Pãrintele Antonie Bloom, Mitropolit de Suroj

Îndoialã si credintã

(traducere dupã cartea God and Man, capitolul II)
[traducerea din engleza si aparatul critic - Octavian Muresan]

Nu intenţionez să vă prezint o expunere completă despre Creştinism. Aş dori să ating însă câteva aspecte, pe care le consider relevante pentru un creştin – pentru oricine doreşte să se înţeleagă pe sine şi doreşte să înţeleagă situaţia în care noi, creştinii, ne aflăm. Nu e o prelegere, ci o provocare la gândire.

Există adesea cuvinte care par să caracterizeze o situaţie. De exemplu, când sunt folosite cuvintele „problemă” şi „problematic”, se face referire la un lucru ce părea foarte limpede pentru generaţia precedentă, dar care acum se prezintă într-un nou mod, dobândind o anumită profunzime a viziunii, care necesită un nou mod de a gândi. Pe noi, cei de astăzi, nu ne mai mulţumeşte simpla repetare a punctelor de vedere ale vreunei generaţii trecute. Vorbesc aici despre lucruri precum semnificaţia istorică a unor evenimente tragice (precum Revoluţia Rusă), suferinţa (comunitară sau personală), sau tragediile naţionale.

De aceea, înainte de a lua în considerare lucruri mai concrete în legătură cu credinţa sau cu viziunea noastră despre lume, aş dori să concentrez atenţia pe cuvintele „nedumerire” şi „îndoială”, într-o încercare de a provoca nişte cugetări în legătură cu credinţa, îndoiala, realitatea şi adevărul. Eu nu sunt teolog. Ca formaţie profesională sunt om de ştiinţă, medic, aşa că nu veţi găsi în cuvintele mele nicio urmă de profunzime filosofică. Scriu ca un om obişnuit, care se confruntă cu viaţa şi cu problemele ei. 

Mai întâi de toate, în legătură cu credinţa, aş dori să fac o remarcă preliminară. Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional – pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun „cred”. Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de laşitate, sau un act preliminar, plin de înţelepciune, care ne învaţă să nu tragem concluzii până nu am înţeles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinţă – aşa cum au înţeles-o marii oameni din toate religiile şi, în mod special, aşa cum o înţelege Creştinismul. În Epistola către Evrei, în capitolul al unsprezecelea, credinţa e definită ca „dovedirea lucrurilor nevăzute”. Noi, în general, punem accent pe „lucrurile nevăzute”, uitând de „dovedirea” sau „certitudinea” lor. Atunci când ne gândim la credinţă, ne gândim la „cele nevăzute”, dar în loc de dovedire, ne raportăm faţă de ele cu un semn de întrebare. Apoi, pentru a rezolva problema, acceptăm într-un mod pueril, adesea lipsit de inteligenţă, ceea ce ne spun alţii – de obicei bunicii noştri, sau altcineva căruia alegem să-i dăm crezare (adesea, din motive nu foarte întemeiate). Dar, dacă vom încerca să vedem cum se naşte credinţa în sufletele acelor oameni, titani ai credinţei, sfinţii, vom descoperi că întotdeauna ea se naşte în urma unei experienţe care adevereşte lucrurile nevăzute ca sigure – experienţă care îi îndeamnă, odată ce au descoperit că invizibilul este la fel de real ca şi vizibilul, să meargă mai departe, să cerceteze cele nevăzute cu metode proprii.

De exemplu, există un pasaj la Sfântul Macarie Egipteanul, care a trăit în secolul al IV-lea. El afirmă că trăirea lui Dumnezeu, contemplarea lumii întru Lumina dumnezeiască, este ceva care ni se poate întâmpla doar atunci când toate gândurile şi toate sentimentele sunt atrase într-un aşa fel, încât nu putem fi în acelaşi timp „înăuntrul” experienţei – percepând lucrurile – şi în „afara” ei, analizându-o rece, fără a ne implica. Momentul în care o experienţă este „trăită” cu adevărat, este momentul în care nu o mai observăm cu detaşare. Şi Sfântul Macarie afirmă că aceasta ar fi suficient pentru cineva care a avut experienţa trăirii lui Dumnezeu. Acea persoană nu ar dori să revină la „stadiul” anterior. Dar tot el spune că „Dumnezeu are grijă nu doar de cei care au avut această experienţă, ci şi de aceia care nu au avut-o. La cei din urmă, are grijă să trimită martori şi mărturisitori ai lucrurilor nevăzute – dar totuşi reale, trăite”. Din acea clipă începe „tărâmul” credinţei. Certitudinea rămâne, chiar dacă trăirea este deja de domeniul trecutului. Certitudinea există, pentru că ceea ce s-a întâmplat este la fel de sigur ca toate celelalte lucruri din jur – este ceva tangibil, vizibil, accesibil simţurilor. Deci, în acel moment începe credinţa – ca rezultat al întâlnirii cu nevăzutul care se revelează, se dezvăluie, într-un fel.

Aceasta înseamnă că trebuie să fim foarte serioşi şi sobri când vorbim despre credinţa noastră. Adesea noi spunem „cred asta şi asta”, când de fapt noi am luat-o de la altcineva drept adevăr – şi nu ne interesează să o pătrundem mai în profunzime. Atâta timp cât acest „adevăr”, sau mai bine zis adevăr iluzoriu, nu este distrus sau spulberat, îl credem pe cuvânt. Dar acesta e un mod greşit de a crede. Este, cum o numea un teolog rus, „taina învechită a credinţei care nu gândeşte”.

Ce trebuie să facem ori de câte ori suntem puşi în faţa unei asemenea credinţe, este să o confruntăm cu experienţa. Să ne întrebăm dacă am experimentat-o. Şi dacă nu am făcut-o, atunci rămâne un teren pe care să-l cercetăm. Ceva care ne-a fost transmis de cineva care ştie, dar care nouă ne este necunoscut. Este promiţător, dar trebuie să-şi dovedească promisiunea şi în viitor. Totuşi, încă nu putem spune: „Ştiu. Sunt sigur. Cunosc din experienţă”.

Acest gen de credinţă – credinţa cuiva care pur şi simplu crede lucrurile pe cuvânt – mai devreme sau mai târziu va fi răpusă de viaţă şi de problemele ei, mai exact de îndoială sau – dacă preferaţi – de „nedumerire”. Ceea ce se întâmplă atât de des cu oamenii – atunci când sunt tineri, li se oferă câteva certitudini pe care le acceptă cu încredere, fie de la părinţi, învăţători, apropiaţi sau mediul social în care trăiesc. După aceasta, acest minimum de credinţă este păstrată ca un fel de comoară. Ne dezvoltăm în multe direcţii, dar conştiinţa noastră despre lumea nevăzută şi despre certitudinea ei nu mai creşte odată cu noi. Şi vine un moment în jurul vârstei de 18 ani (sau mai devreme, ori mai târziu) când copilul din noi – copilaşul de opt anişori, care a acumulat toată credinţa de care a fost capabil atunci şi care şi-a format o anumită viziune asupra lumii, care este desigur copilărească – se confruntă, în interiorul său, cu un adversar. O fată, un tânăr (de optsprezece, douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani) îi spune: „Prostii! Doar nu crezi astfel de lucruri!”. Apoi începe o polemică care va sfârşi învingând credinţa – pentru simplul fapt că este o dispută dintre un copilaş cu o inimă curată şi o gândire necomplicată împotriva cuiva care pune problema la un alt nivel de înţelegere, la un alt nivel de percepţie a lumii.

La vârsta de opt ani, lumea poate fi crezută pe cuvânt. La optsprezece sau la douăzeci şi cinci, nu. Şi, în anumite condiţii, sunt lucruri care nu pot fi niciodată crezute pe cuvânt. Să vă dau un exemplu. Euharistia – evenimentul central al cultului creştin – este concentrată într-un act de mulţumire, în care Îi spunem lui Dumnezeu: „Ţie Îţi mulţumim pentru toate”. Dar, putem oare să spunem cu sinceritate: „Îţi mulţumim pentru toate”, având în vedre toată tragedia acestei lumi? Doar dacă avem un motiv să pătrundem dincolo de aceste tragedii, până la soluţiile şi până la înţelesul lor...

Îndoiala nu e o simplă contradicţie. Îndoiala este un moment de scindare, o dihotomie a minţii noastre. Un moment în care, urmând până atunci un drum drept, ajungem la o bifurcaţie şi ne întrebăm: „Pe ce cale să o iau?”. Una pare a fi mai convingătoare, cealaltă mai seducătoare. Pe care o vom alege? Este situaţia cuiva care a tratat problemele vieţii cu uşurătate şi care descoperă brusc că există o apreciere mult mai subtilă a lucrurilor şi că o rezolvare simplă nu e de fapt o soluţie. Ce să facem în acel moment?   

Sunt două atitudini fundamental diferite ale minţii în ceea ce priveşte îndoiala. Este cea a omului de ştiinţă şi cea a credinciosului. Pentru omul de ştiinţă, îndoiala este o armă sistematică. Este o bucurie. Pentru credincios – atunci când el se raportează incorect la îndoială şi la problemele cu care se confruntă – este un moment de suferinţă.  Ce se întâmplă de obicei cu omul credincios, este că el crede cu simplitate că toate sunt clare, limpezi şi cinstite. Apoi descoperă brusc că viaţa îi prezintă ca fals ceea ce el credea a fi adevărat. Iar răspunsul lui este: „Mă dezic de ce credeam, nu mai cred în Biserică, în Dumnezeu”. Şi nu e vorba doar de subtilităţi, ci de lucruri esenţiale – de Dumnezeu Însuşi, de Biserică, de ceea ce constituie nucleul vieţii unui credincios. Apoi simte că în joc este pusă dărâmarea, distrugerea sau dispariţia obiectului credinţei – existenţa lui Dumnezeu devine acum discutabilă. Valorile esenţiale, care au fost pentru el existenţiale, sunt acum îndoielnice. Şi, din acest motiv, propria existenţă devine o problemă – şi încă o problemă aparent de netrecut.

Pe când omul de ştiinţă, atunci când se angajază într-o cercetare, pune cap la cap toate premisele pe care e capabil să le adune. Odată ce şi-a adunat dovezile, trebuie să le îmbine în aşa fel încât să poată să le trateze în ansamblu. Apoi construieşte o ipoteză, o teorie, un model, o structură capabilă să ţină totul împreună. Dacă scopul cercetării este numai dobândirea unui renume, savantul va încerca să protejeze – cu mai multă sau mai puţină onestitate – modelul său împotriva oricărui fel de critică, îndoială sau chestionare. Dar dacă el doreşte cu adevărat să descopere însăşi natura lucrurilor, primul imbold va fi să cerceteze modelul său din toate părţile, examinându-l şi încercând să-i afle punctul slab, încercând să afle care sunt problemele pe care le generează modelul construit, teoria propusă, ipoteza oferită spre a fi luată în considerare de către ceilalţi. Dacă nu va găsi un punct slab, va încerca – prin intermediul experimentelor – să descopere anumite excepţii, care nu se potrivesc cu teoria sau modelul său. Pentru că în momentul în care va găsi un contra-exemplu, care va pune sub semnul îndoielii teoria lui, el va fi deschis o nouă fereastră asupra realităţii. Deci ţelul unui om de ştiinţă valoros este să creeze modele de teorii sau ipoteze, ca un exerciţiu preliminar cercetării şi descoperirii unor date, care să-l determine să combată modelul iniţial – pentru a crea un altul, la fel de incert ca şi precedentul, dar care îi permite să ţină adunate noile dovezi într-un mod realizabil.

La temelia activităţii unui om de ştiinţă stă tocmai certitudinea că ceea ce se neagă este modelul construit de el – adică felul în care el şi-a proiectat construcţiile intelectuale despre lumea şi despre realităţile din jur, felul în care raţiunea sa a grupat lucrurile. Dar mai există un lucru de care este absolut sigur: că realitatea aflată dincolo de modelul său NU este în pericol, chiar dacă cel din urmă se va prăbuşi. Realitatea este stabilă, ea este acolo. Modelul propus este o expresie inadecvată a acestei realităţi, însă această realitate nu se alterează doar pentru că modelul său se clatină.

Cuvântul „model” poate fi înlocuit cu alt cuvânt, atunci când nu e folosit în sens ştiinţific. De exemplu, poate fi înlocuit cu adevăr. Adevărul este o exprimare a realităţii, iar o exprimare înseamnă două lucruri: în primul rând, faptul că realitatea ce ne înconjoară este percepută (incomplet, desigur), iar în al doilea rând faptul că ea este exprimată (la fel de incomplet, datorită incapacităţii noastre de a exprima identic, prin cuvinte, realitatea). A fost un singur moment în istoria umanităţii când „adevărul” şi „realitatea” au coincis. Acel moment este Întruparea lui Dumnezeu – Cel ce este plenitudinea creaţiei şi, în acelaşi timp, expresia desăvârşită a ei. De atunci, adevărul nu mai răspunde întrebării „Ce?”. El este răspunsul întrebării „Cine?”. Atunci când Pilat a spus „Ce este adevărul?”^[1], Hristos nu i-a răspuns nimic. Pentru simplul motiv că, dacă i-ar fi spus ce le-a spus şi ucenicilor Săi mai înainte: „Eu sunt Adevărul”^[2], Pilat L-ar fi înţeles şi mai puţin decât aceştia – iar în acel moment, ucenicii nu înţeleseseră nimic...

Adevărul şi expresia lui nu pot fi cuprinse decât în termeni omeneşti, limitaţi – limbajul unui anumit popor, al unei anumite epoci şi aşa mai departe. În mod evident, mărginit. Însă are şi o altă calitate: adevărul poate fi static sau dinamic. Poţi exprima adevărul în două feluri. O fotografie, un instantaneu, de exemplu, este în acelaşi timp adevărata şi totuşi falsă. Cu toţii trebuie să fi văzut instantanee care surprind discursurile unor predicatori, conferenţiari sau politicieni. De obicei, sunt făcute atunci când cei în cauză stau cu gura larg deschisă – sau în alte ipostaze asemănătoare. Ei bine, fotografia e perfect adevărată, dar surprinde – totuşi într-un mod ridicol – doar o clipă din ceva care în acel moment era probabil mişcător şi profund pentru acei oameni. E un fel de pietrificare, un fel de fosilă a ceva ce este dinamic. Ea însăşi este adevărată, dar totuşi nu exprimă adevărul – pentru că, în momentul respectiv, adevărul era emoţie. Când doreşti să exprimi adevărul – adică realitatea – într-un mod dinamic, îţi dai seama că adevărul devine o problemă de alt gen. Probabil unul sau două exemple vor ilustra ceea ce vreau să spun.

Există un tablou al pictorului francez Gericault^[3], care se numeşte Cursa la Derby-ul din Epsom. Dacă priviţi tabloul, veţi vedea cai galopând, dar, dacă sunteţi interesaţi de zoologie sau de mecanica mişcării şi examinaţi cu atenţie caii, veţi descoperi că în realitate nici un cal nu galopează astfel. Unii sunt în aşa fel poziţionaţi, încât, dacă s-ar mişca, ar cădea cu siguranţă pe burtă. Alţii au picioarele adunate şi nu ar putea face nici măcar un pas în poziţia în care sunt pictaţi. Dar care a fost scopul lui Gericault? El a dorit să prezinte galopul, şi nu caii. Ideea era să exprime mişcarea, iar nu anatomia sau fiziologia. Şi, pentru a convinge privitorul că există mişcare, a ales intenţionat (pentru că ştia foarte bine cum se desenează un cal ) să „falsifice” realitatea.

La fel procedăm şi noi în teologie sau filosofie: „falsificăm” lucrurile atunci când dorim să exprimăm o realitate dinamică – şi adesea cititorul consideră că e o imagine potrivită, o imortalizare a realităţii. Aşa se întâmplă, de exemplu, în legătură cu Sfânta Treime.

Un alt exemplu este cel al dinţilor falşi, artificiali. Când spunem despre cineva că are dinţi „falşi”, emitem o judecată de valoare, însă nu un adevăr. Asta pentru că pornim de la premisa că dinţii adevăraţi sunt doar cei care apar spontan, natural, în cavitatea bucală. Adevărat. Din acest punct de vedere, acei dinţi pe care îi poţi scoate seara pentru a-i curăţa şi a-i păstra apoi într-un pahar cu apă sunt în mod evident falşi. Dar din punctul de vedere al unui stomatolog, ei sunt nişte dinţi „falşi” perfect adevăraţi. Sună ca o glumă, dar acesta este tipul de greşală pe care o facem frecvent. Nu realizăm acest fapt, dar noi începem să vorbim despre un lucru dintr-un anumit punct de vedere, apoi schimbăm perspectiva – şi apoi ne dăm seama că cele două nu se potrivesc.

Deci realitatea este ceva interior nouă – ceva absolut, care Îl include pe Dumnezeu şi toate lucrurile văzute şi nevăzute. Aceasta dorim să exprimăm printr-o sclipire, atunci când vorbim despre adevăr. Aceşti termeni pot fi adecvaţi sau nu, dar niciodată nu vor fi identici cu obiectul pe care îl exprimă. În istoria artei, poate fi constatat un lucru foarte interesant în lucrările pictorilor din vechime – în mod deosebit în cele ale pictorului rus Andrei Rubliov, care a trăit în urmă cu 600 de ani. El a fost ucenicul unui om care a fost aproape de perfecţiune în tehnica picturii tri-dimensionale, dar – foarte straniu – Rubliov a pictat cel mai mult folosind doar două dimensiuni. Un critic de artă a studiat această problemă şi a arătat că Rubliov a ilustrat evenimentele istorice tri-dimensional – pentru că ele au consistenţă doar în timp şi spaţiu – iar cele care aparţin veşniciei le-a exprimat numai în două dimensiuni, pentru că ele nu au densitate, nu pot fi circumscrise. Când priveşti noaptea pe fereastră, în timpul unei furtuni, e posibil să zăreşti un peisaj la lumina puternică a unui fulger; dar totul se întâmplă atât de repede, încât nu poţi să-ţi dai seama dacă un copac se află mai apropiat sau mai distanţat faţă de altul – sau orice alt detaliu atât de mărunt. În acest sens putem spune despre adevăr că e în acelaşi timp „adecvat” şi totuşi relativ. Când spunem că adevărul este relativ, că modelul nostru intelectual, filosofic, teologic sau ştiinţific nu corespunde realităţii, înseamnă pur şi simplu că putem exclama: „Ce minunat! Am ajuns la un punct în care pot să depăşesc limitele care mă îngrădeau până acum şi pot să păşesc într-o viziune mult mai măreaţă, mai profundă şi mai fascinantă asupra lucrurilor”.

Dacă punem faţă în faţă un om de ştiinţă şi un credincios, vom vedea că îndoiala omului de ştiinţă este sistematică, plină de încredere, de speranţă, de bucurie că poate distruge oricând ce a zidit – pentru că e convins de faptul că realitatea se află dincolo şi nu în cadrul sistemul pe care l-a construit. Aceasta trebuie să învăţăm şi noi, credincioşii, pentru viată noastră duhovnicească – atât în cele mai înalte forme de teologie, cât şi în cele mai simple experienţe ale vieţii creştine. Ori de câte ori ne aflăm la o răscruce, ori de câte ori suntem cuprinşi de îndoială, când mintea noastră are în faţă două alternative, în loc să spunem „Doamne, închide-mi ochii să nu văd asta, dă-mi tărie să rămân credincios celor pe care le ştiu că sunt adevărate”, ar trebui să zicem: „Dumnezeu îngăduie să zăresc o rază de lumină, o rază din realitatea unui lucru care m-a depăşit – care a depăşit micimea viziunii mele de mai înainte. Graţie Lui, am ajuns într-un punct în care pot să înţeleg mai mult şi mai profund”. Aceasta nu e nedumerire sau consternare, nu e nici îndoiala suferindă a credinciosului care îşi ascunde capul în pământ, sperând că va fi capabil să se reîntoarcă la simplitatea vârstei de opt ani.

E foarte important acest lucru. În caz contrar, dacă nu suntem pregătiţi să înfruntăm realitatea, să privim gândurile noastre şi ale celor din jur cu un interes pătrunzător, cu curaj – dar şi cu certitudinea că nu îndoiala, confuzia şi nedumerirea au ultimul cuvânt, ci Revelaţia – atunci ne irosim timpul. Vom muri asemenea acelui asin din vechime, care stătea între o găleată cu apă şi nişte paie şi nu se putea nicicum decide dacă îi era mai mult foame decât sete sau invers.            

Aş dori să vorbesc acum despre situaţia de a fi creştin, în lume. Şi aş dori să fac o remarcă preliminară, observând că noi avem tendinţa să exagerăm înţelesul pe care-l atribuim expresiei „lumea contemporană”. Lumea este întotdeauna „contemporană” cu cineva: în fiecare moment al istoriei va fi contemporană unei generaţii de oameni, existând legi umane şi istorice general valabile, care cred că pot servi ca fundament pentru deciziile şi faptele noastre. Un alt lucru pe care aş dori să îl scot în evidenţă este faptul că şi Dumnezeu este întotdeauna contemporan. Uităm adeseori acest lucru, încercând prin tot felul de sforţări teologice să ni-L facem apropiat, când de fapt Dumnezeu ne este întru totul contemporan – neavând nevoie de schimbare pentru a fi mereu El Însuşi şi pentru a fi actual.

Acestea fiind spuse, aş dori să iau ca punct de plecare două fragmente din Evanghelie, pe care le cunosc îndeajuns de bine pentru a le prezenta în detaliu – pericopele ce descriu două furtuni de pe Marea Galileii. Planul celor două istorisiri este aproape identic. Apostolii părăsesc uscatul, sunt prinşi de furtună, iar apoi sunt puşi în faţa unui eveniment neprevăzut, în Persoana Domnului şi Dumnezeului lor, Iisus Hristos. În prima istorisire^[4], Apostolii pleacă de pe ţărm şi sunt prinşi de furtună, singuri, în barca lor. Hristos rămăsese în urmă, dând drumul mulţimilor după minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Singura lor protecţie împotriva furtunii era cea oferită de ambarcaţiunea lor precară. Se luptau cu toată energia, măiestria şi curajul de care dispuneau şi totuşi moartea îi învăluia din fiecare parte, silindu-i, încercând să le străpungă fragila siguranţă. La un moment dat, în chiar mijlocul furtunii, Îl văd pe Hristos Însuşi umblând pe ape. Se uită, văd şi ţipă de frică, pentru că ştiau că nu putea fi Hristos – ştiau că este o stafie, o nălucă. De ce? Pentru că ştiau că Dumnezeul lor, Învăţătorul lor, aduce pace, mântuire, viaţă. Şi iată-L stând în mijlocul unei furtuni care împrăştie moarte, haos şi teroare. Nu putea să fie Dumnezeu, pentru că prezenţa lui Dumnezeu nu era în armonie cu ceea ce se petrecea atunci.

Aşa reacţionăm şi noi, adeseori. Când apar întâmplări dramatice în vieţile noastre, reacţionăm asemenea ucenicilor. Fie la nivelul istoriei universale – în cazul războaielor sau cutremurelor, sau la nivelul istoriei noastre personale – propriile noastre vieţi, familii, sau propria religie. Dacă prezenţa lui Dumnezeu nu este însoţită de o imediată armonie, de venirea păcii, de salvare, de uşurarea durerii sau a suferinţei, ţipăm că este nălucă. Nu poate fi El acolo. Uităm că Dumnezeul nostru e şi Domnul furtunii, la fel cum e Dumnezeul păcii, al liniştirii şi al armoniei.

Bine, acum voi lăsa istorisirea în acest punct, pentru a trece la următoarea, iar apoi voi reveni la ambele. În cea de-a doua^[5], aflăm că Hristos părăseşte uscatul împreună cu ucenicii, dar acum doarme în barcă. Un somn reconfortant, odihnindu-şi capul pe o pernă. Izbucneşte furtuna, iar în inimile Apostolilor pătrunde frica. Se luptă din toate puterile, dar simt că sunt înfrânţi. Se întorc către Cel ce le este scăparea – sau cel puţin ar trebui să le fie – şi Îl văd complet „nepăsător”, odihnindu-se. Şi – pentru ca ofensa să fie şi mai mare – El nu numai că doarme, dar Şi-a pus şi o pernă sub cap, pentru a se odihni mai confortabil.

Aşa facem şi noi cu Dumnezeu. Îl acuzăm neîncetat pentru aceasta: noi luptăm împotriva morţii, suferinţa ne sfâşie vieţile, frica le face de nesuportat, moartea şi suferinţa e peste tot – iar El nu doar că e acolo, indiferent, dar e perfect liniştit, pentru că pe El nu Îl pot atinge toate acestea. Oare avem dreptate când spunem asta? Suntem cinstiţi? Voi încerca să răspund acestor întrebări puţin mai încolo. Să revenim acum la fragmentele din Evanghelie.

În prima pericopă, după ce strigă de frică, Apostolii Îl aud pe Domnul spunându-le: „Nu vă temeţi! Eu sunt”. Aud o voce care seamănă izbitor cu vocea cunoscută şi iubită a Învăţătorului lor. Iar Petru, acţionând încă o dată mai repede decât gândindu-se, spune: „Dacă eşti Tu, porunceşte să vin la tine pe apă”. Şi pentru că Hristos îi spune: „Da, Eu sunt. Vino!”, dintr-o dată Petru – pentru că recunoscuse pe Cel ce este Viaţă, pe Cel ce este sensul şi Însăşi armonia – renunţă la firava ocrotire a bărcii lor şi începe să păşească. Şi păşeşte într-adevăr. Atâta timp cât privirea îi este aţintită la Hristos şi atâta timp cât singura lui dorinţă este să fie cu El, să fie în acel loc al furtunii unde e şi Dumnezeu, poate să meargă. Dar brusc, îşi aduce aminte cine este. Îşi aduce aminte că e om, din carne şi oase, că e supus gravitaţiei, că nu a mai umblat nicodată pe mare, că niciodată nu a mai înfruntat valuri furioase, că se va îneca. În clipa în care îşi întoarce privirea, interesul şi grija asupra sa, cu adevărat începe să se scufunde – pentru că se afla încă în acel loc al furtunii unde era stăpână moartea.

În cea de-a doua istorisire, ucenicii se simt înfrânţi. Sfârşitul e aproape. Nu mai au putere, speranţă, nu mai au linişte. Haosul i-a cuprins cu totul. Se întorc către El şi Îl trezesc. Probabil chiar brutal – deoarce cuvintele lor sunt dure: „Din partea Ta, putem pieri?”. Aşa au tradus unii acel pasaj din Evanghelie: „Din partea Ta, putem să pierim”. Nu se întorc către El spunându-i: „Tu eşti Dumnezeu. Un singur cuvânt al Tău e de-ajuns pentru a fi salvaţi”. Nu. Ci recunosc înfrângerea, acceptă cruzimea şi indiferenţa unui Dumnezeu căruia nu mai au ce să-i spună. Ceea ce vor ei de la acest Dumnezeu care S-a făcut om – şi care Se dovedeşte incapabil să le fie scăpare, dacă tot nu se mai poate nimic – este să sufere şi El, să fie cu ei în chinuri, în disperare. Să nu Se înece inconştient, neştiind că viaţa a fost înfrântă – ci să moară împreună cu ei. Dar Hristos Se întoarce de la ei şi îi mustră, zicând: „Cât timp voi mai fi cu voi, puţin credincioşilor?”, apoi porunceşte mării să se liniştească şi vântului să înceteze – învăluindu-le de fapt cu propria Lui linişte, cu propria lui tăcere, pace şi armonie. Ca şi în cazul lui Petru, şi ceilalţi Apostoli au îngăduit furtunii să îi cuprindă nu doar în exterior, ci şi în interior. Să devină o experienţă lăuntrică, să îi învingă. În Hristos, furtuna rămâne ceva exterior; şi este învinsă. Într-unul din pasajele Evangheliei sale, Sfântul Ioan spune că „prinţul acestei lumi nu are nimic întru El” şi că „el nu poate să ucidă”. Adică El nu este stăpânit de nimic, El a biruit lumea si poate să-i dăruiască veşnicie, statornicie, poate să o salveze, oferindu-i protecţie – nu acea protecţie firavă a unei mici ambarcaţiuni, ci o altfel de protecţie. Nu acea pace naivă a celor ce spun „mie nu mi se poate întâmpla asta”, sau a celor care îi asigură pe alţii „stai liniştit, ţie nu ţi se va întâmpla” – ci acea pace a unuia care  spune “Se poate întâmpla. Şi chiar se va întâmpla, dar totuşi – pentru că am pierdut orice speranţă omenească – voi sta neclintit pe reazemul speranţei divine”.

Am spus că Hristos se afla într-un anumit punct al furtunii, unde şi noi trebuie să ajungem pentru a fi cu Dumnezeu. Petru a fost aproape de înec pentru că nu a atins acel punct. Unde anume este acesta? Nu e un loc unde furtuna încetează, ci este ceea ce se cheamă „ochiul uraganului” – un punct unde se întâlnesc toate forţele contradictorii şi unde se realizează un echilibru; nu datorită lipsei vreunei tensiuni, ci pentru faptul că acele tensiuni au ajuns la o asemenea intensitate şi forţă, întâlnindu-se atât de violent, încât se echilibrează reciproc. Sunt pe punctul de a se sparge. Acesta este punctul istoriei, punctul vieţii noastre, unde se află Dumnezeu. Acest Dumnezeu pe care Îl acuzăm mereu, căruia Îi mai acordăm totuşi o şansă, din când în când, spunând: „Totuşi, poate că are dreptate. Doar e Dumnezeu”. Şi pentru că El a ales să stea pe această „limită” a lucrurilor, este vrednic de toată cinstirea, adorarea, iar nu de dispreţ.

Deci, unde se află acel punct? Cu mult timp în urmă, un om zăcea în suferinţă şi în disperare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea judecăţii prietenilor lui. Acest om se numea Iov. El era împovărat cu toată durerea pe care o poate simţi cineva: pierderea ireparabilă a tot ce avusese şi a celor dragi, şi, mai mult decât atât, mai dureros decât aceasta – pierderea puterii de a mai înţelege ceva. Nu mai putea să Îl înţeleagă pe Dumnezeu. Orice sens dispăruse din viaţa lui. Şi, în cearta cu Dumnezeu şi cu prietenii lui, căuta un sens pentru toate acelea, refuzând să fie consolat. A refuzat să fie mângâiat, să iasă din tragedie şi din suferinţă folosind o falsă, consolatoare şi liniştitoare imagine despre Dumnezeu şi căile Sale. Credea, într-adevăr, într-un Dumnezeu Viu – dar pe Care acum nu Îl mai înţelegea. Şi, la un moment dat, acest Iov se întreabă: „Unde este omul care va sta între mine şi Cel ce mă judecă, care îşi va pune mâna sa peste mine şi peste Judecătorului meu? Unde este acela – care va sta în inima durerii, la limita încordării? Acela care va sta între noi, pentru a ne uni din nou, a ne face din nou una?”^[6] Şi-a dat seama că aceasta e singura soluţie, în situaţia lui. Şi într-adevăr, singura soluţie pentru a putea înţelege suferinţa – şi în cele din urmă istoria. Iov a avut intuiţia că acesta e singurul adevăr. Şi aşa s-a întâmplat. S-a întâmplat atunci când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, când Logosul S-a întrupat, când Hristos a venit în lume. El Care, fiind şi om deplin, a pus mâna Sa peste om, fără ca atingerea Lui divină să mistuie firea omenească şi El Cel ce a pus mâna şi peste Dumnezeu, fără a săvârşi blasfemie şi fără a fi mistuit.

Acesta este adevăratul înţeles al Mântuirii. Creştinii îşi petrec timpul mijlocind, rugându-se unul pentru celălalt. Ascult uneori cu cutremur aceste cereri de mijlocire. Pentru mine, o rugăciune de mijlocire înseamnă o implicare, o asumare care are puterea să „vrăjească” moartea. Sunt cutremurat când aud o comunitate de oameni mijlocind, rugându-se pentru o nevoie sau alta, luând pe umerii lor toate nevoile lumii, atâta timp cât durează slujba. După aceea, ei le „pun” pe umerii lui Dumnezeu, plecând înnobilaţi cu o nouă trăire.

În urmă cu zece ani, mă întorceam din India şi am fost rugat să vorbesc, în cadrul unei întruniri importante din Londra, despre foametea din lume. Şi am vorbit despre ceea ce văzusem acolo – şi ceea ce mă marcase foarte profund. Pentru un timp, oamenii m-au ascultat. Apoi, la plecare, o doamnă a venit la mine şi a spus: „Vă mulţumim că ne-aţi oferit această seara specială, captivantă”. Aşa procedăm şi noi în rugăciunile noastre pentru ceilalţi. Vedem un necaz, devenim conştienţi de suferinţa cuiva şi – din adăpostul existenţei noastre liniştite – Îl atenţionăm pe Dumnezeu: „Ai văzut, Doamne? Ce ai de gând să faci în această privinţă? Dar cu aceasta? Dar cu aceea? Nu cumva Ţi-ai cam neglijat datoriile faţă de omenire?” Dar aceasta nu e mijlocire. Cuvântul „mijlocire”^[7] înseamnă a păşi în inima conflictului. Şi – în chipul, în Persoana lui Hristos – vedem că înseamnă a face acest pas definitiv, odată pentru totdeauna. El Se face om odată pentru totdeauna, nu temporar. Nu se face un susţinător al vreuneia dintre părţi, nici un intermediar neutru, care caută să le împace; ci afirmă solidaritatea totală, definitivă dintre Dumnezeu şi om. Întorcându-se către Dumnezeu, Omul Hristos stă osândit. Întorcându-se către oameni, Hristos-Dumnezeu este respins. Trebuie să moară. Iar solidaritatea Sa nu se limitează doar la cei câţiva „aleşi” care Îl vor recunoaşte şi care vor crede în El. Nu. Solidaritatea Lui îi cuprinde pe toţi. El nu este Dumnezeu doar pentru cei buni, pentru cei credincioşi, doar pentru un popor sau grup social. El S-a identificat cu toţi oamenii. În primele noastre zile ca emigranţi din Rusia, când ne-am dat seama că pierdusem absolut totul, când eram nedoriţi, neavând pe nimeni, dispreţuiţi, fără ajutor şi extrem de vulnerabili, am realizat că Îl pierdusem şi pe Dumnezeul măreţelor catedrale şi al slujbelor frumoase şi solemne. Ce mai rămăsese? Când am privit înăuntrul nostru, am descoperit că ne pierdusem şi încrederea – şi adeseori respectul de sine. Dar atunci L-am simţit pe Dumnezeu într-alt fel. Am descoperit că, în Hristos, şi Dumnezeu S-a revelat pe Sine vulnerabil, lipsit de ajutor, dispreţuit, înfrânt, călcat în picioare, respins. Am mai descoperit atunci că de fapt aveam un Dumnezeu Care nu se ruşina de noi – pentru că şi El se făcuse părtaş a ceea ce eram noi atunci, la suferinţe şi lipsuri. Şi am mai descoperit că nu exista vreun motiv să ne ruşinăm de un asemena Dumnezeu – Care a ştiut să iubească până într-atât încât a fost gata să devină unul dintre noi şi Care a voit să ne arate că, făcând aceasta, credinţa Lui în noi a rămas nezdruncinată iar preţuirea pe care o poartă omului a rămas intactă, neatinsă.

Acesta este Dumnezeul din centrul istoriei. El este Cel ce se află în punctul-limită al furtunii şi Care ne cheamă şi pe noi să-i stăm alături, să fim implicaţi, să fim încredinţaţi că acolo, înăuntru, este viaţă şi moarte şi – cu toate acestea – să nu ne lăsăm ademeniţi de o iluzie, o nălucă, în locul Lui. Nici să-i spunem: „Dacă tot nu poţi să faci mai mult, măcar să fii şi Tu cu noi în suferinţă şi în deznădejde”. El vrea ca noi să păşim, să fim în lume, în acel punct pe care l-am numit „ochiul uraganului”, dar să nu fim din lume – să fim liberi de necredinţa, de frica, de grija pentru propria persoană, care l-au cuprins pe Petru în acel moment în care, pentru ceilalţi Apostoli şi pentru bărcile din jur, marea însemna moarte. Când Dumnezeu era acolo, când acolo era pacea – însă nu acea pace la care se aştepta Petru.

Aş dori să vă pun înainte un exemplu a ce înseamnă să mijloceşti pentru cineva şi, în acelaşi timp, să rămâi în locul în care trebuie să fii. Este povestea unei femei despre care nu ştim aproape nimic – doar numele. O chema Natalia. Întâmplarea mi-a fost relatată de cineva care a luat parte la ea. În 1919, într-o vreme în care Războiul Civil făcea ravagii în Rusia, când oraşele cădeau, rând pe rând, pradă armatelor, o femeie cu doi copilaşi, al cărei soţ era ofiţer în Armata Albă, a fost prinsă într-un oraş ce căzuse în mâinile Armatei Roşii. Pentru a-şi salva viaţa, s-a ascuns într-o baracă de la periferia oraşului. Avea de gând să aştepte până va trece primul val, iar apoi să încerce să scape. A doua zi, către seară, cineva i-a bătut în uşă. A deschis cu teamă, zărind o tânără cam de vârsta ei. Tânăra i-a spus: „Trebuie să pleci imediat, deoarece ai fost descoperită. Te vor împuşca în seara aceasta”. Arătând către copii săi, femeia a răspuns: „Dar cum să facem? Vom fi recunoscuţi imediat, iar ei nu pot să meargă mult timp”. Atunci tânăra – care până atunci nu fusese decât o vecină, cineva care locuieşte în apropiere – a devenit acea fiinţă minunată, care în Evanghelie e numită aproapele. A crescut la măsura desăvârşită a Evangheliei – a veştii celei bune despre demnitatea şi dragostea jertfelnică a omului – şi a spus: „Nu. Nu te vor căuta. Pentru că voi rămâne eu.” Şi mama a adăugat: „Dar, te vor ucide”. „Da” – a continuat tânăra – „dar eu nu am copii. Tu trebuie să pleci.”. Iar acea mamă a plecat.

Nu este uşor, chiar aş putea spune că e aproape un sacrilegiu să încercăm a ne imagina ce s-a petrecut în inima şi în mintea acestei femei în orele care au precedat momentul morţii ei. Dar putem să ne întoarcem privirea către Evanghelie şi să vedem ce s-a întâmplat Aceluia Care a fost pentru această femeie sfântă model desăvârşit, arhetip.

Cu aproape două mii de ani în urmă, un om de vârsta ei îşi aştepta moartea. Numele lui era Iisus. Se afla într-o grădină, învăluit în întuneric. Nu avea nici o vină pentru care să fie ucis. Era tânăr, sănătos – nu făcuse nimic rău. Aştepta să primească el moartea altcuiva. Aştepta în întunericul nopţii moartea ce avea să răpună Însăşi Viaţa. De trei ori s-a întors către ucenicii lui, căutând un cuvânt care să-l întărească, să-l mângâie. Nu să-l elibereze sau să-l salveze din moartea ce avea să vină, ci doar să simtă o prezenţă umană, compasiune, dragoste. Dar ucenicii dormeau. Iar el nu a primit nici un ajutor.

În acea noapte, Natalia, în întunericul dens şi frigul ce răzbăteau prin pereţi şi prin acoperiş, nu avea unde să scape; nu era absolut nimeni alături de ea. Era singură, înfruntând moartea unei alte femei – eveniment care va deveni acum parte a destinului ei. Ar fi putut să se retragă. În momentul în care ar fi trecut pragul, ar fi fost din nou Natalia, iar nu acea mamă. Acum două mii de ani, în acea noapte la fel de friguroasă, când Hristos a fost dat în mâinile ucigaşilor, cel mai puternic, cel mai îndrăzneţ dintre ucenicii lui, a fost provocat de trei ori – de două ori de către o servitoare, iar o dată de către cei ce erau în preajmă. Nu l-au întrebat „Eşti tu cumva Iisus?”, ci doar i-au zis „Şi tu ai fost cu el!”. Şi de trei ori el a răspuns „Nu”, apoi a ieşit din curte. Încotro? Într-un loc unde avea să fie în siguranţă. Şi-a întors capul, iar privirea sa a întâlnit privirea lui Hristos. Şi-a adus aminte şi a început să plângă. Dar totuşi a ieşit. Natalia însă nu a plecat. A rămas pe loc.

Cât de des trebuie să se fi întrebat ea: „Există oare vreo speranţă ca acest sacrificiu să aibă măcar un sens?”. Şi iarăşi, acum două mii de ani, un om care aştepta şi el să moară – Ioan Botezătorul. Înainte de a muri, când ştia că aceasta e inevitabil, a trimis doi dintre discipolii săi la Hristos pentru a-L întreba: „Tu eşti pe Care L-am aşteptat, sau să aşteptăm pe altul?”^[8] Aceasta însemna „Dacă tu eşti Acela, atunci viaţa mea de nevoinţă, însingurarea mea, predica, închisoarea şi moartea – toată tragedia şi greutatea vieţii – au un sens. Dar dacă nu eşti, înseamnă că am fost trădat de Dumnezeu şi de om, de propria-mi inspiraţie şi de neputinţa Dumnezeului Celui adevărat. Eşti dar tu Acela?”. Hristos nu i-a răspuns direct. I-a răspuns cu o profeţie: „Mergeţi şi spuneţi-i ceea ce vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă şi săracilor li se propovăduieşte – vestea cea bună, despre Dumnezeu şi despre om”. Despre smerenia Unuia şi despre măreţia celuilalt.

Natalia şi-a pus probabil aceeaşi întrebare: moartea ei va fi oare în zadar? Nu a primit nici un răspuns – doar orele ce se scurgeau şi frigul unei dimineţi timpurii care aducea cu el moartea. Uşa s-a deschis brutal, iar ei nici măcar nu s-au deranjat să o scoată afară. A fost împuşcată în locul în care se afla.

Acesta este răspunsul pe care creştinul îl poate oferi tragediei istoriei. Acesta este locul în care trebuie să fim. Natalia a stat unde a stat şi Hristos – şi unde cu adevărat Hristos se află şi acum, înălţat la Cer, cu mâinile şi coasta străpunse de piroane şi de suliţă. Hristos stă în chiar centrul istoriei, al suferinţei, al morţii, şi al tragediei umane. Dar stă acolo neclintit, nemişcat, îndurând totul – fiecare suferinţă umană, simţită sau gândită. Şi El ne spune şi nouă, creştinilor: „Aici trebuie să fii şi tu. Nu în tărâmul de basm al unei credinţe ce îţi oferă iluzia de a fi deja în ceruri – atâta timp cât tu nici măcar nu ai fost pe pământ. Nu, ci în mijlocul suferinţei şi a dramei umane – însă cu o credinţă nezdruncinată, cu certitudinea că Cel pe care îl aştepta Iov, a venit”. Iar dacă vom rămâne în acel loc, e posibil să pătimim tot ceea ce a promis El. Vă mai amintiţi pasajul din Evanghelie: „Sunteţi voi pregătiţi să beţi paharul pe care Eu îl voi bea şi să înduraţi ceea ce mi se va întâmpla Mie?” „Da, Doamne”, au răspuns cei doi ucenici. Astfel trebuie să răspundem şi noi, iar când tragedia va veni, trebuie din nou să răspundem, asemenea lui Isaia. „Pe cine voi trimite?” a spus Domnul. „Sunt aici. Trimite-mă pe mine.”^[9] Ca pe un miel în mijlocul lupilor. Ca pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor...

Despre autor pe site: (aici)