O vedere din Paradis, din lumea nevãzutã... din lumea de dincolo...
din care se spune cã nu s-a întors nimeni...

Si totusi unii s-au întors ca sã ne povesteascã,
ca sã risipeascã spaima de moarte,
spunând care este realitatea:
viata continuã si dupã abandonarea corpului muritor.

Si ca sã restabileascã adevãrul deformat de multele religii man-made, omenesti, prea omenesti...

Ultima actualizare: 31 iulie 2016 orele 20:00

Proiect pentru viitoarea mea activitate AICI
O vizitã în regiunile inferioare AICI
Distractiile din lumea de dincolo AICI
O VIZITÃ AICI

Completãri fãcute la aceastã paginã de-a lungul timpului:

Am pus niste imagini din filmul Nosso Lar
fãcut dupã cartea cu acelasi nume scrisã tot asa "de dincolo" si dictatã altui medium, Chico Xavier.
...tot în anii 1940...

O imagine de ansamblu - impresii generale AICI
Ce se întâmplã de fapt în momentul mortii AICI

Diverse aspecte despre viata din lumea nevãzutã AICI

Despre umorul si umanitatea celor din lumea de dincolo AICI


Apoi va urma:
- cum ajungem la locul nostru în lumea spiritualã
- efectele negative ale ritualurilor, religioase sau nu, dar strãine de realitatea spiritualã a situatiei - efect negativ mai ales asupra supravietuitorilor.
- totala ineficientã a rugãciunilor invocate pentru sufletul plecat - din acelasi motiv al necunoasterii realitatii a ceea ce se întâmplã în acel moment.
- ce se întâmplã cu cei care ajung în regiunile întunecate ale lumii spirituale
- ideile religioase "putine dar sigure" cu care am trãit o viatã se dovedesc a fi cea mai mare piedicã în fata naturalului si a normalului lumii spirituale, în fata EVOLUTIEI...

Seria postãrilor:
Postare 10 iunie 2016 AICI
Postare 12 iunie 2016 AICI
Postare 24 iulie AICI
Postare 29 iulie AICI
Postare 31 iulie 2016 AICI AICI

7 iulie 2016
Concluzia finalã

In legãturã cu cãrtile despre VIATA DE DINCOLO: o concluzie...

Am terminat de citit cele douã cãrti întocmite de Allan Kardec, traduse si în româneste,
CARTEA SPIRITELOR si CARTEA MEDIUMILOR, iar în total am citit mai mult de 10 cãrti pe aceastã temã.
Meritã citite ambele cãrti mentionate mai sus pentru a ne lãmuri în privinta a ce este si a ce nu este de luat în seamã în aceste comunicãri.
Concluzia care se degajã mai ales este cã "revelatia" primitã de dincolo depinde în primul rând de nivelul spiritului comunicator. Nu întotdeauna spiritul comunicator este de nivel elevat. Pot sã intervinã o multime de spirite de nivel inferior, si nu toate sunt bine intentionate, unele se pot amuza pur si simplu pe seama credulitãtii noastre. Drept urmare nu poate fi luat ca adevãr absolut tot ce provine prin aceste comunicãri. Multe sunt fãcute de spirite încã impregnate de materialitate. Calitatea comunicãrii se vede dupã felul în care se exprimã, dupã problemele pe care le abordeazã, dupã claritatea ideilor. Si, desigur, calitatea redãrii de cãtre medium este iarãsi esentialã, pentru cã spiritul comunicator îsi ia ca unelte de lucru posibilitãtile mediumului.

Pentru mine cele mai complete revelatii din lumea de dincolo rãmân comunicãrile lui R.H. BENSON, toate cele 5 sau 6 cãrti.

Pãcat cã nu sunt traduse în româneste... Desi existã o multime de alte cãrti traduse pe tema after life, preferate de editurile românesti, poate pentru cã mediunii respectivi sunt la modã...
Dar niciuna nu se comparã cu mesajul esential, principiile simple si clare ale evolutiei din lumea de dincolo, LEGILE NATURALE pe care le aflãm din cãrtile lui R.H. BENSON.
Chiar si cãrtile lui Chico Xavier, mediumul pentru medicul Andre Luiz, contin idei moralizatoare pur si simplu. Una din ele este aceastã cerintã de supunere "fãrã murmur" în fata greutãtilor vietii. Or, eu nu vãd posibilã nici o evolutie realã umanã pe linia aceasta. Asa am putea justifica orice absurditate în viatã, orice situatie abuzivã, orice nedreptate la urma urmei... Cred cã nici Allan Kardec nu ar subscrie la asa ceva. "Ajutã-te si Cerul te va ajuta" spunea el sau unul din spiritele elevate care dãdeau rãspunsuri la întrebãrile lui. Plus cã totul se petrece cumva între membrii familiei, prin reîncarnãri în diverse forme. Ca si cum familia ar fi cel mai bun lucru - sã mã ierte unii... - nu numai de pe lume ci pânã si în viata de dincolo... Idei încã omenesti, spirite nedesprinse încã din materialitate, ar spune Allan Kardec. Mi se pare un cerc cam îngust pentru aceastã Mare Poveste, în care unora dintre noi - cãrora ni se face pãrul mãciucã la ideea de a ne regãsi din nou în familia de origine în aceeasi situatie... - ne dispare gustul pentru lumea de dincolo.. Spre deosebire de acestea, R.H. Benson spune cã numele de familie nici nu conteazã, identitatea noastrã nu are nici o legãturã cu familia de origine, ci cu personalitatea noastrã unicã.

Sã nu uitãm cã este o mare diferentã de nivel spiritual între autorii cãrtilor dictate din lumea de dincolo.
Primul, R.H. Benson - preot anglican, apoi catolic, cu preocupãri reale de viatã spiritualã - a ajuns în lumea de dincolo direct în regiunile luminoase si a "revenit" cu mesajele sale dupã 30 de ani. Din propria declaratie, el ne relateazã "ceea ce a reusit sã înteleagã el însusi în tot acest timp prin propriul efort de cunoastere" la care se adaugã rãspunsurile pe care le-a primit de la fiintele superioare lui pe care a avut ocazia sã le întrebe.
Pe când medicul Andre Luiz, care si-a dictat cãrtile lui Chico Xavier, ajuns în tinuturile întunecoase - un fel de purgatoriu - în care a rãtãcit 8 ani de zile, apoi, la rugãmintea lui, a fost salvat de acolo si a evoluat. A revenit cu mesajele destul de repede, cam dupã 10 ani (?).
Este clar cã nu aveau cum sã vorbeascã de la acelasi nivel de cunoastere a lumii spirituale.

Ca fapt divers, nici cãrtile scrise de James van Praagh, mediumul de succes, nu mi se par de un nivel spiritual elevat.

Nu cred cã cã voi mai completa pagina lui R.H. Benson cu alte informatii.
Sau, în orice caz, nu în curând.

7 iulie 2016

In legãturã cu cãrtile despre VIATA DE DINCOLO: o concluzie...

Am terminat de citit cele douã cãrti întocmite de Allan Kardec, traduse si în româneste,
CARTEA SPIRITELOR si CARTEA MEDIUMILOR, iar în total am citit mai mult de 10 cãrti pe aceastã temã.
Meritã citite ambele cãrti mentionate mai sus pentru a ne lãmuri în privinta a ce este si a ce nu este de luat în seamã în aceste comunicãri.
Concluzia care se degajã mai ales este cã "revelatia" primitã de dincolo depinde în primul rând de nivelul spiritului comunicator. Nu întotdeauna spiritul comunicator este de nivel elevat. Pot sã intervinã o multime de spirite de nivel inferior, si nu toate sunt bine intentionate, unele se pot amuza pur si simplu pe seama credulitãtii noastre. Drept urmare nu poate fi luat ca adevãr absolut tot ce provine prin aceste comunicãri. Multe sunt fãcute de spirite încã impregnate de materialitate. Calitatea comunicãrii se vede dupã felul în care se exprimã, dupã problemele pe care le abordeazã, dupã claritatea ideilor. Si, desigur, calitatea redãrii de cãtre medium este iarãsi esentialã, pentru cã spiritul comunicator îsi ia ca unelte de lucru posibilitãtile mediumului.

Pentru mine cele mai complete revelatii din lumea de dincolo rãmân comunicãrile lui R.H. BENSON, toate cele 5 sau 6 cãrti.

Pãcat cã nu sunt traduse în româneste... Desi existã o multime de alte cãrti traduse pe tema after life, preferate de editurile românesti, poate pentru cã mediunii respectivi sunt la modã...
Dar niciuna nu se comparã cu mesajul esential, principiile simple si clare ale evolutiei din lumea de dincolo, LEGILE NATURALE pe care le aflãm din cãrtile lui R.H. BENSON.
Chiar si cãrtile lui Chico Xavier, mediumul pentru medicul Andre Luiz, contin idei moralizatoare pur si simplu. Una din ele este aceastã cerintã de supunere "fãrã murmur" în fata greutãtilor vietii. Or, eu nu vãd posibilã nici o evolutie realã umanã pe linia aceasta. Asa am putea justifica orice absurditate în viatã, orice situatie abuzivã, orice nedreptate la urma urmei... Cred cã nici Allan Kardec nu ar subscrie la asa ceva. "Ajutã-te si Cerul te va ajuta" spunea el sau unul din spiritele elevate care dãdeau rãspunsuri la întrebãrile lui. Plus cã totul se petrece cumva între membrii familiei, prin reîncarnãri în diverse forme. Ca si cum familia ar fi cel mai bun lucru - sã mã ierte unii... - nu numai de pe lume ci pânã si în viata de dincolo... Idei încã omenesti, spirite nedesprinse încã din materialitate, ar spune Allan Kardec. Mi se pare un cerc cam îngust pentru aceastã Mare Poveste, în care unora dintre noi - cãrora ni se face pãrul mãciucã la ideea de a ne regãsi din nou în familia de origine în aceeasi situatie... - ne dispare gustul pentru lumea de dincolo.. Spre deosebire de acestea, R.H. Benson spune cã numele de familie nici nu conteazã, identitatea noastrã nu are nici o legãturã cu familia de origine, ci cu personalitatea noastrã unicã.

Nici cãrtile scrise de James van Praagh nu mi se par de un nivel elevat.

Unul dintre acestia este Monseniorul Robert Hugh Benson(1871-1914).
A fost fiul cel mai mic al lui Edward White Benson, arhiepiscop de Canterbury.
Initial a fost ordonat ca preot anglican (1895).
Apoi s-a convertit la catolicism, a fost ordonat preot catolic în 1903.
Este autorul, printre alte cãrti de succes, al renumitei distopii pe tema antichristului LORD OF THE WORLD,
o carte recomandatã spre citire atât de cãtre papa Francisc, cât si de cãtre papa Benedict al XVI-lea. Desi acum autorul vede cu totul altfel lucrurile...

A "murit" - adicã a trecut dincolo -, subit, la 42 de ani, dupã o scurtã boalã, în anul 1914.
Mai multe informatii aici:wikipedia

Apoi... dupã 30 de ani a... revenit... cu o "teologie revizuitã" dupã cele vãzute acolo... comparativ cu ceea ce credea aici.

Mesajele sale au fost transmise prin dictare mediumului Anthony Borgia, un fost prieten, mai tânãr.
Acesta le-a publicat în anii 1940-1950.

Pe AMAZON cãrtile se aflã aici: http://www.amazon.com

Se gãsesc pe net la liber în mai multe locuri - în englezã.

Una din cãrti se numeste LIFE IN THE WORLD UNSEEN.

Existã în englezã, francezã, germanã...pe AMAZON.

Detalii editia englezã pe AMAZON.com aici:
http://www.amazon.com
Nu cred cã este tradusã în româneste.

O carte reconfortantã, CU SENS, cu rãspunsuri foarte plauzibile la nedumeririle noastre,
cu desfiintarea multor fictiuni "religioase"
si cu restabilirea naturalului, a lucrurilor asa cum sunt, a legilor naturale de evolutie spiritualã.
O carte dãtãtoare de sperantã, în cele din urmã.
Dar mai ales o carte care ne pune în fatã propria responsabilitate.

Concluzia care se degajã - pe scurt - si câteva impresii generale:

Scopul vietii - atâta a celei de pe pãmânt, cât si a celei ce urmeazã - este dezvoltarea personalã, evolutia umanã în desfãsurare din care fiecare suntem parte.

Departe de a fi la "vesnicã odihnã" acolo asa cum se crede despre cei plecati dincolo.
Lucrurile stau cu totul altfel.

Este o lume de luminã, de culoare, de sunet, de verdeatã...
Este o lume de F R U M U S E T E mai ales... un termen care revine mereu, un criteriu aproape...
Poate cã vorba lui Dostoievski - Frumusetea va salva lumea - spune ceva tocmai despre aceastã FRUMUSETE menitã sã salveze...poate prin efectul de FERICIRE pe care îl transmite...
Frumusetea din jur actioneazã ca un tonic intelectual, spune autorul cãrtii.

Culoarea este foarte importantã si expresivã. Este o profuziune de culori în toate.

Atmosfera care domneste acolo nu este una de pietate, de "laudã si închinare". Departe de asa ceva. Nu ne vom petrece vesnicia într-o continuã intonare de imnuri religioase si cântece spirituale.

Acolo existã preocupãri stiintifice, artistice, tehnice, istorice (adevaratele cãrti de istorie acolo se aflã, uneori scrise chiar de cãtre cei direct implicati) etc..
Oamenii îsi aleg singuri ocupatia de bazã în functie de dotãri si de domeniu de interes. Pe lângã aceasta, fiecare mai are si alte domenii de interes, inclusiv de destindere.
Autorul nostru, de exemplu, se ocupã, împreunã cu echipa sa (Edwin si Ruth) de întâmpinarea noilor veniti - o muncã foarte solicitantã uneori din cauza ignorantei generale cu privire la viata de dincolo dar si din cauza ideilor religioase gresite. Pe lângã aceasta, el este interesat de muzicã, de picturã, de istorie.

Nu existã nimeni de pe pãmânt care sã nu fie întâmpinat acolo de cineva la sosire...
Asa cum s-a mai spus, suntem întâmpinati de rude si prieteni - doar dacã eu existat sentimente de simpatie si afectiune.

În cele din urmã toate serviciile prestate se concretizeazã în a face ceva util care sã fie de folos si altora, evolutiei lor. Evolutia spiritualã individualã se bazeazã tocmai pe acest "serviciu fãcut altora", pe aceastã disponibilitate dezinteresatã. Aceastã atitudine de a servi se "cuantificã" automat cumva într-un "coeficient" (termenul îmi apartine, n.t.) care astfel exprimã în mod infailibil nivelul spiritual la un moment dat al individului. Se pare cã acest "coeficient", cum i-am zis eu, care exprimã nivelul spiritual al unui ins se actualizeazã, tot asa de automat si fãrã sã stim cum, pe timpul vietii noastre. De aceea în momentul "mortii", al trecerii dincolo nu putem ajunge decât EXACT în locul pentru care suntem pregãtiti, cel cu care rezonãm. Nu este nevoie de nici o interventie exterioarã. Este o lume perfectã care functioneazã perfect pentru cã totul se defãsoarã dupã legile naturale.


Autorul ne deschide ochii sã vedem rãdãcinile pãgâne în modul nostru de a-l vedea pe Tatãl din Ceruri si de a ne "închina" . Dacã le analizãm "la rece", ca si cum le-am avea "de prima datã" în fatã, am vedea cã textele din cãrtile de rugãciuni sunt o insultã la adresa Celui care ne vrea fericiti si care nu cere nimic de la noi.
Optica noastrã religioasã cum cã trebuie sã-l lãudãm etc etc nu face decât sã scoatã în evidentã un mod de a vedea cu rãdãcini în pãgânism: îl privim pe Dumnezeu asa cum îi priveau pãgânii pe zeii lor; adicã trebuie mai întâi îmbunati, lingusiti... ca sã le fie favorabili. Si câtã monedã se bate pe tema aceasta în lumea religioasã... Ca si cum toate discutiile s-ar purta în interiorul unei cutii negre. Dar nimeni nu iese în afara cutiei negre ca sã aibã o perspectivã mai largã.


Un sentiment profund de bucurie si de recunostintã fatã de Tatãl din Ceruri este "atitudinea religioasã", dacã e sã-i zicem asa, a lumii de dincolo.
Este atitudinea naturalã, spontanã, autenticã a unor oameni fericiti si... fãrã nici o teamã...


Locul în care ajungem INITIAL imediat dupã moartea trupului fizic este cel pe care ni l-am câstigat prin felul în care ne-am trãit viata pãmânteascã, în special motivele din spatele actiunilor noastre si binele urmãrit pentru ceilalti.
Legea naturalã este aceasta: Omul va culege ceea ce seamãnã.
Este legea cauzei si a efectului.
In viata de dincolo, în viata spiritualã OMUL VA CULEGE CEEA CE SEAMÃNÃ AICI PE PÃMÂNT, în viata pãmânteascã. Si totul acolo decurge dupã legi naturale, numai dupã legi naturale.
Omul ajunge singur în locul cuvenit, locul initial din care poate apoi evolua numai din propria initiativã, prin propria strãdanie. Totul se obtine numai dupã merit.

Surprizele initiale sunt mari, atât pentru "credinciosi" cât si pentru "atei", în rãu cât si în bine.

Nu existã conditia "credintei" pentru a intra în lumea spiritualã. Si nici "drepturile revendicate" în numele ei sau a crezurilor religioase, atentie... Iertarea eclesiaticã a pãcatelor este o purã fictiune religioasã.

De ce este mai rãu "a nu crede în nici un Dumnezeu", decât "a crede într-un mod denaturat, strãin de El"?
Criteriul nu este ceea ce "cred" oamenii, ci ceea ce "fac".

Obisnuiti sã fie speriati cu Dumnezeu - asteptând ziua judecãtii imediate si a Marii Judecãti - oamenilor nu le vine sã creadã cã nu este nimic de temut.

Surprinsi de atâta fericire nebãnuitã simt cã trebuie sã facã ceva "spre slava lui Dumnezeu" si ce altceva ar putea fi mai potrivit sã facã decât... sã construiascã o "bisericã"...

Dupã cum se deduce o schimbare radicalã de constiintã, sau de mentalitate, nu se produce brusc, odatã cu trecerea dincolo. Schimbarea se produce prin forta evidentei, a vederii lucrurilor asa cum sunt. Si fiecare în ritmul lui de întelegere.

Biserica de pe pãmânt nu are nici un cuvânt de spus acolo. Tatãl din Ceruri nu a împuternicit pe nimeni sã-l reprezinte pe pãmânt. O spune Monseniorul în repetate rânduri.

"Fiecare om este propriul sãu salvator. Salvarea este numai prin efortul personal. Utilizez cuvântul salvare, nu în sensul lui teologic, ci în sensul cã o persoanã trebuie sã-si croiascã propriul sãu destin spiritual, desi ea va fi întotdeauna sub grija si ghidarea unei fiinte spirituale mai întelepte."

Fiecare om are de la nastere un ghid spiritual, spune autorul. "Mi-a venit un gând" sau "mi-a venit o idee" spunem noi adesea, fãrã sã stim de unde...

Ilustrul suflet care a venit pe pãmânt în urmã cu douã mii de ani nu a venit ca sã întemeieze o religie, si nici o bisericã. I s-au pus în gurã cuvinte pe care El nu le-a rostit. S-au fãcut o multime de interpolãri, de traduceri neadecvate, au fost înlãturate învãtãturi de pret, încât acum, dupã atâta timp, nu mai este posibil sã se restabileascã cu exactitate adevãrul initial.

Aceasta nu înseamnã nicidecum cã acolo, în lumea spiritualã de luminã, nu existã reprezentanti ai Bisericii. Calitatea umanã decide si nu ideile. Si nu se poate sã spune lumea religioasã nu abundã de caractere altruiste.

LUMEA DE DINCOLO NU ESTE nici exclusiv si nici în principal CRESTINÃ. Si nu este nici o lume RELIGIOASÃ. Acolo existã oameni din toate popoarele si din toate timpurile. Maestrii spirituali din toate timpurile si traditiile sunt acolo, în sferele înalte, si discutã unii cu altii, fac vizite în regiunile luminoase. Vizitele acestea din sferele înalte sunt adevãrate evenimente pentru cei vizitati. Iatã rostul bisericilor, al templelor, cãci acolo au loc aceste întâlniri cu fiintele înalte. Cum decurg aceste întâlniri o sã vã spun altãdatã...


Adevãrul trebuie însã spus pânã la capãt.
Nimeni nu poate evita trecerea în lumea spiritualã.
Lumea spiritualã este compusã nu doar din tãrâmuri luminoase.
Existã si tãrâmurile întunecate, tinuturile inferioare. Si existã si o regiune intermediarã în care domneste însã obscuritatea.

Regiunile întunecate nu sunt create de Tatãl din Ceruri, ci sunt exteriorizarea stãrilor interioare ale locuitorilor lor.
Sunt LOCURI efective, nu doar stãri. Sunt locuri în care lipseste culoarea- cât si lumina, cãldura, vegetatia - si sunt plinde de miasme.
Cine sunt locuitorii acestor tãrâmuri? Sunt oameni care odatã au trãit pe pãmânt, dar prin modul de viatã, în virtutea legii naturale a cauzei si a efectului, au cules ceea ce au semãnat. Unii sunt acolo de sute de ani.
Cazul cel mai dezgustãtor este cel al unui om care în viata pãmânteascã, având rostul si pretentia de a împãrti dreptatea, a fãcut o multime de abuzuri si de nedreptãti. Toatã hidosenia caracterului s-a exteriorizat, cu greu se putea numi om acea arãtare monstruoasã. Omul a cules ceea ce a semãnat pur si simplu.
Evolutia este doritã pentru fiecare, nimeni nu este exclus de la aceasta. Doar omul singur decide pentru el.
Pentru cã în fiecare din cei de acolo existã o scânteie divinã. Omul trebuie sã devinã constient de ceea ce este. Si sã-si asume responsabilitatea. Se asteaptã de la ei un prim pas de adevãr, care ar însemna un pas spre propria evolutie. Existã acolo suflete din regiunile luminoase venite sã-i ajute. În nici un caz aceasta nu înseamnã "evanghelizare"... La cel mai mic apel de ajutor li se rãspunde prin venirea cuiva din regiunile luminoase. Însã ajutorul dat constã în indicarea mijloacelor de a iesi singur. Este asadar apelul la responsabilitatea lui. Si apoi lãsat totul în seama legilor naturale.

Lumea spiritualã asa cum este descrisã aici în aceste cãrti EXTREM DE INTERESANTE este DINCOLO DE ORICE UTOPIE imaginabilã. Nu putem sã nu ne aducem aminte în timp ce citim descrierile autorului despre viata din lumea nevãzutã de expresia altui om care a avut privilegiul sã arunce o privire în lumea de dincolo si care a sintetizat ceea ce a vãzut astfel: "Lucruri pe care ochiul nu le-a vãzut, urechea nu le-a auzit si la inima o mului nu s-au suit... asa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregãtit pentru oameni, pentru copiii lui"...

Sã vedeti cum cresc plantele si florile în functie de admiratia cu care le priviti. Asa se întretine singurã grãdina pe care o aveti în jurul casei. Asta o stim si noi deja de aici, dar nu la nivelul unei legi comune.

Pentru cã în lumea spiritualã toate sunt vii, toate lucrurile sunt însufletite.
De aceea reactioneazã la sentimentele umane.

A fost ambitia autorului sã revinã si sã "repare" un gest pe care îl regreta:
o carte care nu ar fi trebuit sã fie scrisã...
este tocmai cartea care viza în mod negativ comunicarea cu lumea de dincolo....


Cãrtile acestea AR TREBUI SÃ FIE O LECTURÃ OBLIGATORIE pentru POLITICIENII ZILELOR NOASTRE...

Si ar trebui citite de OAMENII BISERICII de toate denominatiunile. Dacã vor sã ne spunã cum este dincolo si cum este Dumnezeu... dacã vor sã le fie de folos real oamenilor... dacã vor sã risipeascã ignoranta si dacã sunt interesati de evolutia spiritualã a credinciosilor lor.

Si ar trebui sã le citeascã LIDERII NATIUNILOR dacã vor cu adevãrat sã fie pace si bunãstare pe pãmânt.
Ar afla niste puncte de vedere foarte interesante referitor la multe probleme de interes general.
Mentionez doar douã deocamdatã:
- Unirea bisericii. - ar trebui pusã baza a ceea ce înseamnã de fapt spiritualitatea si legile spirituale.
- Rãul acumulat în lumea spiritualã întunecatã prin "expedierea" de pe pãmânt, înainte de termenul lor final, a oamenilor rãi. Uneori aceastã expediere a fost fãcutã chiar în temeiul unei legi, a unei justitii omenesti (condamnare la moarte). Însã efectul a fost neprevãzut pe altã parte. Aceasta "eliberare" a lumii pãmântesti de oamenii rãi, a permis rãului ajuns în lumea spiritulã întunecatã sã se dezvolte liber, sã influenteze oamenii de pe pãmânt. E o explicatie foarte interesantã pe care nu am gãsit-o nicãieri.

Poate cã se va gãsi o editurã româneascã curajoasã care sã le traducã si în româneste.
Existã o multime de cãrti despre "after life" este adevãrat si în româneste. Am citit si eu câteva. Dar aici avem informatia de primã mânã si descrierea cea mai coerentã si completã. În cãrtile altor autori mai recenti si cu vizibil interes comercial - tradusi deja în româneste - am vãzut "inspiratie" si de aici, din original.

---

 

Câte ceva despre umorul celor de dincolo, dar si despre profunda lor umanitate...sunt oameni, mai mult decât noi, si nu sub-oameni...

Din volumul Heaven and Earth

Adevărul este că religiile organizate trebuie să relaxeze tensiunea la care îi supun pe credincioşii lor. Mersul la biserică s-a dezvoltat într-o activitate severă, macabră. Există puţină căldură în servicii/slujbe şi încă şi mai puţin adevăr în ceea ce se diseminează de la amvon. Umorul nu este păcat. Râsul de bună calitate este unul dintre cele mai bune lucruri de pe pământ – sau din ceruri – pentru om. Din păcate, există prea puţin râs pe pământ în vremurile acestea (mesaj rostit în anul 1947, n.t.), întrucât oamenii simt marea încordare a pericolelor trecute şi a suferinţelor şi a frustrărilor prezente.

Dar buna dispoziţie a inimii se va întoarce la prietenii noştri de pe pământ. Nu trebuie să credeţi că noi suntem insensibili la furtuna teribilă de tristeţe şi la necazul prin care a trecut pământul. Atât de mulţi, din ambele părţi, au fost aduşi inevitabil în aceste regiuni. Pe măsură ce oamenii atingeau acest liman sigur, când călătoreau pe aceste tărâmuri la capătul călătoriei lor de pe pământ, noi am folosit cele mai bune metode pentru a aduce înapoi sufletului întristat o măsură deplină de bucurie de a trăi adevărată, de care brutalităţile de pe pământ i-au privat.

Oameni care de ani de zile au uitat chiar şi să zâmbească s-au regăsit din nou cu inimile încălzite şi cu inima reconfortată şi stând în picioare, şi încet-încet au descoperit că simţul umorului, pe care îl credeau pierdut pentru totdeauna, s-a întors la ei cu toată vigoarea. Îndrăznesc să spun, pe bună dreptate, că râsul ceresc pe care l-au auzit aici, produs de fiinţele umane reale şi rezultat din bunătatea şi bucuria inimii, a făcut ceea ce nici o religie severă şi glacială nu ar fi putut să facă vreodată.

Asemenea oameni nu erau interesaţi de noţiunea general acceptată de îngeri, de tipul convenţional de spiritualitate frigidă, dar ei au găsit că ajutorul liber şi prietenesc oferit de bunătatea şi iubirea sufletelor, era o expresie a umanităţii la cel mai înalt grad al ei.

De multe ori am râs, cu cel mai bun umor, împreună cu sufletele ilustre din regiunile cele mai înalte, şi nu poate fi nici o îndoială că dacă ei pot să râdă şi o fac, atunci nu este „mare crimă sau infracţiune” nici pentru noi, oameni infinit mai mici, să facem la fel. Dar nu putem întotdeauna să aducem cu noi râsul nostru atunci când venim să vorbim cu voi pe pământ. Trebuie să fim foarte siguri pe audienţa noastră mai întâi din cauza noţiunii greşite cum că râsul şi spiritualitatea nu pot merge mână în mână.

Este păcat că astfel de idei eronate au prins rădăcini, dar asta este. (…)

Intre prietenii noştri speciali care ne cunosc bine, şi pe care îi cunoaştem bine, situaţia e puţin diferită. Dar din motive generale, regula este să nu dăm dovadă de nimic care ar putea fi luat ca atitudine uşuratică. Vizavi de aceasta se ridică problema simţului umorului nostru. Seriozitatea îşi are locul ei, nu mai e nevoie să o spun, şi niciodată nu trebuie să trecem dincolo de ceea ce bunul simţ sugerează şi bunul gust o cere.

Aşa cum stau lucrurile în prezent, noi trebuie să suportăm nemeritata reputaţie pe care o avem de a fi o masă de oameni lipsiţi de umor, fără pic de simţ în privinţa amuzantului inofensiv. Dacă vorbim cu o simplitate care este naturală pentru o fiinţă umană obişnuită – şi există fiinţe umane în cele mai înalte regiuni ale lumii spiritului – cuvintele noastre vor fi condamnate ca nimicuri triviale. Oricât de sublim ar fi adevărul pe care îl spunem, dar dacă nu este elaborat elegant şi afişând mari calităţi retorice, şi dacă nu este declamat cu o voce din care orice urmă de amiciţie onestă a fost ştearsă în favoarea oratoricului, atunci se va spune că nimic nu a venit vreodată din lumea spiritului care să nu fie altceva decât de proastă calitate şi fără valoare.

Oamenii nu ne vreau aşa cum suntem, ci aşa cum cred ei că se cuvine să fim, şi aceasta impune o tensiune pentru unii dintre noi – mai exact pentru mulţi dintre noi. Noi vrem să fim noi înşine în mod natural. Nu vrem să adoptăm un ton al vocii sau o formă de conduită care ne este străină. Ne place să râdem. Avem un timp amplu pentru a fi serioşi, la fel ca şi voi. Putem furniza literatura noastră dacă ocazia o cere, deşi sunt mulţi care o refuză cu severitate.

Noi putem avea aceste limite impuse asupra noastră, dar când voi în cele din urmă veţi ajunge în această lume a spiritului, veţi fi adânc recunoscători dându-vă seama că râsul nu numai că este permis, dar este încurajat, şi că venind la noi aţi adus cu voi simţul umorului al vostru. Fără nici o frică, veţi avea oportunităţi din plin pentru a-l practica.

Robert Hugh Benson
(Anthony Borgia - Heaven and Earth)

Proiect pentru viitoarea mea activitate (cap.8 din partea I)

După puţin mers am ajuns la un edificiu rectangular. Era casa de ştiinţă. Fermecătoarea mea companie şi eu ne întrebam cum putea ştiinţa, aşa cum o ştiam de pe pământ, să aibă un loc în lumea spirituală. În curând aveam să aflăm o mulţime de lucruri; principalul era faptul că lumea terestră îi datorează lumii spirituale principalele ei descoperiri ştiinţifice.

Laboratoarele din lumea spirituală au câteva decenii de avans faţă de cele de pe pământ. Şi ani întregi vor trece până când multe descoperiri revoluţionare să primească autorizarea de a fi transmise în lumea fizică, pentru că pământul nu este încă destul de avansat.

Nici Ruth şi nici eu nu eram foarte instruiţi în ştiinţa teoretică sau practică. Edwin, care ne cunoştea gusturile în această privinţă, ne-a propus să nu acordăm prea mult timp pentru vizitarea casei de ştiinţă.

În această casă, toate ramurile cunoaşterii şi cercetării ştiinţifice erau studiate. Puteai întâlni aici mulţi oameni ale căror nume deveniseră cunoscute la nivel mondial. De la sosirea lor în lumea spirituală, ei şi-au continuat opera vieţii lor, având imensele resurse ale lumii spirituale la dispoziţia lor. Aici, ei puteau rezolva misterele pe care nu le-au putut rezolva pe pământ.

Aici nu mai există rivalitate între savanţi. Ei nu mai trebuie să-şi construiască o reputaţie şi nu mai sunt limitaţi de multe handicapuri din lumea materială. O asemenea reuniune de savanţi dotaţi cu mijloace fără limite ajunge la rezultate substanţiale.

Din totdeauna pe pământ, toate descoperirile care au marcat un moment important au venit din lumea spirituală. Prin el însuşi, omul încarnat nu poate face prea mult. Majorităţii oamenilor le place să creadă că lumea terestră îşi este suficientă sieşi. Dar nu aceasta este situaţia! Savantul este fundamental un vizionar. Viziunile lui sunt adesea parţiale, dar ele există totuşi. Şi proprii noştri savanţi din lumea spirituală pot să inspire colegilor lor de pe pământ – ceea ce şi fac de fapt – roadele cercetărilor lor.

Adeseori, când doi oameni studiază aceeaşi problemă, cel din lumea spirituală se află mult înaintea confratelui său de pe pământ. O mică inspiraţie „suflată” de către primul este adesea suficientă pentru a-l pune pe al doilea pe calea cea bună; şi de aici rezultă o descoperire spre binele umanităţii.

Aceasta se întâmplă frecvent. Din nefericire, reaua folosire a unor descoperiri a plonjat de multe ori umanitatea în tristeţe. Toate descoperirile trimise din lumea spirituală sunt pentru binele şi progresul omenirii. Dacă spirite perverse le utilizează pentru distrugerea omului, atunci omul nu are decât să se blameze pe sine însuşi. Este motivul pentru care afirmam că lumea terestră nu a progresat suficient din punct de vedere spiritual pentru a primi mai multe invenţii splendide perfecţionate deja aici. Ele sunt gata şi aşteaptă, dar dacă ar fi trimise în lumea terestră, în starea de spiritualitate a acesteia, ele ar fi utilizate în rău de către oameni fără scrupule.

Populaţia de pe pământ trebuie să devină paşnică: invenţiile moderne trebuie să fie utilizate numai pentru binele ei material şi spiritual, când va veni acest timp de real progres spiritual, atunci lumea terestră va fi inundată de noi invenţii ale savanţilor noştri şi ale inginerilor din lumea spirituală. Dar drumul până când această epocă să vină va fi lung şi dureros. Şi, aşteptând aceasta, munca savanţilor din lumea spirituală continuă.

Aici noi nu avem nevoie de invenţiile din lumea terestră; de exemplu, invenţii care ar mări viteza noastră de deplasare. Noi nu avem nevoie de invenţii care să ne prelungească vieţile pentru că noi suntem indestructibili. Nu avem nevoie de sute de invenţii care fac viaţa mai uşoară, mai sigură, mai confortabilă şi mai agreabilă; viaţa noastră este deja toate acestea şi mai mult.

Dar în această casă de ştiinţă, numeroşi oameni se dedică ameliorării lumii terestre. Ei se întristează din cauză că atâtea ameliorări nu pot fi dezvăluite pe pământ unde ar risca să fie periculoase.

Ni s-a permis să vedem progresele care fuseseră deja realizate în domeniul locomoţiei. Acestea erau spectaculos de avansate faţă de lumea terestră.

Când omul îşi va orienta forţele în direcţia cea bună, nu vor mai exista limite în faţa progreselor materiale pe care le va realiza. Dar progresul material trebuie să meargă mână în mână cu progresul spiritual. Şi în aşteptarea acestui fapt, lumea terestră va trebui să se lipsească de multe invenţii care sunt pregătite şi aşteaptă să fie transmise.

Majoritatea oamenilor de pe pământ sunt foarte îndârjiţi. Ei sunt deranjaţi de orice impietare adusă prerogativelor lor sau a ceea ce reclamă ei cu înfumurare a fi prerogativelor lor. Dar noi nu vrem ca rezultatele cercetărilor savanţilor noştri să fie monopolizate pe pământ de către unii excluzându-i pe alţii. Cei care s-au purtat astfel au descoperit aici preţul greu al acelei scurte perioade de prosperitate terestră.

Noi nu am vrut acest ecart între cele două lumi, a noastră şi a voastră – din punct de vedere mental şi din punct de vedere al contactelor.

Va veni cu siguranţă o zi în care cele două lumi vor fi într-o relaţie intimă. Atunci, comunicaţiile între ele vor fi un lucru obişnuit, şi marea bogăţie a lumii spirituale va fi la dispoziţia lumii terestre, pentru binele întregii specii umane.

Vederea atâtor eforturi desfăşurate de camarazii noştri din această lume ne-a făcut, pe mine şi pe Ruth, să ne gândim la viitoarea noastră activitate. Nu aveam o idee bine definită în acest sens, de aceea ne-am adresat lui Edwin. Amândoi eram puţin tulburaţi, pentru prima oară de la venirea noastră aici.

Vechiul nostru prieten nu a fost cel mai puţin surprins de pe lume; el ar fi fost mai degrabă surprins de contrar, ne-a spus el. Este un sentiment comun aici, această dorinţă de a-i ajuta pe alţii. Noi nu eram obosiţi de vizitarea lumii noastre, dar deveneam mai conştienţi de noi înşine.

Putem să ne continuăm explorările la nesfârşit, ne-a asigurat Edwin, şi nimeni nu ne va critica şi nu ar comenta conduita noastră. Deci nu aveam decât să ne urmăm dorinţele.

Dar noi doream să ne gândim la viitoarele noastre ocupaţii – de aceea i-am cerut un sfat bunului nostru prieten.

Edwin ne-a sugerat să ne întoarcem în regiunea frontalieră cu lumile superioare. Cititorul îşi va aminti că Edwin ne-a spus deja că vom studia problema ocupaţiilor noastre în această regiune.

De aceea, am părăsit casa de ştiinţă şi ne-am întors la frontiera lumii noastre.

Edwin ne-a dus într-o frumoasă casă care, date fiind aspectul şi situaţia ei, era clar de un rang superior celor din lumea noastră. Atmosfera era mai rarefiată. După câte puteam să-mi dau seama, ne întorseserăm la locul primei noastre vizite în această regiune frontalieră.

…

Casa era toată din piatră şi deşi aproape goală, prietenia emana din toate colţurile ei. Camerele erau de dimensiune medie şi îi conveneau lui Edwin. Se aflau acolo multe fotolii confortabile şi multe etajere pline cu cărţi.

Dar o impresie de calm şi de pace care domnea în toată acea locuinţă ne-a frapat profund.

Edwin ne-a invitat să ne aşezăm şi să ne simţim ca acasă. Nu trebuia să ne grăbim şi puteam să discutăm problema noastră cu mintea odihnită.

Eu am admis sincer că nu aveam nici o idee despre viitoarea mea muncă. Pe pământ, am putut, din fericire, să-mi urmez gusturile şi am fost foarte ocupat. Dar această muncă s-a încheiat odată cu viaţa mea terestră.

Edwin mi-a sugerat să mă alătur lui în munca sa. Aceasta consta în esenţă în a lua „sub aripa noastră” sufletele nou venite, ale căror convingeri pe pământ erau cele ale noastre, dar care, spre deosebire de noi, nu au luat încă cunoştinţă de realitatea noii vieţi şi de irealitatea doctrinelor unei mari părţi din religia lor.

Această ofertă mi-a plăcut mult. Cu toate acestea, nu mă consideram competent pentru o asemenea muncă. Dar Edwin a îndepărtat obiecţia mea. El mi-a cerut să lucrez cu el – la început în orice caz – şi, când mă voi fi obişnuit cu această muncă, să continui independent, dacă aceasta îmi era dorinţa.

Vorbind din experienţă, Edwin spuse că două sau mai multe persoane – şi a aruncat o privire spre Ruth – putea adesea să ajute un suflet mai bine decât ar face-o un suflet care lucrează singur. Mai multe persoane care lucrează împreună au o mai mare influenţă asupra celui care este deosebit de înrădăcinat în vechile sale idei religioase de pe pământ.

Cum Edwin avea impresia că aceasta îi făcea lui realmente un serviciu, m-am declarat fericit să-mi unesc eforturile cu ale sale.

Ruth s-a oferit şi ea să servească sub ordinele lui cu condiţia, evident, ca el să accepte.

Acceptarea nu numai că a venit imediat, dar a fost şi dată cu plăcere. O tânără femeie putea face multe lucruri, ne-a spus Edwin.
…

Dar eu mă gândeam şi la acea carte pe care aş fi vrut să nu o fi scris când eram pe pământ. Nu eram nefericit că ea se află încă acolo, dar voiam să mă eliberez de ea. Chiar dacă noua mea muncă ajungea fără îndoială să-mi ofere pacea deplină a minţii, doream totuşi să reglez această problemă.

Edwin ştia la ce anume făceam eu aluzie şi mi-a amintit dificultăţile de comunicare cu lumea terestră. Dar el mi-a zis de asemenea că vom cere avizul cuiva superior. Dacă încă doream să încerc să comunic, atunci puteam să cerem cuiva să mă îndrume şi să pregătească noua mea activitate.

Apoi, Edwin s-a retras  într-o altă cameră. Ruth şi cu mine am vorbit pentru moment despre noua noastră activitate. Şi  bunul nostru prieten a re venit cu un bărbat cu o înfăţişare particulară care (am ştiut imediat) era venit dintr-o lume superioară la chemarea lui Edwin. Era un Egiptean, cum ne-a spus Edwin mai târziu, dar vorbea limba noastră la perfecţie. Edwin ne-a prezentat şi i-a explicat dorinţa mea.

Vizitatorul nostru avea o personalitate puternică şi radia de calm şi de seninătate.

Egipteanul a exprimat câteva idei. Dacă, spuse el, eram ferm hotărât ca, revenind în lumea fizică, să repar acea regretabilă stare de lucruri, atunci el va face tot ce stă în puterea lui pentru a mă ajuta.

Dar nu puteam realiza aceasta înainte să treacă un număr de ani. Cu toate acestea. voi reuşi în final să comunic, mi-a promis el. Dacă aveam răbdare, totul va merge foarte bine. Eu trebuia să-i las să acţioneze pe cei care se ocupau de acest fel de lucruri şi totul va merge bine. Timpul – pentru a utiliza un termen terestru -  va trece repede şi anumite evenimente îmi vor ilumina drumul şi vor face să  se ivească oportunitatea.

Trebuie să amintesc că eu nu ceream pur şi simplu să revin la nivelul lumii fizice pentru a-i arăta că încă trăiesc!  Eu doream să desfac un lucru pe care mi-ar fi plăcut să nu-l fi făcut niciodată. Şi îmi dădeam seama că această sarcină nu putea fi îndeplinită într-o clipă. Nu puteam niciodată să şterg această carte, dar puteam să-mi liniştesc spiritul arătând adevărul, aşa cum îl cunoşteam acum, lumii de pe pământ.

…

Scopul nostru nu era să convertim oamenii, în sensul religios al cuvântului. Departe de aşa  ceva. Noi nu interferam cu credinţele oamenilor şi nici cu opiniile lor; noi nu ne ofeream serviciile decât celor care ni le cereau, sau când credeam că ne putem face utili.

Nu ne petrecem timpul evanghelizând oamenii, dar atunci când ne parvine un apel, răspundem imediat.

Unii resimt, după un anumit timp, un fel de nelinişte spirituală care este începutul unei schimbări profunde pentru cei a căror minte era circumscrisă de false idei, religioase sau altele. Religia nu este responsabilă de toate ideile false!

 Un număr uimitor de oameni nu realizează că sunt morţi şi că au părăsit viaţa terestră. Ei nu vor să admită că sunt ceea ce lumea fizică numeşte „morţi”. Au conştiinţă, într-un mod vag, de o anumită schimbare, dar despre ce fel de schimbare este vorba ei nu ştiu.

Câte unii, după o explicaţie, sesizează realitatea; alţii sunt reticenţi şi nu sunt convinşi decât după lungi reflecţii. În cel de-al doilea caz, ne-am străduit să lăsăm un astfel de suflet să mediteze un timp pentru ca el  să ajungă la adevăr. El ne va chema de îndată ce va simţi forţa raţionamentului nostru. Din multe puncte de vedere este o muncă extenuantă, deşi utilizez acest adjectiv cu sensul limitat pe care îl are în lumea spirituală.

Ruth şi cu mine eram recunoscători faţă de Edwin pentru ajutorul său. Personal, i-am mulţumit lui Edwin şi de asemenea Egiptenului de a mă anunţa când voi putea comunica cu lumea terestră. Cum noi am decis să cooperăm cu el în munca sa, Edwin ne-a sugerat să facem o vizită în lumile inferioare. O asemenea vizită, ne-a spus el, se dovedea utilă întrucât începeam – abia începeam – să cunoaştem lumea noastră.

Noi am acceptat. Aveam deja destulă încredere în noi pentru a suporta privelişti dezagreabile. Natural, trebuia să fim ghidaţi de prietenul nostru. Altfel, nu am fi încercat să mergem acolo, chiar dacă ni s-ar fi permis aceasta.

Am părăsit casa magnifică a lui Edwin, am traversat rapid lumea noastră şi, din nou, frontiera lumilor inferioare.

postare orele 16:50

Edwin ne-a avertizat că vom simţi aceeaşi senzaţie de frig, dar că, printr-un efort de voinţă, ne vom debarasa de ea. Edwin s-a plasat între noi. Ruth şi eu l-am luat fiecare de câte un braţ. El ne-a privit şi a fost vizibil mulţumit. Eu am aruncat o privire spre Ruth: roba sa, ca şi cea a lui Edwin, a devenit de o culoare sumbră, aproape gri. Propriile mele veşminte s-au transformat de aceeaşi manieră.

Era absolut tulburător. Dar această întunecare a culorilor naturale a veşmintelor noastre, ne-a spus Edwin, era rezultatul unei legi naturale. Aceasta nu însemna că noi am pierdut ceea ce am cucerit deja. Aplicaţia practică a unei astfel de legi voia ca noi să nu ne facem remarcaţi în această lume dezagreabilă. Nu trebuia ca noi să aducem în aceste locuri obscure lumina  din lumea noastră, căci ea risca să-i orbească pe cei care trăiau acolo.

Mergeam pe o vastă câmpie golaşă. Solul era tare sub picioarele noastre; verdele ierbii şi al pomilor dispăruse. Cerul, de culoarea plumbului, era lugubru. Temperatura a scăzut simţitor, dar o căldură interioară o contrabalansa.

În faţa noastră, o mare masă de ceaţă devenea din ce în ce mai deasă, pe măsură ce înaintam. În cele din urmă am intrat în ceaţă. Ceaţa se învârtea producând vârtejuri, nori grei şi plini de umezeală care ne apăsau.

Dintr-odată, o siluetă a apărut din ceaţă şi a venit spre noi. Era prima persoană pe care o întâlneam. Recunoscându-l pe Edwin, l-a întâmpinat cu prietenie. Edwin ne-a prezentat lui şi i-a povestit intenţiile noastre. Celălalt i-a spus că i-ar plăcea să ni se alăture; poate că putea să ne ajute? Am acceptat bucuroşi oferta sa.

Ne-am reluat mersul prin ceaţa care începea să se disipeze.

Acum, puteam vedea clar în jurul nostru. Peisajul era glacial. Ici-acolo erau nişte biete locuinţe. Ne-am apropiat de una din ele.

Era o căsuţă joasă, pătrată, ruinată şi deloc atrăgătoare. Avea chiar un aer sinistru în pofida simplităţii ei. cu cât ne apropiam de ea cu atât părea să ne respingă mai mult. Nicăieri nu se remarca nici un semn de viaţă, nici la ferestre, nici altundeva. Nu avea grădină. Era acolo solitară şi abandonată.

Edwin şi noul nostru prieten cunoşteau evident casa şi pe locuitorii ei, căci sosind în faţa uşii de la intrare, Edwin a bătut la uşă şi, fără să aştepte  vreun răspuns, a deschis-o, a intrat şi ne-a spus să-l însoţim.

Am intrat şi ne-am aflat în interiorul casei cele mai sordide care putea fi. Nu existau decât câteva corpuri de mobilier. Pentru ochi pământeşti, sărăcia domnea aici; şi oamenii de pe pământ ar fi resimţit compasiune şi dorinţa de a-i oferi un ajutor material. Dar pentru ochii noştri spirituali, sărăcia era cea a sufletului, mediocritatea cea a spiritului care locuia acolo. Ele provocau simpatia noastră, dar era o simpatie de un cu totul alt ordin, şi un ajutor material nu ar fi fost de nici o utilitate. Atmosfera era şi mai rece în interior decât în exterior. Acest frig, ni s-a spus, emana din însuşi proprietarul casei.

Într-o cameră din fund, am întâlnit unicul ocupant al casei, aşezat într-un fotoliu. El nu s-a ridicat şi nu ne făcut nici un semn de bun venit. Ruth şi eu am rămas în urmă, cei doi înaintau pentru a-i vorbi „gazdei” noastre involuntare.

Era un om de  vârstă medie. Dădea impresia unei prosperităţi pierdute şi veşmintele pe care le purta erau evident neglijate; din indiferenţă sau din alt motiv – în lumina amintirilor mele terestre, eram incapabil să spun. S-a încruntat mai degrabă spre noi când Edwin ne-a prezentat. A rămas un moment fără să spună ceva, apoi a bodogănit la adresa noastră câteva cuvinte de neînţeles. Dar noi am înţeles totuşi că el se considera victima unei nedreptăţi. Edwin i-a declarat fără să –şi  aleagă cuvintele că era un non-sens, că în lumea spirituală nu exista nedreptate. A urmat o discuţie foarte aprinsă, aprinsă din cauza gazdei noastre, căci Edwin era calm şi stăpân pe el şi, pentru a spune adevărul, uimitor de binevoitor.

…

In final, el s-a liniştit şi a devenit mai docil. Edwin şi el au vorbit mai calm împreună. După care a spus că va reflecta la aceasta şi că Edwin putea să-l apeleze din nou dacă el dorea aceasta, şi să-i aducă şi pe prietenii lui cu el.

Cu aceste cuvinte el s-a ridicat din fotoliul său, ne-a însoţit până la uşă şi ne-a invitat să-l lăsăm. Devenise aproape amabil – dar nu de tot. Era ca şi cum îi era dificil să fie amabil. A rămas  pe pragul porţii şi ne-a privit  îndepărtându-ne, până ce ne-a pierdut din vedere.

Edwin părea încântat de vizita noastră şi ne-a dat câteva informaţii despre acest om straniu. El se afla în lumea spirituală de câţiva ani. Pe timpul vieţii sale terestre, el a fost un prosper om de afaceri – unul din acei oameni care pe pământ sunt consideraţi norocoşi. Nu a reflectat la prea multe lucruri în afară de afacerile  sale. A crezut mereu că orice mijloc este bun pentru a-şi atinge scopurile, cu condiţia să fie legale. Era fără milă în relaţiile cu ceilalţi şi diviniza abilitatea. Era un caracter dinamic. Dăruia cu generozitate pentru opere caritabile dacă acest fapt ajuta succesul firmelor sale comerciale. Susţinea religia şi Biserica cu vigoare, regularitate şi fervoare. Era foarte stimat de către cler. A ajutat la extinderea bisericii sale pe cheltuiala sa şi o capelă îi purta numele, ca donator. Dar din informaţiile adunate de Edwin din istoria sa, el rareori a realizat o acţiune altruistă în viaţa sa. Adevăratul lui scop era întotdeauna acela de a-şi mări afacerea, şi şi-a atins acest scop pe pământ, pe cheltuiala vieţii sale din lumea spirituală.

Şi acum, reproşul lui era acela de a fi condamnat să trăiască într-un loc atât de sordid, după ce a trăit o viaţă atât de exemplară – după părerea sa. El refuza să recunoască că el însuşi s-a condamnat şi că nimeni altcineva nu era de blamat pentru aceasta.

Biserica l-a indus în eroare în tot acest timp, se plângea el. Generozitatea lui a fost bine primită şi el credea că donaţiile lui faţă de Biserică vor cântări greu în favoarea lui „dincolo”. El nu înţelegea că singur motivul contează şi că o stare de fericire în lumea spirituală nu poate i cumpărată cu o mare sumă de bani. Un mic serviciu, făcut cu afabilitate şi generozitate, construieşte în lumea spirituală un monument mai mare spre slava lui Dumnezeu decât mari sume de bani cheltuite pe cărămizi şi mortar ecleziastice ridicate spre slava unui om, ce insistă asupra numelui donatorului.

Prezenta stare de spirit a acestui om era mânia, mânia cu atât mai intensă cu cât pe pământ a avut întotdeauna tot ceea ce a vrut. El nu a fost niciodată obişnuit cu circumstanţe atât de degradante.

Dificultăţile sale erau sporite de faptul că nu ştia pe cine să blameze. În timp ce se aştepta la o înaltă recompensă, a fost aruncat în adâncuri. El nu avea prieteni adevăraţi. Nu exista nimeni acolo din poziţia sa socială care să-i dea sfaturi. Edwin a încercat să discute cu el, dar el avea un caracter prea puţin deschis discuţiei. A avut puţini vizitatori pentru că îi alunga. Edwin i-a făcut multe vizite, dar rezultatul era mereu acelaşi:un ataşament stupid  de sentimentul său de injustiţie.

Cu ocazia acestei vizite a lui Edwin în compania lui Ruth şi a mea, şi a prietenului întâlnit în drum, el dădea semne de schimbare apropiată.

…

Am reluat apoi toţi patru călătoria noastră. Nu exista cărare de urmat şi terenul devenea de-a dreptul stâncos. Din cerul greu şi sumbru se filtra o lumină care se diminua imediat. Nu se vedea niciun suflet, nicio casă, nici un semn de viaţă. Aveam impresia că ne aflăm în altă lume. Apoi, după un timp, am zărit în depărtare ceva care semăna cu nişte locuinţe şi ne-am îndreptat spre ele.

Terenul era acum format num ai din stânci. Ici-acolo se aflau oameni aşezaţi, cu capul plecat, aproape fără viaţă, în abisuri de tristeţe şi de disperare. Nu ne-au remarcat când am trecut  pe lângă ei şi în curând am ajuns la nivelul locuinţelor.

Lumile inferioare

Aceste locuinţe nu erau nimic altceva decât nişte cocioabe. Erau lamentabile, dar era infinit mai întristător faptul că ele erau rezultatele vieţilor unor oameni de pe pământ. Noi nu am pătruns în niciuna din aceste magherniţe – exteriorul lor era atât de respingător şi noi nu puteam fi de nicio utilitate acolo pe moment. În schimb, Edwin ne-a dat câteva detalii.

Câteva persoane, ne-a spus el, locuiau acolo de ani de zile, ca timp terestru. Dar ele însele nu aveau nicio noţiune a timpului şi existenţa lor în această lume fusese una infinit de întunecată din propria lor vină.

Sunt multe suflete bune care pătrund aici în aceste ţinuturi ale Styx-ului pentru a încerca să le scoată de acolo, din obscuritatea lor. Câteva au reuşit, altele nu. Succesul nu depinde atât de salvator cât de „prizonier”. Dacă acesta din urmă nu arată nici o licărire de speranţă, nici o dorinţă de a realiza un pas spre spiritualitate, atunci nimic, literalmente nimic, nu poate fi făcut. Dorinţa trebuie să plece din interiorul sufletului căzut. Şi cât de jos erau căzute unele dintre ele!

Nu vreau să spun că cei care, pentru oamenii de pe pământ, erau decăzuţi spiritualmente, au căzut foarte jos. Mulţi, în realitate, nu erau căzuţi deloc şi sunt suflete nobile pe care o frumoasă recompensă le aşteaptă aici.

Invers, există alte persoane – în profesia religioasă, printre altele - a căror viaţă terestră a fost hidoasă din punct de vedere spiritual, deşi în exterior a fost sublimă. Aceşti oameni şi-au bătut joc de Dumnezeu de-a lungul întregii lor vieţi ipocrit devotate, sub false aere de sfinţenie şi de bunătate. Aici, ei apar exact aşa cum sunt. Dar Dumnezeu pe care l-au tratat cu dispreţ atâta timp nu îi pedepseşte. Ei se pedepsesc ei înşişi.

Oamenii din aceste cocioabe nu au comis neapărat crime în ochii oamenilor de pe pământ. Mulţi, fără să fi făcut vreun rău, nu au făcut niciodată niciun bine niciunui muritor de pe pământ. Ei au trăit doar pentru ei înşişi, fără un gând pentru alţii. Astfel de suflete repetau constant că ele nu au făcut niciun rău nimănui. Dar ele şi-eu făcut rău lor înseşi.

Ele şi-au construit ele însele înspăimântătoarele condiţii din viaţa lor spirituală. Nu exista nicio lumină în aceste lumi inferioare, nicio căldură, nicio vegetaţie, nicio frumuseţe. Dar rămânea speranţa, speranţa pentru orice suflet de a realiza progrese. Este posibil pentru oricare suflet şi nimic nu le împiedică, în afară de ele însele. Ani fără număr sunt adeseori necesari pentru ca un suflet să înainteze spiritual un centimetru, dar este un centimetru în direcţia cea bun ă.

Mă gândeam la doctrina damnării veşnice, a focurilor veşnice ale iadului, atât de iubite de unele religii. Dacă locul unde ne aflam era infernul, - şi este fără îndoială ceea ce ar spune teologii – totuşi nu se afla aici niciun foc, nicio căldură de niciun fel. Din contră, atmosfera era rece şi umedă. Spiritualitatea este sinonimă cu căldura în lumea spirituală; lipsa de spiritualitate este sinonimă cu frigul. Toată fantastica doctrină a focului infernului – un foc care arde fără să se consume vreodată – este una dintre doctrinele cele mai ofensator de stupide şi de inculte care au fost inventate de oamenii Bisericii la fel de stupizi şi de ignoranţi. Cine a inventat-o realmente, aceasta nimeni nu o ştie, dar ea este încă riguros susţinută ca doctrină de către Biserică. Cea mai minimă cunoaştere despre viaţa spirituală revelează instantaneu întreaga ei absurditate, incompatibilitatea ei cu legile existenţei spirituale. Acestea fiind spuse, în acceptarea ei literală.

Din punct de vedere simbolic, ea nu mai este admisibilă. Ar fi o blasfemie şocantă. Ni se cere să credem că Dumnezeu, Tatăl Universului, pedepseşte realmente oameni, condamnându-i să ardă în flăcările infernului pentru toată eternitatea. Există vreo caricatură mai tristă decât acest Dumnezeu oferit de către anumite religii adoraţiei mulţimilor? Bisericile – de toate confesiunile – au o concepţie monstruoasă despre divinitate. Ele ar vrea să ne plonjeze în pocăinţă şi în teama de a-l „ofensa pe Dumnezeu” – pe El care este iubire! Ele ne oferă imaginea unui Dumnezeu care, fără cel mai mic scrupul, aruncă bietele suflete umane în cele mai rele suferinţe – pentru eternitate – să ardă în mijlocul focurilor care nu se sting.

Suntem  împinşi să implorăm mila lui Dumnezeu. Dumnezeul Bisericii are un temperament extraordinar. El trebuie să fie mereu liniştit, calmat. Şi nu suntem întotdeauna siguri, dacă implorăm mila lui, dacă o şi obţinem. Trebuie să ne temem de el, căci el poate pedepsi în orice vreme. Nu se ştie când ne va lovi. Ele este vindicativ şi nu iartă. El a inspirat banalele dogme ale Bisericii, care seamănă mai degrabă cu opera unui spirit mic decât cu cea a Creatorului Universului. El a făcut poarte spre „salvare” atât de îngustă încât foarte, foarte puţini vor trece prin ea. El a construit în lumea terestră o vastă organizaţie cunoscută sub numele de „Biserică”, singura depozitară a adevărului spiritual – o organizaţie care nu ştie practic nimic despre viaţa din lumea spirituală. Dar ea îndrăzneşte totuşi să dicteze legi pentru sufletele încarnate, să afirme că cunoaşte spiritul Tatălui Universului şi îndrăzneşte să-l discrediteze atribuindu-i însuşiri care nu pot fi ale sale. Ce pot şti inteligenţe atât de limitate despre Atot-Puternicul Creator al Lumii, care iubeşte viaţa mai presus de orice? Remarcaţi aceasta, Dumnezeu este o fiinţă de iubire.

Acum, gândiţi-vă din nou la toate aceste orori pe care le-am enumerat şi comparaţi-le cu aceasta: un cer care conţine mai multe frumuseţi decât poate imagina spiritul încarnat; un cer din care eu am încercat să vă descriu o foarte mică parte, unde totul este pace, bună voinţă şi iubire. Toate aceste lucruri sunt construite de către locuitorii acestor lumi şi sunt susţinute de către Tatăl nostru care este în Ceruri din iubirea Sa pentru întreaga umanitate!

Ce este de spus acum despre lumile inferioare, despre regiunile întunecate? Am vorbit în acest fel tocmai pentru că noi vizitam acum aceste lumi. Când mă aflu plonjat în această întunecime, eu sunt deosebit de conştient de o realitate esenţială a lumii eterne: sferele cerurilor sunt la îndemâna oricărui suflet muritor, adică ce s-a născut sau trebuie să se nască pe pământ. Dumnezeu nu condamnă pe nimeni. Omul se condamnă pe sine însuşi. Dar el nu se condamnă pe veşnicie. El rămâne acolo până în momentul în care va progresa spiritual.

Spiritele detestă lumile inferioare pentru că sunt nefericite acolo, şi numai din acest motiv. Şi pentru acest motiv există mari organizaţii al căror  rol este de a ajuta aceste suflete să se smulgă de acolo şi să se ridice în lumină. Şi această muncă va continua până când toate sufletele vor fi scoase din aceste locuri îngrozitoare şi când, în final, totul va fi conform dorinţei Creatorului Universului.

Mă tem că digresiunea a fost cam lungă, de aceea să ne întoarcem la călătoria noastră.

Vă amintiţi multele parfumuri şi miresme celeste care emanau din flori şi pluteau în aer?

Aici, în aceste lumi obscure, era exact contrariul. Nările noastre au fost asaltate de mirosuri urâte; de mirosuri care aminteau de carnea alterată din lumea terestră – nu numai sfinţenia are mirosul ei! Acestea ne făceau greaţă şi mi-era teamă că Ruth şi cu mine nu le vom putea suporta. Dar Edwin ne-a spus să le tratăm aşa cum am tratat frigul – neacordându-le atenţie – şi că nu vom mai fi conştienţi de mirosuri. Ceea ce am şi făcut, cu succes.

Pe timpul călătoriilor prin lumea noastră, noi putem să ne bucurăm de toate deliciile şi frumuseţile, şi de relaţii agreabile cu locuitorii ei.

Dar, în aceste lumi inferioare, totul este rece şi dezolat. Obscuritatea, aproape completă, prin ea însăşi, urâţea totul.

Din când în când întrezăream câţiva nefericiţi care trăiau aici. Unii erau în mod evident fiinţe rele, purtând pe faţa lor marca defectelor lor terestre. Unii erau trândavi, avari, „brute bestiale”.

Se aflau acolo oameni din toate timpurile. Edwin şi prietenul său ne-au spus că am fi înspăimântaţi de enumerarea numelor de oameni, binecunoscuţi în istorie, care trăiau în adâncurile acestor regiuni penibile – oameni care au comis fapte rele în numele sfintei religii sau din egoism.

Mulţi din aceşti nefericiţi erau inabordabili şi rămâneau aşa poate timp de secole. Ele rămâneau astfel până în momentul în care, din propria lor dorinţă, începeau să se îndrepte spre lumina progresului spiritual.

În timp ce mergeam, grupuri de suflete, ca demente, înaintau, mişcate de o intenţie malefică, dornice să facă rău. Corpurile lor deformate, extrem de hidoase şi de respingătoare, purtau semnele spiritului lor rău.

Ele păreau bătrâne, dar mi s-a spus că, deşi aceste suflete aveau poate mai multe secole, nu trecerea timpului este cea care le-a modificat astfel faţa, ci spiritul lor rău.

În lumile superioare, frumuseţea spiritului întinereşte faţa, şterge semnele suferinţelor terestre şi ne readuce la starea de dezvoltare fizică proprie perioadei din viaţa terestră numite „prima tinereţe”.

Nenumăratele sunete pe care le auzeam corespundeau acestei regiuni oribile: ele mergeau de la râsul nebun, răguşit până la urletul vreunui suflet torturat – tortură înfăptuită de alte suflete la fel de rele.

O dată sau de două ori suflete curajoase, venite în această lume pentru a ajuta aceste suflete nefericite, au venit să vorbească cu noi. Erau mulţumite că ne-au întâlnit.

În obscuritate, puteam să ne recunoaştem, dar eram invizibili pentru alţii, din cauza scutului (invizibil) care ne proteja în lumile inferioare. Edwin se ocupa de Ruth şi de mine pentru că eram nou veniţi, dar cei care se ocupau de salvare aveau protecţia lor individuală.

Dacă preoţii sau teologii ar fi putut să întrevadă aceste lucruri, la care eram noi martori, ei nu ar mai fi putut spune niciodată, în toată viaţa lor, că Dumnezeu, Părintele Iubirii, îi condamnă pe muritori la asemenea orori. Ei înşişi nu ar vrea niciodată să-i condamne la aşa ceva. Sunt ei mai buni şi mai milostivi decât însuşi Părintele Iubirii? Nu ! Omul singur îşi determină starea de existenţă din lumea spirituală.

Cu cât cunoşteam mai bine lumile inferioare, cu atât realizam mai mult cât de himerică este învăţătura Bisericii de care aparţineam; cu un loc numit infernul veşnic, guvernat de Prinţul Tenebrelor al cărui singur scop era acela de a ţine sufletele în ghearele sale, şi de care nici un suflet din împărăţia sa nu poate scăpa.

Prinţul Tenebrelor există, oare? Existenţa unui suflet infinit de rău faţă de toate celelalte, până la punctul de a putea fi considerat ca Regele Răului, nu este imposibilă, mi se va spune. Dar Edwin ne-a spus că el nu avea nici o dovadă despre existenţa unui astfel de personaj. Oameni din lumile superioare au vizitat complet lumile inferioare şi nu au descoperit o asemenea fiinţă. Există, de asemenea, oameni a căror ştiinţă este prodigioasă şi care au afirmat pozitiv că existenţa unui astfel de personaj este fără nici un fundament.

Fără nici o îndoială, există mulţi oameni în lumile inferioare care, la modul general, sunt mult mai răi decât media. Dar ideea unui Rege al Răului, a cărui funcţie directă ar fi să se opună Regelui Cerurilor, este stupidă; este primitivă şi chiar barbară.

Diavolul ca fiinţă unică în sine nu există, dar dacă un suflet rău poate fi numit un diavol atunci există mulţi diavoli.

Dar acesta nu este un motiv pentru a afirma, aşa cum face o anumită religie, că din fraternitatea lor vin toate fenomenele mediumnice. Noi ne putem permite să râdem de absurditatea u nor astfel de învăţături. Faptul ca un spirit minunat şi ilustru poate să fie numit un diavol nu este o noutate! Noi ne păstrăm simţul umorului şi ne amuză mult să auzim un preot stupid, spiritual orb, dându-se drept savant apropo de lucrurile spiritului pe care în realitate nu le cunoaşte deloc. Noi avem umeri destul de solizi şi putem suporta greutatea acestor baliverne false fără să simţim altceva decât milă pentru aceste sărmane suflete oarbe.

Nu am intenţia de a vorbi mai în detaliu despre aceste lumi inferioare. În orice caz nu în prezent. Metoda Bisericii, care constă în a speria oamenii, nu este cea a lumii spirituale. Noi am vrea mai degrabă să insistăm asupra frumuseţilor ei şi să descriem câteva din minunile care îl aşteaptă pe fiecare suflet atunci când viaţa sa terestră se încheie. Fiecărui suflet îi revine să decidă individual dacă această lume atât de minunată va fi a lor mai devreme, sau doar mai târziu.

O vizită (cap. 11 din partea I)

În timp ce mergeam de-a lungul plajei nisipoase, Edwin ne-a reamintit de clădirea cea mare din centrul oraşului. În curând, o fiinţă din lumile superioare va face acolo o vizită şi, pentru aceasta, mulţi oameni se vor aduna în clădirea în formă de cupolă. Nu am vrea să întâlnim şi noi această fiinţă? Acest personaj nu făcea vizită în lumea noastră pentru a se face adorat. Astfel de lucruri ca închinarea, adoraţia nu au nevoie de un efort conştient, ele ţâşnesc pur şi simplu spontan din inimă. Dar vizitatorul nostru va aduce cu el nu numai propria sa strălucire, ci şi strălucirea lumii celeste pe care o onorează cu prezenţa sa.

Da, voiam şi noi să mergem acolo. Însă nu ne-am aventurat singuri într-acolo, întrucât am fost mereu ghidaţi de către Edwin.

Am mers de-a lungul unei vaste alei mărginite de copaci şi de grădini şi ne-am amestecat cu o mulţime de oameni care mergeau în aceeaşi direcţie şi, evident, în acelaşi scop. Cu toate că ne aflam printre atât de mulţi oameni, nu aveam impresia, atât de obişnuită pe pământ, că suntem îngrămădiţi în mijlocul mulţimii. Era o senzaţie cu totul nouă pentru Ruth şi pentru mine. Ne aşteptam la senzaţiile care ne asaltează pe pământ atunci când te amesteci cu un public oarecare: confuzia din busculadă şi zgomotul; şi mai ales sentimentul că timpul trece şi că bucuria noastră va înceta. Aceste idei erau perfect ridicole şi Ruth şi cu mine am râs mult după aceea pe tema acestor temeri ale noastre. Totul era într-o ordine perfectă, toată lumea ştia ce să facă şi unde să meargă. Nu se punea problema să fim incomodaţi de oameni superiori nouă şi privilegiaţi. Ştiam că se aştepta de la noi ajutorul pe care îl puteam da, şi că vom fi bine primiţi. Şi nu era aceasta suficient pentru a alunga orice sentiment de disconfort şi de jenă?

Exista acolo, din ce în ce mai mult, o unitate de spirit care nu poate exista pe planul terestru, fie şi printre cei care împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase. Există vreo religie terestră ai cărei membri să gândească cu toţii exact în acelaşi mod? Nu!

Pe pământ, s-au crezut a fi esenţiale, pentru a mulţumi şi a adora Fiinţa Supremă, o întreagă panoplie de ritualuri, de formule, de ceremonii, de crezuri, de credinţe stranii şi, peste toate acestea, moduri de a vedea atât de diferite după cât de numeroase sunt religiile.

Am spus deja că aici, în lumea spirituală, există comunităţi care aparţin aceloraşi religii. Ne-am putea gândi aşadar că nici lumea spirituală nu stă mai bine în acest sens decât lumea fizică. Dar când lumea de pe pământ va fi cu adevărat iluminată, aceste comunităţi de aici vor dispărea. Orbirea şi stupiditatea lumii terestre sunt cauza existenţei lor aici. Acestor religii li se acordă toleranţă; şi ele ar trebui, de asemenea, să se exerseze în toleranţă, altfel ele vor fi măturate de aici. Ele nu trebuie să încerce niciodată să influenţeze ori să forţeze un suflet să creadă în doctrinele lor eronate. Ele trebuie să se ocupe de ceea ce le priveşte pe ele însele; membrii lor sunt pe deplin şi absolut liberi să practice religia lor în mediul lor. Adevărul îi aşteaptă pe pragul bisericilor lor, în momentul ieşirii din ele şi nu în momentul intrării în ele.

Când în cele din urmă un suflet percepe inutilitatea credinţelor sale religioase, el se detaşează imediat de ele. Devenit liber, şi cunoscând adevărul complet – care nu are nici credeu-ri nici porunci ecleziastice - , el îşi oferă gândurile Tatălui Ceresc, şi le oferă exact aşa cum îi vin în minte: libere, sincere, simple, dezbrăcate de orice jargon şi izvorâte din adâncul inimii.

Dar şi noi avem aici în lumea spirituală templele noastre în care îi primim pe marii mesageri din lumile superioare. Sunt temple demne să îi primească pe reprezentanţii Creatorului şi în care astfel de mesageri pot face să parvină gratitudinea şi cererile noastre la Marea Sursă a tot ce există. Noi nu adorăm orbeşte, ca pe pământ.

Apropiindu-ne de templu, ne simţeam deja încărcaţi de forţă spirituală. Edwin ne-a spus că aşa era întotdeauna din cauza forţei imense aduse de către vizitatorii superiori, şi care iradiază într-un cerc vast în jurul templului. Templul, din această cauză, era complet izolat, departe de orice altă construcţie. El era înconjurat de grădini de flori care se întindeau cât vedeai cu ochii şi care formau o galaxie imensă de culori strălucitoare dispuse în straturi şi grămezi masive aşa cum nu pot fi văzute pe pământ.

Şi din toate acestea se înălţa muzica cea mai celestă, parfumurile cele mai delicate, care ne înălţau spiritualmente. Ne simţeam ridicaţi mai presus de noi înşine, într-o altă stare.

Edificiul era, de asemenea, magnific: imens, maiestuos, era prin sine însuşi o sursă de inspiraţie. Părea să fie făcut din  cristalul cel mai pur, dar nu era transparent. Pilonii masivi erau atât de lustruiţi încât străluceau ca şi soarele. Fiecare curbură era ca un templu de lumină. Nu am crezut vreodată că asemenea scânteieri sunt posibile. Nu numai că suprafeţele reflectau lumina, ci ele emiteau în plus şi propria lor lumină spirituală.

Edwin ne-a condus până la nişte scaune (fotolii). Aveam impresia că regăsim un fotoliu preferat, acasă, şi am ştiut că sunt ale noastre.

Deasupra noastră, marea cupolă de aur excelent lucrată reflecta sutele de culori strălucitoare ale edificiului.

Dar centrul tuturor atenţiilor era sanctuarul de marmură – utilizez acest cuvânt în lipsă de ceva mai bun – din capătul templului. Nişte trepte duceau spre o deschidere în centrul unei galerii înguste. Auzeam muzica fără să ştim de unde vine pentru că muzicienii erau ascunşi. Muzica era, în mod evident, interpretată de o mare orchestră numai de coarde.

Sanctuarul, de dimensiuni spaţioase, era plin de aleşi veniţi din lumile spirituale, cu excepţia unui spaţiu din mijloc, care, ghiceam eu, trebuia să fie rezervat pentru vizitatorul nostru. Eram aşezaţi cu toţii şi vorbeam în linişte între noi.

În curând, s-a profilat silueta maiestuoasă a unui bărbat cu păr de un negru-lignit, care era urmat de aproape de bunul Egiptean pe care l-am întâlnit în casa lui Edwin, la frontiera lumii noastre. Sosirea lor, ni s-a spus, o anunţa pe cea a înaltului personaj. De aceea ne-am ridicat în picioare.

Atunci, a apărut mai întâi o formă luminoasă, aproape scânteietoare. Dar concentrându-ne privirile asupra ei, ne-am adaptat repede ei şi disconfortul nostru a dispărut. În realitate – aşa cum am descoperit mai târziu – lumina a fost cea care s-a adaptat ochilor noştri; adică s-a armonizat cu noi şi cu lumea noastră.

Periferia sa a devenit mai strălucitoare şi aurită, apoi şi centrul ei a devenit mai strălucitor, şi forma vizitatorului nostru s-a conturat încet-încet.

Ea a devenit mai densă şi a luat înfăţişarea unui tânăr – tânăr spiritualmente. Dar noi ştiam că el poartă cu el, într-un grad inimaginabil, Înţelpciunea, Cunoaşterea şi Puritatea! El strălucea de o frumuseţe transcendentală. Părul lui era de aur şi încins cu o diademă strălucitoare. Era îmbrăcat cu o robă de o fineţe extremă, de un alb imaculat, garnisită cu o panglică lată de aur, şi o pelerină bleu ciel era prinsă  pe pieptul său printr-o perlă roz.

El a ridicat maiestuos braţele spre noi şi ne-a binecuvântat pe toţi. Am rămas cu toţii în picioare şi silenţioşi. Gândurile noastre se îndreptau spre Cel care ne trimitea o astfel de stare. I-am mulţumit şi i-am adresat cererile noastre. Eu aveam un lucru să-i cer şi am făcut aceasta mental.

Nu îmi este posibil să vă comunic nici măcar o fracţiune din exaltarea spirituală pe care prezenţa acestui invitat celest mi-o inspira. Dar ştiu că nu aş fi putut să rămân mult timp în acest templu, în prezenţa sa, fără să devin dureros de  conştient de faptul că eram foarte, foarte jos pe scara evoluţiei spirituale şi a progresului spiritual. Şi, cu toate acestea, el trimitea spre mine, ca spre fiecare dintre noi toţi, gânduri de încurajare, de speranţă, de bunătate; el îmi spunea să nu mă descurajez niciodată în privinţa atingerii lumii spirituale supreme; aveam în faţa mea o lucrare serioasă şi utilă în slujba omului, şi după ce voi îndeplini această lucrare, voi avea toate lumile spirituale în urma mea – ca pentru orice suflet care lucrează în slujba omului.

După ce ne-a binecuvântat o ultimă oară, această fiinţă strălucitoare a dispărut din vederea noastră.

După un moment, gradual, templul a început să se golească. Eu nu doream să plec şi Edwin mi-a spus că puteam să rămânem.

Edificiul era aproape gol când Egipteanul s-a apropiat de noi. Ne-a salutat cu căldură şi mi-a propus să merg cu el. Dorea să mă prezinte „maestrului” (master poate fi tradus şi stăpân, învăţător nu doar maestru, n.t.) său. Eu i-am mulţumit pentru că nu înceta să se intereseze de mine. El m-a dus în prezenţa bărbatului cu care a intrat în sanctuar. De pe scaunul meu abia am apucat să-l zăresc.

De aproape am putut să-i văd ochii, de un negru scânteietor, asortaţi cu  părul său, a cărui culoare întunecată sublinia uşoara paloare a tenului său.

Veşmintele lui erau în culorile: albastru, alb şi auriu. Aceste culori erau strălucitoare, dar nu erau atât de intense ca cele al vizitatorului nostru principal.

Aveam impresia că mă aflu în prezenţa unui înţelept – el chiar era de fapt unul – şi a unui om dotat cu un mare simţ al umorului. Vă amintesc că umorul nu este şi nu va fi niciodată apanajul locuitorilor lumii terestre, aşa cum ar vrea unii, negând posibilitatea noastră de a ne distra în toată veselia. Noi vom continua să râdem în pofida dezaprobării lor!

Bunul Egiptean m-a prezentat maestrului său. Acesta mi-a luat mâna şi mi-a zâmbit într-un fel care mi-a risipit orice teamă. El ştia să inspire încredere şi să te facă să te simţi în largul tău. Fără să pară o lipsă de respect, s-ar putea spune că era o gazdă perfectă.

El mi-a vorbit cu un ton blând şi bun. Vocea lui era foarte frumoasă. „Maestrul meu prea-iubit, pe care tocmai l-aţi văzut”, mi-a spus el, „mi-a cerut să vă spun că rugăciunea dumneavoastră va fi îndeplinită, dorinţa dumneavoastră va fi satisfăcută. Nu vă fie teamă, căci promisiunile făcute aici sunt întotdeauna ţinute.”

Dar el mi-a cerut să aştept un anumit timp: o serie de evenimente trebuiau să se producă mai întâi şi apoi apăreau circumstanţele necesare îndeplinirii dorinţei mele. Timpul va trece repede, spuse el, aşteptând, puteam – aşa cum şi aveam intenţia – să lucrez cu prietenii mei. Dacă aveam nevoie de sfaturi, Edwin avea întotdeauna posibilitatea să apeleze la prietenul nostru egiptean.

Apoi el mi-a dat binecuvântarea sa şi m-am pomenit singur. Singur cu gândurile mele şi cu zâmbetul durabil şi parfumul celest al vizitatorilor noştri minunaţi.

I-am reîntâlnit pe Edwin şi pe Ruth şi le-am povestit fericirea mea. Amândoi au fost încântaţi de această veste excelentă, venită dintr-o sursă atât de înaltă.

În acel moment, mi-ar fi plăcut să mă întorc acasă şi i-am întrebat pe Edwin şi pe Ruth dacă vor să mă însoţească. Ne-am întors împreună şi ne-a dus direct în biblioteca mea.

Pe unul din rafturi, se afla cartea pe care aş fi vrut să nu o fi scris niciodată.

Am scos cartea care era imediat alături şi am lăsat locul ei neocupat. Întrucât cererii mele i s-a răspuns favorabil, într-o zi voi umple acest spaţiu cu o altă lucrare, scrisă din lumea spirituală, fruct al intelectului meu luminat de adevăr.

Apoi, ne-am luat  toţi trei de braţ şi am mers până în grădină – în lumina solară strălucitoare a cerului etern.

Sursa: Traducere din vol. ROBERT HUGH BENSON, Anthony Borgia - Ma vie au PARADIS, pp. 106-111, Octave Editions. Este traducerea în franceză a cărţii Life In The World Unseen, una din cărţile dictate de dincolo de R.H.Benson prin mediumul Anthony Borgia.

Distracţiile (cap. 8 din partea a II-a)

Ideea că noi ne bucurăm de distracţii în lumea spirituală va displăcea cu siguranţă unor spirite. Ele se vor gândi instantaneu la multele sporturi care sunt practicate, cu utilitate şi profit, pe planul terestru. A transplanta astfel de lucruri fundamental terestre într-o lume de spirit pur este de neconceput, ar spune ei, căci lumea spirituală trebuie să fie privită ca o stare superioară. O stare superioară în care ne-am abandonat obiceiurile terestre şi în care trăim într-un extaz suprem, visând la lucrurile vagi şi non substanţiale pe care religiile ni le-au promis drept recompensă pentru faptele noastre bune.

Asemenea supoziţii sugerează că, din simplul fapt al sosirii noastre în lumea spirituală, ne aflăm imediat în prezenţa lui Dumnezeu, sau,  cel puţin, suntem în lumea în care trăieşte Dumnezeu. în consecinţă, tot ceea ce aminteşte, fie şi de departe, cutume şi maniere terestre ar trebui să fie exclus de acolo cu rigiditate ca fiind prea de domeniul împietăţii.

Idei ca acelea sunt, natural, pure non sensuri. Dumnezeu nu este mai aproape de noi în lumea spirituală decât este de voi în lumea terestră. Dar noi suntem mai apropiaţi de El pentru că, printre alte lucruri, vedem mai limpede Mâna Divină în această lumea şi expresia Spiritului Său. Dar acesta este un subiect mai profund de care nu ne vom ocupa acum.

Mulţi dintre noi îşi găsesc distracţia în diferite forme de muncă. În lumea spirituală, noi nu mai suferim de oboseala corpului sau minţii, dar a continua la nesfârşit o ocupaţie, fără o schimbare, ar declanşa o nemulţumire mentală sau plictiseală. Posibilităţile noastre de aplicaţie pentru orice muncă sunt imense, dar trebuie să ne limităm perioadele de muncă, altfel ea ar deveni imposibilă.

De aceea, ne părăsim munca pentru o altă formă de muncă, sau încetăm complet să lucrăm şi ne culcăm, la noi sau în altă parte.

Putem să studiem sau să ne ocupăm timpul cu una din distracţiile amuzante care abundă în  aceste lumi.

Când am încetat pe moment munca noastră, ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu a voastră, când vă opriţi din lucru. Vă întrebaţi ce aţi putea face pentru a vă distra. Uneori odihna fizică este necesară şi alegeţi o distracţie intelectuală. La fel se întâmplă şi în cazul nostru. Diferite forme de distracţii individuale abundă în casele de ştiinţă, pentru că faptul de a învăţa poate fi în sine o distracţie.

Ruth şi cu mine am petrecut multe ore de fericire la bibliotecă şi în casa artelor. Dar adesea aveam nevoie de o distracţie mai energică.

De aceea, am mers până la mare, ne-am urcat la bordul uneia din frumoasele nave şi am vizitat insulele.

La ţărmul mării am putut practica unul din sporturile cele mai excitante. V-am povestit deja că vasele maritime  din lumea spirituală sunt propulsate simplu printr-un proces psihic. Am menţionat deja că e nevoie de un anumit timp pentru a aplica tu însuţi acest tip de propulsare. Este o tehnică pe care ajungem să o stăpânim perfect în cele din urmă, dar până să ajungem acolo ne putem măsura progresele participând la curse maritime.

Cursele din lumea spirituală nu sunt asemănătoare celor din lumea terestră. Aici, orice rivalitate este pur şi simplu amicală. Nu există alt câştig decât dobândirea unei mai mari abilităţi şi a unei mai mari experienţe şi nu există premii ataşate acestor curse.

Când cursele sunt încheiate, fiecare primeşte sfaturi judicioase care îl ajută să-şi amelioreze ţinuta şi viteza navei sale.

Reprezentaţiile teatrale de diverse genuri sunt distracţii foarte preferate la noi.

Avem teatre magnifice situate în cadre la fel de magnifice; edificii de valoare consacrate unui scop nobil. Arhitecţii proiectează aceste edificii cu aceeaşi grijă meticuloasă pe care o acordă la tot ce întreprind. Rezultatul final, ca întotdeauna, dezvăluie cooperarea activă care există între arhitecţi: decoraţiunile interioare sunt opera unor artişti pricepuţi, grădinile exterioare sunt la fel de îngrijite. Ansamblul diferă mult de înfăţişarea unui teatru terestru.

Ştiu bine că există în lumea terestră oameni care dezaprobă categoric teatrele şi tot ce are legătură cu ele. În majoritatea cazurilor, această aversiune este o consecinţă a educaţiei religioase. Dar eu nu pot să schimb adevărul, aşa cum îl descopăr în lumea spirituală, pentru a-l acorda cu ideile religioase ale oamenilor încă încarnaţi. Eu vorbesc din experienţă despre aceste lucruri.  O dezaprobare a spuselor mele de către oameni de pe pământ nu ar dovedi în niciun fel faptul că aceste lucruri nu există.

Poziţia mea în privinţa acestor observaţii este incomparabil mai validă, pentru că eu am părăsit lumea terestră şi sunt acum locuitor al lumii spirituale. Dacă descrierile noastre despre această lume ar trebui să fie alterate pentru a plăcea tuturor gusturilor individuale şi tuturor ideilor preconcepute de pe pământ, ne-am putea opri imediat din a le da pentru că, astfel transformate, ele nu ar mai avea nici o valoare.

Permiteţi-mi să adaug că dacă un suflet ar dezaproba toate aceste distracţii, el nu ar fi niciodată obligat să participe la ele. El ar fi pus deoparte într-o mică comunitate, departe de orice s-ar asemăna cu lucrurile terestre, şi  ar putea trăi în acel loc după imaginea concepţiei lui de spre cer. Eu am întâlnit astfel de oameni şi nu trebuie să treacă mult timp până când ei abandonează cerul imaginaţiei lor şi revin în cerul mai frumos şi mai mare al Spiritului Suprem.

Fiecare teatru din această lume dă reprezentaţii de un gen tradiţional, deşi piesele în sine sunt adesea foarte diferite de piesele de teatru din lumea fizică. Noi nu vom arăta nimic sordid şi autorii nu caută să zgârâie auditoriul cu piesa lor. Multe piese tratează subiecte şi probleme sociale din lumea fizică. Dar, spre deosebire de lumea fizică, piesele noastre oferă o soluţie cu adevărat fericită la fiecare problemă – soluţie pe care pământul este prea orb ca s-o adopte.

Putem să asistăm la comedii unde, vă asigur, râsetele sunt mult mai sincere şi intense decât cele pe care le auzim într-un teatru din lumea fizică. Noi putem să ne permitem să râdem de subiecte pe care, pe pământ, le tratăm cu cea mai mare seriozitate.

Putem, de asemenea, să asistăm la spectacole istorice remarcabile care relatează cele mai importante momente ale unei naţiuni şi vedem astfel istoria aşa cum a fost ea în realitate şi nu aşa cum este ea adesea atât de fantezist scrisă în cărţile de istorie terestre!

Dar cu siguranţă experienţele cele mai impresionante şi cele mai interesante sunt acele spectacole în care personajele istorice însele prezintă evenimentele în care au fost implicate. Mai întâi, ele prezintă evenimentele aşa cum le-a transmis tradiţia populară şi apoi aşa cum s-au petrecut de fapt.

Aceste reprezentaţii sunt printre cele mai urmărite aici. Şi spectatorii cei mai atenţi şi cei mai încântaţi sunt actorii care, pe timpul vieţii lor terestre, au jucat pe scenă rolurile personalităţilor pe care acum le văd „în carne şi oase”.

În astfel de spectacole, incidentele vulgare sunt cu totul inexistente pentru că ar fi dezagreabile pentru auditoriu. Nu ni se arată nici scene care, în ansamblu, nu sunt decât lupte, brutalităţi şi violenţe.

Cea mai importantă diferenţă dintre cele două lumi, din punct de vedere al distracţiilor, provine din nevoile lor respective. Noi nu avem aici nevoie de exerciţii fizice viguroase, nu avem nevoie să ieşim „în aer liber”. Corpurile noastre spirituale sunt mereu în condiţie perfectă, noi nu suferim de nici o boală, iar aerul, mereu proaspăt, pătrunde în casele şi în imobilele noastre, unde îşi păstrează întreaga sa puritate. El nu poate deveni viciat sau contaminat. Nu este aşadar de mirare dacă distracţiile noastre sunt cel mai adesea mentale decât „fizice”.

Majoritatea jocurilor exterioare implică folosirea unei mingi; dar în lumea noastră în care gravitaţia operează diferit, a încerca să propulsezi un balon lovindu-l nu ar conduce la nimic. Vorbesc aici de jocurile de natură competitivă.

Pe plan terestru, abilitatea pentru joc se dobândeşte prin stăpânirea spiritului şi a muşchilor corpului, când aceştia sunt în condiţie excelentă. Aici, noi suntem mereu în formă, într-o sănătate deplină, şi muşchii noştri sunt mereu sub controlul complet şi absolut al minţii noastre. Noi ajungem repede la eficacitate, fie că este vorba de a cânta la un instrument muzical, a picta un tablou sau pentru orice exerciţiu fizic.

Dar majoritatea jocurilor obişnuite sunt impracticabile aici.

Pentru noi, interiorul şi exteriorul sunt identice. Noi nu avem schimbări de anotimpuri. Soarele cel mare străluceşte veşnic, dând întotdeauna cea mai plăcută formă de căldură. Noi nu simţim  niciodată nevoia unui mers rapid pentru a accelera circulaţia sângelui. Domiciliile şi casele noastre nu sunt necesităţi, ci suplimente la o viaţă agreabilă deja. Aici, mulţi oameni nu au casă. Ei nu vor una pentru că soarele străluceşte perpetuu şi temperatura este perpetuu caldă. Ei nu sunt niciodată bolnavi şi nu le este foame niciodată. Această lume magnifică pe care o pot vizita în continuu îi satisface din plin.

Trebuie, de asemenea, să amintim că opiniile se schimbă mult atunci când ajungem să trăim aici. Când ajungem în lumea spirituală, ceea ce consideram înainte foarte important nu mai este aşa. Şi multe din jocurile noastre terestre de odinioară par mei degrabă insipide şi triviale faţă de aptitudinile noastre enorm de dezvoltate. Faptul de a ne deplasa instantaneu prin spaţiu face ca cea mai  mare forţă atletică să fie insignifiantă.

Distracţiile noastre sunt mai intelectuale. Noi nu avem de cheltuit un surplus de energie fizică în vreun sport obositor. Energia noastră este într-un raport constant cu nevoile noastre individuale.

Avem multe lucruri de învăţat şi, pentru noi, a învăţa este în sine o asemenea plăcere încât nu avem nevoie de atâtea distracţii.

Putem asculta multă muzică. Există atâtea lucruri minunate de descoperit în aceste lumi, atâta muncă interesantă de făcut, încât nu suntem lezaţi de puţinul practicabil aici din sporturile şi modalităţile terestre de petrecere a timpului liber. Dispunem de o rezervă inepuizabilă de lucruri de văzut şi de făcut, în comparaţie cu care distracţiile terestre sunt insignifiante.

Sursa: Traducere din vol. ROBERT HUGH BENSON, Anthony Borgia - Ma vie au PARADIS, pp. 157-161, Octave Editions. Este traducerea în franceză a cărţii Life In The World Unseen, una din cărţile dictate de dincolo de R.H.Benson prin mediumul Anthony Borgia.

Traducerea de mai sus este traducere dupã o traducere... de aici calitatea slabã a expresivitãtii...
Vã asigur cã o traducere bunã, fidelã, expresivã din englezã în românã ar produce un text foarte armonios în româneste.

În final, dupã ce voi termina de citit totul voi reface rezumatul de la începutul paginii.

Uimitor cât este de actualã perspectiva autorului (trecut dincolo în 1914, mesajul acesta este ultimul publicat, în 1957), veti vedea pe parcurs:
cronica vietii noastre înregistratã în mintea subconstientã,
(exact ce spune prof. Dulcan în cartea MINTEA DE DINCOLO)
fiecare om este propriul SALVATOR, este rãspunzãtor de el însusi,
SALVARE = a-ti croi un destin spiritual propriu,
omul se aflã într-un proces de evolutie,
si nu a "cãzut" de undeva de mai sus...

Regãsim în cele relatate de Robert Hugh Benson o multime de informatii din cele relatate de Prof. Dr. Dumitru Constantn Dulcan în cartea sa, MINTEA DE DINCOLO, Editura EIKON, Cluj Napoca.

Un fragment din aceastã carte pe site aici

Fragmentul pe care l-am ales în linkul de mai sus cred cã nu este cel mai relevant din cartea despre viata de dincolo. Se pare cã la acel moment aveam si eu o RETICENTÃ în privinta acestei teme, o reticentã pe care bãnuiesc cã o au acum cititorii siteului vizavi de textul prezentat de mine.
Adicã ni se pare incredibil. Într-atât ne-am obisnuit sã nu gândim deloc la acest subiect si, în schimb , sã lãsãm sã creascã toate constructiile fricii.

Salt la inceputul paginii