Nikolai Berdiaev
fragmente din cartea
Cunoasterea de sine,
exercitiu de autobiografie filosoficã


Capitolul VIII

Lumea creaţiei
"Sensul creaţiei"
şi trăirea extazului creator

Tema creaţiei, a vocaţiei creatoare a omului este tema fundamentală a vieţii mele. Formularea acestei teme n-a fost pentru mine un rezultat al gîndirii filozofice, a fost o experienţă lăun­trică trăită, o iluminare interioară. De obicei tema creaţiei, aşa cum o abordez eu, este înţeleasă în mod greşit. Oamenii o înţe­leg în sensul obişnuit de creaţie culturală, de creaţie „în ştiinţă şi artă", de făurire a unor opere de artă, de scriere a unor cărţi ş.a. în acest context, tema se preschimbă în destul de banala pro­blemă: îndreptăţeşte oare creştinismul crearea culturii, adică, alt­fel spus, nu este cumva creştinismul principial obscurantist? Dar tema mea este cu totul alta, mult mai profundă. N-am pus deloc problema îndreptăţirii creaţiei, am pus problema îndreptăţirii prin creaţie. Creaţia nu are nevoie de îndreptăţire, ea îl îndreptă­ţeşte pe om, ea este antropodiceea. Este tema ce priveşte rapor­tarea omului faţă de Dumnezeu, răspunsul omului către Dum­nezeu. Tema ce priveşte relaţia cu cultura umană, cu valorile şi produsele culturii este o temă secundă şi derivată. Pe mine m-a preocupat problema raportului dintre creaţie şi păcat, dintre crea­ţie şi expiere. Am trăit o perioadă de acută conştiinţă a stării de păcat a omului. Am pătruns în profunzimea acestei conştiinţe. Au fost, probabil, momentele cele mai apropiate de ortodoxism. Dar dacă conştiinţa stării de păcat constituie un moment inevi­tabil al drumului spiritual care îmi este foarte propriu, abando­narea totală a fiinţei tale acestei conştiinţe şi infinita adîncire în ea duce la deprimare şi la slăbirea forţei vitale. Retrăirea stării de păcat premerge iluminării şi renaşterii, după cum se poate preface într-o infinită îngroşare a întunericului. Retrăirea stării de păcat, considerată ca principiu unic şi exhaustiv al vieţii spirituale, nu poate duce la elan creator şi la iluminare; pentru a se produce resurecţia vieţii, ea trebuie să evolueze într-o altă trăire. In esenţă, întotdeauna m-a neliniştit o problemă: cum să depă­şeşti deprimarea şi să ajungi la starea de elan? Cărţile tradiţiona­le despre viaţa spirituală răspund de regulă la această întrebare în sensul că, după retrăirea stării de păcat şi a nevredniciei omu­lui, vine iluminarea prin har. Dar harul vine de la Dumnezeu, de sus, pe cînd de jos, de la om, nu vine decît trăirea stării de păcat şi a nimicniciei omului, întrebarea pe care mi-o pun este dacă forţa de graţie, care biruie deprimarea de pe urma păcatului, poate purcede şi de la om, dacă omul poate să-şi afle îndreptă­ţirea nu numai prin obedienţă faţă de forţa supremă, dar şi prin elanul său creator. Pentru a clarifica gîndul meu, este foarte important să se înţeleagă că, pentru mine, creaţia omului nu este o revendicare a omului şi un drept al său, ci este o revendicare a lui Dumnezeu faţă de om şi o obligaţie a omului. Dumnezeu aşteaptă de la om un act de creaţie ca răspuns la actul de creaţie al lui Dumnezeu. Referitor la creaţia omului este corect ceea ce este corect şi în privinţa libertăţii omului. Libertatea omului este ceea ce Dumnezeu îi pretinde omului, este datoria omului faţă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu i-a putut dezvălui omului ceea ce omul trebuie să-i dezvăluie lui Dumnezeu, în Sfînta Scriptură nu găsim revelaţia privind creaţia omului. Aspectul acesta nu este revelat, ci este tăinuit de Dumnezeu. Pretenţia ce mi-a fost for­mulată ca eu să-mi justific ideea privind sensul religios al cre­aţiei omului prin referire la textele Sfintei Scripturi a demonstrat că problema n-a fost înţeleasă. Cutezanţa creaţiei a însemnat pentru mine îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, dar nu o voinţă dezvăluită, ci o voinţă tăinuită, cutezanţa aceasta n-a fost deloc îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Pentru mine, tema creaţiei a fost introdusă în tema creştină fundamentală despre Dumnezeuomenire, ea se justifică prin caracterul teouman al creştinis­mului. Ideea lui Dumnezeu despre om este infinit mai presus de noţiunile ortodoxe tradiţionale despre om, generate de o conşti­inţă deprimată şi stricturată. Ideea de Dumnezeu este cea mai grandioasă idee a omului. Ideea de om este cea mai grandioasă idee a lui Dumnezeu. Omul aşteaptă ca în el sa se nască Dum­nezeu. Dumnezeu aşteaptă ca în El să se nască omul. La nivelul acestei profunzimi trebuie pusă problema creaţiei. Este foarte cutezător gândul că Dumnezeu are nevoie de om, de replica omu­lui, de creaţia omului. Dar fără această cutezanţă revelaţia Dumnezeuomenirii îşi pierde sensul, în profunzimea vieţii Dumne­zeieşti există omenitatea preveşnică, există drama relaţiilor dintre Dumnezeu şi El celălalt, dumnezeiesc şi omenesc. Şi aceasta se dezvăluie în exerciţiul spiritual al omului, nu în speculaţie teolo­gică, drama divină este răsturnată în drama umană, ceea ce se află sus este răsturnat în ceea ce se află jos. Acest lucru s-a în­trezărit la unii mistici. Am mai spus că, la Sensul creaţiei, am pus ca epigraf versul citat de mine din Angelus Silesius. Cel care iubeşte (Dumnezeu) nu poate exista fără cel pe care îl iubeşte (omul) — la aceasta nu se poate medita în concepte raţionale, pe asta nu se poate construi o ontologie raţională, se poate medita doar în plan simbolic şi gîndirea simbolică poate însemna doar apropierea de Taină. Misterul creaţiei nu se înscrie în opoziţie cu misterul expierii, este un alt moment al drumului spiritual, un alt moment al dramei mistice. Pentru drumul meu filozofic este important să consemnez că eu nu cred în posibilitatea ontologiei raţionale, eu cred doar în posibilitatea fenomenologiei experi­enţei spirituale, descrisă în plan simbolic. Pentru mine, creaţia nu înseamnă atât o concretizare în finit, în produsul de creaţie, cît dezvăluire a infinitului, zborul în infinit, nu obiectivare, ci transcedentare. Extazul creator (actul de creaţie este întotdeauna un ec-staz) înseamnă o irumpere în infinit. De aici s-a ivit, după părerea mea, tragedia creaţiei în produsele culturii şi societăţii, neconcordanţa dintre ideea creatoare şi realizare. Problema noii conştiinţe religioase în creştinism s-a pus, după părerea mea, alt­fel, a fost formulată altfel decît în feluritele curente ale gîndirii religioase ruse de la începutul secolului al XX-lea. Nu este pro­blema trupului, ca la Merejkovski, nici problema consacrării cosmosului, ca în curentul sofiologic, ci problema creaţiei, pro­blema unei noi antropologii religioase. Această nouă antropolo­gie se deosebeşte de antropologia patristică şi scolastică, ca şi de antropologia umanistă, întrucît are o fundamentare naturalistă.

Am trăit perioada dominată de deprimare ca urmare a con­ştiinţei stării de păcat. Creşterea acestei conştiinţe nu are darul de a aduce lumina, ci adînceşte  întunericul, în cele din urmă, omul se deprinde să vadă nu pe Dumnezeu, ci păcatul, să mediteze asupra întunericului, nu asupra luminii. O trăire îndelungată şi intensă a stării de păcat duce la deprimare, în timp ce scopul vie­ţii religioase este depăşirea deprimării. Şi uite, eu am depăşit starea de deprimare, am cunoscut o stare de mare elan. A fost o adevărată zguduire şi iluminare lăuntrică, într-o vară, la ţară, în timp ce stăteam în pat, spre dimineaţă, deodată mi-am simţit întreaga fiinţă zguduită de un elan creator şi m-a învăluit o lu­mină puternică. De la starea de deprimare de pe urma conştiinţei păcatului am trecut la starea de elan creator. Am înţeles că, în fapt, conştiinţa stării de păcat trebuie să evolueze în conştiinţa de elan creator, altfel omul se lasă în jos. Sunt doi poli deosebiţi ai existenţei umane. Misterul creştinismului nu poate fi epuizat prin misterul expierii. Expierea este doar unul dintre actele mis­terului. Mi-a devenit străin tipul exclusiv soteriologic al religiei, în exerciţiul creaţiei este biruită deprimarea, dedublarea, supune­rea totală în raport cu interdicţiile. Repet: prin creaţie tot timpul înţeleg nu făurirea de produse de cultură, ci şocul şi elanul între­gii fiinţe umane, orientată spre o altă viaţă, superioară, spre o nouă existenţă. In exerciţiul creaţiei se dezvăluie că „eul", subiectul, este premergător şi superior în raport cu „non-eul", cu obiectul, în acelaşi timp, creaţia este opusă egocentrismului, este uitarea de sine, năzuinţa spre ceea ce este mai presus de mine. Exerciţiul de creaţie nu înseamnă reflecţie asupra propriei imperfecţiuni, înseamnă orientarea spre transfigurarea lumii, spre un cer nou şi un pămînt nou¹, pe care trebuie să le pregătească omul. Creato­rul este un solitar şi creaţia nu are un caracter colectiv general, ci unul individual personal. Dar actul de creaţie este orientat că­tre ceea ce prezintă un caracter universal, general-uman, cosmic şi social. Creaţia este în cel mai mic grad o excesivă preocupare de sine, ea este întotdeauna o ieşire din sine. Excesiva preocu­pare de sine deprimă, ieşirea din sine eliberează.

Revelaţia creaţiei pe care am trâit-o şi care este o revelaţie a omului, nu a lui Dumnezeu, şi-a găsit expresia în cartea Sensul creaţiei, încercare de îndreptăţire a omului. Cartea aceasta a fost scrisă într-un suflet, într-o pornire plenară, aproape în stare de extaz. Nu consider că ar fi cea mai bună lucrare a mea, dar este cea mai inspirată şi în ea şi-a găsit pentru prima oară expresie ideea mea filozofică originală. Ea cuprinde tema mea esen­ţială, intuiţia mea primogenă despre om. Şi consider drept slăbi­ciune a mea faptul că nu m-am consacrat exclusiv acestei teme şi că, în mod periodic, m-am abătut spre alte teme, mai puţin ca­racteristice pentru mine. Aici se manifestă şi relativ redusa mea capacitate de dezvoltare sistematică a gîndirii. Eu gîndesc şi scriu aforistic şi încerc să găsesc formulări pentru intuiţiile mele. Gîndirea mea nu este discursivă, şi nici nu are o coerenţă dis­cursivă. Consider că lucrarea mea cea mai deplin realizată este o carte scrisă mult mai tîrziu: Despre menirea omului, încercare de etică paradoxală, în care m-am străduit să creez o etică ple­nară, întotdeauna am fost un gînditor de tip existenţialist, am fost aşa chiar şi pe vremea cînd această expresie încă nu intrase în uz. Cartea Sensul creaţiei ţine de perioada Sturm und Drang din viaţa mea. Lucrul la această carte, legat de un puternic im­puls al forţelor mele vitale, a fost însoţit de o schimbare în orga­nizarea vieţii mele. Era perioada de reacţie împotriva mediului pravoslavnic moscovit. Am părăsit Societatea religios-filozofi-că, am încetat să mai frecventez adunările acesteia. M-am înde­părtat şi de editura „Puf ". M-am retras într-o solitudine creativă. Aceasta a coincis cu călătoria noastră în Italia, unde am petrecut o iama întreagă². Am locuit la Florenţa şi la Roma. Cînd ne-am întors în Rusia, din cauza bolii mamei mele, în drum am vizitat Assisi.Timpul petrecut în Italia a fost marcat de trăiri puternice, de mare intensitate. Acolo am scris o parte din Sensul creaţiei. Mi-au venit multe idei cu privire la opera Renaşterii. Am con­siderat că această operă este un eşec în creaţie, dar un eşec mă­reţ. Acest eşec se asociază cu tragedia creaţiei în genere, întrea­ga atmosferă a Italiei însă, nu Italia din zilele noastre, ci Italia de odinioară, m-a inspirat să lucrez la cartea mea. Am trăit în Italia clipe de mare bucurie. Mi-a plăcut îndeosebi Renaşterea timpu­rie, încă medievală, şi Renaşterea Quattrocento florentină. L-am îndrăgit foarte mult pe Botticelli şi am descoperit un sens uriaş în drama de creaţie pe care a trăit-o. Cel mai puţin mi-a plăcut înalta Renaştere romană din secolul al XVI-lea. Nu mi-a plăcut deloc catedrala Sfîntul Petru. Nu am putut deloc să-1 îndrăgesc pe Rafael. Gusturile mele spontane erau mai curînd prerafaeli-ene. întotdeauna însă m-a emoţionat mult Leonardo. La Roma mi-au plăcut fîntînile baroce, dar nu mi-au plăcut bisericile ba­roce. Cel mai mult am îndrăgit bisericile primilor creştini. O impresie puternică mi-a produs Campania, unde monumente ale creaţiei omului au devenit fenomene ale naturii. Roma îţi dădea o puternică impresie de istorie universală. De asemenea am avut întotdeauna un cult deosebit pentru sfîntul Francisc, pe care îl consider un fenomen de cea mai mare însemnătate în istoria creş­tinismului, şi am ţinut cu tot dinadinsul să vizitez Assisi. Mi-a Tăsat o impresie apăsătoare starea de părăsire de către italienii contemporani a mînăstirii sfîntului Francisc. Un călugăr francis­can, danez de origine, ne-a vorbit despre uitarea sfîntului Fran­cisc. în biserică nu era nimeni în afară de călugări. Pentru noi, pravoslavnicii, au slujit în mod special o mesă la mormîntul sfîntului Francisc. Am părăsit Italia cu tristeţe. Cînd am revenit, era o altă Italie, Italia fascistă. O dată cu mutarea la Moscova, pentru mine a început o perioadă cu totul nouă. Cercurile pra­voslavnice, nu numai cele de dreapta, dar şi cele de stînga, au primit cu multă suspiciune şi chiar cu ostilitate gîndurile mele privind vocaţia creatoare a omului. M-am simţit foarte însingu­rat în conştiinţa mea. Cînd a apărut cartea mea Sensul creaţiei, într-o discuţie particulară Viaceslav Ivanov s-a exprimat elogios referitor la ea, deşi nu-mi împărtăşea ideile, dar în general privea cu simpatie creaţia altora. A receptat cartea într-o manieră muzi­cală. S. Bulgakov, în lucrarea sa³ Lumina de neseară, a recunos­cut caracterul demonic, umanodivin al ideii mele privind creaţia. A scris mult despre carte numai Rozanov⁴.

* * *

Pentru mine, problema creaţiei se asociază cu problema libertăţii. După cum am mai spus, încă înainte am scris Filozofia libertăţii. Cartea a fost scrisă nu ca o operă închegată, ci ca o culegere de studii de sine stătătoare. Ea nu m-a satisfăcut. Ter­minologia folosită în carte nu este suficient de elaborată. Ulte­rior îmi voi exprima ideile mult mai bine. Dar în ea a fost deja afirmat primatul libertăţii. Actul creator al omului şi naşterea noutăţii nu pot fi înţelese în cadrul sistemului închis al existen­ţei. Creaţia este posibilă doar dacă se admite libertatea, o libertate care nu este determinată de existenţă, care nu se deduce din existenţă. Libertatea nu-şi are rădăcinile în existenţă, ci în nimic, libertatea nu are fundament, nu este definită de ceva, se află în afara raporturilor cauzale, cărora li se subordonează existenţa şi fără de care existenţa este de neconceput. Abia mai tîrziu voi formula pe deplin pentru mine adevărul privind caracterul extra-existenţial al libertăţii, în Filozofia libertăţii încă nu mă elibe­rasem de prejudecăţile filozofiei ontologice, după cum nu m-am eliberat total de ontologism nici în Sensul creaţiei. Dar în Sensul creaţiei am izbutit deja să exprim ideea, esenţială pentru mine, potrivit căreia creaţia înseamnă creaţie din nimic, adică din li­bertate. Criticii mi-au atribuit stupida idee că creaţia omului nu are nevoie de materie, de materialele lumii. Dar eu nu am afir­mat nicicînd aşa ceva. Actul de creaţie al omului are nevoie de materie, el nu se poate dispensa de realitatea universală, el nu se consumă în vid, într-un spaţiu pustiu. Dar actul de creaţie al omului nu poate fi definit deplin de materialul pe care îl oferă lumea, el conţine şi ceva nou, ceva ce nu este determinat din afară de către lume. Este tocmai acel element de libertate, care apare în orice act de creaţie autentic, în asta stă misterul creaţiei, în acest sens creaţia înseamnă creaţie din nimic. Ceea ce arată că ea nu-şi află determinarea în întregime din lume, că este şi o emanaţie a libertăţii, nedeterminată de nimic din afară. Fără aceasta, creaţia ar fi însemnat doar o redistribuire a elementelor lumii date şi apariţia noutăţii ar fi fost iluzorie. Pe mine m-a pre­ocupat şi m-a interesat îndeosebi tema cum din nonexistenţă apare existenţa, cum inexistentul devine existent. Trecerea non-existenţei în existenţă nu-şi poate afla explicaţia din existenţa deja determinată. Dar tocmai aceasta şi este tema libertăţii. A recunoaşte că libertatea îşi are rădăcinile în nonexistenţă sau în nimic înseamnă a recunoaşte misterul iraţional al libertăţii. Ceea ce poate fi exprimat doar prin descrierea simbolică a exerciţiu­lui spiritual. Despre libertatea nonexistenţială, preexistenţială, nu ne putem întocmi un concept. Am recunoscut că darurile cre­atoare îi sînt date omului de către Dumnezeu, dar în actele de creaţie ale omului intervine elementul de libertate, element ce nu este determinat nici de lume, nici de Dumnezeu. Creaţia este răs­punsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Este steril şi stupid să se pună întrebarea dacă creaţia poate fi îndreptăţită din punctul de vedere al religiei expierii. Pentru cauza răscumpărării şi a mîn-ruirii ne putem lipsi de creaţie. Dar pentru împărăţia lui Dum­nezeu creaţia omului este necesară, împărăţia lui Dumnezeu vine şi prin opera creatoare a omului. Revelaţia nouă, finală, va fi o revelaţie a creaţiei omului. Aceasta va fi nădăjduita epocă a Duhului. Şi în ea se va realiza, în sfîrşit, creştinismul ca religie a Dumnezeuomenirii. Am devenit conştient de sensul religios al creaţiei, nu doar de cel cultural, o creaţie a celui care îndreptă­ţeşte, nu a celui care este îndreptăţit, în profunzime asta înseam­nă conştiinţa cutezătoare privind nevoia lui Dumnezeu de actul de creaţie al omului, dorul lui Dumnezeu după omul care cre­ează. Creaţia înseamnă continuarea făuririi lumii. Continuarea şi finalizarea făuririi lumii înseamnă creaţie teoumană, creaţie a lui Dumnezeu împreună cu omul, creaţie omenească împreună cu Dumnezeu. Dar am devenit dintru început conştient de tragedia profundă a creaţiei umane şi de eşecul ei fatal în condiţiile lumii. Această conştiinţă constituie o latură foarte importantă a cărţii mele Sensul creaţiei. Actul de creaţie în puritatea sa iniţială este orientat către o viaţă nouă, către o existenţă nouă, către un cer nou şi un pămînt nou, către transfigurarea lumii. Dar în condiţi­ile lumii căzute el se îngreuiază, este atras în jos, se subordonea­ză comenzii necesare, creează nu o viaţă nouă, ci produse ale culturii de mai mare sau mai mică perfecţiune. Rezultatele creaţiei nu au un caracter realist, ci un caracter simbolic. Se cre­ează o carte, o simfonie, un tablou, o poezie, o instituţie socială. Există o neconcordanţă între elanul creator şi produsul creaţiei. Nu voi repeta un lucru la care m-am referit de multe ori în scris. Dar aş vrea să preîntîmpin interpretarea greşită a gîndului meu. Nu neg cîtuşi de puţin creaţia în domeniul culturii, nu neg sen­sul produselor creaţiei în această lume. Este drumul omului, omul trebuie să treacă prin creaţia culturii şi civilizaţiei. Dar este o creaţie simbolică, ea ne oferă doar semne ale transfigurării rea­le. Creaţia realistă ar însemna transfigurarea lumii, sfîrşitul aces­tei lumi, apariţia unui cer nou şi a unui pămînt nou. Actul de cre­aţie este un act eshatologic, el este orientat către sfîrşitul Jumii. De acest fel de interpretare a sensului creaţiei erau legate simpatiile mele pentru romantism şi nesimpatiile faţă de clasicism, deşi consider că aceste concepte au un caracter conven­ţional. Clasicismul poate fi numit o realizare a perfecţiunii în actul de creaţie, şi în acest sens ar fi ridicol să te ridici împotri­va clasicului. Dar minciuna clasicismului apreciat ca un anume tip spiritual stă în faptul că admite posibilitatea perfecţiunii ima­nente în finit, în condiţiile acestei lumi. Clasicismul este anties-hatologic. Adevărul romantismului, căruia trebuie să-i recunoaş­tem şi multe păcate, stă în conştiinţa insuficientei perfecţiuni în finit, în năzuinţa spre infinit, adică spre transcendent, în această lume, perfecţiunea unei lucrări de creaţie poate fi doar simboli­că, adică doar un semn a altceva, un semn al perfecţiunii într-o altă lume, într-un alt plan al existenţei şi al supraexistenţei. Ade­văratul ţel constă în victoria realităţii înseşi asupra simbolului. Trebuie înţeleasă însă complexitatea acestui gînd. Este falsă şi limitată o conştiinţă care consideră simbolurile drept realitate. Conştiinţa simbolică este superioară acestei conştiinţe naiv-realiste, şi anume ea deschide calea către adevăratele realităţi. Con­ştiinţa naiv-realistă este ferecată în lumea convenţional-simbolică. Iar atitudinea mea faţă de romantism a avut întotdeauna un caracter dual. Pe de o parte, în raport cu clasicismul preferam în mod nemijlocit romantismul, şi, după cum am mai spus, îmi re­pugna reacţia împotriva romantismului în Occident, în perioada dintre cele două războaie. Pe de altă parte însă, multe lucruri în romantism îmi provocau un sentiment de respingere, sesizam la romantici multă falsitudine. Adevărul romanticilor stă în ne­mulţumirea faţă de finitatea şi încătuşarea acestei lumi, în nă­zuinţa către ceea ce se găseşte dincolo de hotarele ordinii raţio­nale. Dar adevărata cale duce de la realismul naiv, care uneori ia forma clasicismului, prin simbolism la realismul autentic. Tema mea a fost următoarea: este oare posibilă şi cum este posibilă trecerea de la creaţia simbolică de produse ale culturii la creaţia realistă a vieţii transfigurate, a noului cer şi a noului pămînt. în acest sens creaţia înseamnă sfârşitul lumii. Scriitorii ruşi, care au trecut dincolo de hotarele artei, Gogol, L. Tolstoi, Dostoievski şi mulţi alţii, au abordat cu acuitate această temă. De ea s-au apro­piat, de asemenea, Nietzsche, Ibsen, simboliştii. Ştiu că formu­larea acestei teme poate crea impresia că se pretinde o minune. Oare se poate trece de la crearea de opere desăvîrşite la crearea unei vieţi desăvîrşite? Creaţia nu trebuie înţeleasă aici drept un act de perfecţionare morală. Asta n-ar aduce nimic nou. Vechea conştiinţă creştină a oscilat întotdeauna între conştiinţa ascetică ostilă lumii şi conştiinţa care îndreptăţeşte crearea culturii în această lume şi consacră formele societăţii. Pentru mine însă era vorba despre încă ceva, un al treilea aspect, transformarea reală a acestei lumi. In momentul de faţă, capitolul despre artă din Sensul creaţiei nu mă mulţumeşte deloc.

Aşteptarea mea privind ivirea unei noi epoci de creativitate nu era de natură renascentist-umanistă. Viziunea mea religios-filozofică asupra lumii poate fi, bineînţeles, interpretată drept umanism de profunzime, drept afirmare a omeniei preveşnice în Dumnezeu. Omenia este proprie Celui de-al Doilea Ipostas al Sfintei Treimi, în asta rezidă sîmburele real al dogmei. Omul este o fiinţă metafizică. Planul de jos în care se găseşte omul empiric nu-mi poate zdruncina această convingere, îmi este pro­priu patosul omeniei. Deşi sînt convins şi mă conving tot mai mult că omului îi este prea puţin proprie omenia. Repet adesea acum: „Dumnezeu este omenos, pe cînd omul este lipsit de ome­nie." Credinţa în om, în omenie înseamnă credinţă în Dumne­zeu, şi ea nu impune iluzii cu privire la om. Omenia mea şi-a gă­sit expresia optimă în cartea Despre menirea omului. L. Şestov chiar a scris despre mine că sînt cel mai omenos dintre filozofi. Dar eu am scris mult despre criza umanismului european, am prezis înstăpînirea unei epoci antiumaniste, şi am avut perfectă dreptate. Am vorbit despre dialectica interioară a umanismului, în care umanismul trece în antiumanism. Afirmarea omului drept fiinţă sieşi suficientă are ca revers negarea omului, duce la descompunerea principiului pur uman în principiul care pretinde a fi mai presus de uman („supraomul") şi principiul care, indu­bitabil, se află mai jos de uman. In locul Dumnezeu-omenirii se afirmă Dumnezeu-ferocitatea. în procesul de înţelegere a dialec­ticii existenţiale a umanismului o foarte mare însemnătate au avut pentru mine Dostoievski, Nietzsche şi Marx. După cotitura lăuntrică pe care am trăit-o, legată de experienţa elanului cre­ator, nu mi-am trădat niciodată credinţa în vocaţia creatoare a omului. Dar speranţa mea în apropiata instaurare a unei epoci de creativitate a fost ştirbită de evenimentele catastrofice ale războiului mondial, ale revoluţiei ruse, ale loviturii de stat din Ger­mania, ale noului război, de perioada înnegurată, necreativă, dintre cele două războaie, de ameninţările unei noi robii univer­sale. Am prevăzut şi am presimţit apropierea catastrofelor, îmi este proprie intuiţia catastrofică a vieţii. Eu nu cred în tăria şi stabilitatea ordinii universale şi sociale. Ceva ce părea stabil şi trainic este răsturnat cu mare uşurinţă de forţele vulcanice, care se află întotdeauna ascunse dincolo de o aparentă armonie. Ca­tastrofele istorice scot la iveală un mare dinamism şi dau impre­sia creării unor lumi cu totul noi, dar nu sînt cîtuşi de puţin be­nefice pentru creaţie, aşa cum am înţeles-o eu şi cum am prevăzut-o în instaurarea noii epoci de creativitate religioasă. Dinamismul catastrofelor istorice chiar a anticipat epoca reacţio­nară în raport cu adevărata creaţie a omului, pentru că ea este ostilă omului şi nimicitoare pentru libertatea spiritului. Lumea a păşit într-o epocă antiumană, caracterizată printr-un proces de dezumanizare. Dar experimentul tragic al terifiantei comedii a istoriei pregăteşte o epocă absolut nouă în destinele omului. Ceea ce se petrece la suprafaţa istoriei nu poate zdruncina cre­dinţa în vocaţia de creaţie a omului, legată de profunzimi meta­fizice. Pentru înţelegerea gîndului meu este important să subli­niez că ideea de dezvoltare directă, compactă, neîntreruptă îmi este străină. Sînt în general un antievoluţionist în sensul că re­cunosc intermitenţa legată de intruziunea libertăţii în procesul universal şi resping neîntreruperea ca expresie a determinismu­lui, întotdeauna mi s-a părut incorectă sintagma „evoluţia cre­atoare", cu care Bergson şi-a marcat cartea. Creaţia şi evoluţia nu sînt numai două lucruri diferite, dar chiar diametral opuse, în procesul universal $i istoric nu există necesitatea progresului, a dezvoltării legice. Sînt posibile perioade de reacţiune şi întune­ric, după cum sînt posibile şi irumperi creatoare, cotiri, desco­periri ale unor noi aspecte ale lumit, descoperiri ale unor lumi noi. întotdeauna mi s-au părut puţin semnificative şi nu prea importante în sine evenimentele de la suprafaţa istoriei, văd în ele doar nişte semne a altceva. N-am fost nicicînd dispus să acord o importanţă deosebită nici acelor acţiuni „obiective" so­cialmente exprimate, la care am participat chiar eu şi pe care uneori le-am iniţiat. Nicicînd n-am supraapreciat însemnătatea acestei „participări active", ba chiar i-am subdimensionat însem­nătatea. In parte aici s-a făcut simţită plămada tolstoiană şi chiar nihilistă. Mi se părea că viaţa adevărată se află dincolo de toate acestea. Consideram că au preţ doar impulsurile creatoare şi irumperile, doar lumea mea creativă lăuntrică, în elanul creator era depăşită deprimarea, ceea ce este esenţial. Am rămas fidel ideii fundamentale din Sensul creaţiei. Din punct de vedere filo­zofic chiar mi-am perfecţionat mult exprimarea ideii, mi-am precizat mai bine terminologia. Dar poate că am concentrat insu­ficient şi am propovăduit insuficient ideea fundamentală a vieţii mele. Am observat cu amărăciune că oamenii mă înţeleg greşit, înţeleg greşit ceea ce constituie la mine principalul şi, în fond, îmi cunosc prost ideile centrale, asociază greşit diversele aspecte ale gîndirii mele. Şi aceasta în pofida faptului că gîndirea mea este foarte centralizată şi unitară. Am scris mult despre eveni­mentele timpului, am formulat în permanenţă aprecieri la ceea ce se întîmplă, dar toate erau, folosind expresia lui Nietzsche, „meditaţii inoportune", aflate în profund conflict cu vremurile şi orientate către un viitor îndepărtat. N-am fost nicicînd un mili­tant politic, nici publicist politic, am fost un moralist care şi-a apărat ideea de om într-o epocă ostilă omului. M-am străduit să propovăduiesc umanitatea în cea mai inumană dintre epoci. Lu­mea mă înţelegea atît de greşit încît, atunci cînd m-am exprimat întru apărarea filozofiei existenţialiste, au văzut în asta ceva cu totul nou pentru mine şi aproape o trădare a trecutului meu filo­zofic. Şi nimeni n-a observat că pentru mine filozofia existen­ţialistă a fost doar o expresie a umanităţii mele, umanitate ce a dobîndit o semnificaţie metafizică. Prin aceasta mă deosebesc de Heidegger, Jaspers şi alţii, mă deosebesc şi de Kierkegaard.

Încercînd să înţeleg din punct de vedere psihologic izvoarele apoteozei mele a creaţiei, observ o conexiune între atitudinea mea de excepţie faţă de creaţie şi atitudinea mea pesimistă faţă de datul universal, faţă de ceea ce poartă denumirea de „existenţă concretă". Ca să trăieşti cu demnitate şi să nu fii umilit şi strivit de necesitatea universală, de cotidianul social, este necesar ca, într-un elan creator, să ieşi din cercul imanent al „existenţei con­crete", este necesar să provoci imaginea, să vezi în închipuire o altă lume, o lume nouă în comparaţie cu această existenţă univer­sală concretă (un cer nou şi un pămînt nou). Creaţia este legată de imaginaţie. Pentru mine, actul de creaţie a fost întotdeauna o transcendere, o ieşire dincolo de hotarul existenţei imanente, o irumpere a libertăţii peste necesitate, într-un anume sens s-ar putea spune că dragostea de creaţie înseamnă lipsa dragostei faţă de „lume", imposibilitatea de a rămîne între hotarele acestei „lumi". De aceea creaţia cuprinde un moment eshatologic. Acrul de creaţie marchează venirea sfîrşitului acestei lumi, începutul unei alte lumi. Iluzia clasicismului este că rezultatele acrului de creaţie ar putea atinge perfecţiunea în această lume, ar putea să ne lase şi să nu ne atragă spre o altă lume. Dar produsele de cre­aţie, aşa-zis clasice în sensul perfecţiunii, în fond se referă întot­deauna la o altă lume decît această existenţă universală concretă, şi devansează transfigurarea lumii. Sensul artei stă în această devansare a transfigurării lumii. De aceea arta are o însemnătate cathartică şi eliberatoare. Dar creaţia nu este întotdeauna adevă­rată şi autentică, ea poate fi falsă şi iluzorie. Omului îi este pro­prie şi pseudocreaţia. Omul poate da răspuns nu la chemările lui Dumnezeu, ci la chemarea satanei. Consider însă că problema demonismului în artă este o problemă foarte complicată. Să ad­mitem că în Leonardo da Vinci a existat un element demonic, deşi afirmaţia mi se pare mult prea exagerată, în adevăratul act de creaţie artistică a lui Leonardo este mistuit de foc orice de­monism şi dispare orice rău. O moralizare rectilinie în raport cu creaţia este de neadmis. Toate doctrinele teologice tradiţionale mi se păreau ostile ideii mele de creaţie. M-am aflat într-un per­manent conflict cu ele. Nimeni nu se declara cu totul de acord cu mine, deşi unii considerau că am ridicat o problemă interesantă. Mă refer nu doar la curentele de gîndire pe făgaşul ortodoxis­mului. Absolut acelaşi lucru 1-am întîlnit şi la curentele occiden­tale, în gîndirea catolică şi protestantă, care era cuprinsă de setea de întoarcere la izvoarele trecutului (tomism, barthanism). Unele articole despre mine, scrise în Occident, mă comparau cu ceea ce numeau teozofic creştină, cu J. Bohme, cu Saint-Martin, cu Fr. Baader, dar refuzau să accepte că gîndirea mea este o gîndire ortodoxă. Cînd am cunoscut mai îndeaproape gîndirea catolică şi protestantă contemporană, am fost uluit să văd cît le e de stră­ină problema creaţiei, aşa cum o pun eu, cît le e de străină pro­blematica gîndirii ruse în general. Cele mai mari îndoieli şi obiecţii le trezeşte teoria mea despre libertatea necreată, pre-existenţială, care la mine dobîndea contururi tot mai precise. Am rămas foarte singur în gîndirea mea. Sistemele ortodoxe, care exprimă un colectiv social organizat, trebuie să nege creaţia ori s-o recunoască într-un sens foarte superficial. Nu se poate scrie dramă, roman, poezie lirică dacă nu există conflict, ciocnire cu norma şi legea, dacă nu există dragoste „ilicită", îndoieli şi con­tradicţii interioare, dacă nu există tot ceea ce este considerat ca inadmisibil din punctul de vedere al „legii" opiniei ortodoxe sta­tornicite. Gîndirea filozofică creatoare nu este posibilă dacă lipseşte sfera problematicului, dacă nu există eforturi chinui­toare pentru a rezolva probleme noi, dacă nu există căutarea ade­vărului, care nu cade de sus de-a gata într-o formă încremenită, dacă lipsesc frămîntările spiritului. Sistemele ortodoxe însă nu doresc să ştie de nici o problematică nouă, privesc cu suspiciune si ostilitate neliniştea creatoare, căutările, frămîntarea spiritului. In fond, ele nu-i pot accepta pe Shakespeare, Goethe, Beethoven. Observînd cum decurge procesul de creaţie chiar la mine, uneori m-a uimit lipsa de asemănare cu ceea ce spuneau alţii despre ei. întotdeauna m-am considerat întîi de toate filozof, întotdeauna am fost conştient de vocaţia mea de filozof. La urma urmelor, cel mai mult am iubit filozofia, cunoaşterea filozofică. Filozofii de tip academic preferau să mă numească gînditor, desemnînd prin asta, pesemne, un filozof de tip mai liber, mai puţin metodic: filozofia mea n-a avut nicicînd un caracter profe­soral. Dar esenţial este că, la mine, procesul de cunoaştere a decurs altfel decît se descrie de obicei. La mine nu există ceea ce se numeşte analiză, gîndire discursivă, deductivă, nu există o legătură sistematică, logică, în expunere. De fapt, nu sînt în stare să-mi dezvolt gîndul, să demonstrez. Analiza este o latură rela­tiv slabă în gîndirea mea. Sînt un gînditor de tip exclusiv intuitiv-sintetic. Incontestabil, am un mare talent de a înţelege ime­diat legătura pe care o are orice element separat, parţial, cu întregul, cu sensul vieţii. Fenomenele de viaţă cele mai insignifiante îmi trezesc limpeziri intuitive cu caracter universal. Cu pre­cizarea că intuiţia are aici un caracter intelectual emoţional, nu un caracter pur intelectual, în spatele elementelor mici şi sepa­rate din lume eu văd existenţa spirituală concretă, din care peste toate se revarsă lumina. Gîndurile cele mai importante pentru mine îmi vin în cap ca o străfulgerare, ca nişte raze de lumină interioară. Cînd încep să scriu, uneori simt un elan atît de puter­nic, încît mă cuprinde ameţeala. Gîndurile năvălesc cu o aseme­nea viteză că abia prididesc să le notez. Nu termin cuvintele ca să ţin pasul cu gîndurile. Niciodată nu mă gîndesc la formă, ea se concretizează de la sine, gîndirea mea este dintru început legată de cuvîntul lăuntric. Aproape niciodată nu corectez şi nu analizez ce am scris, pot să dau la tipar aşa cum am scris de la început. De aceea în maniera mea de a scrie există o neglijenţă. Fac doar unele mici intercalări şi prin aceasta încalc uneori suc­cesiunea în gîndire. După cum am mai arătat, scriu într-o ma­nieră aforistică, deşi această formă, firească pentru mine, nu este suficient de elaborată şi de consecventă. Pentru mine, aforismul este un microcosmos al gîndirii, el cuprinde într-o formă concisă întreaga mea filozofie, pentru care nu există nimic separat şi par­ticular. Este o filozofie concret-plenară. Toată viaţa scriu. Scrisul este pentru mine igienă spirituală, meditaţie şi concentrare, este stil de viaţă, întotdeauna am putut să scriu în orice condiţii şi indiferent de starea sufletească. Puteam să scriu cînd aveam o temperatură de 39°, cînd mă durea foarte rău capul, cînd în casă erau probleme grele, cînd aveau loc bombardamente, cum a fost la Moscova în octombrie '917 şi la Paris în '940 şi '944. Te­gumentele sufletului meu, foarte receptiv şi sensibil, puteau să vibreze, puteam să mă simt pierdut; spiritul meu însă rămînea liber, independent faţă de condiţiile ambiante, orientat spre crea­ţie. Asta m-a ţinut întreaga viaţă, în asta a stat forţa mea, în pofi­da tuturor slăbiciunilor mele, în asta am simţit cel mai mult un ajutor de graţie. Gîndurile cele mai importante, esenţiale pentru mine, mi-au venit în momentele pe care mulţi le pot considera ca neprielnice pentru gîndirea filozofică. Uneori fenomene alea­torii din viaţă s-au dovedit pentru gîndirea mea mai importante decît lectura aprofundată a unor cărţi de filozofie, întotdeauna am citi mult, dar lectura cărţilor nu constituie sursa principală a gîndirii mele, a propriei mele filozofii, sursa principală sînt evenimentele din viaţă, experienţa spirituală. Cînd lucrez la o carte, de obicei nu citesc cărţi pe această temă şi nici măcar nu le răsfoiesc, chiar dacă le am pe masă. Asta ar stînjeni libera desfăşurare a gîndirii, ar slăbi creaţia. Am mai spus că întregul plan al cărţii Despre menirea omului, care este poate cea mai sis­tematică dintre cărţile mele, s-a născut brusc în mintea mea în timp ce eram la un spectacol de balet al lui Diaghilev, care nu avea nici o legătură cu tema cărţii, întotdeauna am trăit în cîteva planuri. Puteam să fiu sfîşiat de propria mea boală şi de boala celor apropiaţi, puteam fi nefericit din cauza unor evenimente foarte grele din viaţă, şi în acelaşi timp să simt elanul şi bucuria gîndirii creatoare. Nu mi s-a întîmplat să mă simt deprimat ex­clusiv de pe urma unui singur lucru. Ceea ce a stînjenit mult să fiu receptat corect, în formularea ideilor, în atitudinea mea faţă de scriere nu sînt un artist care se arată interesat de perfecţiunea produsului său. Sensibilitatea mea interioară şi intuitivitatea sînt mult mai subtile şi au o cuprindere mult mai amplă decît o exprimă scrierile şi expunerile mele. Nu ştiu să exprim bine cum văd în mod concret lumea. Scriu pentru că un glas interior îmi porunceşte să spun ceea ce am auzit, scriu pentru că nu pot să nu scriu. N-am nici un fel de reflectare asupra scrierii mele, nici un fel de interes dacă alţii vor aprecia ceea ce am scris. Scrisul este pentru mine aproape o necesitate fiziologică. Ca scriitor, sînt lip­sit de orice cochetărie, de orice autocontemplare. Poate că în apariţia ideilor mele există un moment artistic. Dar eu nu scriu nici ca om de ştiinţă, nici ca artist, nu urmăresc să-mi obiectivez creaţia, vreau să mă exprim pe mine, să strig în auzul altora ceea ce am auzit înlăuntrul meu. Pentru mine, creaţia şi scrisul în­seamnă nu atît obiectivare, cît transcendentare. Am mai folosit această expresie. Eu nu creez obiecte, ci mă exteriorizez în altce­va. Nu aparţin categoriei de scriitori cărora le place ce au scris. Nu-mi place să mă recitesc, nu-mi place nici măcar să citesc citatele din textele mele în articolele scrise despre mine. Am o in­diferenţă aproape anormală pentru ceea ce se scrie despre mine. Nu-mi place să mă văd în lumea obiectivată, nu-mi place să mă uit la fotografia mea. Iubesc doar elanul creator care se produce în mine, care biruie însăşi distingerea subiectului şi obiectului.

Totuşi ţin la unele dintre cărţile mele, îndeosebi în anumite momente. Creaţia a însemnat pentru mine cufundarea într-o altă lume, o lume deosebită, libera de povara, de puterea odioasei ba­nalităţi cotidiene. Actul de creaţie are loc în afara timpului, în timp se află doar produsele de creaţie, doar obiectivarea. Produ­sele de creaţie nu-i pot oferi satisfacţie creatorului. Dar elanul creator pe care 1-ai trăit, extazul care depăşeşte distingerea su­biectului şi obiectului trece în eternitate. Problema raportului dintre creaţie şi contemplare este o problemă foarte complicată. Sper să abordez această problemă într-o altă carte, pe care o am în proiect. Oare este corect să înscriem creaţia şi contemplarea într-un raport de opoziţie? Cred că nu. Contemplarea nu înseam­nă o totală pasivitate a spiritului, cum se crede adesea. Contem­plarea estetică a frumuseţii naturii presupune o irumpere activă către o altă lume. Frumuseţea este deja o altă lume dincolo de această lume. Contemplarea unei alte lumi, spirituale şi inteligen­te, presupune depăşirea acestei lumi, care ne desparte de Dum­nezeu şi de lumea spirituală, în procesul de contemplare a ceea ce e sublim, frumos, armonios, cel care contemplă trăieşte un moment de extaz creator. Este greşit să se creadă că starea de inspiraţie şi de obsesie pe care ţi-o provoacă sublimul nu este o stare creatoare. Geniul este un posedat, dar este un creator, însă momentele de contemplare ca atare nu cunosc lupta, conflictul, împotrivirea dureroasă şi dificultatea, aceste stări sînt depăşite. Este ceea ce deosebeşte contemplarea de alte forme ale activi­tăţii spiritului. Şi omul trebuie să ajungă în mod periodic la mo­mentele de contemplare, să încerce odihna binefăcătoare a con­templării. Dinamismul exclusiv, activismul neîntrerupt ori îl sfîşie pe om, ori îl transformă într-un mecanism, în aceasta constă grozăvia epocii noastre.

(Fragmente din cartea:
Cunoasterea de sine,
exercitiu de autobiografie filosoficã
de Nikolai Berdiaev,
Editura Humanitas,1998)