| |
Antonie, Mitropolit de Suroj
(1914-2003)
Stăpânirea timpului
Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.
Antonie, Mitropolit de Suroj
Pagina Mitropolitului Antonie de SUROJ
pe site: (aici)
În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii
timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să
vă conving ca dispuneţi de mai mult timp şi că vă
puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc
cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi
accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere
a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez
că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea
mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru
a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate
vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă
ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora
facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne
afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există multe momente
scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu
şi nouă.
Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă
care îmi pare şi mai importantă încă: felul în care putem
controla şi opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm
în prezenţa lui Dumnezeu într-o stare de linişte şi pace
interioară care ne eliberează de noţiunea timpului; nu
mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci
la impresia subiectivă că timpul curge şi că „nu avem
timp”. Mi-ar place la început să vă atrag atenţia supra
unui lucru pe care-l ştim cu toţi şi care este un subiect
permanent de discuţie. E absolut inutil să alergăm după
timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se
grăbeşte să ne întâlnească. Fie că doriţi
cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie
că nu daţi nici o importanţă acestui lucru, puteţi
fi siguri că va sosi, şi orice veţi face, viitorul va deveni
prezent; aşa că nu e nevoie să sărim din prezent în
viitor.
…încercăm continuu a trăi, ca să spun astfel, cu câţiva
centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este aceea care ne împiedică
să trăim din plin clipa prezentă care este totuşi
singurul moment în care ne putem afla. In realitate suntem grăbiţi.
În schimb, ştim tot ce se petrece, când suntem în vacanţă.
Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune şi într-un pas mai rapid,
sau dacă alergăm, nu suntem presaţi, căci ceea ce
contează atunci pentru noi este plimbarea şi nu scopul de atins.
Iată ce trebuie să învăţăm referitor la rugăciune:
să învăţăm a ne fixa în prezent.
…
Există aşadar, referitor la timp, momente în care, fără
să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că
clipa prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil,
el nu mai are importanţă, în afara cazului în care face parte
din prezent, şi putem spune acelaşi lucru despre viitor, fiindcă
el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă, de exemplu,
cu prilejul unui accident, într-o situaţie periculoasă care
pretinde să acţionaţi cu iuţeala fulgerului: nu mai
aveţi timpul să treceţi confortabil din trecut în viitor.
E necesar să vă aflaţi atât de complet în prezent încât
toate energiile voastre, întreaga voastră ştiinţă
sunt condensate în „acum”. Descoperiţi cu un interes viu că
voi vă aflaţi în „acum”. Trebuie, cred, să
ne exersăm să oprim timpul şi să ne menţinem
în prezent, în acest „acum”, care este şi punctul de intersecţie
a timpului cu eternitatea.
Ce putem face în acest scop? Iată un prim exerciţiu. Puteţi
să-l încercaţi când nu aveţi absolut nimic de făcut,
când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, şi
când vă permiteţi cinci minute, trei minute, o jumătate
de oră de inactivitate. Aşezaţi-vă şi spuneţi:
„Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci
minute”. Destindeţi-vă apoi şi în tot acest timp(la început
nu veţi rezista mai mult de două, trei minute) repetaţi:
„Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa mea însumi
şi a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniştit,
fără să mă mişc.” Evident se impune o precauţie:
trebuie să hotărâţi că, în timpul celor două
sau trei minute pe care vi le-aţi fixat, ca să învăţaţi
că prezentul există, nu vă veţi lăsa smulşi
din el de apelul telefonului sau de soneria de la uşă, sau de
un impuls energic şi brusc care vă împinge să executaţi,
de îndată, ceva ce aşteaptă de zece ani! Dacă vă
deprindeţi să faceţi astfel în momentele pierdute ale zilelor
voastre, atunci când veţi fi învăţat să nu vă
agitaţi lăuntric şi să rămâneţi cu totul
liniştit şi fericit, paşnic şi senin, exersaţi-vă
apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veţi putea
prelungi şi mai mult.
…
Când veţi fi dobândit această linişte, această seninătate,
va fi necesar să vă deprindeţi a opri timpul nu numai în
momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci
şi în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată
cum trebuie să procedaţi: sunteţi pe cale să faceţi
ceva ce socotiţi că este util; sunteţi convinşi că
dacă vă veţi opri, pământul se va opri şi el;
dacă la un moment dat hotărâţi: „mă opresc!”, veţi
face descoperiri interesante. Veţi descoperi, în primul rând, că
pământul nu se opreşte şi că întreg universul – dacă
reuşiţi să vi-l închipuiţi – poate aştepta în
timp ce atenţia voastră e îndreptată în altă parte…
Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deşteptător.
Intoarceţi-i soneria şi spuneţi: „Bun! Lucrez fără
să mă uit la ceas, până sună soneria”. Acest amănunt
este foarte important, căci trebuie să pierdem obişnuinţa
de a privi ceasul… Când deşteptătorul sună, ştiţi
că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe
şi că sunteţi ferm hotărât să nu părăsiţi
lucrul în care vă aflaţi. Acest timp aparţine lui Dumnezeu
şi vă instalaţi în acest timp al lui Dumnezeu cu linişte,
tăcut, paşnic… La început vă veţi da seama cât e de
greu şi veţi descoperi brusc că e de primă urgenţă
să terminaţi cutare scrisoare, să citiţi cutare pasaj.
În realitate, vă veţi da foarte repede seama că puteţi
prea bine amâna această ocupaţie timp de trei sau cinci, chiar
zece minute, fără să se producă nici o catastrofă.
Şi dacă aveţi de făcut o muncă ce cere toată
atenţia voastră, veţi constata că o puteţi face
mai repede şi mai bine!
Pot să vă dau un alt exemplu. La
începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu
pacienţii mei care-şi aşteptau rândul, când examenul unui bolnav
îmi răpea mai mult timp. Aşa că, prima zi, am făcut
eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat seama că la finele zilei nu mai
aveam nici cea mai mică amintire despre persoanele examinate, fiindcă
tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul
din faţa mea, în sala de aşteptare, ca să-i număr pe
toţi cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să
pun din nou toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de
două sau trei ori examenele la care procedasem; când consultaţia se
termina, nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Probabil nu toată
lumea este ca mine, se poate să aveţi memorie mai bună, dar
redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate
întâmpla tuturor. Înţelesei atunci că eram lipsit de
conştiinţă profesională şi mă hotărâi
să procedez de acum înainte ca şi cum pacientul care era în cabinetul
meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie să
mă grăbesc”, mă aşezam şi angajam cu bolnavul meu o
scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica
să mă grăbesc. După două zile am constatat că nu
mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să
fiu total prezent faţă de munca mea, şi la sfârşitul
convorbirii îmi dădeam seama că pierdusem de două ori mai
puţin timp decât înainte, deşi acum văzusem şi auzisem totul.
Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane
cu ocupaţii foarte variate; totdeauna ele au fost eficace. Deci, dacă
faceţi aceste exerciţii – oprind la început timpul imobil, apoi
timpul care încearcă să se scurgă cu toată viteza - , dacă
vă opriţi spre a spune nu, veţi vedea că din
momentul în care veţi fi învins tensiunea lăuntrică,
agitaţia interioară, febrilitatea şi anxietatea voastră,
timpul se va scurge într-un ritm cu totul normal. Puteţi ajunge oare
să vă convingeţi că un singur minut se scurge în fiecare
minut? Totuşi aşa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate
că cinci minute pot fi comprimate şi se pot scurge în 30 de secunde!
Nu e deloc aşa; fiecare minut are aceeaşi durată ca minutul care
urmează, fiecare oră durează cât şi ora următoare.
Nici o catastrofă nu se produce. Imi veţi spune: „voi găsi oare
timp să fac totul?” Vă voi răspunde după modelul rusesc:
„Dacă n-o să muriţi înainte, veţi avea!” Şi iată
alt dicton de acelaşi fel, care într-o zi sau alta vă va putea fi de
ajutor: „Nu vă faceţi griji despre moarte. Când va veni voi nu
veţi mai fi, cât timp sunteţi ea nu este.” Principiul este
acelaşi: „de ce să-ţi faci griji despre o situaţie care se
va rezolva de la sine?
De îndată ce veţi fi deprins să nu vă mai agitaţi,
veţi putea face orice, indiferent în ce ritm, cu toată atenţia
şi repeziciunea dorită, fără să aveţi impresia
că timpul vă scapă sau vă depăşeşte prin
viteză. E exact ca impresia pe care o ai când eşti în vacanţă.
Aşa cum am subliniat mai sus, poţi merge repede sau încet,
fără să te ocupi de timp, fără cea mai
neînsemnată noţiune de timp, fiindcă nu faci ceea ce eşti
pe cale să faci şi fiindcă nu urmăreşti nici un
obiectiv precis. Veţi descoperi că vă este posibil să
vă rugaţi în toate situaţiile şi că nu există
nici o circumstanţă în lume care să vă poată
împiedica. Singura piedică adevărată în calea rugăciunii
intervine când vă lăsaţi înghiţiţi de furtună,
când lăsaţi furtuna să pătrundă în voi, în loc s-o
lăsaţi să bântuie în jurul vostru.
…
A acţiona astfel este în puterea noastră şi trebuie să ajungem
la aceasta. Dar aici ca şi în alte domenii se cere un antrenament
sistematic şi inteligent. Deprindeţi-vă să
stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face,
oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur
şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă
menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui
Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu
aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună.
Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în
linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să
bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo
unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate
absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct
unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor
tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute
în mâna puternică a lui Dumnezeu.
Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate
reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa
Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună
un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă
tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O
astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem,
spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?
…
Este esenţial să fii la pândă şi treaz, şi
totodată calm şi destins, echilibru foarte greu, dispoziţie
contemplativă, spre tăcere contemplativă, pe de o parte o
disponibilitate trează – în deschiderea totală a unui spirit liber de
orice prejudecată, ca şi de orice expectativă – de a permite
şocul a tot ce se va întâmpla pe cale; pe de altă parte pacea care va
permite să primeşti acest şoc în mod obiectiv, fără
să proiectezi asupra lui imaginea distrugătoare a propriului vis
interior.
Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis
înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare –
care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la
mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo. Ea mi-a
spus: - Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu
privire la rugăciune. Răspunzându-i să se adreseze altor
persoane, ea mi-a spus: - De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni
care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut
scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit
că, întrucât dv. Probabil nu ştiţi nimic în această
problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.
Era î intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:
- Care este problema dv.?
- De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi
niciodată n-a simţit prezenţa lui Dumnezeu.
Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu: - Dacă vorbiţi tot
timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un
singur cuvânt!
- Ce trebuie să fac?
Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine,
aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică
astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate,
unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă;
aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi
la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă
să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să
vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi
încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi
privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert
de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă
interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune.
Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi
să vă bucuraţi de pacea camerei dv.
Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat.
După câtva timp a venit din nou să mă vadă: - Ştiţi,
merge!
- Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc
rezultatul sfaturilor mele.
- Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat,
mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră,
m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească,
apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert
de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă
mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea
şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne,
am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă
în grădină; încăperea e de proporţii plăcute,
spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul
strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită,
deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule
dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată
prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia
să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele.
O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă
pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul
fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa,
nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama
că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului,
ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva.
Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea
din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii
mele interioare.
Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam
s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut
conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă.
În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.
Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi
era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când
însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu
înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra
câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul
ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi
recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată
în tăcere.
Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc
să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi
să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire!
Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din
viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran
care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără
să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest
timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”
Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut
realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să
începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii,
tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală
să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii
şi a spiritului.
E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre,
trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne
destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este
necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi
– asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să
dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să
se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să
vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta
tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom
descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt
cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:
”Stau la uşă şi bat”.
(Fragment din cartea:
Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii,
Mănăstirea Polovragi,1994
traducere de Irineu Slãtineanu,
arhiereu vicar)
Salt la inceputul paginii
|
|
