|
Nikolai Berdiaev Capitolul IX Libertatea ascunde misterul lumii.
In ultimul an premergător revoluţiei la Moscova aveau loc īntruniri sociale īnchise. La aceste īntruniri luau parte elemente de stīnga, dar nu extremiste, ale intelectualităţii. Veneau social-de-mocraţii şi socīalist-revoluţionarii mai moderaţi, precum şi cadeţi* mai de stīnga. E. Kuskova** şi S. Prokopovici*** se aflau īn centru. A. Potresov venea la braţ cu Vera Zasulici**** deja foarte bătrīnă. De cīteva ori a apărut şi bolşevicul Skvorţov-Ste-panov, ulterior redactor-şef al ziarului Izvestia. Eu participam activ la aceste īntruniri, uneori chiar le prezidam. Cadeţi aici membri ai Partidului Constituţional
Democrat. (N.t.) ** Ekaterina Dmitrievna Kuskova (l 869-1958)
personaj marcant īn mişcarea revoluţionară din Rusia; s-a
aflat īn opoziţie cu puterea sovietică. (N.t.) Aveam impresia că toţi aceşti oameni, care reprezentau varii curente revoluţionare şi opoziţioniste, se simţeau īn puterea unor forţe elementare fatale, pe care nu puteau să le comande şi să le dirijeze conform conştiinţei lor. Ca de obicei, nu mă simţeam defel contopit ev această grupare. Chiar şi atunci cīnd participam activ, eram străin şi mă aflam departe, īn momentul revoluţiei din februarie nu mă simţeam legat de nici o grupare. Cīnd s-a declanşat revoluţia m-am simţit străin şi inutil, īn revoluţia din februarie am īncercat o mare singurătate, īmi repugna faptul că reprezentanţii intelectualităţii revoluţionare tindeau să facă o carieră īn Guvernul Provizoriu şi se transformau cu uşurinţă īn demnitari. Transformările oamenilor constituie una din cele mai dureroase impresii pe care le-am avut īn viaţă. Observ acest lucru acum, după īnfrīn gere*, īn Franţa. Multe lucruri īmi repugnau deja īn revoluţia liberală din februarie. Cel mai rău m-am simţit īn intimitatea mea īn vara de coşmar din '917. Frecventam numeroasele mitinguri de pe atunci, fără să particip la ele, mă simţeam tot timpul nefericit īn ambianţa lor şi intuiam cu acuitate creşterea forţe fatale a bolşevismului. Eram pe deplin conştient că revoluţia ni se va opri la stadiul din februarie, nu va rămīne nesīngeroasă ş liberală. Deşi pare ciudat, lăuntric m-am simţit mai bine īi perioada sovietică, după revoluţia din octombrie, decīt īn vara şi īn toamna lui '917. Pe atunci reuşisem să depăşesc şocul interior, conştientizasem pentru mine evenimentele şi īncepusem să desfăşor o intensă activitate, ţineam multe conferinţe, expuneri, scriam mult, mă antrenam īn dispute, eram foarte activ la Uniunea scriitorilor, am īnfiinţat Academia liberă de cultură spirituala. Īn primele zile ale revoluţiei atitudinea mea activă s-a manifestat doar īn felul următor: atunci cīnd masele revoluţionar asediau Manejul, iar īn jurul Manejului şi īn interior erau unită1 ale armatei, care īn orice clipă puteau să deschidă focul, eu ar izbutit cu mare greutate să pătrund īn interiorul Manejului, ar rugat să vină ofiţerul care avea comanda acestei unităţi militar şi m-am străduit să-1 conving să nu tragă, demonstrīndu-i că fost format un nou guvern şi că vechiul guvern a căzut definitiv. Adnotare din anul 1945. Şi după eliberare. Poate că eforturile mele chiar au avut un oarecare efect. Armata n-a tras. Sau poate īncercam singur să mă consolez cu asta. Am trăit un şoc foarte puternic atunci cīnd a īnceput fuga armatei ruse de pe front. Pesemne că aici s-au trezit īn mine sentimentele tradiţionale legate de faptul că mă trag dintr-o familie de militari, că strămoşii mei au fost cavaleri ai Ordinului Sf. Gheorghe. Un timp am suferit crunt, chiar am fost gata să mă solidarizez cu generalii din vechea armată, ceea ce, de fapt, īmi era cu totul străin. După care am trăit un proces de mare aprofundare, am retrăit evenimentele la un nivel spiritual. Şi am devenit conştient de faptul că trecerea Rusiei prin experienţa bolşevismului este absolut inevitabilă. Este momentul interior al destinului poporului rus, dialectica lui existenţială. Nu există īntoarcere la ce a fost īnainte de revoluţia bolşevică, toate īncercările de restauraţie sīnt neputincioase şi dăunătoare, fie chiar şi dacă e vorba de restauraţia principiilor revoluţiei din februarie. După experienţa catastrofică trăită este posibilă doar mişcarea īnainte, este posibilă doar Aufgebung īn sens hegelian. Dar această aprofundare a īnţelegerii n-a īnsemnat pentru mine īmpăcarea cu puterea bolşevică, īn octombrie '917 mă mai aflam īntr-o dispoziţie pătimaş-emoţională, insuficient de spirituală. Nu ştiu cum, din rīn-dul militanţilor sociali am nimerit pentru o scurtă vreme īn rīndul membrilor Consiliului Republicii2, aşa-numirul Preparlament, ceea ce nu mi se potrivea deloc şi era stupid. Acolo am putut vedea Rusia revoluţionară de toate nuanţele. Am īntīlnit multe cunoştinţe vechi. Era dureros să vezi īn noul rol de oameni aflaţi la putere pe cei care īnainte fuseseră persecutaţi, care au trăit īn ilegalitate sau īn emigraţie. Orice putere mi-a provocat īntotdeauna un sentiment de repulsie. Eram īntr-o stare de spirit atīt de belicoasă, īncīt n-am vrut s-o salut pe A. M. Kollontai, veche cunoştinţă de-a mea. Ulterior am devenit mai presus de toate acestea. Chiar la īnceputul lui '918 am scris cartea Filozofia inegalităţii1, pe care n-o iubesc, o consider īn multe privinţe nedreaptă şi care nu-mi exprimă cum trebuie gīndul. Unii mi-au reproşat această carte, alţii mi-au reproşat că am recuzat-o. Trebuie să spun, totuşi, că īn această carte extrem de emoţională, care reflectă o reacţie furtunoasă īmpotriva acelor zile, am rămas fidel faţă de dragostea mea pentru libertate. De asemenea, cred şi acum că, din punct de vedere metafizic, egalitatea este o idee lipsită de conţinut şi că dreptatea socială trebuie să se bazeze pe demnitatea fiecărei persoane, nu pe egalitate. Am receptat dintru īnceput hidoşenia morală a bolşevicilor. Pentru mine, imaginea lor era de neacceptat atīt din punct de vedere estetic, cīt şi etic. Timp de cinci ani am trăit sub regimul comunist sovietic, şi īn toţi aceşti ani m-am remarcat prin ireconciabilitate morală. Pot spune că, īn această perioadă grea, niciodată nu m-am trădat pe mine. Chiar mă mīndresc cu aceşti ani din viaţa mea şi le recunosc un merit deosebit īn biografia mea. Am văzut īn jur mulţi oameni care s-au trădat pe ei īnşişi. Repet, schimbarea la faţă a oamenilor constituie una dintre cele mai apăsătoare impresii din viaţa mea. Am văzut asemenea schimbări la faţă şi la revoluţionarii care au ocupat poziţii importante īn cadrul puterii sovietice. Mi-1 amintesc pe H., pe care īl cunoşteam bine de pe vremea cīnd milita īn mişcarea revoluţionară ilegală. Aveam impresia că este un om simpatic, plin de abnegaţie, cu totul devotat ideii sale, amiabil, cu o īnfăţişare foarte plăcută, uşor ascetică, īşi ducea viaţa īn condiţii foarte grele, se ascundea de urmăriri, făcea foame. Avea īn el ceva trist şi īndurerat. Acest om, pe care īl cunoşteau bine Lidia şi Jenia, şi pe care Lidia chiar 1-a ajutat foarte mult să poată fugi din Siberia, a devenit cu totul de nerecunoscut īn perioada sovietică. După cum relata Jenia, care 1-a văzut, chipul i se schimbase cu desăvīrşire. Se īngrăşase, devenise aspru şi plin de importanţă. Acest om a făcut carieră sovietică, a fost ambasador sovietic īntr-un loc foarte important, a fost comisar al poporului. Transformarea lui a fost uluitoare. Fenomenul pune īntr-o manieră foarte acută problema personalităţii. Personalitatea īnseamnă imuabilul īn schimbări, īn stihia revoluţiei bolşevice, cel mai mult m-a uimit apariţia unor chipuri noi, cu o expresie ce nu a existat īnainte. A avut loc metamorfoza unor chipuri cunoscute īnainte. Şi au apărut chipuri cu torul noi, pe care nu le īntīlneai īnainte la poporul rus. A apărut un nou tip antropologic, care nu mai avea īn el bunătatea, neprecizia, o anume nedefinire a trăsăturilor proprii chipurilor ruseşti de dinainte. Erau chipuri bine bărbierite, cu o expresie aspră, ofensive şi active. Nici o asemănare cu chipurile vechii intelectualităţi ruse care pregătea revoluţia. Noul tip antropologic a rezultat din război, care război a şi dat cadrele bolşevice. Este un tip la fel de militarizat ca şi tipul fascist. Am scris īn repetate rīnduri despre acest lucru. Oamenii şi popoarele suferă metamorfoze uimitoare. Pentru mine a fost o experienţă nouă şi dureroasă. Ulterior, aceleaşi metamorfoze au avut loc īn Germania şi vor avea loc, probabil, īn Franţa. Anii de viaţă petrecuţi īn Rusia sovietică mi s-au păstrat ca o perioadă de mare intensitate spirituală. O mare acuitate īn receptarea vieţii. Atmosfera comunistă avea īn ea ceva lugubru, aş zice chiar ceva de dincolo. Catastrofa revoluţiei ruse era trăită ca ceva mistic, ceea ce lipseşte total īn catastrofa franceză, īn ce mă priveşte, am avut o atitudine foarte activă, deşi nu cu caracter politic, īn acele vremuri de excepţie relaţiile dintre oameni erau frumoase, ceea ce nu s-a īntīmplat deloc īn emigraţie. Īmpotriva comunismului n-am dus o luptă politică, ci o luptă spirituală, lupta īmpotriva spiritului său, īmpotriva ostilităţii sale faţă de spirit. N-am fost cītuşi de puţin un restaurator. Eram ferm convins că lumea veche s-a dus şi că nici o īntoarcere la ea nu este posibilă şi nici de dorit. Emigraţia şi stările ei de spirit īmi repugnau. Eram foarte ostil oricărei intervenţii din afară, oricărei imixtiuni a străinilor īn destinele Rusiei. Eram convins că vina şi răspunderea pentru grozăviile revoluţiei revin īn primul rīnd oamenilor vechiului regim şi că nu ei pot fi judecătorii īn aceste grozăvii. Apoi am īnceput să īnţeleg că răspunderea pentru caracterul negator, ostil culturii spirituale, propriu revoluţiei ruse, revine şi militanţilor renaşterii ruse de la īnceputul secolului al XX-lea. Renaşterea rusă a fost asocială, a fost prea aristocratic īnchisă. Şi īn cea mai mare măsură, poate, răspunderea revine creştinismului istoric, creştinilor care nu şi-au īndeplinit datoria. Am īnţeles comunismul ca o aducere aminte despre datoria creştină neīmplinită. Anume creştinii sīnt cei care trebuiau să realizeze dreptatea comunismului, şi atunci n-ar fi triumfat minciuna comunismului. Mai tīrziu, de acum īn Occident, acesta va fi unul din motivele esenţiale ale activităţii mele creştine. Comunismul a īnsemnat pentru mine nu numai o criză a creştinismului, dar şi o criză a umanismului. A fost una din principalele teme ale meditaţiilor mele. Eram foarte concentrat asupra problemelor de filozofie a istoriei şi consideram că timpul se arată cīt se poate de prielnic gīndirii istoriozofice. Apariţia īn Occident a fascismului, care a devenit cu putinţă numai datorită comunismului rus, care n-ar fi existat fără Lenin, a confirmat multe din ideile mele. īntreaga istorie a Occidentului dintre cele două războaie a fost determinată de frica de comunism. Revoluţia rusă a īnsemnat şi sfirşitul intelectualităţii ruse. Revoluţiile sīnt īntotdeauna ingrate. Revoluţia rusă a tratat cu neagră nerecunoştinţa intelectualitatea rusă, care a pregătit-o, a persecutat intelectualitatea şi a az-vīrlit-o īn beznă. A azvīrlit īn beznă īntreaga cultură rusă veche, care, īn fond, a fost īntotdeauna īmpotriva puterii istorice ruse. Experienţa revoluţiei ruse confirma vechea mea idee că libertatea nu este democratică, ci aristocratică. Libertatea nu prezintă interes pentru masele răsculate, care n-au nevoie de ea, ele nu pot suporta povara libertăţii. Lucrul acesta 1-a īnţeles īn profunzime Dostoievski. Mişcările fasciste din Occident au confirmat această idee, ele stau sub semnul Marelui Inchizitor renunţare la libertatea spiritului īn numele pīinii. īn comunismul rus voinţa de atotputernicie s-a dovedit mai tare ca voinţa de libertate, īn comunism, elementul imperialist este mai puternic decīt elementul revoluţionar-social. Resentimentul cel mai puternic īl aveam anume īmpotriva acestui element imperialist. Anii petrecuţi īn Rusia sovietică, īn stihia revoluţiei comuniste, īmi dădeau sentimentul de maximă acuitate şi intensitate e vieţii, sentimentul celor mai mari contraste. Nu simţeam nici c deprimare. Nu eram pasiv, ca īn catastrofa ce s-a abătut asupn Franţei, eram activ din punct de vedere spiritual. Chiar şi atunc cīnd a fost introdusă munca obligatorie şi a trebuit să ieşim h curăţat zăpadă şi să ne deplasăm īn afara oraşului pentru munc fizice, nu mă simţeam cītuşi de puţin deprimat şi nefericit, īi pofida faptului că nu fusesem obişnuit decīt cu munca intelectu ala şi resimţeam oboseala fizică. Chiar vedeam īn asta o drep ţaţe, deşi pusă prost īn practică. Un timp am cam flămīnzit, da orice mīncare părea mai gustoasă decīt īn anii de belşug. An rămas īn continuare īn locuinţa noastră cu mobilier antic, pi pereţi cu portrete ale strămoşilor mei, generali cu lente, cu stele 9U Crucea Sf. Gheorghe. Biroul meu şi biblioteca au rămas ne atinse, ceea ce era pentru mine foarte important. Deşi aveam o atitudine destul de ireconciliantă faţă de puterea sovietică şi nu doream să am de-a face cu ea, dispuneam totuşi de acte care īmi protejau locuinţa şi biblioteca, īn ţara comunismului, tot felul de hīrtiuţe aveau o valoare sacramentală. Era, īntr-o măsură considerabilă, o īmpărăţie birocratică de hīrţoage. īn noua perioadă, foarte mulţi scriitori se duceau la Kremlin, se īntīlneau mereu cu protectorul artelor Lunacearski, participau la sectorul de literatură şi teatru. Eu eram ostil faţă de toate acestea, nu voiam să mă īntīlnesc cu tovarăşul meu de tinereţe Lunacearski. Am rupt relaţiile cu vechii mei prieteni V. Ivanov şi M. Gherşenzon, pentru că socoteam că atitudinea lor denotă adaptare şi conciliatorism. Acum cred că n-am fost īntru totul drept, mai ales īn ce-1 priveşte pe M. Gherşenzon. Pe vremea aceea orīnduirea sovietică īncă nu era pe deplin aşezată şi organizată, īncă nu putea fi caracterizată drept totalitară şi prezenta multe contradicţii, īnainte de a se fi instituit raţia academică generală4, pe care a pri-mit-o foarte multă lume, a fost atribuită o raţie unui număr de doisprezece scriitori dintre cei mai cunoscuţi, porecliţi īn glumă nemuritorii. Eu am fost unul din cei doisprezece nemuritpri. Nu e prea limpede cum de am fost trecut īn rīndul celor doisprezece aleşi, adică pus īn categoria celor privilegiaţi īn privinţa hranei. Chiar pe vremea cīnd mi se acordase raţia am fost arestat şi ţinut īnchis la Ceka. Pe atunci la Kremlin mai erau reprezentanţi ai vechii intelectualităţi ruse, Kamenev, Lunacearski, Buharin, Ria-zanov, şi atitudinea lor faţă de reprezentanţii intelectualităţii, faţă de scriitorii şi oamenii de ştiinţă care nu aderaseră la comunism era diferită de cea a cekiştilor, ei īncercau un sentiment de ruşine şi de jenă faţă de Rusia intelectuală supusă opresiunii. * Īn cei cinci ani de viaţă sub regimul sovieto-comunist am desfăşurat tot felul de activităţi, īn '918 am luat parte la procesiunea religioasă a parohiilor5, cu patriarhul īn frunte. Această demonstraţie religioasă a căpătat un caracter grandios. Oamenii veneau la ea fără să fie siguri că vor rămīne īn viaţă. Dar n-au fost victime. Ca īntotdeauna, am continuat să scriu mult, deşi n-am putut publica nimic. Am scris patru cărţi6, dintre care o carte importantă pentru mine, Sensul istoriei, şi o carte filozofică despre Dostoievski. Cele doua cărţi s-au născut din conferinţele şi seminariile mele. Am meditat foarte mult la problemele de filozofie a istoriei. Cotiturile şi catastrofele istorice oferă un mediu favorabil pentru aceasta. Cartea despre Dostoievski am scris-o īndeosebi sub influenţa meditaţiilor pe marginea Legendei Marelui Inchizitor, căreia i-am acordat o importanţă cu totul deosebită. Am participat foarte activ la conducerea Uniunii scriitorilor din Rusia, am fost vicepreşedintele Uniunii şi, timp de peste un an, am ţinut locul preşedintelui, care nu se alegea din considerente de ordin tactic. Cīnd era nevoie să se facă intervenţii pentru membrii Uniunii scriitorilor, să fie eliberaţi din īnchisoare ori protejaţi ca să nu fie evacuaţi din locuinţe, de obicei eram rugat să mă duc īn aceste chestiuni la Kamenev, la sediul Sovietului de deputaţi ai muncitorilor din Moscova, fosta casa a guvernatorului general al Moscovei. Trebuie să spun un lucru: Kamenev, care avea să aibă īn viitor parte de o soartă vitregă, s-a purtat īntotdeauna cu multă atenţie şi i-a protejat pe oamenii de ştiinţă şi pe scriitori, īn această privinţă, a făcut mult pentru apărarea intelectualităţii prigonite. Dar să mă duc la el era pentru mine un sacrificiu. Deşi era amabil, Kamenev căpătase deja fason de demnitar, purta o şubă cu guler de biber, īntreaga ambianţă era birocratică, ceea ce īmi repugna, īntr-un rīnd, a trebuit să mă duc la Kalinin īmpreună cu un alt membru al conducerii Uniunii scriitorilor, ca să facem demersuri pentru eliberarea din īnchisoare a lui M. Osorghin, care fusese arestat īn cadrul procesului intentat comitetului pentru ajutorarea īnfometaţilor7 şi bolnavilor. Ne-am referit la Lunacearski. Şeful statului, Kalinin, a rostit o frază uluitoare: Recomandarea lui Lunacearski nu are nici o importanţă, e tot una dacă v-aş fi dat eu o recomandare semnată de mine tot n-ar fi avut nici o importanţă, altceva era dacă recomandarea venea de la tov. Stalin." Şeful statului recunoştea că el nu avea nici o importanţă, īn 1920 facultatea m-a ales profesor la Universitatea din Moscova, unde am ţinut cursuri timp de un an. La cursurile mele am criticat nestīnjenit marxismul. Pe atunci acest lucru era īncă posibil. Din punct de vedere material īnsă, puteam supravieţui numai datorită participării la Librăria scriitorilor. Figura principală la Librărie era M. Osorghin. Această Librărie devenise centrul literar, un fel de club unde se īntīlnea toată lumea. Pe parcursul tuturor celor cinci ani de viaţă īn Rusia sovietică, la locuinţa noastră de pe Intrarea Malīi Vlasievski, īn toate zilele de marţi (aşa cred, nu-mi amintesc exact), venea lume, aveau loc expuneri, schimburi de opinii. Era, probabil, singurul loc din Moscova unde oamenii se adunau şi discutau liber. Noi ţineam foarte mult la această tradiţie. In perioada cea mai grea de criză alimentară reuşeam totuşi să le oferim oaspeţilor noştri ceai de morcovi şi nu ştiu ce plăcintele, care constituiau o creaţie din nimic. Era invenţia creatoare a Jeniei. La zilele acestea de marţi veneau oameni foarte diferiţi, aparţinīnd orientărilor celor mai opuse, de la social-democraţi şi menşevici, pīnă la oameni cu convingeri conservatoare, veneau pravoslavnici, catolici, an-tropofozi, credincioşi de rit vechi, social-democraţi liberi īn gīn-dire. Se ţineau expuneri pe teme foarte variate, dar īntotdeauna cu profunzime spirituală. Nimic care să sugereze un complot politic, ceea ce displăcea activiştilor. Predominau temele de filozofie a istoriei şi filozofie a culturii. Uneori se aduna atīt de multă lume, īncīt salonul nostru devenea neīncăpător şi trebuia să stăm īn camera de alături. Cel mai mult preţuiam faptul că, īntr-o perioadă de foarte mare asprime a gīndirii, exista undeva un centru care găzduia īn continuare gīndirea liberă. Veneau uneori oameni al căror nume nici nu-1 ştiam exact, īi aduceau cunoscuţii. Sīnt convins că nimereau la noi şi unii care după aceea raportau autorităţilor despre cele auzite. Intr-un rīnd, Pravda a publicat că, marţi, la Berdiaev a avut loc iarăşi o adunare, la care s-a abordat problema dacă Lenin este Antihristul şi īn urma discuţiilor s-a ajuns la concluzia că Lenin nu este Antihrist, ci premergător al lui Antihrist. A fost, desigur, o stilizare, scrisă pe un ton de glumă. Dar īntr-o ţară unde domnea Ceka nu era chiar o glumă inofensivă. Ne-am continuat adunările pīnă cīnd am fost expulzat din Rusia. Tot īn această perioadă am luat cuvīntul şi īn public, īn faţa unor auditorii imense, oameni pe care nu i-am cunoscut nici īnainte, nici după aceea, īmi amintesc īndeosebi de o adunare. Clubul anarhiştilor (pe atunci anarhiştii nu erau interzişi) a anunţat o dispută despre Hristos. Am fost invitat să particip. Au fost invitaţi de asemeni episcopi şi preoţi, care n-au venit. Erau de faţă tolstoieni, erau discipoli ai lui N. Feodorov, care asociau cu anarho-comunismul ideea lui Feodorov despre īnviere, mai erau anarhişti pur şi simplu şi comunişti pur şi simplu. Cīnd am intrat īn sala arhiplină, am simţit că atmosfera era īncinsă şi foarte tensionată. Veniseră mulţi ostaşi din Armata Roşie, marinari, muncitori. O atmosferă de stihie revoluţionară, cīnd revoluţia īncă nu era pe deplin aşezată şi organizată. Era la īnceputul lui '919 ori poate pe la sfirşitul lui '918. Un muncitor a ţinut o expunere despre Evanghelie, īn care a prezentat idei din broşuri de popularizare a criticii negative a Bibliei, a vorbit mult despre contradicţiile din Evanghelii. Este cel mai dificil lucru să angajezi o dispută atunci cīnd ai de-a face cu un adversar foarte elementar şi semidoct. Apoi a luat cuvīntul un tolstoian, cu atacuri aprige īmpotriva Bisericii. A vorbit un discipol al lui Feodorov, care s-a autodenumit biocosmist. A īnşirat nemaipomenite inepţii despre Evanghelie, īn final a declarat că programul social maximal a fost deja īndeplinit şi că acum urmează să fie pusă pe ordinea de zi īnvierea cosmică a morţilor, ceea ce a provocat rīsete īn sală. Apoi a luat cuvīntul un anarhist, şi trebuie sa spun că acesta s-a prezentat mai bine şi mai onorabil decīt alţii. Un timp am ţinut conferinţe īn cadrul unei instituţii sovietice caracteristice pentru acea epocă Institutul de stat pentru studiul cuvīntului. Am ţinut un curs de etică a cuvīntului. Am avut mulţi auditori anarhişti, cu care după aceea purtam discuţii. Erau foarte simpatici şi aveau cerinţe intelectuale. După ce i-am ascultat pe toţi cei care au vorbit despre Hristos, am simţit că va fi extrem de dificil să vorbesc. Ce poţi spune īntr-o atmosferă plina de patimi, īntr-o ambianţă intelectuală atīt de elementară? Dar am făcut un efort intelectual extrem, mi-am concentrat īntreaga putere şi am cerut cuvīntul. īn aceeaşi clipă am simţit un aflux de inspiraţie şi am vorbit mai bine ca oricīnd īn viaţa mea. A fost cel mai mare succes al meu. Am găsit cuvinte potrivite şi am spus cam ceea ce am formulat apoi īn broşura mea Despre meritul creştinismului şi nemeritul creştinilor^. La īnceput am fost primit cu ostilitate, s-au auzit exclamaţii ironice. Treptat īnsă i-am captat pe ascultători şi am īncheiat īn ropote de aplauze. Apoi mulţi^s-au apropiat de mine, mi-au strīns mīna şi mi-au mulţumit, īmi amintesc, de asemenea, de conferinţa publică Ştiinţă şi religie, pe care am ţinut-o īn uriaşa sală a Muzeului politehnic. Se adunaseră, cred, o mie cinci sute-două mii de oameni, īn majoritate muncitori şi ostaşi ai Armatei Roşii, mulţi comunişti. După conferinţă, lumea a cerut să urmeze dezbateri. Dar a trebuit să anunţ că manifestarea a fost autorizată fără dezbateri, īn spatele meu stătea un personaj nu prea simpatic la īnfăţişare, care a luat deodată cuvīntul şi a proclamat: Din partea Comisiei extraordinare panruse declar dezbaterile deschise." Simţeam că auditorii manifestă un mare interes pentru problemele abordate. Atmosfera era īncinsă, aşa cum era īn general īn Rusia sovietică revoluţionară din acea vreme. Cel mai interesant a fost după conferinţă, cīnd am pornit pe jos spre casă, īn Arbat. Mă urma un grup īntreg de ascultători, format īn special din muncitori. Unul dintre muncitori, care mi s-a părut mai interesant decīt alţii, se dezlănţuia cu mare patimă īmpotriva religiei şi a credinţei īn Dumnezeu. L-am īntrebat: Atunci pentru ce frecventaţi conferinţe ca asta a mea?" Răspunsul a fost neaşteptat: Vreau să-mi fie răsturnate argumentele īmpotriva credinţei īn Dumnezeu." La foarte mulţi auditori din Rusia sovietică a acelor timpuri am observat un interes mai intens pentru problemele religioase decīt mai tīrziu īn rīndurile tineretului din emigraţia rusă. Simţeam nemărginirea Rusiei, imensitatea stihiei. * Īn stihia revoluţiei bolşevice şi īn făuririle ei chiar mai mult decīt īn distrugerile ei, am intuit foarte repede pericolul ce ameninţa cultura spirituală. Revoluţia nu-i cruţa pe creatorii de cultură spirituală, manifesta suspiciune şi ostilitate faţă de valorile spirituale. Merită să semnalăm că, atunci cīnd a trebuit să fie īnregistrată Uniunea scriitorilor din īntreaga Rusie, nu s-a găsit o ramură a muncii īn care să poată fi īncadrată munca de scriitor. Uniunea scriitorilor a fost īnregistrată la categoria muncitorilor tipografi, ceea ce era cu totul stupid. Viziunea despre lume, sub ale cărei simboluri evolua revoluţia, nu numai că nu recunoştea existenţa spiritului şi a activităţii spirituale, dar considera spiritul drept un obstacol īn īnfăptuirea orīnduirii comuniste, drept o contrarevoluţie. Revoluţia a renegat renaşterea culturală rusă de la īnceputul secolului al XX-lea, a īntrerupt tradiţia ei. Dar te mai rămăseseră oameni legaţi de cultura spirituală rusă. Mi-avenit ideea că ar fi necesar ca toţi militanţii culturii spiritualcare mai rămăseseră să fie īntruniţi laolaltă şi să se īnfiinţeze un centru īn cadrul căruia să continue viaţa culturii spirituale ruşi Nu trebuia să fie o reluare a Societăţilor religios-filozofici Uniunea trebuia să aibă un caracter mai larg, să cuprindă oameni de orientări diferite, dar care recunosc independenţa şi valoare culturii spirituale. Am fost iniţiatorul instituirii Academiei libere de cultură spirituală, care a fiinţat timp de trei ani (1919-1922).Am fost preşedintele acestei Academii şi, o dată cu plecarea mea, ea şi-a īncetat activitatea. Această iniţiativă sui-generis a avut ca punct de plecare discuţiile din casa noastră, īnsemnătatea Academiei libere de cultură spirituală: īn anii aceia grei, a fost, pare-se, unicul loc unde gīndirea evolua liber şi unde erau abordate probleme ce se situau la nivelul unei culturi de calitate. Organizam cicluri de conferinţe, seminarii, adunări publice, dezbateri. Un sediu propriu ALCS nu putea avea, desigur, pentru că era īntr-adevăr o instituţie liberă, nu una de stat. Expunerile publice le organizam la sediul Cursurilor superioare pentru femei, iar conferinţele şi seminariile īn locuri diferite, de obicei īn incinta unei instituţii sovietice, unde aveam cunoscuţi īn administraţie. Un timp am ţinut conferinţe şi seminarii la Centrospirt. Cu această ocazie īn Pravda s-a scris cum că īn cadrul unei instituţii sovietice se ţin conferinţe pe teme religios-spirituale şi că aşa ceva nu se poate tolera. Autorul notiţei, de fapt un denunţ, a vrut să fie spiritual şi a spus īn īncheiere că īntre religie şi alcool a existat īntotdeauna o legătură. Drept urmare eu, ca preşedinte al ALCS, am fost convocat pentru explicaţii la Ceka, la fel şi preşedintele Centrospirtului. Am prezentat o hārtie semnată de Kamenev, care adeverea că ALCS este īnregistrată la Sovietul de deputaţi ai muncitorilor. Cu mare dificultate am reuşit să-i explic anchetatorului de la Ceka ce īnseamnă cultura spirituală şi prin ce se deosebeşte de cea materială. Episoduln-a avut urmări, dar, probabil, a fost anexat la datele care au constituit motivul expulzării mele din Rusia sovietică. Am ţinut conferinţe pe teme de filozofie a istoriei şi filozofie a religiei; de asemenea, am condus un seminar despre Dostoievski. Aceste conferinţe şi seminarul mi-au slujit ca bază pentru cărţile mele. Conferinţele şi seminarul s-au bucurat de o bună participare de public. Veneau şi comunişti, īn rīndul īntīi stătea de regulă un tīnăr, cu siguranţă un agent de la Ceka. īntotdeauna am vorbit liber, fără să-mi maschez cītuşi de puţin ideile. La fel de libere erau şi dezbaterile ce urmau expunerilor publice. De un succes deosebit s-au bucurat expunerile publice īri ultimul an. La trei dintre expuneri (despre cartea lui Spengler9, despre magie şi expunerea mea despre teozofic) afluenţa de public a fost atīt de mare, īncīt o mulţime de lume a rămas să stea īn stradă, scara a fost blocată, şi eu am reuşit cu greu să-mi fac loc; ca să pătrund īn īncăpere, a trebuit să explic că eu sīnt preşedintele. O dată, īn timpul unei expuneri, īn calitate de preşedinte am primit un bilet din partea Cursurilor superioare pentru femei, īn care mi se atrăgea atenţia că din cauza marii aglomerări de lume poate să se prăbuşească podeaua. Şi trebuie să precizez că nu dădeam nici un fel de anunţuri īn ziare, lumea afla de adunări de la adunarea precedentă ori prin Librăria scriitorilor. Exista o mare sete intelectuală, o nevoie de gīndire liberă. Ulterior s-a izbutit, probabil, ca această sete şi această nevoie să fie īnăbuşite. Dar să se īnăbuşe cu totul nu e posibil, şi sīnt convins că, subteran, gīndirea liberă continuă să existe īn Rusia. Lucrul acesta īl confirmă o scrisoare foarte interesantă pe care am primit-o de la un tīnăr, cīnd mă aflam deja īn străinătate, la Paris*. Această scrisoare am publi-cat-o īn Put'. Pe vremea mea perioada de construcţie comunistă īncă nu ajunsese departe, īncă exista stihia revoluţionară, iar totalitarismul statului sovietic īncă nu cuprinsese definitiv īntreaga viaţă: īşi exercita acţiunea īndeosebi īn sfera politică şi īn cea economică. Se puteau chiar tipări unele cărţi de altă orientare decīt cea oficială. Eu n-am vrut să plec din Rusia, n-am vrut să devin emigrant. Credeam īn procesul intern de transformare a comunismului, īn eliberarea de sub jug, care se va īnfăptui prin renaştere spirituală. Simţeam că există o stihie umană, īn rīndurile căreia este cu putinţă o activitate spirituală creativă. Dar am īntīmpinat obstacole de ordin extern. * Scris īn 1941. N-aş putea spune că am fost supus unor persecuţii din partea puterii sovietice. Totuşi, am fost arestat de două ori, am stat īnchis, deşi nu mult, la Ceka şi la G.P.U. şi, ceea ce e mult mai important, am fost expulzat din Rusia şi, uite, s-au īmplinit douăzeci şi cinci de ani de cīnd mă aflu īn străinătate. Prima oară am fost arestat īn '920, īn legătură cu cazul aşa-zisului Centru tactic"10, cu care n-am avut nici o legătură nemijlocită. Dar au fost arestaţi mulţi buni cunoscuţi de-ai mei. A urmat un mare proces, īn care īnsă nu m-au implicat, īntr-un rīnd, pe cīnd mă aflam īnchis īn detenţia de la Ceka, am fost poftit la interogatoriu la ora douăsprezece din noapte. M-au condus printr-un nesfīrşit şir de coridoare şi scări sumbre, īn cele din urmă am ajuns īntr-un coridor mai curat şi mai aerat, cu covor pe jos, şi am intrat īntr-un birou spaţios, viu luminat, cu o blană de urs alb pe podea, īn stīnga, līngă masa de scris, stătea un om īn uniformă militară cu steaua roşie, pe care nu-1 cunoşteam. Era blond, cu un barbişon rar, cu ochi cenuşii tulburi melancolici; īnfăţişarea lui, ca şi felul de a se purta aveau ceva amiabil, vădeau bună-creştere şi politeţe. M-a invitat să iau loc şi s-a prezentat: Mă numesc Dzerjinski". Numele acesta al omului care crease Ceka era considerat sīngeros şi stīrnea groaza īntregii Rusii. Am fost singurul dintre numeroşii arestaţi pe care 1-a interogat īnsuşi Dzerjinski. Interogatoriul a avut un caracter solemn, sosise Kamenev ca să asiste la interogatoriu, era de faţa şi Menjinski, adjunct al preşedintelui Ceka, pe care īl cunoscusem puţin īn trecut, īl īntīlnisem la Petersburg, pe atunci era scriitor, romancier eşuat. O trăsătură de caracter foarte pronunţată la mine este că, īn momentele de viaţă catastrofice şi periculoase, niciodată nu mă simt deprimat, nu am nici cea mai mică teamă, dimpotrivă, simt un aflux de energie şi sīnt gata să pornesc la atac. Aici, probabil, se face simţit sīngele meu de militar. Am hotărīt ca la interogatoriu nu atīt să mă apăr, cīt să atac, trans-ferīnd īntreaga discuţie īn domeniul ideologiei. I-am spus lui Dzerjinski: Aveţi īn vedere că socotesc potrivit cu demnitatea mea de gīnditor şi scriitor să spun de-a dreptul ceea ce gīndesc." Dzerjinski mi-a răspuns: Chiar asta şi aşteptăm de la dumneavoastră." Atunci am hotărīt să vorbesc īnainte de a mi se pune īntrebări. Am vorbit vreo patruzeci şi cinci de minute, am ţinut o adevărată conferinţă. Cele spuse de mine aveau un caracter ideologic. Am īncercat să explic īn virtutea căror fundamente de ordin religios, filozofic şi moral sīnt un adversar al comunismului, īn acelaşi timp, am insistat asupra faptului că sīnt un om nepolitic. Dzerjinski m-a ascultat foarte atent şi doar din cīnd īn cīnd a intervenit cu cīte o remarcă a sa. Astfel, de exemplu, a spus: Poţi fi materialist īn teorie şi idealist īn viaţă." După lungul meu discurs, care, cum mi s-a spus ulterior, i-a plăcut lui Dzerjinski pentru francheţea sa, el mi-a pus totuşi cīteva īntrebări neplăcute, legate de oameni. Eram ferm hotărīt să nu spun nimic despre oameni. Aveam deja experienţa interogatoriilor īn vechiul regim. La una din īntrebările cele mai neplăcute Dzerjinski mi-a dat chiar el răspunsul care m-a scos din dificultate. După aceea am aflat că o mare parte dintre cei arestaţi s-au īnvinuit singuri, aşa că depoziţiile lor au constituit principala sursă a acuzării. După terminarea interogatoriului, Dzerjinski mi-a spus: O să vă eliberez imediat, dar nu aveţi voie să părăsiţi Moscova fără aprobare." Apoi i s-a adresat lui Menjinski: E tīrziu, iar la noi banditismul e īn floare, nu s-ar putea ca D. Berdiaev să fie dus acasă cu automobilul?" Automobil nu s-a găsit, dar un soldat m-a dus īmpreună cu lucrurile mele cu motocicleta. Cīnd părăseam īnchisoarea, şeful īnchisorii, fost vagmistru īntr-o unitate de gardă, mi-a adus chiar el lucrurile şi m-a īntrebat: V-a plăcut la noi?" Regimul īnchisorii de la Ceka era mult mai greu, disciplina din īnchisoarea revoluţiei mult mai aspră decīt īn īnchisoarea din vechiul regim. Eram ţinuţi īntr-o izolare totală, cum nu se obişnuia īn īnchisorile dinainte. Dzerjinski mi-a făcut impresia unui om foarte convins şi sincer. Cred că nu era un om rău şi că nici nu era crud din fire. Era un fanatic. Judecīnd după ochii lui, īţi făcea impresia unui posedat. Avea īn el ceva sinistru. Polonez de origine, vădea ceva rafinat, īn trecut intenţionase să devină călugăr catolic, şi credinţa sa fanatică a transferat-o asupra comunismului. La cītva timp după arestări, a avut loc procesul Centrului tactic". Publicul era admis la proces şi eu am asistat la toate şedinţele. Printre acuzaţi se găseau oameni cu care eram īn relaţii personale. Procesul a lăsat o impresie foarte apăsătoare. A fost o īnscenare ca la teatru. Totul fusese hotărīt dinainte. Unii dintre acuzaţi s-au purtat cu mare demnitate, dar au existat şi unii care s-au umilit. Sentinţa a fost nu prea grea şi convenţională. Un timp am dus-o relativ liniştit. Situaţia a īnceput să se schimbe din primăvara lui 1922. S-a format un front antireligios, au īnceput persecuţiile religioase. Vara lui 1922 am petrecut-o īn judeţul Zvenigorod, la Barviha, un loc īncīntător pe malul rīului Moscova, līngă satul Arhanghelskoe al lusupovilor, unde īn vremea aceea locuia Troţki. Pădurile de līngă Barviha erau o minune, ne delectam culegīnd ciuperci. Uitam de regimul de coşmar, la ţară el se făcea mai puţin simţit. La un moment dat, m-am dus pentru o zi la Moscova. Şi tocmai īn acea noapte, singura noapte din toată vara cīnd am dormit īn locuinţa noastră din Moscova, a avut loc la noi o descindere şi am fost arestat. M-au dus din nou la īnchisoarea de la Ceka, redenumită īntre timp G.P.U.11. Am stat la īnchisoare cam o săptămīnă, după care am fost poftit la anchetator şi m-au anunţat că urmează să fiu expulzat din Rusia sovietică īn străinătate. M-au pus să semnez că, īn cazul īn care voi apărea la graniţa U.R.S.S., voi fi īmpuşcat. După care mi-au dat drumul. Au trecut īnsă aproape două luni īnainte de a reuşi să plecăm īn străinătate. Era expulzat din Rusia un īntreg grup de scriitori, oameni de ştiinţă, militanţi sociali, consideraţi irecuperabili īn sensul convertirii lor la credinţa comunistă. A fost o măsură foarte ciudată, care ulterior nu s-a mai repetat. Am fost expulzat din patria mea pe motive ideologice, nu pe motive politice. Cīnd m-au anunţat că voi fi expulzat, m-a cuprins tristeţea. Nu voiam să emigrez, aveam resentimente faţă de emigraţie, nu voiam să mă contopesc cu ea. īn acelaşi timp īnsă aveam sentimentul că voi ajunge īntr-o lume mai liberă şi voi putea să respir un aer mai liber. Nu m-am gīndit că exilul meu va dura 25 de ani. Ambasada germană ne-a ajutat foarte mult12. A acordat celor exilaţi vize personale de intrare īn Germania, dar a refuzat să acorde puterii sovietice o viză colectivă pentru cei care urmau să fie expulzaţi. Germanii ne-au făcut o serie de servicii. Uneori am fost nevoit să mă duc la G.P.U. īn legătură cu problemele ce ţineau de expulzare. Printre altele, m-au trimis să fac demersuri pe līngă Menjinski pentru a grăbi formele de expulzare. O dată, cīnd mă aflam la G.P.U. şi stăteam īn aşteptarea anchetatorului care răspundea de expulzare, am rămas uluit văzīnd că sala de aşteptare şi coridorul gemeau de clerici. Erau cu toţii jivoţircovnici. Faptul acesta mi-a produs o impresie apăsătoare. Faţă de Biserica vie aveam o atitudine negativă, pentru că reprezentanţii ei şi-au inaugurat acţiunea prin denunţuri īmpotriva patriarhului şi a Bisericii patriarhale. Nu aşa se face reformarea, pe care o doream şi eu. Īn sala de aşteptare de la G.P.U. am dat de episcopul Antonin, pe care īl cunoşteam din Petersburg. Episcopul Antonin era unul dintre cei mai talentaţi şi mai progresişti episcopi ruşi, a avut un rol activ īn cadrul Adunărilor religios-filozofice. Dar īn ce priveşte formarea bisericii reīnnoirii, a jucat un rol urīt, a ameninţat īntruna şi a denunţat. Episcopul Antonin s-a apropiat de mine, m-a sărutat şi a vrut să angajeze o discuţie intimă, amintindu-ne de trecut. O discuţie īn sala de aşteptare de la G.P.U. mi s-a părut nelalocul ei, şi m-am purtat cu răceală. A fost una dintre ultimele mele impresii din Rusia sovietică, şi n-a fost dătătoare de bucurie. Plecarea era pentru mine dureroasă, urma să mă despart de multă, multă lume, iar īnainte mă aştepta necunoscutul. Deosebit de grea era despărţirea de nepotul meu, la care ţineam mult. Dar īn faţă mi se contura un drum lung şi interesant īn Occident şi o epocă foarte rodnică pentru mine. Īn expulzarea mea am simţit ceva providenţial şi semnificativ. Mi se īmplinea destinul. Fiind deja īn străinătate, am scris mult despre comunism şi despre revoluţia rusă. Am īncercat să conştientizez acest eveniment, de o importanţă covīrşitoare nu numai pentru destinul Rusiei, dar şi pentru destinul lumii. Am făcut efortul spiritual să mă situez mai presus de lupta dintre părţi, să mă purific de patimi, să văd nu doar minciuna, ci şi dreptatea comunismului. Observīnd stările de spirit ale emigraţiei ruse, am simţit că sīnt unul dintre puţinii oameni liberi de resentiment faţă de comunism şi care nu-şi defineşte gīndirea prin reacţia īmpotriva lui. Ceea ce a provocat o atitudine de ostilitate faţă de mine. Ce i-am opus comunismului, de ce am luptat şi continuu să lupt īmpotriva lui? īn primul rīnd, i-am opus principiul de libertate spirituală, care este pentru mine primară, absolută, şi care nu poate fi cedată pentru nimic īn lume. I-am opus, de asemenea, principiul persoanei ca valoare supremă, al independenţei sale īn raport cu societatea şi cu statul, cu mediul exterior. Ceea ce īnseamnă că am apărat spiritul şi valorile spirituale. Comunismul, aşa cum s-a manifestat īn revoluţia rusă, neagă libertatea, neagă persoana, neagă spiritul, īn aceasta constă răul demonic al comunismului, nu īn sistemul său social. Aş putea accepta comunismul īn plan social, ca o organizare economică şi politică, dar nu-1 pot accepta īn plan spiritual, īn plan spiritual, religios şi filozofic sīnt un anticolectivist convins şi pătimaş. Ceea ce nu īnseamnă cītuşi de puţin că sīnt un antisocialist. Sīnt partizan al socialismului, dar socialismul meu este personalist, neautoritarist, nu admite primatul societăţii asupra persoanei, porneşte de la valoarea spirituală a fiecărui om, pentru că el este spiritul liber, persoana, chipul lui Dumnezeu. Sīnt anticolectivist pentru că nu admit exteriorizarea conştiinţei personale, transferarea ei asupra colectivului. Conştiinţa este profunzimea persoanei, unde omul vine īn atingere cu Dumnezeu. Conştiinţa colectivă este o expresie metaforică. Conştiinţa umană degenerează atunci cīnd idolatria pune stăpīnire pe om. Comunismul ca religie, iar el vrea să fie o religie, īnseamnă instituirea unui idol, care este colectivul. Colectivul ca idol este la fel de respingător ca şi idolul statului, al naţiunii, rasei, clasei, de care este legat. Din punct de vedere social īnsă, īn comunism poate exista o dreptate, dreptatea indubitabilă īmpotriva minciunii capitalismului, īmpotriva minciunii privilegiilor sociale. Minciuna comunismului este minciuna oricărui totalitarism. Comunismul totalitar este o falsă religie. Şi tocmai ca falsă religie comunismul urmăreşte toate religiile, le urmăreşte ca un concurent. Ulterior, īn Rusia sovietică atitudinea faţă de religie s-a schimbat. Comunismul totalitar, ca şi naţional-socialismul şi fascismul totalitar, impune abdicarea de la conştiinţa religioasă şi morală, de la demnitatea superioară a persoanei ca spirit liber. Un exemplu de totalitarism silnic 1-au dat vechile teocraţii. Totalitarismul contemporan este reversul crizei creştinismului. Totalitarismul răspunde unei cerinţe religioase, şi este surogat de religie. Creştinismul trebuia să fie totalitar, totalitar īn mod liber, nesilit. Dar după eşecul totalitarismului silnic (teocraţia), creştinismul a devenit parţial, a fost refulat īntr-un colţişor al sufletului şi eliminat din toate sferele vieţii. Iar totalitar a devenit ceea ce īn esenţă trebuia să fie parţial statul, naţiunea, rasa, clasa, colectivul social, tehnica, īn asta stă izvorul tragediei contemporane. Este interesant că, atunci cīnd urma să fiu expulzat din Rusia sovietică, comunistul K., un om amabil şi comunist relativ instruit, mi-a spus o frază curioasă. K. era preşedintele Academiei de ştiinţe artistice, al cărei membru eram. La Kremlin se speră că, ajungīnd īn Europa Occidentală, veţi īnţelege de partea cui e dreptatea." Ceea ce voia să īnsemne că voi īnţelege nedreptatea lumii capitaliste. Această frază putea fi spusă la Kremlin doar de reprezentanţi ai vechii intelectualităţi comuniste, e greu de presupus că ar fi putut s-o rostească comuniştii de formaţie nouă. Nu era nevoie să fiu expulzat īn Europa Occidentală ca să īnţeleg nedreptatea lumii capitaliste, īntotdeauna am fost conştient de această nedreptate, niciodată n-am iubit lumea burgheză. Poate că acest aspect şi-a găsit expresia cea mai viguroasă īn cartea mea Sensul creaţiei. După ce am ajuns īn Europa Occidentală, īn substratul meu emoţional m-am īntors la opiniile sociale din tinereţe, dar pe alte baze spirituale. Şi aceasta s-a produs ca urmare a unei duble reacţii sufleteşti reacţia īmpotriva lumii burghezo-capitaliste ambiante şi reacţia īmpotriva stărilor de spirit ale emigraţiei ruse. īntotdeauna am fost pornit să protestez īmpotriva mediului ambiant, īntotdeauna mă defineam la modul negativ īn raport cu el, ceea ce, de altfel, īnseamnă tot o dependenţă. Am un puternic spirit de contradicţie. Totuşi n-am īndreptăţit īntru totul speranţele Kremlinului. Am rămas un adversar spiritual al comunismului totalitar atīt īn Rusia, cīt şi īn Occident, ceea ce n-a īmpiedicat cercurile ignorante şi maniace ale emigraţiei să mă considere dacă nu comunist, atunci communisant. În realitate, metaforic, sīnt un adversar mai extrem al comunismului decīt reprezentanţii diverselor curente ale emigraţiei, care prin starea conştiinţei lor sīnt colectiviste, recunoscīnd primatul colectivului, societăţii şi statutul asupra persoanei, īn timp ce eu am fost şi rămīn un ultrapersonalist, care recunoaşte supremaţia conştiinţei personale, primatul persoanei asupra societăţii şi statului. Eu nu recunosc realitatea primară a vreunor colective, sīnt un fanatic al realităţii individual-personalului, al irepetabil-unicului, nu al generalului şi colectivului. Dar proiecţia socială a personalismului meu metafizic este cu totul alta decīt īn individualismul social, īn aceasta constă dificultatea de a mă īnţelege pentru oamenii care gīndesc conform unor clişee statornicite. Personalismul este o doctrină metafizică dificilă, care răstoarnă conceptul de realitate. Ca urmare a īncercărilor prin care am trecut, la mine s-a format un foarte amar simţ al istoriei, care se alimentează īndeosebi din observaţiile asupra vieţii societăţii, dar şi din lectura cărţilor de istorie, īn mod periodic apar oameni care cīntă cu mare avīnt: De la cei veseli14, vorbind fără rost, cu mīinile roşii de sīnge, du-mă īn tabăra celor ce mor pentru cauza sublimă a iubirii." Şi pleacă, suportă cumplite sacrificii, īşi dau viaţa. Dar iată-i că īnving şi triumfă. Şi atunci se transformă rapid īn cei veseli, vorbind fără rost, cu mīinile roşii de sīnge". Şi atunci apar oameni noi, care vor să plece īn tabăra celor ce mor". Şi aşa se desfăşoară fără sfīrşit tragi-comedia istoriei. Numai īmpărăţia lui Dumnezeu este deasupra a toate acestea.
(Fragmente din cartea: |
