credem īn
el şi să admitem faptul că nu dispunem de suficiente
date pentru a judeca despre el, că īl putem considera īn
continuare onest, cumsecade, chiar dacă comportamentul său
nu pare să corespundă imaginii pe care ne-am creat-o
despre el.
La fel putem spune şi despre lumea ce ne īnconjoară,
despre o profundă certitudine că, dincolo de cele cunoscute,
de ce este deja descoperit şi cercetat, există o sumedenie
de posibilităţi ale unor noi descoperiri şi noi
cunoaşteri. Intr-o oarecare măsură acestea se īntīmplă
deoarece atīt omul, cīt şi lumea īn care trăim ni se
īnfăţişează īn formă interogativă.
Dumnezeu īnsă pare a nu pune nici o īntrebare, īntrucīt
El este nevăzut, este inaccesibil nouă pīnă la
un anumit moment al vieţii, este īn afara experienţei
noastre. De unde poate apărea īn om
dorinţa de a purcede īn căutarea lui Dumnezeu? Chiar
de a-şi pune pur şi simplu īntrebarea dacă Dumnezeu
există sau nu?
Evident, primul răspuns ce ne vine īn minte
este unul pe cīt de primitiv, pe atīt de verosimil: omul străvechi
a pus pe seama lui Dumnezeu tot ceea ce nu putea explica prin
experienţa sau cugetul său. Omul
contemporan īnsă nu poate pune astfel problema. Nimeni dintre
credincioşi care are o atitudine cīt de cīt raţională,
meditativă faţă de propria credinţă
nu va īncerca să-1 folosească pe Dumnezeu pe post de
umplutură a tot ceea ce-i este de neīnţeles. Dimpotrivă,
īn conştiinţa credinciosului contemporan Dumnezeu apare
nu ca o explicaţie, ci ca un fapt independent. Dincolo de
ceea ce El poate sau nu poate, dincolo de ceea ce poate sau nu
poate fi explicat prin El - El există. Iar pentru credincios
este importantă tocmai realitatea existenţei lui şi
că dinăuntrul experienţei sale se naşte certitudinea
că se poate intra cu El īntr-o oarecare comunicare, că
El poate fi cunoscut īntr-o anumită măsură, că
Dumnezeu şi el au ceva comun.
Aici ne putem īntreba: de unde apare īn om dorinţa
de a-şi pune această īntrebare despre Dumnezeu? De unde
apare īntrebarea īnsăşi? Vreau să spun unele lucruri
īn această privinţă.
Am utilizat de cīteva ori
cuvīntul experienţă". Ce este aceasta? Ceva
extrem de simplu. Putem vorbi despre experienţa
de viaţă, experienţa vieţii, experienţa
personală a suferinţei, a bucuriei, a dragostei, īn
acelaşi sens trebuie să īnţelegem experienţa
religioasă. Este suma tuturor trăirilor noastre ce se
referă la un anumit subiect pe care-l numim Dumnezeu. Pot
fi clipele unei iluminări īn rugăciune; momentele īn
care lumea din jur ni se pare preschimbată; momentele īn
care absurdul este străbătut de sens şi capătă
graţie. In experienţa creştină acesta
poate fi momentul īmpărtăşirii
cu Sfintele Taine, cīnd omul simte īntr-un chip inexplicabil,
nepătruns, că a contactat o realitate despre care nu
ştia nimic. Iată ce am eu īn vedere atunci cīnd spun
experienţă religioasă".
Nu este neapărat o experienţă cutremurătoare,
intensă. Poate fi şi una ce decurge lent, ce se conturează
īncet, liniştit, profund. Poate fi şi un eveniment care
să ne zguduie. Ne lovim de experienţa
religioasă cel mai adesea prin intermediul altor oameni.
Poate fi o īntīlnire cu cineva,
pot fi spusele cuiva, fie adresate mie, fie altor oameni. Poate
fi cuvīntul scris, tipărit īntr-o carte sau existent īn manuscris.
Intr-un fel sau altul, această experienţă īncepe
cu concursul unui martor care īmi spune mie sau spune īn prezenţa
mea: ştiu cu certitudine că
există.
Nu doar experienţa religioasă se realizează
astfel. Majoritatea cunoştinţelor noastre de chimie,
fizică, istorie sau biologie sīnt obţinute anume īn
acest mod. Nişte martori ale căror spuse ni se par convingătoare
sau suficient de verosimile ne aduc la cunoştinţă
că un lucru sau altul este un fapt real. Atitudinea noastră
faţă de aceste fapte este īnsă diferită. Sīnt
lucruri pe care le cunoaştem nemijlocit din experienţa
personală. Orice mamă ştie ce este dragostea maternă,
şi nimeni īn afară de mame nu are o impresie nemijlocită
a acestei experienţe. Putem vorbi cu trimitere la mărturiile
materne, īnsă experienţa interioară nu o putem
căpăta. Există lucruri pe care le cunoaştem
deoarece avem o experienţă de viaţă comună
cu cineva, experienţă ce poate fi la unii mai modestă,
iar la alţii mai bogată. Puţina experienţă
pe care o deţin īmi oferă suficiente posibilităţi
pentru a prelua de la altcineva o experienţă mai bogată.
În sfīrşit, sīnt lucruri pe care le
primim din experienţa unor rari martori, a geniilor, a oamenilor
iluştri, pe care avem tot dreptul să-i credem pentru
īnalta lor conştiinţă, pentru faptul că sīnt
suficient de mari pentru aceasta, pentru că deţinem
nişte date ce ne permit să-i credem.
Această experienţă le aparţine
lor, noi o deţinem doar din auzite, īnsă putem creşte
īn ea.
Astfel este, de exemplu, experienţa unui mare
pictor, a unui mare muzician, ce se exprimă īn ultimă
instanţă prin opera sa de artă, prin muzică.
Experienţa din care acestea purced ne este inaccesibilă
nouă, īnsă ea ajunge cumva pīnă la noi. Asupra
acestui aspect mă voi opri mai insistent īn una din convorbirile
următoare şi voi īncerca să arăt modul īn
care īntīlnirea cu credinţa poate avea loc prin intermediul
unui om, om pe care l-am īntīlnit şi ne-a vorbit sau a lăsat
o mărturie scrisă.
În convorbirea trecută spuneam despre
credinţă că ajunge la noi prin intermediul mărturiei;
că cineva aduce pīnă la conştiinţa noastră
posibilitatea faptului că Dumnezeu există, cineva provoacă
īn noi această īntrebare. Mă voi opri cīte puţin
la unele tipuri de astfel de mărturii.
Am mai spus că poţi face mărturie
despre propria experienţă trăită. Poţi
vorbi de experienţa ce aparţine societăţii,
comunităţii, colectivului din care faci parte: experienţa
aceasta o posedăm doar parţial. Şi, īn sfīrşit,
poţi fi atins de mărturia unei personalităţi
īntr-atīt de distinse, de eminente, īncīt doar cu o margine a
conştiinţei poţi pătrunde o fărīmă
din experienţa ei.
Despre acestea voi vorbi īn continuare. Unde
se termină experienţa şi unde īncepe credinţa?
Dacă susţinem faptul că la baza credinţei
stă experienţa, atunci cum le putem deosebi una de alta?
īn operele Sfīntului Macarie cel Mare, părinte al Bisericii
din vechime, care a trăit īn secolul al IV-lea īn Pustia
Egiptului, găsim un fragment īn care se īncearcă aflarea
tocmai acestui moment, īn care experienţa se transformă
īn credinţă. Aici se vorbeşte despre o foarte profundă
şi zguduitoare experienţă de apropiere de Dumnezeu
īn timpul rugăciunii, cunoscută sau trăită
de el şi de īmpreună-nevoitorii săi. Se relatează
că īn momentul rugăciunii adīnci omul se desprinde de
conştiinţa a tot ce este pămīntesc, īncetează
chiar să se conştientizeze pe sine şi trăieşte
doar o cucernică frică, dragoste, īnchinare, bucurie,
triumful īntīlnirii cu Dumnezeu, Care īi străbate īntreaga
conştiinţă, toate trăirile, tot trupul, nelăsīnd
nici o posibilitate de a se vedea pe sine, de a examina ce se
īntīmplă cu sine. Pe durata acestei experienţe omul
nu ştie, desigur, ce se īntīmplă cu
el. Şi nu doar o experienţă religioasă se
poate derula astfel; există momente īn viaţă cīnd
īntīmplarea ne cuprinde īntr-a-tīt de mult, este atīt de zguduitoare,
īncīt nu ne lasă nici o clipă īn care să realizăm
ce se petrece cu noi, să ne amintim de noi. Se īntīmplă
astfel īn cazul unor accidente rutiere, īn momentul unei bucurii
ce ne cutremură adīncul fiinţei sau la o durere ce ne
străfulgera inima.
Întorcīndu-mă la experienţa Sfīntului
Macarie: el spune că atīta timp cīt te afli īn limitele acestei
experienţe nu poţi realiza nimic īn afara lui Dumnezeu.
La un moment dat īnsă Dumnezeu se īndepărtează
parcă şi atunci te simţi īn starea unei bărcuţe
(o imagine foarte frumoasă după mine) pe care marea
a lăsat-o pe ţărm şi s-a retras. Cu cīteva
clipe īn urmă bărcuţa se legăna īncă
pe apă, iar acum odihneşte pe nisip. Iată,
acesta este momentul cīnd omul nu mai este purtat de experienţă,
deşi fiorii şi ardoarea experienţei mai persistă
īncă; cīnd omul este absolut convins de realitatea experienţei
sale, deşi īn acel moment el nu o trăieşte. Iată
clipa īn care experienţa se transformă īn credinţă,
īn certitudine. Şi omul acesta are tot dreptul ca,
trăindu-şi mai departe viaţa, să afirme: eu
am trăit asta, eu ştiu că există. Poate fi
vorba despre o experienţă religioasă, despre o
groază, o bucurie, o durere: ele au avut loc, apoi s-au īndepărtat,
īnsă īncrederea că ele există nu va mai putea fi
zdruncinată īn om.
Surprindem aici trecerea de la experienţă
la credinţă; despre o asemenea credinţă omul
poate vorbi cu o īncredere īnflăcărată, absolută,
poate vorbi convingător, căci vorbeşte despre ceea
ce ştie, despre ce a cunoscut pīnă īn măduva oaselor,
pīnă la frīngerea inimii.
Noi aparţinem īnsă comunităţii,
omenirii, īn jurul nostru există alţi oameni, iar noi
nu epuizăm prin noi nici o experienţă umană,
inclusiv religioasă; avem foarte multe īn comun cu alţi
oameni, īnsă o experienţă dată fiecare a trăit-o
īn alt fel: cineva o deţine mai mult, cineva, mai puţin;
iar datorită comunicării dintre noi, prin faptul că
formăm un tot īntreg, experienţa unora devine şi
experienţa altora; la fel cum conştiinţa frumosului
sau a dreptăţii devine o moştenire a īntregii umanităţi
prin intermediul unui om care a reuşit să le trăiască
cu forţă extremă şi să le exprime cu
o extremă frumuseţe şi convingere.
Despre acest domeniu al credinţei
putem vorbi doar cu o anumită precauţie, indicīnd
asupra faptului că aici se īncheie experienţa mea personală,
care de aici devine, creşte la o experienţă comunitară
ce aparţine grupului de oameni din care fac parte.
Astfel a fost experienţa apostolilor care a ajuns pīnă
la noi. Apostolul loan spune: Ce era de la īnceput, ce am auzit,
ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mīinile
noastre au pipăit despre Cuvīntul vieţii". Şi,
īntrucīt noi avem o experienţă parţială īnrudită
cu a lor, ne putem īncrede īn experienţa lor, care este mai
bogată, mai exactă.
Şi, īn sfīrşit, există genii ale
spiritului, ale cugetului, ale artei, care pot realiza prin muzică,
artă sau prin viziunea lor ştiinţifică ceea
ce un om de rīnd nu poate realiza, dar credem acestora īntrucīt
le simţim forţa de convingere a cuvintelor, īntrucīt
aceste cuvinte pătrund īn sufletul nostru şi sīnt percepute
ca adevăr, pentru că deţinem deja o comuniune īn
experienţă, chiar dacă experienţa lor o īntrece
cu mult pe a noastră. Astfel sīnt, de pildă, cuvintele
lui Hristos. īn Evanghelia de la loan citim spusele Mīntuitorului:
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel
Unul-Născut, Care este īn sīnul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut." Primim mărturia Sa nu din motivul că
El vorbeşte despre lucruri despre care nu avem nici o īnchipuire,
ci pentru că există alte motive să-L credem; şi
primim acest cuvīnt al Său, poate īncă de nepătruns
pentru noi, deoarece altele ce au fost spuse de El sīnt, īn limitele
experienţei noastre, şi adevăr, şi dreptate,
şi descoperire.
Iată modul īn care prin
intermediul altui om poate ajunge credinţa pīnă la noi
sau, cel puţin, poate apărea īntrebarea;
nu vom crede neapărat dintr-odată, īnsă, īntīlnind
acest om şi această mărturie - iar această
mărturie, mai exact, mărturia personalităţii
sale, este convingătoare -, putem sau
să o primim şi să spunem: acest om cunoaşte
cu adevărat; mă voi strădui să ajung la experienţa
lui", sau, deja īn baza prejudecăţilor,
a ideilor preconcepute să-l ferim din calea noastră
şi să spunem: ceea ce este dincolo de limitele experienţei
mele este o aiureală. Acesta este un dement şi trebuie
īnlăturat." Un om al ştiinţei nu va proceda
niciodată astfel, ci doar un nebun.
(Fragment extras din cartea:
Antonie Bloom - Despre îndoialã si credintã,
Editura Cathisma, 2007)
Cartea meritã cititã în întregime si
se poate obtine de (aici)
Despre autor pe site: (aici)
Salt la inceputul paginii