Basarab Nicolescu
Michel Camus

Rãdãcinile libertãtii
Editura Curtea Veche
- fragmente -

MICHEL CAMUS: S-a fabulat destul de mult în legătu­ră cu izvoarele inspiraţiei şi cu creaţia consubstanţială scriiturii, care, fiind un rezultat al acţiunii mîinii, este (nu doar) un act corporal. S-a scris mult mai puţin despre actul de conştiinţă reprezentat de lectură, fără a cărei pri­vire, sens critic, arierplan subconştient sau experienţă nu poate exista scriitură în sensul creator al cuvîntului.

Cum ar putea exista creaţie fără ca nuntirea dintre lectură si scriitură sau dintre viziune si acţiune să se re­alizeze efectiv? în sînul experienţei vii, ele sînt de nedi­sociat. Chiar dacă nimeni nu poate şti „Cine?" este citi­torul din interiorul scriindului, se ştie din experienţă că nu există doar o scriitură a „lecturii" (în sens de viziu­ne), ci în aceeaşi măsură o lectură în interiorul procesu­lui scrierii însuşi. Mîna-ochiului scrie ceea ce ochiul-mîinii îi inspiră.

Să luăm ca punct de plecare interogaţia asupra origi­nii Trezirii, care, la un moment dat, ne-a orientat viaţa, silindu-ne să luăm irevocabila hotărîre de a o închina căutării Sensului.

BASARAB NICOLESCU: în cazul meu, sînt obligat să mă înclin în faţa unei evidenţe: irevocabila hotărîre de a-mi închina viata căutării Sensului nu este consecinţa unei experienţe fundamentale. Această experienţă a venit mult mai tîrziu. „Irevocabila hotărîre" era deja prezen­tă în mine, „genetic", chiar de la naşterea mea. încă de cînd am putut să-mi întorc privirea spre mine însumi, pe la vîrsta de 4 ani, decizia a fost luată, ca să zic aşa, în pofida mea, căci mi-a fost dată. Probabil că e ciudat, dar aşa este.

Toate actele mele, inclusiv greşelile şi rătăcirile mele, mi-au fost continuu călăuzite de această decizie irevo­cabilă, neclintită. La început, m-a făcut să sufăr, fiindcă resimţeam această orientare inflexibilă ca pe o stranieta-te în mediul în care mă aflam. Calea unui exil plin de în­cercări a fost, de altfel, consecinţa imediată a acestei decizii care nu-mi aparţinea propriu-zis. în schimb, ex­perienţa fundamentală mai tîrzie pe care am evocat-o a limpezit deplin originea, natura si sensul acestei căutări a Sensului.

Pentru a o evoca (sau invoca) altfel decît prin tăcere, singurul mijloc de abordare ar fi să mă refer la experien­ţa „morţii de sine", prezentă în numeroase tradiţii. Am citit, desigur, multe mărturii privind această experienţă a „morţii de sine", care mi s-a părut întotdeauna un mister insondabil, însă, retrospectiv, pot afirma că ceea ce am trăit nu a semănat întru nimic cu multele idei si fantasme pe care le ţesusem în timpul lecturilor mele. Mai întîi de toate, o aneantizare deplină a tuturor func­ţiilor corpului, reduse la strictul necesar supravieţuirii fizice. Totuşi, în acelaşi timp, în mod paradoxal, nici un dezgust faţă de viaţă — doar o indiferenţă totală, com­pletă. Pe urmă, cîteva săptămîni mai tîrziu, a apărut în mine cel pe care-1 numesc martorul, prezenţă subtilă şi organică.  Dacă termenul „impasibilitate" are vreun sens, acest martor a fost pentru mine încarnarea impa­sibilităţii şi a compasiunii, în sfîrşit, după cîteva zile, în 19 noiembrie 1989 spre orele 16, aproape de Notre-Dame, la Paris, s-a produs ceea ce îndrăznesc să numesc expe­rienţa mea fundamentală.

Voiam să-ţi spun că dacă precizez cu atîta exactitate această dată este pentru că o consider ziua adevăratei mele naşteri. Din această pricină, am mereu o tresărire de supriză si de amuzament atunci cînd mi se vorbeşte de vîrsta mea biologică. Nu cred că se poate vorbi de o experienţă a iluminării, cu toate că lumina a jucat aici un rol important. Tot ce pot spune este că a fost vorba de o percepţie obişnuită, dar intensificată la un grad ini­maginabil. Această experienţă nu s-a mai repetat nicio­dată. Cam aşa stau lucrurile în ce priveşte prima expe­rienţă conştientă de autotransformare.

A urmat experienţa scrierii Teoremelor poetice [ Titl. orig.: Theoremes poetiques; trad. rom. de L. M. Arcade, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1996. (N. trad.)], pe care o văd ca pe o consecinţă a experienţei evocate, într-adevăr, totul s-a petrecut ca şi cum zăgazurile unui izvor, ascuns înainte, se deschiseseră dintr-odată, lăsînd valuri de informaţie să se reverse peste mine, în mine, prin mine. Această „lectură din interiorul procesului scriiturii" a fost o experienţă fascinantă, uimitoare şi hrănitoare. Printr-o schimbare de rol a cărei natură nu o cunosc, eu sînt cel ce a devenit martorul de care vor­beam mai sus. Ca şi cum scriitura ar fi devenit întrupa­rea luminii simţite, trăite, atinse, prezente dincolo de cuvinte, ca în experienţa de la Notre-Dame. Dar tu?

M.C.: Revelaţia unei căi de lumină în noaptea lipsită de drumuri a fost abruptă, însă înaintarea — să-i spu­nem alchimică —, extrem de lentă. Cînd, din cauza lip­sei de distanţare interioară, nu eşti deloc conştient de stările tale de conştiinţă, cum încă mai eram eu pe la 20 de ani, trăieşti într-un fel de nelinişte sau indispoziţie permanentă. Visezi treaz. Trăieşti fără să ştii în limburile lumii si ale sinelui.

Din sentimentul de insatisfacţie se naşte o dorinţă vagă de altceva, obscura nevoie de a răspunde la che­marea necunoscutului. Mai puţin o nevoie de revoltă, cît o nevoie de ruptură. Visam să-mi schimb sufletul, identitatea, viaţa, să schimb lumea. Calea exilului mi s-a părut cea mai riscantă şi cea mai exaltantă în acelaşi timp.

Cînd vaporul grecesc încărcat cu imigranţi a rupt parîmele de pe cheiul din Dunkerque ca să o ia peste mări spre Americi, am simţit cum se rupe cordonul ombilical ce mă lega de trecut şi de romanul lui de familie. O tăietură de bisturiu definitivă. Făcută de cine? Cu siguranţă nu de mine. Ci de fulgerul unei intensităţi inte­rioare, de acceptarea cu jubilare a singurătăţii; o singu­rătate hrănitoare, înrădăcinată misterios în adîncurile fiinţei, în preajma vîrstei de 23 de ani, în octombrie 1952, această călătorie lentă de vreo zece zile, pînă în portul Quebec pe rîul Saint-Laurent, a fost celebrarea unei eliberări. Prima experienţă fundamentală de deta­şare sau de „moarte de sine", via negativa, iară alt înce­put decît imensitatea unui continent necunoscut.

B.N.: Observ că exilul ne uneşte. Exilul meu dintr-o ţară totalitară era unul fără în­toarcere. Lăsam în urma mea o carieră universitară deja trasată, o imagine de sine bine constituită, puternice tradiţii de familie, înrădăcinate deopotrivă în cultura românească şi cultura greacă.

Ajuns la Paris la 26 de ani, fără bani, fără prieteni, singur ca în momentul naşterii sau al morţii, mă sim­ţeam ca un arbore căruia i se tăiaseră rădăcinile şi totuşi i se cerea să rodească, însă hotărîrea mea era fără drept de apel: o voce interioară îmi spunea că trebuie să-mi salvez sufletul cu orice preţ. în asta constă poate decizia noastră comună, în ciuda diferenţelor istorice şi perso­nale considerabile dintre exilurile noastre.

Astăzi, exilul meu îl resimt ca pe o adevărată cale iniţiatică. Cum poate continua să trăiască un arbore fără rădă­cini? Întinzîndu-si noi rădăcini către cer. Arborele îşi regă­seşte sursa. Aşa s-a putut dezvolta fiinţa mea interioară.

Însă, iartă-mă: te-am întrerupt.

M.C.: Al doilea punct de reper l-am descris pe larg în La mort ou la provocation absolue[Cahiers de L'Herne sur Raymond Abellio", 1979.]; este legat de lectura în­tre patru ochi a cărţii Yeux d'Ezechiel sont ouverts. Acest roman iniţiatic, citit dintr-o suflare în timpul unei sin­gure nopţi, m-a lăsat ca mort, într-atît am fost de străbă­tut şi de ars pe dinăuntru de intuiţii fulgerătoare, în trăirea lecturii, intensitatea conştiinţei îşi ajunge sieşi, fără un alt referent decît ea însăşi. Vedeam limpede că drumul de urmat trebuia să fie operativ, nu doar speculativ sau conceptual. Nu era vorba de a filozofa, ci a practica. De a trăi dedublat, ca actor şi spectator al pro­priei vieţi, dintr-o singură bucată, întîlnirea cu o carte atît de violent revelatoare este o experienţă sinucigaşă. Mori ca să renaşti altul. Sau ca să admiţi că „eu" este în­totdeauna infinit altul.

Al doilea punct de reper, un an şi ceva mai tîrziu, la Paris: descoperirea cărţii Chaque fois que l'aube paraît, a lui Rene Daumal, mi-a deschis alte filoane spre alte mine de aur pe aceeaşi cale. La 24 de ani, luasem „hotă­rîrea irevocabilă" de a renunţa la orice carieră pentru a-mi consacra viaţa căutării — într-o primă etapă — a Sensului morţii.

Al treilea punct de reper: încarnarea „Martorului" („eul" transcendental) în 1961, cu puţin înainte de întîl-nirea mea cu Raymond Abellio si într-o vreme cînd ci­team lucrarea lui, Assomption de l'Europe. Atunci cînd am descifrat înţelesul expresiei sale „inversiunea intensificatoare a inversiunii", am „văzut" plumbul transfi­gurat în aur, ca să zic aşa. în ce fel să datez ziua adevă­ratei mele naşteri, din moment ce viaţa mea a fost o suită de morţi si de naşteri pe Scara lui lacob a cunoaş­terii de sine infinite, căci aventura nu are sfîrşit?

Poţi să-mi povesteşti mai multe despre natura expe­rienţei tale din 19 noiembrie 1989, dezvăluindu-mi cum sau în ce fel a schimbat ea viziunea ta despre moarte?

B.N.: Am fost străbătut de certitudinea că totul e fals. Această certitudine m-a marcat brusc şi pentru totdeau­na, ca pe o stofă imprimată şi, aş îndrăzni să afirm, luîndu-mă prin surprindere, într-o clipă, fulgerător, am înţeles că moartea asta este: să trăieşti fără a fi conştient că totul e fals. Nu e vorba despre a conştientiza că „ceva" e fals — convenţiile noastre, imaginile noastre, repre­zentările noastre, faptele noastre, actele noastre. Nu, aici cuvîntul „tot" înseamnă chiar tot.

Ciudat, nu am resimţit nici un vîrtej în faţa acestei afirmaţii radicale, nici nu am făcut vreo judecată cu pri­vire la situaţia noastră insuportabilă. Dimpotrivă, m-a încercat o bucurie nespusă în faţa evidentei frumuseţi a lumii. Toţi trecătorii şi trecătoarele erau de o frumuseţe strălucitoare, ca şi tot ceea ce mă înconjura — apropia­ţii mei, arborii, pietrele de la Notre-Dame, eu însumi. Şi mai cu seamă acea lumină stranie, lichidă ca mierea, mîngîind şi învăluind trecătorii, arborii, pietrele cu un­duirea sa.

Aceasta este, poate, sursa „singurătăţii hrănitoare" pe care o evoci. Singurătate care pe mine, în starea mea na­turală de fiinţă aflată în lume, nu mă mai face să sufăr.

Am fost mult timp intrigat de asemănarea cu ceea ce Rene Daumal descrie legat de amintirea sa „determinantă": un cerc originar, perfect, pur şi omogen, în afa­ră de un singur punct, care se lărgeşte într-un cerc a că­rui circumferinţă e împinsă la infinit într-o mişcare perpetuă. Nu este vorba de o similitudine privind for­ma, ci sensul: acest punct şi acest cerc le-am simţit uni­te într-o aceeaşi mişcare unică, de includere, nu de excludere. Punctul singular, fiinţa mea, îmi apărea din­tr-odată solidar cu exteriorul, în aparenţă indiferent la existenţa mea. Grozăvia situaţiei, în planul gîndirii, fă­cuse loc dintr-odată, fără tranziţie, bucuriei fără mar­gini a experienţei. Evidenţa Absolută faţă în faţă cu Evi­denţa Absurdă.

Îmi dau seama cîtă dreptate avea Jean Carteret cînd spunea că moartea este poarta bucuriei, făcînd distinc­ţia — capitală — între „muritul" ca „absenţă a prezen­ţei" şi „moartea" ca „prezenţă a absenţei". Tocmai această prezenţă a absenţei m-a făcut să înţeleg că totul e fals. Şi zic că „moartea de sine" este această conştienti­zare bruscă şi totală că totul e fals (inclusiv noi) şi că ea este această conştientizare a morţii ca „existenţă fără de­venire", conform lui Jean Carteret. De aceea prefer să datez a doua mea naştere în măsura în care, tot conform lui Jean Carteret, există o devenire a naşterii.

In mod paradoxal, pentru mine, conştiinţa că totul e fals e dublată de o angajare totală în viaţă, mai precis, cu viaţa, printr-un soi de pact pe care l-am încheiat cu ne­cunoscutul. „Naşterea este trecerea spre toate posibilele; moartea este trecerea spre unicul imposibil" — iată cuvinte vii, la fel de vii ca experienţa însăşi.

M.C.: Văd în formularea ta „certitudinea că totul e fals" o metaforă radicală. Un mod pe jumătate magic de a evoca experienţa iluminatoare a viziunii ivite la un ni­vel subtil al realităţii si întoarse către acela al realităţii sensibile, altfel spus: la un nivel esenţial către un nivel existenţial. Acest totul e fals s-ar putea răsturna în „totul e adevărat", în sensul în care tot ceea ce e cu adevărat fals echivalează cu tot ceea ce e cu falsitate adevărat. Aşa cum o mănuşă întoarsă îşi schimbă mîna, sensul cuvintelor este mereu reversibil, în timp ce sensul sen­sului nu este niciodată.

B.N.: Axioma mea fundamentală totul e fals merită cîteva precizări preliminare.

Noi funcţionăm în mod natural prin gînduri, senti­mente si instincte. Trei căi de cunoaştere care, din nefe­ricire pentru noi, se confundă şi se separă fără încetare. De pildă, gîndirea noastră poate afirma şi nega orice, atunci cînd este separată de sentimente şi de corp. Pen­tru ea, adevărul nu există. Totul este un raport de forţă pentru a impune un punct de vedere sau altul.

Este tocmai poziţia relativismului radical, atît de pu­ternic astăzi nu numai în lumea academică, ci şi în cea politică si în viaţa socială. Pentru acest curent de gîndire, atît de reprezentativ pentru ceea ce se numeşte post-modernitate, totul este construcţie socială: filozofia, ştiinţa, poezia, cultura, religia. Dacă totul este construcţie so­cială, nimic nu este adevărat, toate-s otova. Or, afirmaţia „totul e fals" este o afimare a adevărului şi ea nu poate să fie decît refuzată violent de relativismul radical. Gîndi­rea se poate îndoi de toate, în afară de ea însăşi! Dacă to­tul e fals, înseamnă că însuşi relativismul radical e fals, că gîndirea abandonată sieşi nu poate fi decît falsă. Se poate spune la fel şi despre sentimentele sau instinctele lăsate în voia lor: se vor învîrti mereu în cerc, la infinit, în vecii vecilor.

Cu ale cuvinte, axioma mea fundamentală oferă o metodologie a îndoielii: să nu accepţi nimic fără să verifici tu însuţi. Aici începe, după mine, procesul alchimic: cum să echilibrezi gîndurile, sentimentele şi instinctele ca să poţi funcţiona, în sfîrsit, ca o fiinţă unificată? Să creezi astfel un receptacul pentru receptarea realului ca atare.

....

B.N.: Cu aspectul politic al trezirii ne aflăm în chiar centrul demersului transdisciplinar. Desigur, expresia asta poate surprinde si şoca, dacă e rău înţeleasă. Ar tre­bui, deci, s-o explic puţin.

Nu plec de la consideraţii sofisticate sau ezoterice, ci de la o evidenţă pe care toată lumea o poate înţelege: dacă nu va mă exista specie umană, nu va mă exista nici trezire!

Or, specia noastră se află chiar în acest punct de bi­furcare: evoluţie sau dispariţie. Decalajul dintre desco­peririle tehnico-stiinţifice si mentalităţile noastre este atît de uriaş, încît o cădere în neant este pur şi simplu previzibilă. Pericolul dispariţiei totale de pe Terra a sub­ţirii noastre pelicule organice creşte tot mai mult. Care ar putea fi remediul acestei situaţii? Au fost încercate tot felul de ideologii, cu consecinţe catastrofale. Religii­le sînt neputincioase, ori se refugiază în escaladarea in-tegrismului si a dogmatismului. Ce rămîne? O vagă şi amorfă Evanghelie a disperării?

Aici văd eu o responsabilitate totală a politicului (cu-vînt înţeles în înţelesul lui originar — tot ceea ce priveş­te viaţa cetăţii). Dacă el doreşte cu adevărat să găsească o soluţie, atunci e obligat să atace sursa problemei: somnul în raport cu natura noastră, somn care provoacă şi accelerează decalajul dintre tehno-ştiinţă şi mentalităţi. Nu economia, religia sau ştiinţa vor inventa o soluţie/ pentru simplul motiv că metodologia lor nu e adaptată la studierea raportului dintre mentalităţi şi tehno-ştiin­ţă. Trebuie să inventăm ceva absolut nou, necunoscut anterior, care priveşte fiinţa umană în integralitatea ei ireductibilă. De altfel, ce semnificaţie reală poate avea cuvîntul „somn" pentru un economist sau un fizician? Pentru mine, somnul nu are nici o nuanţă peiorativă-E vorba de o foarte înaltă forţă cosmică, necesară bunului mers al Universului, la un anumit nivel. Problema este că, prin definiţie, această forţă nu are în nici un fel nevoie de trezirea umană, într-un sens, trezirea se opu­ne acestei forţe. Toate ororile care au traversat veacul ce tocmai s-a încheiat urmează, deci, o logică, logica somnului. Milioane de adormiţi omoară alte milioane de adormiţi. Fiinţe adormite decid în numele altor fiinţe adormite... Şi tot aşa, pînă la sfîrşitul lumii.

În contexul acesta, mi se va reproşa că tot ce spun este o utopie infantilă: cum vor putea factorii politici de decizie — nişte adormiţi, ca toţi ceilalţi --să devină conştienţi de necesitatea de a crea condiţii pentru trezi­re? Tocmai aici intervine forţa transdisciplinarităţii, prin vîrfurile ei de lance — transculturalul şi transreligiosul.

Sînt uimit că în acest punct precis al dialogului nos­tru tu inventezi, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce voi spune, noţiunea de a treia naştere. „De care memorie se leagă dialogul nostru?" — mă întrebi tu. Faptul că inven­tezi această noţiune tocmai acum este un semn că dialo­gul nostru se află pe calea cea bună.

Ideea a trei naşteri — care e, de altminteri, un ecou la partiţia tradiţională corp-suflet-spirit — mi se pare extrem de evocatoare.

Într-adevăr, s-ar putea spune că, pînă acum, societatea era interesată de prima naştere, a doua — cea a sufletului sau în suflet — fiind considerată o chestiune strict individuală. Putem afirma că provocarea, azi, este să construim o societate a celei de-a doua naşteri, şi atunci cea de-a treia naştere — a spiritului sau în spirit ~ va deveni o chestiune strict individuală. Cheia pro­blemei e că un om singur nu poate face nimic: nu se Poate trezi. Tu însuţi ai subliniat, legat de trezire, rolul întîlnirii cu oameni remarcabili, femei şi bărbaţi. Putem merge chiar mai departe, înainte, trezirea era (şi este încă) o chestiune ce privea colectivităţi mici — ashra-muri, grupuri iniţiatice, biserici etc. Astăzi, inevitabila mondializare are şi o parte luminoasă, cumva neaştep­tată. De exemplu, apariţia spaţiului-timp cibernetic pro­voacă naşterea a miriade de comunităţi virtuale, iar membrii acestor comunităţi se pot sprijini pentru a se deştepta reciproc şi a se trezi.

M.C.: Noţiunea de a treia naştere mi-a fost inspirată de alchimia operativă, acţiunea în negru corespunzînd morţii de sine filozofale, acţiunea în alb celei de-a doua naşteri, iar acţiunea în roşu celei de-a treia naşteri. Au-robindo spune: „dacă mentalul uman este capabil să se deschidă lucrurilor care îl depăşesc, atunci nu există vreun motiv pentru care omul să nu ajungă el însuşi la Supramental şi la supraumanitate." Evoluţia conştiinţei „supramentale" în lumina „Supraconştientului" (dixit Sri Aurobindo) prefigurează în ontogeneză procesul de dezvoltare evolutivă a filogenezei. Numeşti transumanism „noua formă de umanism care-i oferă fiecărei fiinţe umane capacitatea maximă de dezvoltare culturală si spirituală". Transculturalul şi transreligiosul sînt cheile sale operative. Această viziune proiectivă necesită o re­voluţie „politică" (în sensul propriu al cuvîntului), ge­nerată de un nou tip de educaţie, care se sprijină pe patru stîlpi, conform Raportului Delors: „să înveţi să cunoşti, să înveţi să faci, să înveţi să trăieşti în comunitate şi să înveţi să exişti". Dacă Jacques Delors ar fi fost si mai vizionar, ar fi conceput şapte stîlpi, cei trei lipsă fi­ind cei mai importanţi în ochii lui Abellio: să înveţi sa creezi, să înveţi să iubeşti şi să înveţi să mori... şi să renaşti.

Omenirea nu va trece de la o stare de conştiinţă „naturală" la o stare de conştiinţă „transcendentală" — care e mereu conştiinţa conştiinţei — fără a traversa ce e mai rău ca sa ajungă la mai bine. După cum spunea Jean Carteret, noul Paznic al Pragului este paznicul mai binelui sub înfăţişarea mai răului. Astfel, „...omenirea a atins un punct de non-revenire. (...) Distrugerea a început, în clipa asta sîntem destinaţi unei confruntări necondiţio­nate cu moartea." „Totul se petrece, spune călugărul Luis Carranza în Les Yeux d'Ezechiel sont ouverts, ca şi cum ar trebui să existe din ce în ce mai mult vid în lume, din ce în ce mai multă moarte, pentru ca perfecţiunea să-şi facă, în fine, loc." Totuşi, sînt intim convins că specia umană nu posedă puterea de a se autodistruge în întregime. Atotputernicia aparţine unui alt nivel al reali­tăţii, cel al transcendenţei, în eseul lui profetic din 1954, Assomption de l'Europe, Abellio pune în joc dualitatea evolutivă a conştiinţei şi a entropiei, fondînd un nou profetism ce prevede „accesul Occidentului la ştiinţa şi la conştiinţa absolute". Pentru Abellio, „Meister Eckhart este cel mai mare profet al Occidentului actual". E de la sine înţeles că evoluţia conştiinţelor negentropice este pentru involuţia conştiinţelor entropice ceea ce intensi­tatea calitativă a trezirilor (sau aleşilor) este pentru am­ploarea cantitativă a adormiţilor (sau damnaţilor). La fel cum „studierea Kabbalei susţine lumea", conştiinţa intensificatoare de conştiinţă, deschisă „eului" trans­cendental al unui Trezit precum Husserl, contrabalan­sează ea singură inconştienţa naturală a unui miliard de adormiţi. Este una dintre legile secrete ale Echilibrului Balanţei din Zohar. Dacă somnul, aşa cum îl înţelegi tu, este o forţă naturală de origine cosmică, trezirea — a cărei sursă este transcendentală — e o forţă supranaturală sau supracosmică. Omul adormit este în mod inconştient locuit de „eul" transcendental, aşa cum omenirea si universul sînt în mod tainic locuite de un „noi" transcendental. Nu cred în „Evanghelia pierzaniei", evocată de amicul nostru Edgar Morin, nici în „Evanghelia deznădejdii", la care faci aluzie în trecere, fără să subscrii total, din moment ce evoci, privitor la spaţiul-timp cibernetic, „naşterea a miriade de comunităţi virtuale, care se pot sprijini pentru a se trezi reciproc", în lupta titanică dintre lumină şi tenebre, fiecare, potrivit naturii sale, este slujitorul fie al negentropiei, fie al entropiei ori al evoluţiei conştiinţei sau al involuţiei sale. Fiecare este instrumentul conştient sau inconştient al forţelor ce depăşesc puterea sa de înţelegere. Desigur, se întîmplă ca un om singur să nu se poată trezi, însă nu împărtă­şeşti cu mine evidenţa că autoiniţierea este o posibilitate reală?

Detalii despre carte si posibilitatea de a o comanda(la cel mai bun pret)
pe site-ul editurii Curtea Veche:(aici)