Nikolai Berdiaev - "Spirit si libertate"

CAPITOLUL I
SPIRIT şi NATURĂ

I.

Noi am pierdut orice încredere în posibilitatea şi rodnicia unei metafizici abstracte. Metafizica abstractă s-a fondat pe esenţializarea fenomenelor vieţii psihice omeneşti, a fenomenelor lumii materiale şi pe categoriile gândirii, adică a lumii ideilor. Aşa s-au obţinut spiritualismul, materialismul, idealismul. Dar fiinţa concretă, fiinţa ca viaţă, a scăpat întotdeauna acestei învăţături metafizice. Laturile abstracte ale realităţii sau ideile abstracte ale subiectului cunoscut erau luate ca esenţă a realităţii, ca plenitudine a sa. Abstractizarea şi esenţializarea au creat metafizică, atât spiritualistă cât şi materialistă.

Viaţa s-a obiectivat ca natură materială sau spirituală. Categoria esenţială a cunoaşterii acestei naturi metafizice era categoria substanţei.

Fiinţa este o substanţă obiectivă, spirituală sau materi­ală. Dumnezeu este conceput ca substanţă, obiect, natură. Şi ideea este de asemenea substanţă.

Metafizica, în toate tendinţele sale dominante, a fost naturalistă şi substanţialistă. Ea înţelegea realitatea prin analogie cu cea a obiectelor materiale. Dumnezeu şi spiritul sunt o realitate de acelaşi ordin ca lumea materială.

Metafizicii naturaliste i s-a opus fenomenologia care recunoştea existenţa fenomenului, dar nu pe cea a numenului, care nega posibilitatea cunoaşterii vieţii originare. Idealismul german al sec. al XlX-lea a jucat un rol preponderent în eliberarea de orice metafizică naturalistă şi a marcat un progres în cunoaşterea spirituală. Dar idealismul lui Hegel erija în realităţi substanţiale categoriile gândirii şi cu toate pretenţiile sale, el nu a atins concretul în spirit.

Metafizica panlogistă este la fel de departe în concretul spiritului ca metafizica naturalistă. Esenţa subiectului ce gândeşte nu atinge scopul mai mult decat esenţa obiectului gândit; esenţa vieţii lipseşte când se erijează conceptul subiectului în absolut, şi când se erijează în absolut natura obiectului.

Dar metafizica idealismului german e mai dinamică decât metafizica naturalistă a filosofiei prekantiene. Ei îi datorează succesul său incontestabil. Acest dinamism îşi are rădăcinile în eliberarea de orice concepţie statică şi substanţialistă a naturii materiale, spirituale sau divine.

Idealismul german, cu toate lipsurile monofizismului şi abstracţiei sale, a pus problema filosofiei spiritului şi a vieţii spirituale; într-un fel el a netezit calea. A inţeles acest adevăr: ca fiinţa este acţiune şi nu substanţă, mişcare şi nu imobilitate, viaţă şi nu lucru. Metafizica naturalistă care şi-a insuşit cele mai diverse forme, arată opresiunea “spiritului" prin “natură", şi desigur a avut o puternică influenţă asupra conştiinţei religioase şi a sistemelor de teologie. Sistemele teologice poartă în ele fatala amprentă a metafizicii obiective şi naturaliste; ele mărturisesc realismul naiv inerent concepţiei naturaliste a lumii, după care Dumnezeu este obiect, realitate obiectivă, la fel ca toate celelalte realităţi din natura. Astfel Dumnezeu e cunoscut în cate­goriile naturii şi nu în cele ale spiritului; realitatea lui Dumnezeu apare extrem de asemănătoare cu aceea a substanţelor materiale.

Dar Dumnezeu este duh şi duhul este activitate. Spiritul este libertate. Natura spiritului este opusă pasivitaţii şi necesităţii; din această cauză spiritul nu poate fi substanţă. “Concepţia” aristotelică despre Dumnezeu, ca act pur, privează tocmai pe Dumnezeu de o viaţă interioară activă şi-L transformă într-un obiect fix. Nu mai există putere (potenţă) în Dumnezeu, adică nu mai e sursa de mişcare şi de viaţă; şi thomismul, deşi a afirmat diferenţa între „natural" şi “supranatural", se află sub imperiul metafizicii naturaliste despre divinitate. “Supranaturalul" este şi “naturalul”, un natural care este situat doar mai sus şi posedă o mai mare întindere. Cuvântul “supranatural” se compune din doi termeni ce nu implică în ei inşişi nimic concret. Filosofii se forţează în van să sugereze că o filosofie absolut autonomă, independentă de orice viaţă religioasa, de orice legătură a „vieţii”, e posibilă. E un orgoliu care suportă cu orice preţ o pedeapsa imanentă. Eliberându-se de supunerea faţă de religie, filosofia suferă, ca sclavă, jugul ştiinţei.

Niciodată n-a fost şi niciodată nu va fi o filosofie absolut autonomă, ridicându-se peste „viaţă". Filosofia slujeşte viaţa ce ia cunoştiinţă de ea însăşi, este iluminarea ei; îşi împlineşte sarcina în viaţă şi pentru viaţă, întotdeauna depinde de ceea ce se împlineşte în profunzimea acestei vieţi.

Filosofia, deşi a disimulat natura ei, întotdeauna e pozitiv sau negativ religioasă. Filosofia greacă, considerată ca cel mai curat model de filosofie autonoma, a fost religioasă prin sursele şi patosul sau, şi reflecta concepţia religioasă a grecilor. Filosofia ionienilor nu poate fi înţeleasă decât dacă se leagă cu sentimentele religioase ce le avea vechiul grec pentru natură.

Filosofia lui Platon nu poate fi descifrată decât la lumina orfismului şi a misterelor sale, unde se caută eliberarea de rău şi de moarte. Filosofia lui Plotin şi a neoplatonicienilor se dovedeşte conştient religioasă.

Idealismul german este legat de protestantism şi de o anumită epocă din dezvoltarea interioară a creştinismului. Kant şi Hegel nu s-au putut plasa în marginea creştinismului, cu toată distanţa considerabilă între conştiinţa lor şi conştiinţa Bisericii.

Filosofia raţionalistă a sec. al XVIII-lea, ca şi filosofia pozitivistă şi materialistă a sec. al XlX-lea, negativ religioase prin patosul lor, reflectă lupta contra lui Dumnezeu, contra credinţei creştine, şi nu există nici o autonomie, nici o puritate, nici o abnegaţie în aceste mişcări filosofice. Raţionalismul, criticismul, empirismul duce o luptă religioasă, dar nu se eliberează de legaturile ce ţin de viaţă.

Ateismul e, în acelaşi timp, o stare de viaţă şi o luptă re­ligioasa, ca şi credinţa. Aproape întreaga ştiinţă obiectivă consacrată criticii biblice şi cercetarilor istorice asupra originii creştinismului a dus la lupta religioasă; a fost mişcată de un patos religios negativ. Această ştiinţă niciodată nu s-a ridicat până la cunoaşterea pura şi detaşată deplin.

Necredinţa este o premiză a vieţii, în aceeaşi masură ca şi credinţa.

Pozitivismul a avut întotdeauna credinţa sa, ce l-a condus pe căile cunoaşterii. Filosofia este spiritul ce ia cunoştiinţă de el însuşi, şi nu poate fi independentă de o anume aspiraţie spirituală. Ea este determinată prin structura spiritului, prin calitatea sa, prin aspiraţia către lumea superioară sau inferioară, prin faptul că acest spirit e acoperit sau deschis. Se poate conchide ca filosofia e determinată de viaţă, pentru că spiritul este viaţă, fiindcă cunoştinţa spiritului asupra lui însuşi este cunoştinţa vieţii asupra ei însăşi. Orientarea spiritului determină structura conştiinţei, care la rândul ei determină cunoaşterea.

Cunoaşterea este viaţa spirituală, activitatea spiritului. Nicidecum nu justifică relativismul faptul ca filosofia depinde de viaţă. Chiar în spirit, în viaţa însăşi se descoperă calităţi din care ţâşneşte lumina cunoaşterii. Calităţile spiri­tului au o natură nerelativă.

Cunoaşterea este dinamică, are destinul sau, istoria sa spirituală, epocile, etapele de dezvoltare. Ceea ce numim metafizică sau teologie naturalistă este expresia orientarii spiritului, efectul concepţiei religioase a lumii, este una din epocile interioare în destinul cunoaşterii. Nu se pot considera metafizica şi teologia naturalista, simplu, ca o eroare. Ele constituie un stadiu indispensabil în destinul cunoaşterii, în cel al vieţii religioase. Prin această cale, omul se indreaptă spre lumină. Nu se descoperă din capul locului că spiritul este o devenire creatoare.

S-a imaginat spiritul ca fiind desăvârşit, adică substanţial. Metafizica naturalistă cu substanţele şi obiectele sale fixe, reflectă anumite aspecte ale fiinţei, vazute cu o orientare deosebită a spiritului şi cu anume structură de conştiinţă. Ea indică drumul şi nu poate pretinde să exprime absolutul şi ultimul adevăr al fiinţei. Procedeul substanţifierii metafizicienilor şi al teologilor, faptul de a obiectiva şi erija în absolut anumite momente din dezvol­tarea spirituală şi anumite aspecte ale vieţii spirituale, nu pot da semnificaţia perfectă pe care o pretind dogmele credinţei. Acestea nu sunt nici metafizică, nici teologie, ci fapte de experienţa spirituală şi de viaţă spirituală.

O altă stare, o nouă orientare spirituală devin posibile, un moment nou începe, atunci când metafizica şi teologia naturalistă, cu substanţele lor fixe, nu mai exprimă adevărul vieţii, când spiritul ia cunoştinţă de el însuşi într-un fel diferit şi se deschide la altceva, când tinde să se elibereze de opresiunea naturii substanţiate, de jugul obiectivităţii ce singur şi l-a conferit. Credinţa, dogmele religiei, nu pot pierde semnificaţia lor absolută, dar se văd sub o alta lumină, se descoperă în alta profunzime. Religia nu poate depinde de filosofie şi filosofia nu poate schimba şi limita religia după modelul său.

Eroarea “modernismului” constă în a vrea să subordoneze religia raţiunii şi cunoaşterii contemporane.

În realitate aici e vorba de cu totul altceva. Întotdeauna religia a avut filosofia sa, metafizica sa religioasă; acestea n-au exprimat decât o epocă a dezvoltării spirituale omeneşti, şi nu un adevăr religios absolut şi definitiv. Pe această cale spirituală, în însăşi originea vieţii, pot surveni modificari ce vor pretinde un alt simbolism în cunoaştere, o alta structură de conştiinţă.

Nu filosofia va aduce schimbări în religie, dar din obârşia vieţii anumite evenimente pot pretinde ca fazele naturaliste şi obiective ale misterelor vieţii religioase să fie depaşite. În cursul întregii istorii a creştinismului au fost oameni care au dominat metafizica naturalistă şi teologia, şi pentru care misterele creştinismului s-au dezvăluit diferit.

A te ridica deasupra metafizicii naturaliste şi a teologiei, a învinge această conceptie statică a vieţii religioase, ce nu vede în ea decât substanţe şi obiecte, înseamnă a înţelege ce sunt spiritul, viaţa spirituală şi în ce fel spiritul se distinge de natură.

O metafizică abstractă nu poate exista, dar o filosofie sau o fenomenologie a vieţii spirituale este posibilă.

II.

Nu există distincţie între spirit şi materie, între psihic şi fizic, care să apară ca fundamentală şi ultimă opoziţie. Pe această opoziţie s-au elaborat metafizicile spiritualiste şi materialiste, ambele naturaliste. În „natură” se stabileşte o distincţie între psihic şi fizic, şi se identifică spiritul cu sufletul.

Metafizica religioasă şi teologia merg şi mai departe stabilind opoziţia între Creator şi creaţie, între har şi natură. Dar în această opoziţie, al cărei sens pragmatic e profund, se naturalizează şi se obiectivează creaţia; în consecinţă, se naturalizează şi se obiectivează Creatorul.

În lumea naturală creată, nu se afla deloc spirit, lumea e în întregime a naturii şi e lipsită de orice profunzime. Profunzimea nu există decât în Creator, spiritul nu este decât în acţiunea harului divin şi se poate deduce că numai Sf. Duh Divin există. Omul se înfăţişează sub unghiul naturalismului, i se acordă suflet, dar i se suprimă spiritul.

Omul este exclusiv o fiinţă naturală; numai prin lucrarea harului devine o fiinţă spirituală. Teologia creştină a afirmat în general că omul e constituit cu un suflet şi un trup şi că spiritul în el nu este decât rezultanta acţiunii Sf. Duh.

Sf. Thoma d'Aquino a exprimat în sistemul său, de-o manieră clasică şi clară, antiteza între „natural" şi “supranatural".

Thomismul naturalizează definitiv fiinţa din lumea creată, fiinţa omului, şi reduce filosofia la o cunoaştere naturală a firii. În această concepţie a creaţiei naturale, există un adevăr relativ la căile urmate de om, adevărul unei autentice experienţe.

Totuşi metafizica religioasă şi teologia, care pretind să exprime ultimul şi definitivul adevăr al fiinţei, sunt o metafizică şi o teologie naturaliste. Nu numai „natura" dar şi “harul” este naturalizat, pentru ca îl obiectivează, pentru că îl aşează în “afară" şi nu “în profunzime".

Antiteza între Spirit şi Natura trebuie să fie considerată ca primordială.

Această antiteză nu înseamnă ca s-a stabilit vreo metafizică dualistă. Opoziţia se afirmă într-o sferă care nu este a fiinţei obiectivate, adică naturalizată. Spiritul nu este realitatea şi fiinţa, în sensul în care natura e recunoscuta ca realitate şi fiinţă. În mod cert aceasta este greşeala comisă de teologia naturalistă: extremul dualism dintre Creator şi creaţie, dintre supranatural şi natural, se uneşte cu un mo­nism extrem în înţelegerea realităţii şi a ceea ce constituie fiinţa. Supranaturalul se gaseşte pe aceeaşi linie ascendentă cu naturalul, şi el este naturalul, dar dus la o treapta mai ridicată, la o înălţime incomensurabilă.

Antinomia ce există între spirit şi natură nu ne dă o metafizică dualistă a fiinţei, ci introduce o distincţie în înţelegerea realităţii însăşi. E înainte de toate antiteza între viaţă şi obiect, între libertate şi necesitate, între mişcarea creatoare şi supunerea pasivă la impulsurile exterioare.

Primul punct şi cel mai elementar ce trebuie stabilit spre a cunoaşte spiritul este distincţia de principiu între “spirit-duh" şi “suflet". Sufletul aparţine naturii, re­alitatea sa e o realitate de ordin natural, nu este mai puţin natural decât corpul. Sufletul e altă entitate decât corpul, decât materia¹. Dar spiritul nu poate fi opus corpului şi materiei, nu este realitate din acelaşi ordin, cum sunt corpul şi lumea materială. Din interior, din profunzime spiritul absoarbe în el corpul şi materia ca şi sufletul, dar spiritul aparţine unei alte realităţi, unui plan diferit. Natura nu e renegată, ci iluminată în spirit. Spiritul se uneşte interior sufletului şi îl transfigurează. Distincţia între spirit şi suflet nu implică separarea spiritului şi psihicului. Dar orice psihologism în filosofie nu este decât o formă de naturalism.

¹ E. Rohde, în cercetarile sale remarcabile, analizează modul în care conştiinţa greaca antică a ajuns la ideea sufletului şi a nemuririi. Nu se consideră că nemurirea sufletului aparţine natural omului; numai zeii, eroii şi demonii se bucurau de ea. Mai tarziu, sufletul a fost recunoscut ca parte integrantă a omului. Dar chiar în conştiinţa creştină, nu s-a recunoscut decât spiritul lui Dumnezeu. Numai misticii vad spiritul în om. În romantism, spiritul este încarcerat în suflet. A se vedea E. Rohde: Psyche.

Spiritualismul nu e încă filosofia spiritului, este o meta­fizică naturalistă, ce tinde a vedea substanţa fiinţei în psihic, în fenomenele obiectivate ale sufletului. Distincţia între spiritual şi psihic e foarte veche. Platon o cunoştea deja.

Apostolul Pavel a exprimat-o cu un profund patos religios. “Omul firesc nu primeşte lucrările Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni". „A fost semănat trup firesc şi va învia trup duhovnicesc".

Categoriile “spiritualului" şi “psihicului” sunt categorii religioase şi nu metafizice. Gnosticii au scos în relief diferenţa între spiritual şi psihic şi chiar au abuzat de ea. Hegel era conştient de această diferenţă şi socotea cunoaşterea spirituală ca cea mai reală. Distincţia între duhovnicesc şi psihic e proprie oricărui mistic. Toţi misticii au arătat omul duhovnicesc, experienţa şi căile spirituale.

Spiritualul, pentru ei, nu era deloc o categorie metafizică abstractă; era viaţa autentică. Confuzia spiritualului şi psihicului în categoriile despre fiinţa metafizică obiectivată a fost una din sursele greşelii naturalismului şi spiritualismului. Duhul nu este o substanţă, nu este o realitate obiectivă, la fel cu celelalte. Spiritul este viaţa, experienţa, destinul, o metafizică raţională a duhului fiind imposibila. Viaţa nu se descoperă decât în experienţă. Spiritul este viaţă şi nu obiect, în consecinţă nu poate fi cunoscut decât într-o experienţă concretă, într-o experienţă de viaţă duhovnicească, în împlinirea destinului. În cunoaşterea spirituală, subiectul şi obiectul nu se opun unul altuia. Spiritul ce cunoaşte e în acelaşi timp spiritul cunoscut. Viaţa spirituală nu este obiectul cunoaşterii; este chiar cunoaşterea vieţii spirituale. Viaţa nu se deschide decât vieţii. Cunoaşterea vieţii e însăşi viaţa.

Viaţa spiritului nu se opune cunoaşterii ca un lucru obiectiv, asemănator naturii. În viaţa duhului şi în cunoaşterea lui, totul se petrece înlăuntrul, în profunzime. Tot ce se împlineşte în lumea spirituală, se împlineşte în mine.

III.

Viaţa spirituală este viaţa cea mai reală. Spiritul şi lumea naturală nu sunt asemănătoare, nu se întâlnesc în exterior şi n-au reciproc nici o acţiune. Numai la o inefabilă pro­funzime spiritul absoarbe în el lumea şi o iluminează cu claritate deosebită. Viaţa spirituală nu este o realitate obiectivă, dar este şi mai puţin o realitate subiectivă. Înţelegerile, cunoaşterile obiective şi subiective ale spiritului sunt la fel de eronate. În mod obişnuit, problema realităţii se pune în lumea naturală ca o problemă de raport al reflexiei precise a obiectului în subiect. Există o realitate în ea însăşi şi prin ea însăşi ce corespunde lumii concepute şi cunoscute de noi? Există efectiv fiinţa fizică sau psihica?

Când consideri pe Dumnezeu din punct de vedere natu­ralist, problema realităţiei lui Dumnezeu se pune şi ea. Ideii ce o avem despre Dumnezeu, îi corespunde existenţa reală a lui Dumnezeu? Proba ontologică a existenţei lui Dumnezeu tinde să deducă realitatea divină din ideea de Dumnezeu, din ideea Fiinţei Perfecte. În definitiv, toate probele despre existenţa lui Dumnezeu au un caracter naturalist şi concep pe Dumnezeu ca o realitate obiectivă, asemenea lumii naturale. De asemenea, toate argumentele invocate împotriva lui Dumnezeu sunt naturaliste şi naiv realiste. Realismul naiv constă tocmai în a transfera lumii spirituale şi divine insuşirea din realitatea lumii naturale; argumentele necredinţei, ale negării lui Dumnezeu şi a lumii spirituale, întotdeauna au fost legate de acest naiv sistem naturalist. Ideea de Dumnezeu există, sentimentul de Dumnezeu există, dar există o realitate corespunzatoare acestei idei, acestui sentiment?

Iată întrebarea psihică ce tulbură atâţia oameni şi filosofi; în jurul acestei probleme, se dezlănţuie discuţiile şi lupta între cei ce caută să dovedească existenţa lui Dumnezeu şi cei ce o resping. Dar realitatea lumii spirituale şi realitatea divină nu corespund deloc realităţii sentimentelor noastre psihice şi gândirii noastre. Realitatea lumii spi­rituale, realitatea lui Dumnezeu există nu prin raport sau comparaţie, ci chiar în ea insăşi, ca o realitate de calitate diferită, infinit mai mare decât sentimentele şi gândurile lumii sufleteşti, decât fenomenele lumii naturale. Numai în experienţa sufletului şi a gândirii, între care există o corelaţie, se pune problema privind raportul realităţilor, se pot dovedi probe ale existenţei divine şi ale vieţii spirituale. În experienţa spirituală o asemenea problema nu se mai pune; căci experienţa spirituală este chiar viaţa spirituală, realitatea spiritului, realitatea divinului.

Realităţile spirituale sunt revelate în viaţa spirituală şi în consecinţă nu poate fi pus la indoială raportul ce există între realităţile şi revelaţiile vieţii spirituale. În lumea spirituală, realităţile obiective nu corespund experienţei, dar experienţa spirituală este ea însăşi o realitate de ordin superior. Viaţa spirituală nu este reflectul unei oarecare realităţi, e chiar realitatea.
   Sa te întrebi dacă există o realitate ce corespunde experienţei marilor sfinţi, a misticilor, a oamenilor de superioară viaţă spirituală, e imposibil, căci aceasta este o problemă psihică naturalistă, naiv realistă şi nu spirituală. Experienţa spirituală a sfinţilor, a misticilor, a oamenilor unei spiritualitaţi superioare este chiar realitatea, apariţia şi manifestarea Duhului şi a lui Dumnezeu.

Spiritul există, viaţa spirituală apare şi se manifestă. E un fapt primordial; e constatat, dar nu poate fi dovedit. Experienţa spirituală e cea mai veridică realitate în viaţa umanităţii. În ea se arată divinul, dar nu se demonstrează. Dumnezeu şi divinitatea, spiritul şi spiritualul ne sunt date în viaţă prin experienţă, se manifestă, dar nu se pot dovedi.

Meditaţia care constă în a se întreaba dacă realitatea experienţei mistice nu e o iluzie şi o autosugestie, e o reflecţie a sufletului separat de duh, de experienţa spirituală, e neputinţa gândirii ce se opune însăşi vieţii. Pentru cel ce posedă o viaţă, o experienţă spirituală, problema realităţii lor nu se mai pune; realitatea nu mai înseamnă pentru el corespondenţa, „extrinsecul", obiectivitatea exterioară.

Nimic nu corespunde vieţii mele spirituale; ea există prin ea insăşi. Viaţa mea spirituală e limitată, dar există o viaţă spirituală infinită, şi această viaţă infinită pentru ea (pentru viaţa mea) nu este o realitate exterioară. Nimic în lume nu-mi poate dovedi că viaţa mea spirituală nu există. Poate că lumea nu există, dar viaţa mea spirituală, experienţa divinului meu, există; este manifestarea realităţii divine, e de necontestat.

Înălţarea spiritului, intensitatea sa, ardoarea sa există, sunt chiar realitatea spiritului, manifestarea lumii spiritu­ale. Cei ce afirmă că această inălţare, intensitate, sunt o iluzie şi o autosugestie, dovedesc într-un mod simplist faptul ca îi ignoră existenţa. Dar absenţa vieţii spirituale nu poate fi o dovadă a inexistenţei sale, o dovadă că înălţarea e o iluzie.

În mine, erosul divin e chiar realitatea divină; experienţa divinului nu pretinde să i se dovedească realitatea, este ea însăşi realitate. În lumea spirituală, realitatea nu este determinată printr-un dat exterior, ci rezultă din orientarea şi intensitatea însăşi a vieţii spirituale. Descoperirea realităţii depinde de activitatea spiritului, de intensitatea sa, de ardoarea sa.

Nu ne putem aştepta ca realităţile spirituale să ne fie revelate cum sunt obiectele din lumea naturală, care ne sunt date din exterior, cum sunt pietrele, arborii, mesele, scaunele, cum sunt legile logicii. În viaţa spirituală, forţa spiri­tului determină realitatea. În spirit, realitatea nu este exterioară; ea izvorăşte din interiorul spiritului. Problema iluziei şi a nerealităţii vieţii şi experienţei spirituale decurge din faptul ca le identifică vieţii şi experienţei psihice. Spiritualul nu e numai psihicul, experienţa spirituală nu e numai viaţa emoţională a sufletului.

Viaţa spirituală nu este subiectivă şi prin aceasta, neconvingatoare?

Nu se poate dovedi unui om ce nu cunoaşte decât experienţa psihică că o experienţă spirituală e posibilă, aşa cum nu se poate constrânge din afară un om scufundat în izolarea subiectivă să recunoască existenţa realităţilor spiritu­ale. Singură experienţa spirituală poate convinge despre existenţa ei, numai manifestarea realităţilor spirituale în om îi poate dovedi existenţa acestor realităţi. Cel ce nu e orientat către Dumnezeu nu poate pretinde să i se arate sau să i se demonstreze realitatea Sa.

Realitatea despre Dumnezeu nu poate fi “introdusă" sau demonstrată din exterior. E imposibil de constrâns omul să recunoască realitatea vieţii spirituale aşa cum îl poţi constrânge să admită realitatea lumii naturale. Trebuie ca această viaţă spirituală să se descopere ea însaşi omului.

Dar nici nu putem dovedi ca nu există viaţă spirituală, ca Duhul şi Dumnezeu sunt iluzii cărora nu le corespunde nimic. Viaţa spirituală este o realitate extraobiectivă, nu este legată nici unei determinări de timp, spaţiu sau de materie, este o realitate ideală prin comparaţie cu cea a lumii obiective, e realitatea “vieţii iniţiale".

Spaţiul şi timpul în care ne e dată lumea naturală, sunt create de spirit şi nu ne arată decât o treaptă a lumii spiri­tuale. Realitatea vieţii spirituale nu este determinată printr-o serie de cauze din lumea fizică şi psihică; ea se determină din profunzime, chiar din sânul “vieţii iniţiale". Dacă în istoria lumii, numai câţiva oameni ar fi îmbrăţişat o viaţă spirituală superioară şi ar fi descoperit setea de divin, ar fi suficient ca dovadă a realităţii spiritului şi a lui Dumnezeu, iar lumea naturală ar fi fost ridicată peste ea însăşi.

Cum să dovedeşti şi să explici experienţa spirituală? Mulţi oameni neagă calitatea originală a experienţei spiri­tuale şi o reduc cu totul la o experienţă psihică, la un obiect de psihologie. Dar obiecţiile în posibilitatea şi în existenţa experienţei spirituale provin întotdeauna din inexistenţa acestora la cei care le neagă; din faptul că aceste calităţi ale experienţei spirituale sunt inaccesibile unora, fie chiar majoritaţii omenirii. De aici nu rezultă că această experienţă nu există sau este imposibila.

Conştiinţa unui om e limitată, dar acest fapt nu-i dă dreptul să extindă limitarea la toţi oamenii. Dacă x sau y n-a avut niciodată experienţa mistică, aceasta dovedeşte numai li­mitarea lor, dar în nici un caz nu-i autorizează să o nege pe a altora. Empirismul autentic, statornic, absolut, nu ne dă dreptul să stabilim hotare experienţei. Dacă, în experienţa vieţii mele, nu s-a revelat un lucru, atunci nu se poate concluziona ca nu se va revela altora.

Trebuie să avem o mai mare modestie, o mai mare conştiinţă a limitelor naturii noastre, fără să le extindem naturii umane în general; aceasta e o condiţie indispensabila cunoaşterii, aceasta este docta ignorantia.

Dar oamenii cu experienţă limitată sunt orgolioşi în limitarea lor şi o erijează în normă pentru ceilalţi. “Conştiinţa medie" creează un fel de tiranie şi limitele ei sunt identificate naturii umane în general. Această conştiinţă neagă acum experienţa spirituală, posibilitatea miraculosului, respinge orice mistică. Ea pătrunde în viaţa religioasa şi chiar afirmă în ea pozitivismul sau. Această “conştiinţa medie" este conştiinţa omului natural, este afirmarea lumii naturale, ca fiind singura reală şi în acelaşi timp este negarea omului, experienţei şi lumii spirituale. Ea manifestă mulţumire de sine, suficienţă, o conştiinţă burgheză, simţindu-se stăpână pe situaţia lumii. Dar existenţa experienţei spirituale şi a lumii spirituale ne este arătată de cei ce o deţin. Cei ce nu posedă această experienţă sau care nu s-au putut ridica la discernerea ei n-au dreptul să se pronunţe asupra acestui subiect. Se cuvine să vorbească de ceea ce cunosc, nu de ceea ce ignoră. Pozitivismul erijează ignoranţa în principiul cunoaşterii şi conferă prerogativele acesteia celor lipsiţi de experienţa spirituală. Pozitivismul vede în această ignoranţă şi în absenţa experienţei garanţia unei obiectivităţi ştiinţifice. Se presupune că fiinţele lipsite de experienţa religioasă şi de credinţă sunt cele ce pot în cel mai roditor mod să se ocupe de ştiinţă şi de istoria religiilor. E una dintre cele mai monstruoase aberaţii.

Ştiinţele spirituale se disting prin caracterul lor de ştiinţele naturale, prin faptul ca pretind o înrudire, o afinitate între subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut. Ştiinţele ce privesc spiritul se intemeiază pe o experienţă spirituală, şi cel ce n-a cunoscut această experienţă şi a renegat-o întotdeauna, nu poate afla nimic despre ele. Experienţa spirituală nu este o experienţa psihică, psihologică, concentrată în sine, unde personalitatea e absorbită în ea însăşi. Este experienţa de expansiune care întredeschide lu­mea spirituală suprapersonală, revelă linia ce uneşte microcosmosul macrocosmosului. Întotdeauna e asemenea unei fisuri în monada psiho-corporala, a unei ieşiri din sine prin scufundarea în profunzimea sinelui; marchează o izbândă din risipire şi exteriorizare. Negarea realităţii lumii spiritu­ale provine de obicei din modul în care se concepe fiinţa metafizic-substanţială ca o realitate obiectivă. Dar substanţa este o monadă desăvarşită şi închisa. O concepţie substanţialistă a sufletului o menţine separată de lumea spiri­tuală şi face imposibilă experienţa spirituală.

Substanţa se găseşte închisă în propria să lume psihică. O lume concentrată în sine e întotdeauna o lume a sufletu­lui şi nu a spiritului. Pentru substanţele psihice, spiritul se găseşte, într-un fel, ca o realitate transcendentă, ce se opune lor din afară şi de la distanţă. Este inserţia omului în lumea naturală şi subordonarea lui legilor ei. Metafizica spiritualistă rămanând încă naturalistă e obligată să nege experienţa spirituală. Astfel ea se apropie de teoria raţionalistă a cunoaşterii. Su­fletul e considerat ca o realitate analoagă celei din lumea materială. Aici e un punct de vedere static despre suflet şi despre lumea ce închide cunoaşterii dinamica vieţii.

În această metafizică, Dumnezeu e considerat ca o substanţă inertă; Dumnezeu, lumea şi sufletul se află separate şi în consecinţă orice experienţă spirituală devine imposi­bilă. Ea devine posibilă doar admiţând că omul este un microcosmos, ca în el se descoperă tot universul şi că nu există limite transcendente ce izolează omul de Dumnezeu şi de lume. Dumnezeu este duh şi chiar prin aceasta nu poate fi o substanţă. Natura spiritului este heracliteană şi nu parmenidiană. Spiritul este o mişcare cuprinzătoare.

E greşit a pretinde ca personalitatea este neaparat substanţă şi ca trebuie să fie limitată, izolată, e greşit a pretinde ca negarea substanţei este negarea personalităţii. În realitate personalitatea concretă, vie, nu are nici o asemănare cu substanţa. Însuşirea personalităţii este dinamică.

Personalitatea e mai întâi o energie spirituală cu valoare originală, e activitate spirituală, e izvorul energiei creatoare. Fiinţa personalităţii nu implică neapărat separarea ei de Dumnezeu şi de lume. Suprapersonalul, în personalitate, nu neagă pe aceasta din urmă, ci o zideşte şi afirmă.

Fiinţa personalităţii, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, nu este posibilă decât născând în ea principiile spirituale ce-o ajuta să iasă din starea de izolare şi o uneşte lumii divine. Personalitatea este ideea divină, planul lui Dum­nezeu.

A concepe personalitatea ca o substanţă a naturii, echivalează cu limitarea ei în experienţă şi cale spirituală. Orice experienţă religioasă, autentică şi mistică, marturiseşte că personalitatea nu este o substanţă izolată, ci poartă ascunsă în ea deosebite posibilitaţi; înaintea ei se întinde o lume infinita, ea fiind rezervorul de energie spirituală.

În viaţa spirituală, personalul şi suprapersonalul sunt unite într-un fel antinomic, suprapersonalul nu desfiinţează personalul, iar acesta din urmă se ridică pană la el fără să se renege în el. Fiinţa se descoperă în natura ei interioară ca viaţă, experienţă spirituală, destin, mister divin, şi nu ca substanţă sau natură obiectivă. Viaţa spirituală este dinamică în cel mai inalt grad, este o viaţă cu totul asemanătoare vieţii. Doctrina lui Leibnitz referitoare la fiinţa umană ca monadă închisă şi la Dumnezeu ca monadă suprema, existente la fel cu celelalte monade, e un exemplu de metafizică naturalistă, deşi are anumite elemente de auten­tică concepţie spirituală.

În viaţa spirituală nu există diferenţă absoluta şi nepătrundere substanţială ce impun limite de netrecut. Substanţele sunt create într-un cadru de spaţialitate, timp, materie, şi caracterul lor îl dobândesc sufletele înlănţuite lu­mii corporale. Substanţialitatea nu este decât o stare a lumii, duritatea ei, osificarea şi sclavia ei, nu esenţa sa interioară.

Această lume naturală este copilul urii şi al risipirii, care naşte înlănţuirea şi robia. Spiritul este libertatea. Această definiţie a lui Hegel rămâne un adevăr imuabil, care ne este confirmat prin experienţa spirituală a omenirii. Constrângerea şi limitele exterioare sunt create prin aruncarea vieţii în afară, prin existenţa “extrinsecă” a lucrurilor din lume. Lucrul determinat este ceea ce se gaseşte în afară şi nu în profunzime.

Spiritul sălăşluieşte întotdeauna în profunzime, spiritul este el însuşi profunzime, este interior şi nu exterior şi viaţa lui nu poate da naştere la absolut nimic exterior, su­perficial “extrinsec”, la nimic ce este inerţie şi impenetrabilitate. Profunzimea este simbolul spiritului. Lumea naturală privită în ea insăşi nu cunoaşte profunzimea; numai prin spirit poate fi relevată profunzimea sa, apreciind lumea naturală ca simbol al spiritului, ca un moment inte­rior al misterului spiritului. Dar înţelegerea lumii spirituale pretinde delimitarea sa de lumea naturală, învingerea tuturor confuziilor, refuzul naturalizării vieţii spirituale, proprii sistemelor metafizice. După cum nu există în viaţa spirituală “extrincesism” şi împărţire, tot la fel nu există în ea opoziţie între unitatea şi pluralitatea pe care stă viaţa lumii naturale.

Unitatea nu se opune pluralităţii ca unei realităţi exterioare, ci o pătrunde şi creează viaţa, fără să-i suprime starea de pluralitate.

“Eu sunt în Părintele Meu, voi sunteţi în Mine, şi Eu sunt în voi”. “Nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Hristos e cel care trăieşte în mine". Pe această biruinţă interioara a Unului şi multiplului, obţinută asupra “extrincesismului”, se aşează viaţa spirituală. Opoziţia între unu şi multiplu, “extrincesismul" unuia pentru celalalt au ca origine spaţiul, timpul, materia, care sunt rezultatul căderii, al despărţirii de Dumnezeu. Viaţa spirituală se împlineşte în afara timpului, spaţiului, materiei, cu toate că este legată de ele ca imagine simbolică a împărţirii interioare a spiritului. Prin viaţa şi experienţa spirituală îmi este dată unitatea in­terioară a destinului meu, a destinului lumii, a destinului lui Dumnezeu.

În experienţa spirituală, destinul meu încetează să mai fie împărţit şi izolat, şi aceasta înseamnă că viaţa spirituală e în cel mai inalt grad o viaţă concretă. Realitatea naturală este o realitate abstractă şi divizibilă, în care niciodată nu veţi afla întregire, plenitudine şi unire absolută.

În viaţa spirituală, întregirea şi plenitudinea fiinţei sunt dăruite; toate treptele fiinţei sunt în ea transfigurate şi transformate; ura, deosebirile sunt depăşite, e învinsa obiectivitatea. Viaţa spirituală nu este o detaşare de viaţa lumii naturale, iar sensul ascetismului şi purificării ce-i sunt indispensabile nu constă în aceasta. Spiritualitatea abstractă e o forma de spiritualitate imperfectă. Infinit mai înaltă e spiritualitatea concretă ce transfigurează şi iluminează viaţa lumii.

Viaţa spirituală nu este o realitate din aceeaşi categorie ca realitatea fizică sau psihică, ca realitatea lumii naturale; ea absoarbe întreaga realitate, neconsiderând-o decât “simbolizarea" ei ca reflect al stărilor ei, al evenimentelor inte­rioare şi al căii sale. Nicidecum spiritul nu este opus cărnii trupului; aceasta e întruparea şi simbolul spiritului. Viaţa spirituală e o viaţă istorică pentru că aceasta e o viaţă concretă. Dar realitatea istorică exterioară nu este decât imaginea vieţii spirituale în timp, în divizibilitate. Tot ce este exterior nu este decât simbol a ce este lăuntric. Însăşi materia nu este decât “simbolizarea" stărilor interioare din lumea spirituală, “simbolizarea” urii şi risipirii sale şi nu o substanţă existentă prin ea însăşi.

Nu afirmăm spiritualismul, spiritualitatea abstractă, ci simbolismul, spiritualitatea concretă. Nu percepem deloc viaţa spirituală în analiza psihologică a proceselor sufleteşti.

Psihologia este o ştiinţă care tratează despre natură şi nu despre spirit. Viaţa spirituală, cu implicaţiile ei sufleteşti, scapă ştiinţei psihologice. Majoritatea proceselor psihologice se datorează fenomenelor lumii naturale, aceste procese sunt legate de trup şi lumea materială, curg în timp, au un oarecare raport cu spaţiul, se desfăşoară în izolare, în diviziune, în unirea exterioară. Psihologia analizează într-un mod abstract viaţa spirituală şi se află în prezenţa unei realităţi abstracte. Or, viaţa spirituală este concretă, pretinde un studiu concret, se descoperă prin cunoaşterea unei culturi spirituale concrete şi nu în cea a elementelor abstracte sufleteşti. Cunoaşterea vieţii spirituale este o ştiinţă istorică, o ştiinţă care priveşte cultura şi nu o ştiinţă naturală, ca să folosim terminologia imperfectă a lui Rickert.

Materialele filosofiei vieţii spirituale sunt constituite chiar de viaţa spirituală a umanităţii, aşa cum s-a desfăşurat ea în istorie; este mereu viaţa concretă când vorbim de religie, mistică, filosofie, ştiinţă, morală, creaţie artistică. Trebuie să apreciem deci marile monumente ale spiritului, marile manifestări ale vieţii spirituale.

Această experienţă spirituală, istorică a umanităţii, trebuie să fie apropiată experienţei spirituale a subiectului şi să se compare lui. Subiectul care vrea să cunoasca îşi deschide sufletul până se revarsă în el viaţa spirituală unică ce ne revelă istoria spiritului. În elanurile cele mai înalte ale culturii spiri­tuale se manifestă experienţa spirituală autentică. Prin ele se obţine o viaţă spirituală netemporală.

Cel care cauta viaţa spirituală trebuie să fie împreună cu cei care au participat la dezvoltarea cunoaşterii spirituale în istorie. Iată de ce filosofia spirituală cuprinde inevitabil un element tradiţional, presupune o comuniune cu tradiţia. Izolându-se, personalitatea nu poate cunoaşte viaţa, nu poate începe prin ea însăşi. Punctul de plecare al lui Des­cartes nu este favorabil cunoaşterii vieţii spirituale.

Recunoaşterea autenticităţii vieţii spirituale din omenirea anterioară e o premisă indispensabilă în filosofia vieţii spirituale. Platon nu este pentru noi numai un subiect de cercetare; trăim împreună cu el aceeaşi experienţă, ne întâlnim cu el în viaţa spirituală, în profunzimea ei. Lumea spirituală nu se descoperă în lumea naturală exterioară, ci numai în spiritul uman, în viaţa spirituală a omului şi a umanităţii şi înţelegerea ei presupune un spirit ecumenic (sobornicesc)¹ în omenire.

Acest ecumenism spiritual e cu totul străin psihologiei şi metafizicii spiritualiste. Cultura spirituală autentică este ecumenismul spiritual.

¹ Înţelegem, prin ecumenism, o catolicitate în care se manifestă lucrarea Sf. Duh.

Biografia sfinţilor şi geniilor, creaţiile inovatorilor religioşi, ale marilor gânditori, ale marilor artişti, monumentele vieţii spirituale omeneşti sunt de o infinit mai mare importanţă decât deducţiile gândirii abstracte. Viaţa spirituală s-a manifestat în mod real şi concret în experienţa spirituală a omenirii şi ne-a lăsat numeroase creaţii. Aceasta nu mai este o manifestare a naturii, ci o manifestare a spiritului. Sensul profund al tradiţiei religioase constă în descoperirea vieţii spirituale, nu în natura exterioară sau în gândirea abstracta, ci în ecumenismul spiritual.

IV.

Viaţa religioasă este o experienţă spirituală şi nu o experienţă psihologică sau o realitate ce vine din afară. Viaţa spirituală este trezirea, naşterea sufletului. Iată de ce viaţa religioasa e dobândirea unei rudenii, o victorie asupra risipirii „exterioare”.

Religia poate fi definită ca o experienţă de intimitate, de înrudire cu fiinţa. În viaţa religioasă, omul depăşeşte spaima, tortura de ceea ce e străin şi îndepărtat de el. Dar intimitatea, înrudirea cu fiinţa nu se descoperă decât în experienţa spirituală; în experienţa psihică şi sensibilă fiinţa e sfâşiată şi izolată. Când fiinţa ne apare străină şi îndepartată, când ne framântă, nu suntem în spirit, ci într-o lume izolată, trupească şi psihică. Iată de ce spiritul nu e numai libertate, ci şi iubire, unire, pătrundere reciprocă a părţilor fiinţei în viaţa unică şi concretă. Iată de ce creştinismul e revelaţia vieţii spiritului. În experienţa şi lumea spirituală, şi nu în experienţa şi lumea naturală, se prezintă şi se desfăşoară drama fiinţei, relaţiile între Dumnezeu şi om, între Dumnezeu şi lume. Viaţa spirituală nu înseamnă încă viaţa perfectă, ferită de pacate.

Subzistă în ea, în stare latentă, sursele păcatului şi risipirile ce au nascut lumea noastra naturală. 

Viaţa spirituală poate decade din propria ei natură. În ea se revelă şi se împlinesc toate evenimentele religioase ce sălăşluiesc nevăzute în viaţa naturală. Viaţa spirituală este viaţa simbolică, adică cea care uneşte două monade, care uneşte pe Dumnezeu cu lumea, în ea ne sunt date întâlnirile şi intersecţiile.

Pe planul vieţii spirituale s-a săvârşit creaţia lumii; Dumnezeu va dori o redeschidere spre iubire reciprocă, apoi vine căderea şi Noul Adam ridică natura umană decazută. Toate aceste evenimente din lumea spirituală nu fac decât să se reflecte simbolic în lumea naturală şi istorică.

Teologia naturalistă, care amestecă şi separă, în acelaşi timp, cele două planuri ale fiinţei, vede toate evenimentele lumii spirituale împlinindu-se pe acest pamant, în acest timp şi acest spaţiu. Lumea a fost creată de Dumnezeu în timp, ca un fapt de ordin natural, un eveniment obiectiv; paradisul se găsea pe acest pamant între Tigru şi Eufrat, acolo s-a produs caderea, etc.... etc. Aceasta este ştiinţa biblică naivă, care, reflectând naturalismul primitiv, nu concepe încă diferenţa între natură şi spirit. Teologia scolastică şi-a asimilat această ştiinţă biblică infantilă şi a conceput misterele vieţii spirituale ca eveni­mente de ordin natural. Lumea naturală pare atât de împietrita, încât gândirii religioase îi este greu să evadeze din limitele ei şi percepe dificil că această lume naturală nu este decât reflectul lumii spirituale, că un eveniment din viaţa spirituală, ca chiar această împietrire, insensibilitate, e o stare de spirit ce poate să nu dureze. Căderea nu s-a putut săvârşi în lumea naturală, deoarece această lume e chiar rezultatul căderii. Căderea e un eveniment din lumea spirituală; în acest sens e anterioară lumii, a avut loc înaintea timpului şi a generat timpul nostru. Numai intelectualismul presupune că realităţile sunt în afara spiritului, exterioare lui. Dar intelectualismul e o falsă teorie a cunoaşterii.

Ideile şi credinţele religioase nu au nici o legatură cu adevărurile abstracte ale metafizicii. Sunt legate faptelor şi evenimentelor lumii spirituale ce se destainuiesc în experienţa spirituală. Aceste fapte şi aceste evenimente nu se aseamănă cu categoriile gândirii abstracte, nici cu substanţele naturii. Ideile şi credinţele religioase nu pot fi exprimate decât prin categoriile experienţei spirituale, prin tragedia interioară a vieţii şi destinului. Percepem viaţa spirituală ca un paradox. Întâmplarile prin care se arată cea mai profundă substanţă a fiinţei sunt, pentru raţiune şi conştiinţa raţională, paradoxale şi antinomice, inaccesibile conceptului.

În viaţa religioasă, ca viaţă spirituală şi nu naturală, ni se descoperă identitatea contrariilor: identitatea monismului şi a dualismului, a unităţii şi pluralităţii, a imanenţei şi transcendenţei, a lui Dumnezeu şi a omului. Toate tentativele făcute prin sistemele de teologie naturalistă şi raţionalistă ca să elimine paradoxul vieţii spirituale, sunt exterioare şi nu au decât valoare temporară şi pedagogică. Ele corespund stadiului naturalist din istoria conştiinţei re­ligioase, în perceperea creştinismului.

Naturalismul teologic este un realism naiv, este o percepere a spiritului obiectivat în natura, inversat în lumea naturală obiectivă; dar descoperirea lumii spirituale reprezintă victoria asupra naturalismului, victorie ce are loc în mistica religioasă. Pentru mistici totul se savârşeşte în profunzime, adică în lumea spirituală. Religiile se împart în religii ale spiritului şi religii ale naturii.

Creştinismul este religia spiritului, dar nu în sensul în care ne învaţă E. Hartmann. Nu putem să nu apreciem spiritualitatea Indiei, dar e o spiritualitate abstractă, care ignoră încă personalitatea concreta. O atitudine naturalistă privind pe Dumnezeu, conceput ca fiinţă metafizică, transcendent, imobil şi substanţial, reprezintă ultima formă de idolatrie din istoria spiritului uman. Monoteismul poate fi şi el un păgânism. Omul robit lumii naturale concepe pe Dumnezeu ca pe o mare forţă exterioară, ca pe o putere “supranaturală" cu totul asemănătoare puterii „naturale". Dumnezeu nu-i decât puterea cea mai înaltă, perfectă, adică proiectarea fiinţei naturale. Această formă supremă trebuie potolită. Dumnezeul transcendent se răzbună ca zeii şi oamenii din lumea naturală. Creştinismul a apărut în lume ca biruinţă asupra idolatriei şi înrobirii. El afirmă religia spiritului şi a vieţii spirituale, religia Treimii, ca patrie a spiritului, în care se descoperă Dumnezeu ca Părinte iubitor şi apropiat. Dar omenirea naturală a opus pecetea ei natu­ralistă peste percepţia şi revelaţia adevărurilor creştine; chiar dogmele credinţei creştine, ce sunt fapte şi întâlniri din lumea spirituală, au fost traduse prin sistemele teologice în limbajul lumii naturale şi al raţiunii. Dar Dumnezeu este viaţă, nu-L poţi exprima prin categoriile gândirii făcute pentru natură, diferă de realităţile lumii naturale, nu poate fi conceput nici chiar ca “supranatural", căci supranaturalul e foarte asemănător “naturalului".

Dumnezeu este viaţă şi nu se poate revela decât în viaţa spirituală. Iar misterele vieţii divine nu se pot exprima decât prin limbajul interior al experienţei spirituale, printr-un limbaj de viaţă, şi nu prin cel al naturii obiective şi al raţiunii.

Vom vedea că limbajul experienţei spirituale este inevitabil simbolic şi mitologic; că este întotdeauna vorba de evenimente, întâlniri, destin. Nu există în acest limbaj nici o categorie sau substanţă fixă. Noţiunile despre suflet şi spirit au şi ele o origine mitologică. Toate adevărurile referitoare la Dumnezeu trebuie încorporate în profunzimea spirituală. Dumnezeul naturalismului religios este încă un obiect de idolatrie. Reprezinta ultima formă a divinizării naturii, chiar atunci când îl concepe în perspectiva extremului teism şi când se presupune creatul ca nedivin. Relaţia dintre Dum­nezeu şi om este o relaţie interioara, revelându-se în viaţa spirituală, şi nu o relaţie exterioară între _„supranatural" şi ”natural", descoperindu-se în lumea naturală.

Astfel au înţeles misticii creştini şi de la ei trebuie să învăţăm cunoaşterea, intuiţia vieţii spirituale. Aceasta nu se revelă în teologie, care nu s-a eliberat deloc de forma gândirii naturaliste, ci în mistică, irevocabil absorbită de lumea spirituală.

Creştinismul a trăit întotdeauna din această profunzime, în ea găsindu-şi hrana. Când s-a revărsat în afara, spre suprafaţă, asimilându-se lumii naturale, a degenerat şi s-a prăbuşit.

V.

Problema criteriului adevărului, a principiului consfinţirii la cunoaşterea adevărului, a autorităţii în credinţă, nu este o problemă spirituală. Această problemă, caracteristică gândirii reflectate firesc în cunoaşterea religioasă şi ştiinţifică, s-a născut în fiinţa naturală şi în omul psihic, în intenţia lor.

Dedublarea, opoziţia nu sunt elemente ale vieţii spirituale. Sufletul se poate considera ca opus obiectului şi se poate întreba, despre criteriul cunoaşterii sale. Dar nici un obiect nu se opune spiritului şi problema criteriului nu se pune. Numai obiectul ce-ţi este străin şi de nepătruns provoacă problema criteriului cunoaşterii sale.

În viaţa spirituală nu există nici obiect de cunoaştere, nici obiect de credinţă, pentru ca există stăpanire, apropiere interioară, înrudire cu obiectul, absorbţie a acestui obiect prin profunzime.

Criteriul adevărului în spirit este chiar manifestarea spi­ritului, contemplarea intuitiva a acestui adevăr în spirit, ca realitate în viaţă.

Adevărul în viaţa spirituală, nu este nici reflectul, nici expresia unei realităţi oarecare, este realitatea, spiritul în viaţa sa interioară.

În viaţa spirituală, nu există nici obiect, nici subiect reflectant al obiectului, în sensul gnoseologic al cuvântului. În viaţa spirituală totul este realitate, totul este identificat. În ea nu este ideea sau sentimentul de Dumnezeu, e însăşi revelaţia lui Dumnezeu însuşi, manifestarea divinului. De aceea în viaţa spirituală nu există suflet izolat, subiect împărţit.

Experienţa spirituală este tocmai ieşirea dintr-o stare în care pretutindeni se opun obiectele “extrincesiste".

Adevărul în viaţa spirituală e insăşi viaţa. Cel ce cunoaşte adevărul devine prin el adevăr: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa".

Acesta nu mai este un adevăr abstract, nu mai este o relaţie. Adevărul e şi calea şi viaţa, pentru el nu se mai pune problema autorităţii şi criteriilor exterioare, nu mai este cerută nici o garanţie.

Adevărul se descoperă parţial aici, total dincolo. În viaţa spirituală, noi descoperim că fenomenul cunoaşterii este un eveniment interior, o iluminare a fiinţei şi a vieţii insăşi. Fiinţa nu se opune cunoaşterii cum o face obiectul, dar în fiinţă se naşte lumina ce iluminează tenebrele sale. În lumea naturală, zămislită în dezbinare şi împărţeală, subiectul care cunoaşte e despărţit de obiectul cunoscut, e despărţit de fiinţă. Calitatea spirituală se obţine când nu mai este scindare, când subiectul cunoscator se află în profunzimea fiinţei. Omul spiritual sălăşluieşte în această pro­funzime şi din cunoaşterea sa ţâşneşte lumina.

Numai în viaţa spirituală se obţine Adevărulşnu-l putem percepe şi nici cunoaşte din afară. Reflecţia este în întregime apanajul lumii obiective; ea caută în mod penibil criteriile adevărului în afara acestui adevăr, al stăpanirii sa­le, în afara vieţii din adevăr. Dar în afara acestui adevăr, într-un plan ce-i va fi inferior, e imposibil să găseşti cri­teriul sau. Adevărul însuşi este unicul său criteriu.

Se poate găsi criteriul credinţei noastre în Dumnezeu şi al cunoaşterii noastre despre Dumnezeu? Această întrebare nu poate fi pusă decât din interiorul omului. Criteriul credinţei şi al cunoaşterii noastre nu se poate găsi în afara lui Dumnezeu, a manifestării Sale în noi, a relaţiilor noastre cu El; nu poate exista în lumea aceasta naturală, inferioară. Cerând un criteriu de autoritate spre a ne convinge de existenţa lui Dumnezeu şi pentru a discerne ceea ce e divin în lume, căutăm întotdeauna un sprijin, o susţinere, nu în Dumnezeu Însuşi, nici în realitatea divină, ci în realitatea naturală inferioară, în lumea exterioară. Astfel omul e oprimat prin lumea naturală, omul spiritual suferă jugul omului natural.

“Autoritarismul” în viaţa religioasa este tocmai cău­tarea într-o lume inferioară a criteriilor privind slujirea lumii superioare, criterii spirituale luate din lumea naturală; este manifestarea unei încrederi mai mari în exterior decât în interior, mai ales în constrângerea lumii naturale decât în libertatea lumii spirituale.

Infailibilitatea Papei şi gnoseologia kantiana, într-un anume sens sunt fenomenele aceluiaşi ordin: căutarea justificării şi a criteriului în afara deţinerii adevărului.

„Papacesarismul" şi “Cesaropapismul" sunt manifestarea extremă a acestei înăbuşiri a spiritului de către natură si căutarea de semne vizibile ale divinului în realitatea tangibilă, căreia i se acordă mai multă încredere decât vieţii şi experienţei spirituale. Astfel, inferiorul devine criteriu pentru superior şi Adevărul se percepe nu prin cale şi viaţă, nici prin Adevărul însuşi, ci prin reflectul exteriorizat al Adevărului. Dar în lumea spirituală Adevărul, Însuşi Dumnezeu, este singura autoritate, singurul criteriu al Adevărului şi omul deţine Adevărul prin viaţa din el, prin experienţa ce-o face în Adevăr, prin relaţiile cu el. În lumea spirituală, totul se petrece altfel decât în lumea naturală, dar aceste două lumi se confundă şi se unesc. Omul e o fiinţa complexă, simultan spiritual, supranatural şi psiho-corporal, natural. Omul e punctul de intersecţie a două lumi, locul lor de întâlnire, aparţine celor două ordine diferite. În aceasta rezidă infinita complexitate şi dificultate a vieţii omeneşti. Există omul care poate fi înduhovnicit şi omul natural.

Unul şi acelaşi om e înduhovnicit şi natural. Lumea spirituală se revelă în omul psihic natural ca modalitate proprie, dar omul natural nu va dispărea. De aceea viaţa spirituală nu va apare la om în toată puritatea ei. Nu e dat omului să se ridice cu uşurinţă peste fiinţa naturală şi să renunţe la ea.

Calea care duce la viaţa spirituală e o cale arzătoare şi nici un om nu se poate socoti numai înduhovnicit. Orice om este organic unit întregului univers şi orice om are datorii privind lumea naturală. A se considera cu orgoliu ca fiind numai spiritual, în sensul gnosticilor, e o minciună înaintea lui Dumnezeu. Omul trebuie să şlefuiască iluminarea, spiritualizarea nu numai a sufletului şi trupului său, ci a sufletelor şi trupurilor întregului univers. Spiritualul nu trebuie să se indeparteze de psihic şi trupesc, trebuie să le ilumineze şi să le spiritualizeze. De aceea creştinismul nu poate fi exclusiv spiritual, va trebui să fie şi psihic. În aceasta va consta marele Adevăr al Bisericii coborând în lumea păcătoasă. Creştinismul acţionează în lumea naturală şi de aici provin obstacolele ce le întâlneşte în cursul istoriei.

Corelaţia între spiritual şi psihic a fost adesea neînţeleasă în istoria creştinismuiui, iar adevărul creştin a fost deformat de lumea naturală. Dar aceasta slăbiciune e proprie oricărei activităţi în lume. În general, în sistemele teologice nu găsim opoziţie între natură şi spirit, ci între natură şi har, între natural şi supranatural. Spiritul nu are proprietăţi independente, sau este încorporat naturii şi se distinge cu greu de suflet, adică e încastrat în natura sau e dăruit fiinţei divine şi atunci va apare ca har al Sf. Duh. Naturalizarea constă în aceea că divinul şi spiritualul sunt într-un fel suprimate din lumea creată şi omul este din această cauza considerat ca o fiinţă exclusiv naturală, ca o monadă psihofizică. I s-a acordat omului sufletul şi trupul, dar spiritul e transportat într-o sfera transcendentă, care e exclusiv a fiinţei divine. Spiritul se gaseşte aruncat din profunzimea omului în transcendentul indepartat, în lumea de dincolo; el este conferit omului numai din afară. Numai prin har poate deveni o fiinţă spirituală, prin natură sa este exclusiv psiho-corporal. Se afirmă astfel extremul dualism al Creatorului şi al creaţiei, al stării harului şi stării naturale. Omul şi lumea sunt prin esenţa şi de la început nespirituale şi nedivine. O asemenea doctrină teologică şi metafizică, ce refuză omului imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu, niciodată n-a fost preponderentă în creştinism. Misticii creştini întotdeauna ne-au arătat omul spiritual şi imanenţa drumului spiritual. Sistemul teologic metafizic, bazat pe extremul dualism al Creatorului şi creaţiei, al harului şi naturii, care respinge din om spiritualitatea, nu este singura şi definitiva doctrină posibilă în creştinism privind fiinţa. Nu este decât o stare a sufletului omenesc, ce corespunde unui anume moment din dezvoltarea spirituală a omului ce reflectă o stare particulară a experienţei şi vieţii spirituale. Absenţa spiritului şi a vieţii spirituale nu este la om o stare normala, ci o stare de pacat, o vlăguire în el a imaginii şi asemănării divine. În această stare, spiritul asistă omul ca un principiu transcendent şi exterior. Personalitatea empirică scunfundată în lumea naturală, îndepartată de Dumnezeu, se află condamnată la o existenţă împarţită. Spiritul pentru ea e întotdeauna un “exterior". Conştiinţa pacatului se transformă în conştiinţa transcendenţei spiritului. Uneori ai impresia că teologia oficială şi preceptele Bisericii, refuzând să considere omul ca o fiinţa spirituală, îl apără de tentaţiile spirituale. Creştinismul su­fletului e recunoscut ca mai adevărat şi mai ortodox decât creştinismul spiritului.

A avea conştiinţa de sine ca fiinţă spirituală este o acuzaţie de orgoliu; a se recunoaşte nedemn de a avea spirit şi viaţă spirituală, se califică drept umilinţă.

Pe acest teren s-au format un pozitivism original şi un spirit burghez ce răspund conştiinţei medii, omului psihic. Spiritualitatea e considerată ca apanajul sfinţilor, asceţilor,  „stareţilor”. Spiritualitatea oamenilor care n-au atins nivelurile nobile ale perfecţiunii şi care n-au obţinut harul Sf. Duh, trezeşte întotdeauna o suspiciune, căci se apreciază că nu provine de la Dumnezeu.

Astfel există o totală neîncredere pentru viaţa spirituală ce nu intră în concepţia Bisericii, privind primirea darurilor Sf. Duh. Spiritul-Duhul este Sfantul Duh, a treia Ipostaza a Sfintei Treimi, nu există alt Duh şi nu poate să fie. În om nu există Spirit, conştiinţa Spiritului în sine e un orgoliu, o lipsă de umilinţă; scufundarea în viaţa psihică şi trupească e mai pioasă şi mai umilă. Pentru teologi şi demnitarii Bisericii viaţa spirituală superioară adesea era mai suspecta decât pacatele psihice şi trupeşti. Aici ne aflăm în faţa unei probleme foarte tulburătoare.

Biserica va ierta pacatele trupului, va fi infinit de indulgentă pentru slabiciunile sufleteşti, dar va manifestă cea mai implacabilă rigoare faţa de tentaţiile, pretenţiile, întraripările spiritului.

Este ceea ce a provocat intransigent pentru gnostici, pentru curentele teosofice în creştinism, condamnarea misticilor creştini, neîncrederea faţă de creatorii de cultură spirituală, ca şi faţă de filosofi, poeţi, reformatori spirituali.

Astfel s-au afirmat un materialism şi un pozitivism creştin original, creştinismul a fost proclamat religie a sufletu­lui nu a duhului. Aşa a fost exoterismul creştin. În sistemele de teologie el şi-a gasit expresia statică în doctrinele despre har şi natură: în doctrina spiritului, excluzând harul, în cea a lumii şi a omului, apanaj exclusiv al naturii. Misterele religioase ale vieţii şi ale experienţei s-au obiectivat, s-au simbolizat exterior şi s-au materializat. Viaţa, experienţa, calea, duhul s-au transformat în substanţă, în adevăruri abstracte, în principii de metafizică teologică. Dumnezeu şi viaţa divină se vor reprezenta ca inerte şi statice; nu se trăieşte în creştinism misterul vieţii spirituale.

Însăşi calea mea, esenţa vieţii mele spirituale, se va exterioriza ca substanţă fixă, ca fiinţă obiectivă.

Există în neîncrederea manifestată de Biserică privind spiritul şi viaţa spirituală, un adevăr esenţial: orgoliul şi mulţumirea de sine sunt pacate vrăjmaşe adevărului lui Hristos.

Există o pseudospiritualitate, fără să se obţina real du­hul. O găsim adesea în curentele teosofice contemporane. Există o pseudomistică, o cunoaştere spirituală închipuită. Există o pretinsă spiritualitate, care n-a fost purificată, pe care a tulburat-o şi viciat-o lumea naturală. Această spiritualitate, nepurificată încă de demonolatrie, există la gnostici aşa cum există o mistică în care starile psihice şi chiar trupeşti sunt considerate ca spirituale.

Trebuie încercate spiritele pentru ca nu se poate crede în toate. Trebuie să se pretinda mai mult de la omul spiritual decât de la omul psihic. Spiritualitatea nu poate pretinde nimic, ea impune doar datorii. Există sfere în viaţa spirituală care pentru un anumit timp ne raman închise, pentru că sunt inaccesibile omului psihic. Nimic nu este mai lamentabil decât să pretinzi o elevaţie pe care nu o ai, o spiritualitate neîntrerupta, pretenţie insoţită de dispreţ pentru simpla viaţă psihică şi pentru oamenii psihici.

Biserica este sfântă în prescrierea simplicităţii şi umilinţei. Un simplu gest nu dovedeşte încă existenţa unei vieţi spirituale; este un adevăr esenţial în practicile Bisericii. Dar un sistem teologic ce reneagă însuşirea originară a vieţii spirituale şi inerenţa sa la om nu poate pretinde adevărul absolut şi incontestabil, este exoteric şi trebuie învins. Viaţa spirituală este biruinţa asupra păcatului. Constrângerea naturii pacatoase a omului într-o ontologie imobilă, e aberaţia conştiinţei. Omul devine demn de viaţa spirituală în masura în care comunică efectiv cu ea.

VI.

Toţi misticii ne învaţă noua naştere spirituală. Prima e naşterea naturală în posteritatea Primului Adam, strămoş natural al omenirii, naştere în acelaşi timp în fragmentare şi dezbinare, în necesitate şi înrudire a speciei. A două e naşterea spirituală, în generaţia Noului Adam. Conducătorul umanităţii spirituale, Iisus Hristos, - naştere în unitate şi libertate prin Botez, - aduce în potenţă biruinţa asupra necesitătii materiale şi generice. În prima naştere totul e trait exterior, în cea de a două totul e trăit interior şi profund. A două naştere, spirituală, în însuşirea ei curată, e cunoscută de mistici, e descrisă de ei şi tot ei ne trasează drumul care duce la ea.

Dar renaşterea în Hristos e accesibilă oricărui creştin, precum îi sunt deschise căile vieţii spirituale. Creştinismul e religia duhului, religia noii naşteri.

“Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu".

Astfel orice creştin trebuie să se nască din nou. “Vântul suflă unde vrea şi îi auzi zgomotul; dar nu ştii de unde vine, nici unde se duce. Tot astfel e cu omul născut din Duh." Căci „... vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dum­nezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în Duh şi Adevăr."
Apostolul Pavel spune: “şi după cum toţi vor muri în Adam, tot aşa toţi retrăiesc în Hristos". “Dacă vă calauzeşte Duhul, nu mai sunteţi sub lege."

Dar revelaţia creştina a vieţii spirituale, a naşterii celei noi, a adorării Tatălui în Duh şi Adevăr, acţionează în omenirea naturală, în generaţia Primului Adam, în omul mediu; de asemenea îmbracă formele unui creştinism spiritual şi psihic în acelaşi timp. Creştinismul, religie ce nu este din această lume, suferă şi rabdă umilinţa în lume, în numele omenirii, viaţa spirituală se simbolizează şi nu se realizează. Creştinismul, religia unui adevăr care nu este de aici, pătrunde în lume în numele mântuirii ei, veşnic obişnuit cu riscul de a vedea slăbind şi stingându-se spiritul. Iată în ce constă drama, originea succesului său, a activităţii sale în istorie şi nereuşitelor în viaţa istorică.

Creştinismul trebuie să coboare în lumea naturală, ramânând tot adevărul ce nu este din această lume, adevăr al duhului şi al vieţii spirituale.

Este aici întreaga tragedie a umanităţii spirituale. Duhul nu este din “lume”, duhul este “ceea ce nu-i din această lume", a trăi în duh, a atinge viaţa spirituală, înseamnă să nu iubeşti _„lumea” şi ce e din această lume. Spiritul este “opus” lumii, se desprinde de ea, coboară iar, se simbo­lizează în lume. Lumea este simbolul a ce se petrece în spirit, reflectul părăsirii lui Dumnezeu împlinindu-se în spirit. „A trăi în lume", condamnă toţi oamenii să împartă destinul comun, îi asociază păcatului ce subzistă chiar şi la omul spiritual, îi pune în imposibilitatea eliberării de destinul lor.

Aici e unitatea procesului universal, unitatea destinelor omeneşti.

“Nu iubiţi lumea, nici lucrurile acestei lumi. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Parintelui nu se afla în El". Astfel vorbeşte Evanghelistul Ioan. Dar mai spune: “Cel ce nu iubeşte pe fratele sau, ramane în moarte". “Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire". Gasim aici penibila antinomie a creştinismului. Numai iubirea pentru fratele nostru şi nu iubirea pentru noi înşine ne constrânge să trăim în lume, să împărtăşim destinul acestui frate.

Iubirea pentru acest frate ne poate reduce la sclavie, la supunerea spiritului lumii. Creştinătatea a trăit această antinomie tragică din care nu se iese simplu şi fără efort. Acesta este destinul omenirii, constrânge la acţiune reciprocă, la atragerea şi repulsia spiritului şi a “lumii", a umanităţii spirituale şi a umanitătii naturale. Cunoaşterea spirituală şi mistică a creştinismului e mult mai adevărată, mai autentic reală, decât înţelegerea psihică şi obiectivă simbolizată pe plan natural şi istoric Profunzimea intimă a creştinismului, misterele vieţii spirituale se revelă misticii creştine.

Această profunzime ramâne ascunsă sistemelor de teologie, conştiinţei creştine raţionaliste, care transferă în ex­terior misterele vieţii divine, unde le concepe prin analogie cu viaţa naturală.

Creştinismul este dezvăluirea misterului vieţii spiritu­ale; totul este misterios în el, profunzimea fiinţei se dezvăluie ca mister divin; în el totul este viaţă, totul este tragedie vitală. Misterul Mântuirii, al Golgotei, e un mister interior al spiritului, se savârşeşte în profunzimea secretă a fiinţei. Golgota e un moment lăuntric al vieţii şi dezvoltării spiri­tuale, trecerea oricărei vieţi prin crucificare. Prin sacrificiu,Hristos se naşte în profunzimea duhului, Îşi parcurge drumul în viaţa, moare pe Cruce pentru pacatele lumii şi înviază. Iată misterul lăuntric al spiritului. El se arată în experienţa spirituală, omul născut din duh îl cunoaşte, e descris de mistici ca fiind drumul vieţii interioare.

Hristos trebuie să se descopere în viaţa launtrică a du­hului, înainte de a se revela în lumea exterioară, naturală şi istorică. Fără acceptarea interioară şi spirituală a lui Hris­tos, adevărurile descrise în Evanghelie ramân fapte de neînţeles lumii empirice exterioare.

Dar misterul creştin al duhului se obiectiveazăa, se exteriorizeazăa în lumea naturală, se simbolizează în istorie.

Hristos este născut, este mort şi înviat nu numai în profunzimea spiritului, ci şi în lumea naturală istorică. Naşterea lui Hristos, viaţa Sa, moartea pe Cruce şi Învierea să sunt fapte autentice din lumea naturală.

Ce ni se spune în Evanghelie s-a savârşit real în istorie, în spaţiu şi timp. Dar realitatea ce se savârşeşte în istorie, în spaţiu şi timp e aceeaşi cu orice realitate din lumea naturală, adică o realitate simbolică ce reflectă evenimentele din lumea spirituală.

Prin aceasta nu trebuie înţeles că evenimentele evanghelice nu sunt decât simboluri, pe când celelalte fapte sunt realităţi atestate de ştiinţa istorică, ci că toate evenimentele istorice, ce au avut loc în lumea naturală obiectivă, nu sunt decât realităţi simbolice, decât reflectele lumii spirituale. Viaţa lui Alexandru Macedon şi Napoleon, emigraţia popoarelor şi Revolutia franceza nu sunt decât realităţi sim­bolice şi la fel ne oferă un caracter reflectat.

Dar viaţa lui Hristos revelată în Evanghelie simbolizea­ză şi reflectă evenimentele lumii spirituale, de o importanţă, de o unitate, de o valoare centrală infinit mai mari decât toate celelalte evenimente din istoria universală. Aceste fapte evocă însăşi esenţa vieţii spirituale, misterul ei iniţial, semnificaţia divină.

Se poate spune ca istoria evanghelică este o metaistorie, este mitologică în sensul întregii istorii universale, adică în sensul că misterul interior al spiritului se reflectă simbolic în planul obiectiv şi natural.

O concepţie de acest gen nu are nimic comun cu dochetismul, care nu a recunoscut realitatea vieţii omeneşti a lui Hristos şi pentru care suferinţele Sale şi moartea sa n-au fost decât aparente.

Dochetismul nu se eliberează de concepţia naturalistă a creştinismului, dar el introduce un spiritualism nefiresc ce sărăceşte şi simplifică plenitudinea misterului vieţii spiritu­ale.

Pentru dochetism şi monofizism, natura spirituală şi di­vină se bucură de-o realitate în sensul naturalist şi obiectivat al cuvântului, iar viaţa trupească şi natura umană nu sunt decât aparente şi iluzorii. Dar noi afirmăm ca viaţa trupească în această lume deţine o autenticitate simbolică şi că omul e la fel de real ca şi Dumnezeu, nu numai în reflectul simbolic dar şi în lumea spirituală. Toate ereziile dochetismului şi monofizismului menţin opoziţia spiritu­lui cu trupul, atunci când opoziţia e legată de naturalizarea şi obiectivarea spiritului.

În realitate trupul lumii e absorbit complet prin spirit şi reflectă simbolic viaţa spiritului. Concepţia spirituală a creştinismului, ca mister interior al vieţii, nu respinge şi nu elimină ideea psihică, obiectivată în creştinism, ea îi dă un sens interior, o luminează, o pătrunde într-o şi mai mare profunzime. Esotericul nu respinge şi nu elimină exotericul, nu luptă împotriva lui, ci îl aprofundează.

Creştinismul esoteric, mistic, ascuns nu reneagă creştinismul exoteric, obiectivat, exteriorizat; nu aspiră decât să perceapă şi mai profund creştinismul şi să lumineze “exteriorul" din “interior”; recunoaşte treptele ierarhice, chiar treptele cele mai coborâte ale obiectivării, care întotdeauna reflectă realităţile autentice din viaţa spirituală. Trupul creştinismului exoteric nu este mai puţin real decât duhul acestui creştinism, “trupul" şi “spiritul” acestei conştiinţe creştine reflectă simbolic şi, în aceeaşi masură, realităţile autentice din viaţa spirituală a misterului divin al vieţii. Ce se întamplă în lumea spirituală e în orice timp, şi orice spaţiu, dar se reflectă simbolic în spaţiu şi timp, în materie. Din acest motiv materialul, trupescul în istoria creştinismului capătă o semnificatie sacră.

Semnificaţia sacră este semnificaţia simbolică. Trupul sfânt există ca trup simbolic, dar nu este materie, realitate substanţială în sensul realismului naiv. Un creştinism spi­ritual, mistic este mult mai indepărtat de atitudinea iconoclaştilor, care neagă reflectul simbolic al lumii spirituale în lumea naturală; un creştinism profund mistic întrevede în obiectele materiale simbolul lumii spirituale şi se află în perfect acord cu ceea ce afirmă asupra acestui subiect, conştiinţa Bisericii. Întregul cult creştin, cu “trupul” său, este afirmarea autentică, reală şi simbolică a misterului vieţii spirituale şi nu poate fi respins de creştinism.

Există un anume tip de creştinism „spiritual” născut pe terenul protestantismului (de exemplu la Schleiermacher) care ignoră simbolismul realist şi nu cunoaşte decât simbolismul idealist şi psihologic şi care nu contribuie la unire, ci la dezbinare. E unul din aspectele creştinismului natura­list, care opunând “spiritul” “trupului" le aşează în echilibru pe acelaşi plan. Adevăratul creştinism al duhului cunoaşte o spiritualitate concreta, capabilă să conţină toate treptele ierarhice ale simbolizărilor şi întrupărilor, ce dă un sens şi aprofundează, ce nu retrage şi nu neagă nimic.

Spiritualismul convenit să se numeasca creştinism „spiritual", care naşte diverse secte ce poarta acest nume, nu-i decât un spiritualism abstract şi monofizic, o mutilare, o amputare a creştimsmului, căci trăieşte din negaţii şi suprimări. Cei mai profunzi mistici creştini, ce s-au ridicat până la creştinismul duhului, niciodată n-au fost creştini „spirituali" în sensul limitat şi sectar al cuvântului.

Meister Eckhart, unul din cei mai mari mistici creştini, care a interpretat creştinismul ca mister al spiritului, ca drum spiritual interior, a rămas un fervent dominican şi catolic, recunoscând toate treptele concrete ale simbolizării şi întrupărilor.

Mistica a avut asupra lui Luther o influenţă profundă, la fel s-a manifestat în secte şi în unele mişcări ale catolicismului. Cel mai îndrăzneţ dintre misticii germani, Angelus Silesius, pentru care creştinismul era evident un mister al duhului, care aspira la supradivin şi căruia îi datoram cuvintele: “Fără om Dumnezeu nu putea exista o clipa macar", a fost un catolic fanatic, care niciodată nu s-a despărţit de simbolism şi întrupările creştinismului Bisericii.

VII.

Viaţa spirituală nu înseamnă unitate abstractă, nedeterminată. În ea se revelă concretul, adică unitatea calitativă.

Înţelegerea spirituală monistă, aşa cum a apărut în filosofia religioasă a Indiei şi în unele forme ale idealismului german (de exemplu în religia spirituală a lui E. Hartmann) este o erezie monofizită, neagă existenţa naturii umane şi afirmă numai natura divină. Dar în viaţa şi experienţa spirituală, ne sunt date două naturi: Dumnezeu şi omul. Lumea spirituală este exact locul de întâlnire al naturii divine şi al naturii omeneşti.

Această întâlnire e fenomenul original. În profunzimea vieţii spirituale se desfaşoară drama religioasă a relaţiilor lui Dumnezeu cu omul.

Nu există viaţă spirituală, numai cu natura umană, fără Dumnezeu. În om nu există însuşirea vieţii spirituale decât dacă se aprofundează ceva, spre care să se ridice, dacă există o natură divină superioară. Omul scufundat în propria natură va fi lipsit de viaţă spirituală.

Pe de altă parte, dacă n-ar exista decât natura divină, dacă Dumnezeu n-ar poseda un alt El-Însuşi, n-ar fi fenomen originar în viaţa spirituală şi totul s-ar prăbuşi într-o indiferenţă abstractă. Fiinţa divină trebuie să se exteriorizeze pentru a pătrunde în celălalt El-Însuşi, în fiinţa umană.

În spiritualitatea reală, personalitatea umană nu este nici eliminată, nici desfiinţată, nu se năruieşte în unitatea nedeterminată. Două naturi, Dumnezeu şi omul, subzistă în profunzimea vieţii spirituale. Personalitatea umană nu mărturiseşte de o delimitare a spiritului realizată prin materie. Distingerea individuală, şi deci naşterea personalităţii se împlineşte prin spirit, în profunzimea vieţii spirituale şi este o proprietate a vieţii spirituale. În viaţa spirituală, fiinţele, personalităţile creează şi manifestă energiile lor. Viaţa spirituală este arena unde se întâlnesc fiinţele con­crete. În ea nu este nici o abstracţie, nici un principiu ab­stract, este numai viaţă. Fiinţele şi nu substanţele se revelă în viaţa spirituală şi revelaţia creştină este revelaţia vieţii spirituale a fiinţelor şi nu cea a principiilor abstracte ale fiinţei. În creştinism nu se află decât fiinţe ce aparţin diverselor trepte ierarhice. Fiinţele, personalităţile umane cu destinul lor etern, trăiesc experienţa fără intermediar.

Dar nu se pot elabora doctrine ontologice abstracte şi metafizice privind natura fiinţelor şi cea a personalităţii. Misterul personalităţii umane nu poate fi exprimat decât în limbajul experienţei spirituale şi nu în cel al metafizicii ab­stracte.

Metafizica pluralistă e la fel de abstractă, la fel de raţionalistă şi corespunde la fel de puţin vieţii duhului ca şi metafizica monismului; spiritualismul, în modul său, este nu mai puţin defectuos ca şi materialismul.

Duns Scot a protestat contra doctrinei Sf. Thoma d'Aquino, relativă la individualitatea şi nemurirea sufletului; a dovedit ca această doctrină duce la negarea nemuririi şi a existemţei individualităţii omeneşti.

Totuşi doctrina scolastică a lui Duns Scot, care sub anumite raporturi e mai ascuţită decât cea a Sf. Thoma d'Aquino, a fost pasibilă de obiecţii bine fondate.

Misterul revelaţiei creştine, privind personalitatea umană şi destinul individual, nu poate fi exprimat nici prin me­tafizica scolastică a Sf. Thoma d'Aquino, nici prin metafizica pluralistă a lui Leibniz cu monadologia sa, nici prin metafizica monistă a lui Hegel sau Hartmann. Nici scolasticii, nici metafizicienii, ci numai misticii vor exprima misterul vieţii teandrice, misterele căilor şi destinelor.

Experienţa sfinţilor ne oferă o cunoaştere a personalităţii umane mai profundă decât toată metafizica şi teologia împreună. Toate tentativele făcute în vederea fondării afirmaţiei vieţii viitoare pe substanţialitatea sufletului sunt puţin convingătoare.

Aici nu e decât un punct de vedere naturalist al misterelor vieţii spirituale şi viaţa eludează această formă de gândire.

Personalitatea umana este nemuritoare nu pentru că ideea personalitaţii pretinde nemurire, ci pentru că e o experienţă spirituală a vieţii eterne, pentru că viaţa spirituală e o viaţa divin-umană, iar Hristos există ca sursă eternă de viaţă. Aceasta se probează şi demonstrează chiar prin manifestarea nemuririi din viaţa spirituală. Nemurirea e o categorie spirituală şi religioasă, nu naturalistă şi metafizică. Nu o deţine natural omul, e câştigată prin viaţa spirituală a noii naşteri în duh, naştere în Hristos, sursa vieţii eterne.

Nemurirea omului nu este o infinită continuitate a naturii sale metafizice; e renaşterea într-o viaţă superioară din rasa Noului Adam. E viaţa eterna ce a învins moartea. Ne­murirea, viaţa eterna e revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu şi nu natura metafizică a fiinţei.

Astfel, creştinismul nu învaţă despre nemurirea sufletului cum o fac diversele forme de metafizică naturalistă, ci ne învaţa cu adevărat despre înviere, care este un eveniment al vieţii spirituale, al lumii spirituale, ce triumfă asupra corupţiei şi morţii.

Biserica creştină demască minciuna monofizismului, adică eroarea şi deformarea experienţei spirituale ce nu aşază misterul celor două naturi, divină şi umana, şi care se exprimă raţionalist prin doctrinele moniste.

Unitatea-dualitatea celor două naturi, ce nu pot fi confundate, e chiar misterul vieţii religioase şi fenomenul inedit al experienţei spirituale; şi acesta poate fi exprimat dificil printr-o metafizică raţionalistă, ce riscă întotdeauna să cada în monism, dualism sau pluralism abstract.

Misterul vieţii veşnice al celor două naturi este misterul lui Hristos, Dumnezeu-Om. Cei mai mari scolastici au fost încapabili să exprime acest mister într-un limbaj teologic şi de metafizică substanţialistă. Gândirea greacă pagană nu învaţă decât despre nemurirea zeilor, cea a principiului divin; ea mai putea fi apanajul eroilor, semizeilor, dar nu a oamenilor obişnuiţi. Aici gasim o expresie autentică a adevărului. Omul natural, monada psiho-corporală nu se bucură de nemurire, ca de-o însuşire inerentă lui. Numai viaţa spirituală merită nemurirea, numai spiritul deţine însuşirea vieţii eterne. Nemurirea este pătrunderea în viaţa spirituală şi obţinerea ei este întoarcerea duhului în omul din care plecase. Sursa nemuririi este în Dumnezeu şi nu în natură; nu se poate concepe nemurirea în afara vieţii în Dumnezeu şi în afara divinului. Calea vieţii eterne şi nemuritoare ne e dată în Hristos. Viaţa eternă este Împărăţia lui Dumnezeu şi fără El, fără Sf. Duh, nu există nemurire, viaţă eternă. În Împărăţia lui Hristos se revelă nemurirea omului, inaccesibilă gândirii pagâne şi vechii gândiri iudaice.

Duhul se întoarce în om, acesta nu mai e o monadă închisă şi psiho-trupească; şi revenirea duhului, pătrunderea în viaţa duhului nu implică suprimarea sau mortificarea sufletului şi a trupului, ci transfigurarea lor, iluminarea, spiritualizarea, absorbţia lor în viaţa superioara a spiritului. De aceea creştinismul ne va învăţa despre învierea tru­pului. Pentru a inţelege acest mister, nu este nevoie de metafizica naturalistă, nu este nevoie să se vadă în carne şi trup o substanţă.

„Trupul" e o categorie religioasa, adică spirituală şi nu naturalista, iar tentativele facute pentru a exprima misterul trupului şi învierea lui în termeni ai metafizicii naturaliste, întotdeauna sunt exoterice; ele subjugă misterul creştinismului naturii materiale, adânc legată în înfăţişările omenirii.

Misterul învierii trupului e un mister spiritual şi real, nu se poate explica decât prin viaţă, adică prin experienţa spirituală. Naturalismul şi chiar materialismul sistemelor teologice nu demonstrează decât un lucru: la anumite trepte ale vieţii spirituale, spiritul e conceput ca transcendent omului, acesta fiind considerat ca o fiinţa naturală, psiho-corporală. Distincţia fundamentală stabilită între spirit şi natură, ca între realităţi şi ordine calitativ diferite, nu implică negarea cosmosului, separarea omului spiritual şi a vieţii cosmice. Cosmosul, lumea divină, natura divină, nu se revela decât în experienţa spirituală, în viaţa spirituală.

Întâlnirea cu cosmosul nu are loc decât în spirit, omul nu este separat de el, ci unit cu el. Spiritualitatea reală comportă în ea plenitutinea vieţii cosmice, toate treptele ierarhice ale cosmosului. Numai în lumea lăuntrică spirituală ne este daruit cosmosul cu viaţa sa interioară, în întreaga lui frumuseţe. În lumea naturală, omul izolat socoteşte cos­mosul ca fiind exterior pentru el, de nepătruns, străin ca un obiect ce poate fi supus acţiunii tehnice şi studiului matematic şi fizic; el vede în cosmos înrobirea lui elementelor inferioare şi sensibile.

Contemplarea frumuseţii şi armoniei în natură constituie o experienţă spirituală, o pătrundere în viaţa interioară a cosmosului care se destăinuie spiritului. Iubirea pentru natură, minerale, vegetale, animale arată de acum o experienţă spirituală, o învingere a dezbinării şi “extrincesismului". Doctrina mistică şi teosofică despre natură, aşa cum o aflăm la Paracelsus, Jacob Bohme, Fr. Baader, şi în parte la Schelling socoteşte natura în spirit, ca viaţă inte­rioara a acestuia, ca inserţie a naturii în spirit şi a spiritului în natură.

Cosmosul este conceput ca o anumită treaptă a spiritu­lui, ca un simbol al vieţii sale interioare.

Naturalizarea spiritului la Bohme nu-i decât contrariul absorbţiei naturii în spirit. Elementele naturii şi cosmosu­lui sunt de asemenea elementele psihice omeneşti, ele se unesc în lumea spirituală. Microcosmosul şi macrocosmosul se revelă în viaţa spirituală, nu împărţite şi exterioare, ci în unitate şi pătrundere reciprocă. Pierderea paradisului de către omenire este separarea de cosmos, de natura divină, formarea unei naturi exterioare, străine, a învrajbirii şi înrobirii. Obţinerea paradisului este întoarcerea cosmo­sului spre om şi a omului spre cosmos. Ea nu se realizează decât într-o viaţa spirituală reală, în Împărăţia lui Dumnezeu. Această experienţă începe în experienţa iubirii, în contemplarea frumuseţii. Natura exterioară e osificarea spiritului. Or, cosmosul este viaţă şi nu un ansamblu de obiecte materiale împietrite şi de substanţe inerte.

”Acosmismul" spiritualităţii abstracte este străin creştinismului, care cunoaşte o adevărată spiritualitate ce conţi­ne plenitudinea lumii divine. “Lumea” luată în sens evanghelic, lumea pentru care trebuie să avem antipatie, nu reprezintă lumea divină, cosmosul, pe care dimpotrivă trebuie să le iubim şi cu care trebuie să fim uniţi.

„Lumea", „natura", constituie în acest caz amorţirea prin pacat, osificarea prin pasiuni, înrobirea în elementele inferioare, deformarea lumii divine şi nu cosmosul însuşi.

VIII.

În cursul luptei care se săvârşeşte în lumea naturală, în numele vieţii spirituale superioare, în numele lui Dumnezeu, al iubirii, al libertăţii, al cunoaşterii, se ridică “eşafodaje"; mijloacele întrebuinţate pentru atingerea realităţilor şi bunurilor spiritului, adesea sunt exaltate până la demnitatea unui sfarşit (scop) în sine. Aceste “eşafodaje" constituie sursa celei mai mari tragedii din viaţa spirituală. În istoria lumii, niciodată nu s-a realizat nimic în sensul real şi ontologic al cuvântului, pentru că procedeele la care s-a recurs pentru atingerea vieţii spirituale au disimulat într-un fel sfârşiturile (scopurile).

Omenirea a fost închisă în meterezele vieţii spirituale, fără a putea vreodată să atingă chiar această viaţă. În căile ce duc la Dumnezeu, se foloseau mijloace nelegiuite: pentru împlinirea dragostei se face apel la ura şi discordie; pentru atingerea libertăţii s-a recurs la violenţa şi la constrângere.

În civilizaţii statele, obiceiurile, intocmirea exterioară a Bisericii au învins prin procedee total opuse scopului spi­ritual al lumii divine; se justificau ura şi violenţa, invocând scopurile supreme ce şi le-au propus. S-a uitat de Dumnezeu în profitul edificiului erijat în a-L atinge.

S-a urât în numele dragostei, s-a constrâns în numele libertăţii; s-a scufundat în materie în numele principiului spiritual. În întocmirea exterioară a Bisericii, în canoanele şi doctrinele de teologie, Dumnezeu era, într-un fel, îndepărtat pe planul doi, adesea chiar dispărea; în întocmirea statului, libertatea a pierit; s-a înmormantat dragostea în obiceiuri şi tradiţii; în ştiinţe şi academiile create pentru ele, ardoarea înflăcărată a cunoaşterii s-a stins şi ea; însuşi scopul cunoaşterii s-a pierdut din vedere. “Meterezele" vieţii spirituale o mascau pretutindeni, asigurându-şi o existenţă independentă.

Procedeele folosite pentru dobândirea vieţii spirituale, instrumentele care au apărat principiile au fost obstacole în realizarea ei, simbolurile împietrite s-au substituit realităţii. Lumea naturală, împărăţia lui Cezar, a triumfat prin procedeele luptei, violenţelor şi mărunţirilor ei faţă de lumea spirituală, faţă de Împărăţia lui Dumnezeu, pe care a supus-o, a facut-o asemenea ei. S-a propus să se ajungă la Împărăţia spiritului, nu spiritualmente ci materialmente şi s-a sfârşit prin a fi uitat de el; în viaţă, interesul a încetat, s-a pierdut facultatea perceperii. Lev Tolstoi, cu tot raţionalismul limitat al conştiinţei religioase, a înţeles această tragedie şi a simţit profund cât de mare era disproporţia între pro­cedee şi scopuri, între drumurile pe care se angajase şi sensul vieţii, între ce se dovedea prin existenţă şi ce împuternicea această dovadă. Întocmirea lumii şi omenirii, bazată pe convertirea principiilor spirituale în instrumentele acestei întocmiri, nu poate duce niciodată la viaţă spirituală.

Duhul nu suferă să fie convertit în „instrument", căci e în acelaşi timp inutil şi opus naturii sale.

În viaţa spirituală nu poate exista opoziţie între mijloacele şi scopurile vieţii; această opoziţie nu există decât în lumea naturală. Este o ruptură creată prin rău şi nu se poate explica invocând pacatul naturii umane şi necesitatea acestei dezbinari, pentru victoria asupra pacatului. În această explicaţie se afla o minciuna şi o ipocrizie, ce constituie un obstacol în dobândirea vieţii spirituale. Urcarea către viaţa spirituală este o identificare a mijloacelor şi scopurilor vieţii; procedeele permiţând să se realizeze scopul divin în viaţă, dragoste, libertate, cunoaştere, în mod cert sunt divinul, dragostea, libertatea, lumina cunoaşterii fiinţei. Ocolurile trebuie evitate, spre a desemna drumul ce duce la viaţa spirituală.

Căci aceasta ramane inaccesibilă omului nu numai din cauza păcatului şi înrobirii sale în natura inferioara, ci şi din cauza „meterezelor" atât de puţin conforme principi­ilor spirituale pe care sunt menite să le apere; o viaţă religioasa fondată pe respectul regulilor ei, o ştiinţă academică, o sfinţire a obiceiurilor păgâne, atâtea minciuni şi artificii, atatea obstacole pe drumul vieţii spirituale şi pe cel al cunoaşterii realităţii divine.

Lumea simbolurilor reflectate maschează pe cea a spiri­tului, chiar pe cea a realităţii; simbolizarea pierde orice legatura cu ce trebuie să reprezinte. Lumea naturală e simbolica spiritului, dar poate fi luată ca însăşi realitatea, se poate împietri şi materializa. Atunci centrul de gravitate al vieţii, şi, ce este mai grav, cel al vieţii religioase, se aduce în această lume materială inflexibilă, ce s-a sfinţit simbolic.

Omul nu mai este absorbit de infinitul lumii spirituale, ci aruncat în limitarea lumii naturale şi materiale, îşi plasează centrul vieţii în ea, e legat cu legături nevăzute de ea. S-a creat o siguranţă bisericească ce priveşte cu neîncredere şi teamă lumea spirituală. Pentru acest pozitivism, cealaltă lume nu reprezintă decât mijlocul ce afirmă şi supune lumea de aici; e teama de destinderea şi moleşirea ordinului natu­ral, e teama de orice schimbare de gândire. Nu se crede ca s-ar putea desfăşura evenimente în lumea spirituală care să necesite o noua simbolizare, un nou “trup”.

Pozitiviştii recunosc ca absolută şi imuabilă simbolica spiritului, socotesc sacră vechea simbolizare, căci pentru ei spiritul este imobil şi static, substanţă şi nu viaţă.

Dar simbolica veche a trupului poate îmbătrani, vechile procedee şi instrumentele vieţii spirituale pot deveni nefolositoare, căci natura duhului e dinamică. Atunci devine inevitabilă căutarea unor noi simboluri, pentru ca mijloacele să fie conforme scopurilor şi pentru a se apropia sim­bolica realităţilor de spirit. Însuşi Dumnezeu a fost conceput ca sfârşit, căci obsesia infinitului chinuieşte omenirea păcătoasă. Această preocupare s-a reflectat în sim­bolica sfârşitului.

Tulburari teribile, monstruoase revoluţii, manifestări ale răului necunoscute până atunci sunt trimise lumii creştine - ca singurul sfârşit posibil pentru această lume pacatoasa, ce a tradat tot ce este sacru - cu scopul de a o indruma în sfarşit spre realizarea unei vieţi spirituale cu adevărat libere. Pereţii comuni şi “meterezele” se prabuşesc, totul se destramă şi se slăbeşte în lumea naturală, istorică şi în sim­bolica ei dura. Şi aici este un moment cu totul propice punerii în practică sobră şi austeră a vieţii creştine, a apropierii modurilor vieţii de scopurile ei, a simbolului şi realităţilor.

Sub stăpânirea unui cataclism, se săvârşeşte în istorie o asceza şi o purificare fără de care nu se poate avea viaţa spirituală nici pentru individ, nici pentru întreaga lume. De aceasta va depinde destinul creştinismului, căci un tip nou de spiritualitate trebuie să se nască în lume. Sau va fi o epoca noua a creştinismului şi se va afirma o renaştere creştina, sau creştinismul e condamnat să piara, ceea ce nu puteam admite nici o clipa, căci porţile infernului nu-l vor birui. Creştinismul nu se poate intoarce la starea ce a precedat catastrofa. Imaginea omului se pierde în vârtejul ce duce lumea, iar demnitatea lui pierduta trebuie restituita. Dar demnitatea omului nu este determinată de poziţia lui, nici de puterea lui din lumea naturală, ci de spiritualitatea lui, adică imaginea divină din el, de iubirea ce-l indreaptă către Dumnezeu, către viaţa în adevăr, în dreptate, în frumuseţe, către viaţa spirituală. Căci această viaţă spirituală e tocmai viaţa în Dumnezeu, adică în adevăr, dreptate, frumuseţe şi nu în izolarea naturală a sufletelor şi trupurilor. Dumnezeu e imanent duhului, dar transcendent omului psiho-corporal, lumii naturale. De acum încolo omenirea creştină va trebui sa-L prefere pe Dumnezeu fortăreţelor instituite în lume cu scopul de a apăra principiile esenţiale ale vieţii, dar care în realitate n-au făcut decât să le falsifice.

IX.

Viaţa spirituală este infinită, în ea se revelă insuşiri diverse; este mult mai vastă decât s-a admis canonic prin numirea de „spiritual" în creştinism. Nu se poate identifica duhul cu Sf. Duh, a Treia Ipostaza a Treimii. Spiritul-duhul este sfera unde se întâlnesc divinul şi umanul, cuprinde toate aspiraţiile omului spre Dumnezeu, întreaga dezvoltare spirituală a omului.

Harul Sf. Duh, în sens teologic, e o modalitate deosebită a vieţii spirituale, aspiraţia supremă. Revelaţia, extrema profunzime a acestei vieţi este revelaţia Sf. Duh şi speranţa într-o viaţă viitoare ce va transfigura lumea naturală; este speranţa într-o acţiune ziditoare a Sf. Duh.

Dar viaţa spirituală se revelă în trepte şi cu o diversitate calitativa. Din ea fac parte întreaga viaţa intelectuală, morală, artistică a omenirii, toată comuniunea prin iubire. Natura Sf. Duh, dogmatic vorbind, a fost întotdeauna insuficient revelată de gândirea Bisericii. La fel Parinţii şi Învaţaţii Bisericii, ca şi cugetarea religioasă, n-au reuşit să depaşeasca ideea subordonarii din doctrină, a celei de a Treia Persoane a Treimii. Aceasta se aplică indeosebi în teologia catolică. Aşa a trebuit să fie în perioada când creştinismul săvârşea primul său efort în mijlocul omenirii. Totuşi incompleta revelaţie despre natura Sf. Duh atestă că profunzimea abisală din viaţa spirituală e destainuită im­perfect în creştinism, ca spiritul e încă întemniţat în suflet, ca nu este conştient de faptul ca întreaga viaţă spirituală, întreaga învaţătură autentică este înradacinată în Dumnezeu şi în Sfantul Duh. Prin Sf. Duh, Dumnezeu devine prezent lumii şi omului, căci Duhul e mai aproape de om decât Dumnezeu-Tatal şi chiar decât Dumnezeu-Fiul, cu toate ca doctrina teologică privind aceasta e mai puţin limpede.

Numai în noua naştere se revelă natura autentică a vieţii spirituale, natura sa care nu este subiectivă si nici psihologică, şi omul natural deţine rudimentele vieţii spiritu­ale, dar sunt închise în suflet şi sensul lor ramane obscur. Acest om scufundat în elementul speciei, traind mai intai prin „trup” şi “sânge” deţine şi el viaţa religioasă şi poate fi salvat. Dar profunzimea vieţii spirituale nu se revelă în creştinismul sau tradiţional, căci spiritul este opus speciilor şi obiceiurilor lor. Simbolica sfinţire a tradiţiilor speciilor încă nu reprezintă autentica revelaţie a vieţii creştine şi a vieţii spiritului. Şi acela ce ţine mai presus de toate la sfinţirea obiceiurilor sale, - “a trupului” şi “sangelui^” - nu este încă un om spiritual.

Sa subordonezi infinitul spiritului sfârşitului (scopului) lumii naturale înseamnă să ţii închis spiritul. Într-un creştinism ereditar, omul ţine mai presus de orice la trupul şi sângele persoanei sale, familiei sale, statului său. Pune preţ pe sfinţirea şi îndreptăţirea religioasă a acestor obiceiuri tradiţionale. Dar spiritul este fiinţa şi nu acest ansamblu de obiceiuri, moravuri şi obişnuinţe.

Viaţa spiritului constă în mod cert în eliberarea lui şi patrunderea în fiinţa. Creştinul prin “tradiţie” doreşte inainte de orice ca „trupul" şi „sangele" sau să fie recunoscute ca sfinte. O viaţă spirituală, fără părtinire de spe­cie şi datini, îi pare abstractă, îi pare a fi o părăsire a vieţii. El îşi închipuie viaţa spirituală şi omul spiritual cum o face şi un pozitivist.

Această închisoare a spiritului infinit în “trupul" şi “sângele” lumii naturale, această înrobire a divinului elementului speţei, constituie un pozitivism în viaţa religi­oasă. Astfel relativul se erijează în absolut şi temporalul cu un anumit simbol, e luat ca unic şi definitiv. Astfel monarhia a fost recunoscuta sacră şi viaţa Bisericii i-a fost aservită; acesta e unul din cazurile în care creştinismul s-a împovărat şi împotmolit. El încetează să mai fie inaripat, suferă dominarea lumii naturale. Se refuză de-a recunoaşte în om o fiinţa spirituală şi viaţa Duhului cu orizontul nesfârşit se închide dinaintea lui.

Această viaţă este rezervată sfinţilor şi toţi ceilalţi oameni se văd condamnaţi să rămână fiinţe naturale, aparţinând unui anumit neam, care de la naştere la moarte nu sfinţesc decât simbolic trupul şi sangele lor. Pozitivismul religios e o piedică în cunoaşterea spirituală a omenirii ca şi pozitivismul materialist. Şi unui şi celălalt înrobesc spiritul omenesc.

Marea revoluţie spirituală ce va trebui să se împlineasca în lume va elibera omul de această sclavie a trupului şi sangelui, de această apăsare a colectivităţii. Marii oameni ai spiritului au aşteptat această revoluţie, au avut viziunea profetică. Nădejdea lor era venirea Duhului în creştinism.

Ridicarea spre spiritualitate, către dezrobirea spirituală e o cale dificilă. E cea a purificării şi inspiraţiei creatoare. Această cale presupune ascetismul şi sacrificiul, nu numai individual, ci şi supra-individual, social şi istoric. Trăim într-o epocă unde totul cheamă lumea creştină la acest ascetism şi sacrificiu, unde visarea la vechea sfinţire a trupului şi sangelui va acorda întâietate adevărului lui Hristos. Faptul că se naşte în mine o viaţă spirituală şi că îl caut pe Dumnezeu, că aspir la divin şi îl iubesc din această viată, constituie supremul fenomen, justificarea de a fi.

Toate forţele lumii nu vor putea să mă convinga că este o iluzie, o autosugestie şi nu viaţă.

Căci cu adevărat e unica viaţă, fără de care totul e ţărână, născocire şi non-fiinţă. Nu trăim într-o lume reală, ci într-o lume în care fiinţa şi non-fiinţa sunt confundate şi trezirea noastră spirituală este o trezire a adevăratei fiinţe.

X.

Tradiţia platoniciană e mai favorabilă filosofiei spiri­tului şi vieţii spirituale, decât tradiţia aristotelică. Scolastica prin persoana celui mai ilustru reprezentant al său, Sf. Thoma d’Aquino, a profitat de doctrina lui Aristotel afirmând că omul şi lumea aparţin exclusiv ordinului natural şi sunt opuse supranaturalului. El consideră că acestea sunt create de Dumnezeu, dar nu-şi au rădăcina în Dumnezeu. Energiile divine nu acţionează direct în creaţie. Lucrarea lui Dumnezeu asupra lumii se face prin calea harului, prin căile oficiale stabilite de Biserică. Dumnezeu e conceput ca act pur, în El nu e putere (potenţă, putinţă). Puterea (potenţa) e o imperfecţie a fiinţei create, o dovadă a confuziei cu non-fiinţa. Astfel se creează un sistem înlănţuit ce izolează lumea naturală, în care natura spirituală a omului este renegată. Patristica răsăriteană în expresia sa clasică a pastrat tradiţia platoniciană.

Astfel i-a fost mai uşor să observe că lumea şi omul sunt înrădăcinate în Dumnezeu, în ideile divine; i-a fost mai uşor să recunoască nu numai ca există o lume şi un om pamantesc, dar şi un om şi o lume cerească. Dacă aristotelismul e defavorabil concepţiei simbolice despre lume, platonicianismul, în schimb îi poate fi temelie.

Pentru el, pămantescul nu este decât simbolul spiritualului, al lumii cereşti. Omul e în acelaşi timp o fiinţă pământească şi cerească, naturală, supranaturală şi spirituală, e punctul de intersecţie al celor două lumi. Spiritualitatea şi viaţa spirituală sunt inerente naturii umane, în timp ce ea este o imagine a naturii divine.

Viaţa spirituală şi spiritul sunt imanente şi nu transcendente omului. Conştiinţa creştină nu trebuie să se supuna unor anumite forme ale gândirii antice, care zămislesc metafizica naturalistă şi teologia. Şi filosofia spiritului poate fi o autentică filosofie creştină.

(Nikolai Berdiaev – Spirit şi libertate,
Editura PAIDEIA,1996
Colectia de studii si eseuri,
Trad.Stelian Lăcătuş )