[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 



Clich pentru detalii
Fragmente din volumul de
povestiri
Ultimul tablou al lui Wang Wei
de Ariane Buisset,
Editura Herald, 2007

Esshun » » »
Baricadele misterioase » » »
Câinele lui Iov » » »

Esshun

“Să dăruieşti este perfect, îşi zicea Esshun, când asta ţâşneşte din preaplinul inimii, nu când eşti constrâns s-o faci sub lovituri! Nu atunci când n-ai încotro! Fireşte, multe dintre surorile mele se sacrifică, şi unele dintre ele chiar îşi fac datoria fără prea multă osteneală, fie pentru că s-au resemnat, fie pentru că firea lor nu le împinge către nimic altceva, însă cine dăruieşte cu acea bucurie fără limite care este semnul adevăratei iubiri? Printr-un îndemn spontan al inimii? Dacă m-aş fi conformat acestui model, aş fi devenit o caricatură odioasă a fiinţei mele. Generozitatea mea înnăscută ar fi fost mânjită pentru totdeauna. Vreau să cred că există undeva în mine acea căldură căreia îi presimt puterea. Altfel n-aş fi fost atât de rănită din cauza acestor aparenţe mincinoase pe care le văd. Năzuiesc, fără îndoială, către un sentiment mai înalt decât toţi cei pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc! Vreau să dăruiesc mai mult!”

… Atât timp cât n-am pătruns în adevărata noastră natură, totul este întrebare! Dar omul obişnuit trece de la un la alta, fără a sfredeli niciodată până în străfundul nici uneia dintre ele. Este ca un fluviu orb şi leneş, care face meandre în dreptul fiecărui obstacol. Totuşi, fiecare problemă este ocazia! Dacă o trăim ferm, până la capăt, repune în discuţie tot universul.

Când se aşeza pe perna neagră din zendo, avea impresia că tot universul era aşezat împreună cu ea. Când lupta împotriva frigului, toţi călugării, toţi ţăranii din sat, toate animalele care-şi lăsau urme în zăpadă, toate crengile arborilor, toate plantele pârjolite de ger atârnând moale când li se topea învelişul de cristal, toate luptau împreună cu ea. Sensul vieţii depindea de Esshun! Ea singură putea să ilumineze micile lor lupte pentru un pic de căldură, puţină hrană, puţină afecţiune şi să le reaşeze într-un context infinit.

”Când sunt tristă, lumea e şi ea tristă, îşi spunea Esshun, când sunt voioasă şi lumea este la fel. Cine sunt eu, deci, şi cine este lumea? Ce ne leagă? Suntem milioane dar, în mod sigur, dacă fie chiar unul din noi îşi croieşte drum în lumină, întregul pământ este transfigurat!...”

Această senzaţie, care nu era o reflecţie, nici o deducţie, îi invada corpul şi semăna o graţie nouă în mişcările ei. După atâtea revolte şi eforturi Esshun devenea fluidă ca apa. Petrecuse multe ore cu spatele drept, într-o atitudine de aparentă rigiditate dar, de îndată ce se mişca, dansa. O flăcăruie liniştită începea să-i lumineze trăsăturile. Faţa îi înflorea şi părea să spună, neîncetat: mulţumesc!

Baricadele misterioase

Drama cea mai sfâşietoare a vieţii nu este aceea care îţi sare în ochi. Este cea care nu a fost încă detectată şi care provoacă o nelinişte atât de vagă, încât nu poate purta nici un nume. Cea căreia i-ai căzut pradă fără să ştii. Această nelinişte fundamentală te determină să spui cuvinte, să comiţi acte în definitiv, să învârteşti roata. E protejată de un consens al iubirii şi al tăcerii. Cât despre cel care îndrăzneşte să o demaşte, se expune mânia semenilor, la singurătate sau la excludere.

Suferinţa exprimată în marile oratorii ne linişteşte. Este a noastră, vrem s-o îndurăm, dar vai de aceia care cutează să ne spună că suferim mult mai profund şi de o suferinţă atât de difuză încât nu trebuie decât să adii peste câteva note ale claviaturii, pentru a o evoca…

Într-o zi, domnul Couperin, care pe atunci era organist al lui Ludovic al XIV-lea şi profesorul de muzică al copiilor regelui, a compus o scurtă piesă muzicală pe care a intitulat-o Baricadele Misterioase.

Baricadele misterioase! Baricadele misterioase! Ei bine, să nu credeţi că este vorba doar de cele care se ridică între un bărbat şi o femeie, sau între dumneavoastră şi ceilalţi. Nu, sunt cele pe care privirea mea le-a descoperit recent, peste tot, peste tot. Priviţi acest arbore, aceste flori, această pasăre. Cât par de apropiate! Cât sunt de vii! Dar eu ajung mereu numai pe urmele vieţii, viaţa însăşi n-o cunosc. Sunt mereu în întârziere la întâlnire… Dacă-i vorba despre un arbore, sunt încurcat de frunzele lui, dacă-i o floare de petalele ei! … Aceasta-i impresia mea, decepţia constantă a vieţii mele. Când ajung undeva, tabăra a fost deja ridicată. Sosesc atunci când Unul s-a pierdut deja… după creaţie, naştere, căsătorie! Acum că am îmbătrânit, dorinţa mea s-a mutat de la femei, la lucruri, dar, între noi fie zis, nu cred că a fost vreodată vorba realmente de femei. Sunt îndrăgostit de viaţă. Sunt îndrăgostit de plinătate. Sunt îndrăgostit de focul viu. Sunt îndrăgostit de Dumnezeu. Sunt îndrăgostit de sufletul meu. Către el merg cu braţele întinse. Pe el îl caut prin toate acestea. Nu vreau decât să umplu această absenţă a mea, faţă de mine, căci toate celelalte nu sunt decât consecinţe şi reflexe ale ei! Înţelegeţi, doamnă? Ah, discuţia noastră a luat un curs foarte abstract, probabil încep să vă obosesc. Dar, spuneţi-mi, de unde credeţi că vine această forţă pe care o are imaginea unui cuplu îmbrăţişat, asupra minţii noastre? De ce acoperă, totdeauna cu succes, ultima pagină a romanelor noastre? Credeţi că e vorba, pur şi simplu, despre chemarea trupului care ne îndeamnă să atribuim, pe nedrept, o astfel de beatitudine celui mai mic luminiş, întrevăzut printre bariere? Nu, este nostalgia noastră de noi înşine, nostalgia după ceea ce suntem cu adevărat, fără să ştim cum am putea redeveni sau rămâne la fel. Vrem să fim păcăliţi, chiar după ce am constatat de mii de ori că această imagine nu era cea căutată, că era o amăgire. Iată, asta-i părerea mea. Dar ce dramă! Şi drama aceasta roade viaţa mea, doamnă, şi nimeni nu ştie nimic…

Câinele lui Iov

Toată lumea cunoaşte povestea lui Iov, dar puţini o ştiu pe cea a câinelui său. Totuşi, acest câine ar avea un cuvânt de spus despre drumul care duce la Dumnezeu. El l-a ajutat pe Iov să priceapă cel mai mare dintre toate misterele, cel al Răului.

Aşadar, Iov este singurul om care a avut drept maestru un câine.

Câtă vreme Iov fusese bogat, şi câinele a fost gras şi prosper, căci cum e tatăl, aşa-i şi fiul, cum e omul, aşa-i şi câinele. Dar când Dumnezeu a revărsat năpasta asupra lui Iov, câinele, care n-avea nimic de-a face cu toate astea, o îndură şi el. Culmea este că Biblia, fiind redactată exclusiv de oameni, acest fapt a fost în întregime uitat! Ah, ingratitudinea acestei rase! Merita din plin potopul!

Iov deveni scheletic. Câinele lui de asemenea. Dar trebuie să recunoaştem că pentru un câine, a fi „un pachet de oase” este mai insuportabil decât pentru un om: avea impresia că devenise un fel de mâncare, jinduit de semenii lui. Iov fu acoperit de cruste şi de bube. Câinele, de asemenea dar,  dintr-odată tot părul îi căzu şi trebuie să recunoaştem că, având mai mult păr decât Iov, nenorocirea lui era mai mare.

Pe deasupra Iov se ruga, găsindu-şi mângâierea în Scripturi. Credea că dă un sens nenorocirii lui şi se desfăta, sperând: Dumnezeu îl încerca, Dumnezeu se interesa de el! răsplata lui va fi nemăsurată în Rai! Dar câinele îşi lingea bietele lui labe umflate şi se mulţumea să-l privească pe Iov, fără a înţelege. Unde era blidul cu mâncare care îl aştepta la ore fixe? A dispărut! Şi uşa care îl proteja? La fel! Ce devenise fereastra prin care intra soarele, făcându-i atât de plăcute siestele? A zburat! Şi acoperişul din care atârnau pereţii? La fel!

Oamenii au obiceiul să creadă că Dumnezeu trebuie, sau ar trebui, să le rezolve toate problemele. Câinii au aceeaşi slăbiciune, dar Dumnezeul lor este omul. Câinele lui Iov trecu deci printr-una dintre acele perioade pe care un teolog ar numi-o „criză de credinţă”. „Dacă Iov este Dumnezeu, îşi zicea el, cum de permite toate acestea? Nu i-am fost eu credincios? Nu l-am servit bine? Dacă poate totul, de ce nu face nimic?” Totuşi, cu inteligenţa lui de câine ieşi, mai repede decât confraţii lui umani, din aceste dileme.

Deodată îşi zise: „Raţionamentul meu e logic, dar stă pe baze pe care nu le-am verificat niciodată. Cine mi-a spus mie că Iov era atotputernic? De unde această convingere? Probabil că i-am atribuit calităţi care ţin de pura mea fantezie! Poate că am luat dorinţele mele drept realităţi! În loc de a repune în discuţie divinitatea lui Iov sau existenţa sa, ar fi mai bine să caut să înţeleg cine este şi cum funcţionează! În fond, puterile unui Dumnezeu sunt, probabil, cu totul altele! Situaţia este poate fundamental diferită, faţă de ceea ce văd eu”. Câteva zile mai târziu, concluzia lui deveni mai prudentă: „S-AR PĂREA că Iov e în aceeaşi încurcătură ca şi mine, ceea ce nu-l împiedică să existe, nici să fie un Dumnezeu!...” Odată atins acest stadiu se simţi împăcat. Când ceilalţi câini, văzându-i pe amândoi trecând atât de jalnici, îşi băteau joc de-o atât de prăpădită divinitate, dublată de o slugă atât de pricăjită, sigur de sine, lătra şi mai tare pentru a-i face să tacă. Consimţea cu totul la ceea ce părea de neimaginat: un Dumnezeu decăzut. Când, pentru a-l încerca, i se cerea părerea, răspundea că pe el asta nu-l mai frământă! Între timp, Iov trăia într-o lume în care totul, chiar şi suferinţa lui, aveau un sens şi asta îl întărea. Suferea fiindcă Dumnezeu a permis să se întâmple aşa! Dar câinele lui Iov trăia într-o lume incoerentă, în care Iov era singurul lui sprijin. Un lucru îl mângâia: Iov mirosea a bucurie.

Animalele ştiu foarte bine că oamenii miros totdeauna a frică. Le trec atâtea prin minte, amintiri ale unor suferinţe vechi, nelinişti pentru viitor, încât acestea îl ţin într-o stare de angoasă permanentă. Animalelor le este străin sentimentul fricii, cu excepţia confruntării cu răpitoarele. Frică de-o clipă. Când îi lingea mâna lui Iov, câinele simţea mirosul bolii, al foamei, al bătrâneţii, dar nu şi pe cel al fricii. Nu putea să înţeleagă că asta se întâmpla fiindcă Iov avea credinţă, dar câinele era fericit pentru stăpânul lui. În schimb era el, animalul, cel care tremura de frică! Din păcate, acest miros bun al lui Iov luă sfârşit!


- Dar e o lovitură mortală, Doamne, nu poţi să-mi iei, deodată, tot ceea ce-i aici şi tot ceea ce-i dincolo!
- Ce să mai vorbim despre lumea ta de dincolo! Căldură, muzică, confort! Păi, acesta-i idealul unui derbedeu. Hai, pleacă Iov, raiul tău îţi seamănă, dar nu e nicidecum al meu! E alcătuit din toate meschinăriile care îţi trec prin cap! Raiul dorinţelor nepotolite şi al convenţiilor! E opoziţia dintre cald şi rece! Ca de obicei! Nimic cu adevărat transcendent! Nimic cu adevărat surprinzător! Nimic original!... De fapt, este ca şi aici, nu-i aşa, doar că-i ÎN ALTĂ PARTE, MAI TÂRZIU ŞI MAI MARE! Sunt cu adevărat dezamăgit, Iov! Dacă aşa vezi tu raiul meu, Phui! mai bine nu m-aş gândi la felul cum mă vezi tu pe mine! Sunt eu un negustor care vinde o marfă proastă ? Am oare atât de puţină imaginaţie? Să fim serioşi! Tu crezi că mă cunoşti, dar nu mi-ai văzut niciodată faţa! Ţi-o închipui din auzite! Stai să vezi, aş îndrăzni să fac o încercare… Fără îndoială, rezultatele ar fi grăitoare! Ia să vedem, cum auzi tu vocea mea, în acest moment? urlă Dumnezeu.
- Eeei, zise Iov.
- Hai, spune drept!
- E adevărat că uneori nu-i prea blândă, bâigui Iov.
- Ei bine, iată, dovada a fost făcută! Haide, ascultă-mă bine, Iov, eu nu URLU şi nici nu sunt de NEÎNŢELES. Chiar în acest moment, te asigur că suflul meu nu ar clinti nici petala unei flori. Cât despre caracterul meu insondabil, el ţi se pare aşa pentru că nu l-ai sondat niciodată cu adevărat. Ah, m-am săturat de a fi văzut drept un fel de bătrân sadic şi ramolit! De 80 de ani mi te rogi adresându-te altcuiva! E prea de tot!


Tu încerci mereu să scapi din încurcături prin grabă, tratându-le ca pe un neajuns trecător. Şi atunci rezultatul se vede prea bine. Dacă soarele nu se arată după ploaie, te îndoieşti de mine! Te înfurii! Aceşti sori care strălucesc după ploaie, aceste paradisuri care urmează după infern, lasă-le altora! Caută un soare care străluceşte mereu! Un rai permanent! Sări afară din RĂU, afară din tipare, în LUMINĂ!
- Dar sunt scufundat în întuneric, Doamne, mi-ai luat totul!
- Ţi-am luat totul prin bunăvoinţa mea. Caută! Scurmă întunericul!
- Dar e o mârşăvie, Doamne! N-am cunoscut niciodată o noapte atât de adâncă. N-am fost niciodată atât de despuiat de toate! Nu am nici trecut, nici viitor! Nu mai cred în nimic! Nici o poartă nu mi se deschide!
- Norocul tău!
- Îşi baţi joc de mine, Doamne!
- Nu! Căci nu sunt un Dumnezeu care vine… după aceea. Nu sunt acela care va veni în ajutor! Nu sunt cel care alungă întunericul! Nu sunt mângâietorul! Căci, de fapt, eu MÂNGÂI, dar altfel! Nu aşa cum credeai! Haide, caută! Cercetează oroarea!
- Dar oroarea e groaznică, Doamne!


Iov închise ochii. La început bâjbâi. Apoi îşi zise: „Mi-e frig. Cum e asta? Cum ? Cum?! Atunci pătrunse în spatele lui, acolo unde era mai lat, apoi în umeri, în pântece. În locul acela, frigul semăna cu o singură întindere, compactă, statornică. Dar el continua să-l întrebe, folosind cuvântul „cum” ca pe un sfredel. Sub această întindere care, de fapt, se dezvăluia intermitent, descoperi altele, ca nişte peisaje, din ce în ce mai conturate, din ce în ce mai diferite şi din ce în ce mai… transparente. Atunci trăi frigul în toate detaliile, în degetele mâinilor şi picioarelor, în locuri atât de minuscule cum nu ar fi putut crede că există. Era o panoramă pe care nu ar fi putut să o descopere atâta timp cât fugea de ea. Şi, deodată, se trezi în afara frigului! Re-deschise ochii:
- Ştii ce mi s-a întâmplat? îl întrebă pe câine. Am intrat în frig!

- Ştiu, zise câinele. Este tocmai ce voiam să-ţi spun!
- Da, e incredibil! E un miracol! Dacă frigul nu este frig! Dacă te regăseşti în afară…
- Te regăseşti în afară, fiindcă ai intrat înăuntru! îl corectă câinele.



- Dumnezeule, zise Iov, el a înţeles înaintea mea, paradisul este aici! În acest infern!

(Fragmente din volumul de povestiri

Ultimul tablou al lui Wang Wei,
de Ariane Buisset,
Editura Herald 2007,
(Detalii aici)

Salt la inceputul paginii