Pãrintele Arsenie Papacioc
(n. 1914)

Ce este rugăciunea?

-Rugăciunea este o relaţie directă cu creatorul tău. Dacă această relaţie nu există, eşti pur şi simplu un bulgăre, care împiedici trecerea dacă eşti pe drum. Şi sigur că te va sfărâma cineva.
”Ce-ai făcut mamă”, o să-l întrebe mama pe copilul ei. Copilul nu poate să-i explice, dar îi zice o vorbă: „pe unde am fost, numai la tine m-am gândit mămico”. Atunci mama nu-i mai cere alte explicaţii, pentru că e asigurată de inima copilului care numai pentru ea bate.

Cum trebuie încercată practicarea rugăciunii lui Iisus?

- Mai întâi trebuie să o zici, lăsând la o parte tehnica. Zi-o, domnule! Al doilea aspect este să păstrezi taina. N-are nici o valoare dacă faci publicitate. Mai departe rămâne ca fiecare să se surprindă pe sine dacă poate să o zică cu mintea în inimă. Dacă nu, să zică cu mintea. Dar nu cu tulburare, ci cu foarte mult calm. Dacă uiţi, nu trebuie să e agiţi, ci să-ţi revii şi să reîncepi iar să o rosteşti. Dumnezeu nu are poziţii: supărat-nesupărat. Este iubitor şi te înţelege foarte bine. Există posibilităţi mai mari sau mai mici de la Dumnezeu pentru fiecare să sporească în rugăciune. Dumnezeu nu porunceşte cu glas îngerilor, ci gânditor. Aşa să facem şi noi: să trimitem gândul nostru la Dumnezeu. 

Fragmente selectate din scrisorile Părintelui Arsenie către Maica „E.”

Propria ta ispitire e mai primejdioasă decât atacurile obraznice din afară. Dar dacă acelea te vor găsi cu inima înstrăinată, va fi moarte nemiloasă şi ruşine veşnică.
Te va cuprinde uimirea când vei vedea cât este de mare milostivirea lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Pentru mica noastră osteneală cu câte daruri alese suntem învredniciţi.
Îţi pot spune deci: iubeşte şi osteneşte-te, că ai pentru ce.
(din scrisoarea I)

Să înţelegi lumea aşa cum e ea acolo unde trăieşti. Nu mai există orgolii mărunte dacă e vorba să porţi un nume atât de mare. Nu trebuie să ceri destăinuirea totală a sufletului unui om, să nu mai păstreze nimic pentru sine! Trebuie să păstreze acea părticică de Duh pentru o iniţiativă continuă spre o mare realizare, conturându-şi personalitatea de înger al pământului.
Cel care-ţi cere până-ntr-atât de la tine este într-un dureros egocentrism. Trebuie să ai încredere absolută în Dumnezeul din tine – în voinţa ta. Nu te îngrijora de calificările oamenilor – deştept sau prost e uşor să fii cum spune cineva, mai greu e de realizat, de format echilibrul, armonia din tine şi aceasta numai pe siguranţa paşilor spre idealul cel mai înalt..
Nu e bine să clasezi lumea, bună sau rea. Ar însemna să trăieşti descomplectată dacă te izolezi de ea; oi albe şi negre or fi, dar tu nu te considera neprihănită, nimeni nu-i perfect ci doar perfectibil
Trebuie să câştigi cu orice preţ Smerita Smerenie fără de care cum vei înţelege taina, taina de fiecare clipă a slujirii tale de mântuire a lumii.
… Toţi care te încurcă, te râd, te critică, te viclenesc şi te lovesc, toţi te vor mărturisi cândva ca om al Sfintei Scripturi, ca om al Învierii. Să nu dispreţuieşti darul lui Dumnezeu din tine. Să nu consideri că Cerul acesta nu te va primi! Dumnezeu nu ne cere nimic imposibil, ci prin poruncile sale te îndeamnă să faci tot ce poţi, să ceri ceea ce nu poţi, şi El te ajută ca să poţi.
A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a şti să jertfeşti totul pentru El
(din scrisoarea IV).

Nu vă îngrijoraţi deloc pentru că nu puteţi mai mult. Rămâneţi la nivelul acesta şi mulţumiţi. Acest lucru nu este puţin. Nu este bine să cereţi daruri mai mari. Dacă sunteţi sincer smerite cu înţelegerea la nivelul minţii sunteţi destul de bogate. Nu vă alarmaţi. Împliniţi cât puteţi prin dragoste creştină şi multe frumuseţi duhovniceşti vor veni singure fără de veste. Deci mulţumiţi-vă cu puţin.
Deja purtaţi o forţă cu destulă rodire şi mai ales să nu vă pierdeţi încrederea în aceste posibilităţi. Purtaţi un zâmbet ascuns în inimă pentru toţi, cu adevărat pentru toţi şi aceasta este deja o mare depăşire decât să rămâneţi într-o excesivă meditaţie.
Lucrurile minunate nu se cerşesc, ci se cuceresc şi aceasta mergând liniştite şi treze şi libere pe singurul vostru drum. În felul acesta purtând pe Hristos, Dumnezeu se va îngriji El să vă aprindă.
…
Nu pierim de focul ispitelor care ne căleşte şi ne dă culoare smerită şi luminoasă. Proverb indian: „Focul înnegreşte ce nu poate arde”.
Să fie inima veselită, inima aceasta, pe care am dăruit-o curată şi cu atâta râvnă celui mai ales şi mai puternic Prinţ al Cerurilor Cerurilor – Iisus Hristos, inima aceasta care poate aprinde în ea o lume mică, şi un Dumnezeu mare întreg. Chiar dacă sîngerează să nu abdice.
Există o singură frumuseţe – curăţia, şi o singură liniştire statornică şi adevărată -  de a sluji singur lui Dumnezeu şi repet: înaintea ochilor noştri să nu fie nimic înalt, mare, frumos, plăcut fără numai unul Dumnezeu. Nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti: de a ne ridica, de a nu rămâne pe piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească nici nu există cădere – există numai ridicare.
Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou, cât timp sufletul nu abdică. Vă spun cu gândul de a rămâne într-o neîntreruptă încurajare.
Am zis şi mi-am mântuit sufletul meu.
Ierom. Arsenie Papacioc
(din scrisoarea a VII-a)

(fragmente selectate din volumul:
Iată duhovnicul: Părintele Arsenie Papacioc,
Sfânta Mânăstire Dervent, 1999)