Nikolai Berdiaev
RĂUL ŞI MÂNTUIREA
I.

Problema răului se află nu numai în centrul conştiinţei creştine, ci şi în centrul întregii conştiinţe religioase. Dorinţa de a fi izbăvit de răul din existenţa universală, de suferinţa fiinţei, a creat religiile, în definitiv, toate religiile, şi nu numai cele ale mântuirii în sensul cel mai strict al cuvântului, promit eliberarea de rău şi de suferinţa pe care acesta o produce, în religie, omul caută să evadeze din starea de izolare şi singurătate în care se află în sânul acestei lumi ostile şi străine; aspiră la întoarcerea în patria spiritului. Adorarea totemului însemna căutarea unui protector şi unui eliberator din puterea răului lumii înconjurătoare.

Gândirea raţionalistă a omului contemporan socoteşte existenţa răului şi suferinţei ca principal obstacol al credinţei în Dumnezeu, ca cel mai important argument în favoarea ateismului. Pare dificil de împăcat existenţa lui Dumnezeu, Atot-Milostivul şi Atot-Puternicul Dăruitor, cu existenţa răului, atât de cumplit şi puternic în lumea noastră. Acest argument, singurul serios, a devenit clasic. Oamenii pierd credinţa în Dumnezeu şi credinţa în sensul divin al lumii pentru că întâlnesc răul biruind, pentru că sunt încercaţi de suferinţe lipsite de sens, provocate de acest rău.

Dar credinţa în Dumnezeu şi credinţa în zei s-a născut în istoria conştiinţei umane tocmai pentru că omenirea era încercată de mari suferinţe şi resimţea nevoia să se elibereze de puterea răului. Dacă acest rău, care doboară lumea noastră nu ar fi existat, omenirea era mulţumită de lumea aceasta de aici, iar ea fără vreun rău sau suferinţă, ar fi fost singura divinitate. Nu era nevoie de eliberare. Suferinţele vieţii dovedind exis­tenţa răului, constituie o mare şcoală religioasă, prin care trebuie să treacă omenirea. Neştiind de rău, viaţa ar fi ajuns în această lume la mulţumirea de sine. Existenţa răului nu e numai o piedică a credinţei în Dumnezeu, este şi dovada existenţei lui Dumnezeu, dovada că această lume nu e singura şi ultima. Experienţa răului îndreaptă omul spre o altă lume, nemulţumindu-l de cea de aici. La temelia experienţei şi a conştiinţei religioase stă pesimismul, nu optimismul. Toate religiile eliberării sunt pesimiste privind viaţa universală şi lumea naturală, orfismul, budismul în aceeaşi măsură cu creştinismul. Sensul pozitiv al fiinţei rezidă în altă rânduială, în lumea spirituală. Lumea noastră naturală se găseşte, în aparenţă, în puterea deşertăciunii biruitoare; în ea domnesc stricăciunea şi moartea, violenţa şi ura, egoismul şi discordia. Omul e copleşit de nonsensul şi răul vieţii omenirii. Din religie, din credinţă se avântă către lumea sensului şi primeşte forţa ce emană din această lume, în care iubirea biruie din ură, unirea din risipire şi viaţa veşnică din moarte.

Existenţa răului pune problema teodiceii, a dovedirii lui Dumnezeu. De ce îngăduie Dumnezeu răul înspăimântător, de ce pătimeşte biruinţa Sa? Omenirea neîntrerupt e şiroaie de sânge. Satan, nu Dumnezeu, pare a-i fi stăpânul. Unde e deci lucrarea providenţei divine? Se cunoaşte geniala dialectică a lui Ivan Karamazov, relativ la lacrima unui copil, care se termină prin refuzul biletului de intrare în armonia universală¹(1 Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. I, cap. III). Spiritul euclidian, refuză să înţeleagă misterul iraţional al vieţii universale, pretinde să clădească o lume mai bună decât aceea creată prin Dumnezeu, în care n-ar fi nici rău, nici suferinţă, ci o lume pur raţională. Omul cu spirit euclidian nu poate concepe de ce nu a creat Dum­nezeu o lume fericită, fără păcat, incapabilă de rău. Dar „binele" lumii omeneşti, cel al spiritului euclidian, se va deosebi de „răul" lumii divine prin lipsa oricăror libertăţi: libertatea nu a făcut parte din planul ei iniţial, omul va fi un automat reuşit. Absenţa libertăţii ar fi făcut imposibile răul şi suferinţa, iar omul e gata să renunţe la libertate ca să se elibereze definitiv de spaimele lui. Nu ar mai fi în lumea euclidiană încercări voluntare, de căutare liberă. Lumea creată de Dumnezeu e plină de rău, dar la temelia sa se află cel mai mare bine, libertatea spiritului, care arată că omul poartă în el imaginea divină. Libertatea este singura soluţie la problema teodiceii. Problema răului constituie problema libertăţii. Dacă nu înţelegem libertatea, nu se poate pricepe faptul iraţional al existenţei răului în lumea divină. La originea lumii se află o libertate iraţională înrădăcinată în profunzimea neantului, un hău din care ţâşnesc întunecatele torente de viaţă şi în care sunt închise toate posibilităţile. Aceste tenebre abisale ale fiinţei, care preced binele şi răul, nu pot fi raţionale complet; în ele sălăşluiesc ascunse întotdeauna posibilităţi îngrămădite de energii noi, necunoscute. Lumina Logosului biruie din tenebre, armonia cosmică biruie din haos, dar fără abisul tenebrelor şi haosului, în evoluţia ce se săvârşeşte, n-ar fi nici viaţă, nici libertate, nici semnificaţie. Libertatea zace în sumbrul abis, în neant, dar fără ea totul este lipsit de sens. Ea naşte răul ca şi binele. De altfel răul nu contrazice existenţa sensului, îl confirmă. Libertatea nu este creată, pentru că ea nu este natură, este înaintea lumii, ea este înrădăcinată în neantul iniţial. Dumnezeu este Atotputernic în raport cu fiinţa, dar în raport cu neantul, cu libertatea nu este, de aceea există răul.

Orice concepţie serioasă de viaţă implică viziunea răului şi admiterea existenţei lui. A nu-l vedea, a-l ignora fac omul iresponsabil şi superficial, într-un fel, îi închid profunzimea vieţii. Negarea răului, înseamnă pierderea libertăţii spiritului, aruncarea poverii libertăţii. Epoca noastră se găseşte sub semnul unei creşteri impetuoase a răului, acompaniată de negarea lui. Or omul rămâne dezarmat în faţa lui, când nu-l vede. Personalitatea se căleşte când face deosebirea în­tre bine şi rău, când ştie să delimiteze pe cel din urmă. Când aceste limite se desfiinţează, când omul se află într-o stare de confuzie şi indiferenţă, personalitatea se corupe şi se descompune, căci forţa conştiinţei este legată de descoperirea răului, în confuzie şi indiferenţă, în pierderea viziunii răului, omul e lipsit de libertatea spiritului, începe să caute necesitatea care îi garantează binele, transferă centrul de gravitaţie al vieţii din pro­funzime spre exterior, încetează să se determine din interior. Raţionalismul neagă misterul iraţional al rău­lui, pentru că neagă pe cel al libertăţii. Pentru o conştiinţă raţionalistă e mai dificil să creadă în diavol decât să creadă în Dumnezeu; şi oamenii cu această mentalitate întocmesc diferite doctrine, în care se res­pinge existenţa răului, în care răul se transformă într-un nedeplin bine sau într-un stadiu al dezvoltării lui. Răul este negat în acelaşi timp de evoluţionişti cât şi de adepţii doctrinelor umanitare, anarhiştii şi teosofii.

II.

Dialectica interioară a libertăţii iscă răul în propriul sălaş, în prima libertate iraţională, în infinita putere, se află sursa răului, ca şi izvorul întregii vieţi. Libertatea iniţială a cauzat răul la cea mai înaltă treaptă a fiinţei. Spiritul care se găsea pe suprema treaptă ierarhică a fiinţei a fost primul care s-a despărţit de Dumnezeu prin actul libertăţii; prin orgoliul spiritual s-a afirmat şi a provocat o alterare, o co­rupere în ierarhia fiinţei. Pe culmile spiritului şi nu în adâncul materiei s-a manifestat pentru prima dată răul. Răul originar deţine o natură spirituală, şi el s-a săvârşit în lumea spirituală. Răul de aici, ce ne înlănţuie lumii materiale, nu este decât rezultanta. Spiritul care s-a crezut Dumnezeu, care s-a ridicat orgolios pe înălţimi, a căzut în regiunile josnice ale fiinţei. Lumea este un organism ierarhic în care toate părţile sunt legate între ele, unde tot ce se săvârşeşte pe înălţimi se repercutează în văi. Mitul lui Satan reflectă simbolic evenimentul ce s-a desfăşurat pe culmea lumii spirituale, la cea mai înaltă treaptă din ierarhia spiritului. Acolo s-au condensat tenebrele la început, când pentru prima dată libertatea a dat un răspuns negativ chemării divine, nevoii de iubire a lui Dumnezeu de la celălalt El-însuşi; acolo a început să se afirme creaţia, să se angajeze în calea izolării, a risipirii şi urii. Omul s-a despărţit de Dumnezeu cu întreaga creaţie, cu toată ierarhia; el a fost ispitit de puterile spirituale. Orgoliul este ispita unui spirit superior ce vrea să se substituie lui Dumnezeu.

Astfel, în trăirea vieţii s-a născut răul la început în noi, prin forţele spirituale superioare, iar mai târziu s-a exprimat prin subordonarea noastră elementelor inferioare, patimilor trupeşti. Chemarea divină este adresată mai întâi spiritului superior, libertăţii lui, de acolo provine răspunsul iniţial. Materializarea fiinţei umane şi înrobirea sa în elementele naturale inferioare nu este decât rezultatul eve­nimentului care s-a produs în lumea spirituală. Orgoliul spiritului nu ridică omul pe culmea divinităţii, ci o precipită în vâltoarea materialităţii. Mitul căderii este o expunere simbolică a evenimentelor din lumea spirituală, care, prin analogie cu lumea noastră naturală, ne reprezintă pe Satan şi omul ca fiind realităţi „extrapuse" . Dar în lumea spirituală, nu sunt asemenea exteriorizări; ierarhia internă a fiinţei are o cu totul altă structură decât cea din lumea naturală; în ea totul este interior, totul este în tot. De aceea în lumea spirituală Satan, ca ordin superior din ierarhia duhurilor, şi omul ca rege al creaţiei, sunt lăuntrici unul în raport cu celălalt şi amestecaţi unul cu celălalt. Satan este o realitate interioară din lumea spirituală a omului, şi nu pare „extrapus" decât prin analogie cu lumea naturală. Este o realitate din rânduiala spirituală, nu-l putem concepe în sensul unui realism naiv. El nu este izvorul autonom al răului ca fiinţă originară, nu este decât manifestarea libertăţii iraţionale pe culmea spiritului. Dificultatea încercată de inteligenţă ca să explice originea răului stă în faptul că nici monismul nici dualismul, spre care raţiunea înclină natural, nu pot sesiza fenomenul. Sursa răului nu poate fi în Dumnezeu, şi totuşi în afară de Dumnezeu nu există altă sursă a fiinţei şi a vieţii. Răul nu provine de la Dumnezeu, dar altă fiinţă nu există, care paralel lui Dumnezeu să permită explicarea originii răului. Fiind absolut iraţional el este în consecinţă inaccesibil şi inexplicabil raţional. Nu are şi nu poate avea sens sau temei, nu deţine nici o sursă pozitivă, îşi are originea în abisul fără sfârşit, în neantul ce nu se poate numi fiinţă. Răul pentru gândirea ce se forţează să descopere „sensul" lucrurilor, este limita iraţională abso­lută¹ (l    Schelling ne-a oferit tot ce există mai profund în filosofia răului: Philoso-phiche Unlersuchungen uber clas Wexen der menschlichen Freiheit). Răul este non-fiinţa; îşi are rădăcina în ea. Iar non-fiinţa este inaccesibilă „sensului" , care întotdeauna este ontologic. Răul căruia i se poate da un sens se transformă în bine.

Monismul pur este obligat să considere răul ca un moment al binelui, ca un bine necunoscut sau nu îndeajuns dezvăluit. Fiinţa divină este unica fiinţă, totul este în ea, şi purcede din ea. Răul îşi are sursa în fiinţa divină, dar ne va apare ca rău pentru că nu vedem şi nu înţelegem decât în parte, nu integral; în viziunea şi înţelegerea totului, răul va dispare, se va transforma în bine. Astfel monismul (sau panteismul) trebuie să ajungă la negarea existenţei răului; fiind incapabil să-i descopere sursa, el caută să explice invocând ignoranţa noastră, plenitudinea şi totalitatea Fiinţei. Monismului pur i se opune dualismul pur.

Dualismul mărturiseşte că sursa răului rezidă într-o altă fiinţă existentă paralel fiinţei divine. Un dualism consecvent trebuie să admită existenţa unui dumnezeu rău ce corespunde Dumnezeului bun. Aşa sunt: dualismul persan, maniheismul, vechiul gnosticism. După ei răul posedă o sursă ontologică independentă şi pozitivă. Paralel cu fiinţa bună din lumea spirituală, există o fiinţă rea, o lume materială inferioară ce deţine o realitate independentă. Presupunând existenţa unei fiinţe inferioare oarecare în afara lui Dumnezeu şi opusă lui, încercând astfel să deter­mine originea răului, dualismul limitează fiinţa divină. Satan se transformă într-un dumnezeu rău, independent. Or ideea de Satan din creştinism provine din gândirea religioasă persană. Materia a fost creată de un dumnezeu rău, a avut o realitate independentă şi a supus spiritul. Monismul pur şi dualismul pur nu înţeleg şi în consecinţă resping, misterul libertăţii; observă răul din afară, fără să-i întrevadă sursa interioară. Răul va dispare definitiv sau va apare ca o forţă absolut exterioară spiritului omenesc. Dar dacă răul nu îşi poate avea izvorul în Dumnezeu şi dacă în afară de Dumnezeu nu există altă sursă de viaţă, cum să se explice fenomenul răului? Care este sfârşitul acestei dileme?

Gândirea creştină nu dă dreptate nici monismului, nici dualismului. Aduce a treia soluţie la problema originii răului. Problema se leagă de libertate şi fără ea nu poate fi rezolvată. La drept vorbind, monismul şi dualismul în aceeaşi măsură reneagă libertatea, de aceea sunt incapabile să înţeleagă fenomenul răului. Interpretarea misterului răului prin misterul libertăţii este o interpretare supraraţională; pentru gândire prezintă o antinomie. Sursa răului nu este în Dumnezeu, nici într-o fiinţă pozitivă ce a existat alături de Dumnezeu, ci în libertatea iraţională, de nepătruns, în posibilitatea pură, în puterile întunecosului abis, dinaintea întregii determinări pozitive a fiinţei. Răul este fără temelie, nu este determinat de nici o fiinţă pozitivă, nu deţine sursă ontologică. Posibilitatea răului este ascunsă în acest misterios principiu al fiinţei în care sălăşluiesc toate posibilităţile. Abisul, (Ungrund după Bohme) nu este răul, ci sursa întregii vieţi, a înfăptuirilor fiinţei. El închide posibilitatea răului şi a binelui. Un mister iniţial iraţional, un abis este la baza vieţii universale. Acest mister depăşeşte priceperea logicii.

Principiul iraţional şi întunecos al lumii a fost genial înţeles de misticii germani Eckhart şi J. Bohme; dar şi de filo-sofia germană de la începutul sec. al XlX-lea. După remarcabila doctrină a lui Schelling despre libertate, răul se întoarce la starea de putere pură. La început a fost Logosul, Cuvântul, Sensul, Lumina. Dar acest adevăr etern al revelaţiei religioase nu înseamnă că împărăţia luminii şi a sensului a fost realizată de la început în fiinţă, că Logosul a biruit de la origini din toate tenebrele. Viaţa divină este o tragedie. La început, înaintea formării lumii, se găsea deopotrivă un abis iraţional: libertatea, ce trebuia să fie luminată prin lumina Logosului. Această libertate nu este o fiinţă ce a existat paralel cu fiinţa divină, cu Logosul, cu Inteligenţa. Ea este acel principiu fără de care fiinţa nu ar avea sens pentru Dumnezeu şi care singură, justifică planul divin al lumii. Din neant a creat Dumnezeu lumea, dar s-ar putea la fel de corect spune că a creat-o din libertate. Creaţia trebuie să se întemeieze pe infinita libertate, care înaintea apariţiei lumii, era închisă deja în neant. Fără ea, creaţia n-are valoare pentru Dumnezeu. La început, neantul avea Logosul, dar avea şi libertatea. Aceasta nu se opune Logosului, căci fără ea n-ar exista sensul lumii. Fără întunecimi, nu e lumină. Binele se descoperă şi triumfă prin încercarea răului.

Libertatea face posibile şi răul şi binele. Răul iscat nu e o fiinţă independentă, este non-fiinţa, ce trebuie deosebită din neantul originar. Dar non-fiinţa există, poate avea o considerabilă forţă, cea a minciunii. Răul este caricatura, deformarea şi boala fiinţei. Este o încălcare a ierarhiei provenită din nefiinţă, o scoatere a centrului ierarhic, o coborâre a ce era superior şi o ridicare a ceea ce era inferior, o despărţire de această sursă originară şi centru al fiinţei, din care purced toate lucrurile cu determinările lor.

Înainte de toate răul este minciună, întotdeauna trece drept ce nu este în realitate; întotdeauna cucereşte înşelând. Diavolul este un impostor, nu are propriul izvor de viaţă, nu are propria fiinţă, ia torul de la Dumnezeu, denaturează şi caricaturizează; puterea lui e închipuită, iluzorie şi înşelătoare, împărăţia răului nu există în sine, paralel împărăţiei lui Dumnezeu, fiinţei divine, întotdeauna răul are un caracter negativ, descompune viaţa şi fiinţa, se distruge el însuşi, nu are în el nimic pozitiv. Un mare număr de înţelepţi ai Bisericii au învăţat că răul este non-fiinţa; caracterul negativ, neontologic al răului, se revelă în experienţa propriei noastre vieţi.

Tot ce observăm ca rău indiscutabil, posedă un caracter negativ, nu cuprinde în sine nici o conştiinţă pozitivă. Violenţa, ura, invidia, răzbunarea, depravarea, egoismul, lăcomia, gelozia, neîncrederea, avariţia, vanitatea distrug viaţa, zdruncină forţele omului aflate sub puterea lor. Orice pasiune blamabilă se mistuie în sine, poartă în ea o stăruinţă de moarte pentru om şi pentru lume. Urâtul infinit se descoperă astfel. Răul aruncă omul într-o viaţă iluzorie, aparentă şi falsă, în care nimic nu este ontologic. Păcatul şi moartea sunt ascunse în elementul răului, în orice patimă nefastă. Violenţa şi ura corespund păcatului şi morţii, distrugerii fiinţei, pe când iubirea este expresia vieţii, a fiinţei în toţi şi în toate. Fiinţa pozitivă nu poate fi decât împărăţia iubirii, în iubire se arată imaginea întregii fiinţe omeneşti, a întregii creaturi divine. Subiectul iubitor doreşte viaţa veşnică pentru obiectul iubit, pe când cel ce urăşte doreşte încetarea vieţii, doreşte moartea. De tăria iubirii sau urii depinde stadiul afirmării sau negării fiinţei. De aceea eliberarea de rău şi moarte nu se poate manifesta decât ca infinită iubire.

Niciodată nu se pot împlini promisiunile răului. Răul nu poate crea o împărăţie a vieţii, pentru că deşi cucereşte prin bine, aparentul se rupe de izvorul vieţii. De exemplu Marx, aprecia că scopul lui era bun, dar ca să-l atingă preconiza mijloace nefaste. Prin rău, prin ură şi violenţă, prin poftă şi răzbunare, prin despărţire şi distrugere violentă, pretindea să ajungă la împărăţia armoniei, unităţii şi fraternităţii oamenilor. Dar mijloacele condamnabile devin singurul conţinut al vieţii şi sfârşesc prin a birui definitiv. Niciodată ura nu poate duce la iubire, risipirea la unire, uciderea la viaţă, violenţa la libertate. Nu există căi urâte să ducă la bine, în­totdeauna în ele biruie răul. Când ura stăpâneşte şi contaminează inima omului, nu poate săvârşi decât lucruri distrugătoare. Când purtaţi duşmănie faţă de cei ce fac răul, sunteţi neputincioşi să învingeţi acest rău, vă aflaţi în puterea lui. Lupta împotriva răului, poate degenera uşor în rău. Biruinţa binelui întotdeauna este pozitivă, nu neagă viaţa, o afirmă. Trebuie începută lupta împotriva răului care este în noi, şi nu împotriva celui ce-l vedem la alţii. Prea adesea simţămintele noastre de duşmănie faţă de cei răi nu sunt decât modul de a ne arăta pe noi înşine.

Cauza răului stă în falsa şi iluzoria afirmare de sine, în orgoliul spiritual ce aşează izvorul vieţii nu în Dumnezeu, ci în sine însuşi. O asemenea expresie întotdeauna duce la distrugerea de sine, la desfiinţarea personalităţii omeneşti ca imagine şi asemănare divină; se întoarce în neantul din care a fost scoasă lumea. Orgoliul şi egoismul duc în hău, în non-fiinţă, în moarte. Izolându-se în el însuşi, stabilind centrul vieţii sale nu în fiinţă, ci la periferia sa, omul despărţit de Dumnezeu şi de lumea divină, se lipseşte de toate bogăţiile fiinţei. Fiinţa este ierarhică şi nu se exprimă decât păstrând armonia firească adevăratei ierarhii. Afirmarea eului şi egoismul distrug această armonie, distrug personalitatea omenească lipsind-o de izvoarele vieţii. Omul nu-şi mai află locul în lumea divină, trebuie căutat aiurea, în afara ei. Dar în afară de Dumnezeu şi de lumea divină, nu există nimic decât nefiinţa, împărăţia iluziei şi minciunii. A stabili viaţa pe orgoliu şi pe egoism, e aşezare pe neant, cum dorea Max Stirner. Pe această cale omul iese din limitele fiinţei şi pătrunde în împărăţia non-fiinţei.

Fiecare ştim din propria experienţă că egoismul şi afirmarea de sine epuizează forţele şi nimicesc viaţa. Infinitul oribil, hăul setei şi poftei neînfrânate de viaţă se întredeschid, dar dispare viaţa. Dorinţa egoistă, interesată, desfrânată, implică întotdeauna pierderea adevăratelor izvoare de viaţă şi despărţirea de viaţa originară. Răul este negarea iubirii, iar aceasta susţine întreaga viaţă în Dumnezeu. Răul este o dorinţă nesăbuită de viaţă, în afara adevăratei vieţi, în afara lui Dumnezeu, dorinţa de a atribui non-fiinţei, caracterul fiinţei. Răul îşi are izvorul în libertatea neiluminată, prin ea cucereşte, dar întotdeauna se termină prin distrugerea libertăţii de spirit, aflându-se sub imperiul necesităţii şi tiraniei. Consecinţa răului, întotdeauna este împărţirea, risipirea, îndepărtarea reciprocă a părţilor fiinţei şi violenţa exercitată de una din ele asupra alteia. Lumea „se atomizează" toate lucrurile devin străine şi prin urmare ostile.

Fiinţa nu este liberă decât unită în iubire, iubirea prin care e stabilită asemănarea în Dumnezeu. Numai în Dumnezeu şi prin El totul devine înrudire şi apropiere, în afară de Dumnezeu totul este străin şi îndepărtat, totul este constrângere. Satan, forţă spirituală superioară, cucereşte oamenii promiţându-le că vor fi asemenea lui Dumnezeu. Dar pornit pe calea răului, substituindu- se lui Dumnezeu, omul nu devine dumnezeul ce l-a visat, devine sclavul naturii inferioare, îşi pierde natura sa superioară, se supune necesităţii naturale, încetează determinarea din interiorul spiritului; libertatea i se dărâmă. Răul se constituie prin această deplasare a centrului fiinţei, această răsturnare a ierarhiei universale care face ca principiul material ridicat cu spirit orgolios, să se substituie principiului spiritual.

Împietrirea din lumea materială e rezultatul alungării adevăratului centru din lumea spirituală. Spiritul orgolios, egoist se precipită în materie, iar ea nu este decât rezultatul destrămării şi risipirii lumii, rodul duşmăniei şi urii. Pofta infinită, patimile nesăturate, stăpânesc fiinţele care sunt azvârlite în lumea fărâmiţării şi urii. Omul nu poate avea izvorul de viaţă în el însuşi, îl ia sau din ce-i este superior, sau din ce-i este inferior. Satan n-are sursă de viaţă independentă, nu poate aşeza omul decât în starea, unde izvorul de viaţă se găseşte în natura inferioară.

Această natură inferioară, când ocupă locul ei în ierarhia universală nu este un rău în sine, aparţine lumii divine. Doar când răpeşte locul naturii superioare devine un rău şi o minciună. Natura animală ocupă locul ei pe scara valorilor, este destinată vieţii eterne; dar atunci când cucereşte omul, iar acesta îşi supune spiritul elementului inferior, devine un rău. Răul este determinat prin drumul ce-l alege spiritul şi nu prin natura însăşi. Ispitirile răului întotdea­una se termina prin vid, moarte, dezgustul nefiinţei. Răul satură întotdeauna, fără ca totuşi să cunoască saturarea de­plină, pentru că nu posedă ce poate potoli, în aceasta stă tot misterul lui. Dar omul îl discerne cu dificultate când el se găseşte în starea de denaturare a adevărului. Nu-şi poate explica de ce este sub jugul infinit oribil al vieţii, de ce nu poate obţine viaţa însăşi. Patimile execrabile îl supun; este posedat. Atunci când îl stăpânesc, niciodată omul nu se poate determina prin libertate, iar când îşi imaginează că este liber în patimile lui, este sub imperiul unei iluzii teri­bile, este în împărăţia minciunii, în împărăţia aparenţelor. El ia drept libertate cea mai teribilă sclavie, căci o viaţă pă­cătoasă este o viaţă de minciună, de aparenţe, o viaţă fără realitate, o viaţă ce o înduri. Răul zace în adâncimile naturii omeneşti, în profunzimea spiritului. Dar când duhul omului a ales răul, nu mai porneşte din el însuşi, nu mai por­neşte din libertatea proprie ca să-şi determine viaţa; este rob, este la bunul plac al puterilor pe care nu le vede şi în slujba unui stăpân pe care nu-l cunoaşte. Omul nu se poate elibera din imperiul acestui stăpân prin propriile puteri naturale. Aceasta nu înseamnă că forţe spirituale, creatoare şi pozitive, forţele binelui nu sălăşluiesc în el. Natura spirituală a omului este deformată, contaminată, clătinată, dar e păstrată, nu este nimicită definitiv, în natura umană, planul divin, ideea, imaginea şi asemănarea divină, s-au amestecat cu neantul originar, cu non-fiinţa iniţială, din care actul creator dumnezeiesc a chemat omul la viaţă. Natura omenească rămâne receptivă luminii, în ea subzistă o arzătoare aspiraţie către divin, făcând posibile revelaţia şi mân­tuirea. Răul nu a pus stăpânire definitiv, fiindcă el este dublu, aparţine a două lumi şi chiar după căderea sa omul nu s-a despărţit definitiv de Dumnezeu, care continuă să lucreze asupra lui şi să-i transmită energia Sa, regeneratoa­re. Omul nu aparţine exclusiv împărăţiei non-fiinţei, păstrează legătura cu fiinţa care-şi exercită acţiunea asupra lui. Dumnezeu şi diavolul luptă în inima omului, iar omul decăzut păstrează cu toate acestea imaginea divină; a trecut prin experienţa răului ca o fiinţă dintr-un ordin superior.

Consecinţele negative ale răului în om arată predestinarea hotărâtă la o viaţă superioară. Chiar înaintea venirii lui Hristos, o viaţă spirituală înaltă, o intensă forţă creatoare au fost posibile în lumea păgână. Dovada indiscutabilă şi empirică este cultura elenă, în Platon trăia natura spirituală superioară a omului, în el s-a manifestat setea de Dumnezeu şi de viaţă divină, simţită de om. Natura umană îşi păstrează independenţa, aceasta face parte din lucrarea divină în lume. Dar triumful definitiv asupra răului nu va putea fi câştigat prin puterile naturale ale omului ce rămân despărţite de Dumnezeu.

III.

Creştinismul este religia Mântuirii şi în consecinţă implică existenţa răului, existenţa suferinţelor. Şi nu citându-le se poate combate credinţa creştină. Hristos a venit în lume tocmai pentru că aceasta zăcea în păcat, iar creştinismul ne învaţă că omul trebuie să-şi poarte crucea. Dacă suferinţa este consecinţa răului ea este şi calea care trebuie să ne elibereze. Pentru conştiinţa creştină, suferinţa nu este neapărat un rău; există o suferinţă divină, chiar a lui Dumnezeu-însuşi, cea a Fiului. Toată creaţia suspină şi plânge, aşteaptă eliberarea. Adversarii creştinismului de obicei se sprijină pe faptul că venirea lui Hristos-Salvatorul n-a eliberat lumea de suferinţă şi rău. S-au scurs aproape două mii de ani de la venirea Mântuitorului şi lumea continuă în vărsarea a şiroaie de sânge; omenirea se frânge de durere, răul şi suferinţa încă au crescut. Pare să triumfe acest vechi argument iudaic. Adevăratul Mesia va fi cel ce va elibera definitiv omenirea de răul şi suferinţele de aici.

Dar se uită că creştinismul recunoaşte valoarea pozitivă a suferinţelor ce le îndură omenirea în destinul ei pământesc, că niciodată n-a promis fericirea şi beatitudinea pe pământ. Profeţiile creştine privind destinele omenirii sunt de altfel destul de pesimiste. Niciodată creştinismul nu a susţinut că va veni o forţă ce va constrânge realizarea armoniei universale şi împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. A recunoscut în cel mai înalt grad libertatea de spirit a omului şi a apreciat că fără participarea sa, realizarea împărăţiei lui Dumnezeu este imposibilă. Dacă nu se realizează în lume dreptatea lui Hristos, greşeala nu este a Lui, ci cu adevărat a alienării umane. Nu este răspunzătoare religia iubirii de faptul că domneşte ura în lumea noastră naturală. Ca să respingem creştinismul e imposibil să cităm existenţa suferinţelor incalculabile şi a relelor vieţii. Creştinismul este religia libertăţii şi de aceea nu poate admite extirparea răului şi a suferinţei prin violenţă şi constrângere. El dă suferinţei un sens, eliberează din rău. Dar eliberarea prin ea însăşi implică participarea libertăţii omeneşti.

Raţional este imposibil de conceput misterul Mântuirii, dar nici un alt mister al vieţii divine. Doctrina juridică a Mântuirii - care începând cu Sf. Anselme de Canterbury a jucat un rol atât de mare în doctrina catolică şi de care teologia ortodoxă nu s-a eliberat complet - este un raţionament al acestui mister, intepretat după raporturile existente în lumea naturală. Această concepţie juridică n-a fost decât o adaptare a adevărului ceresc la nivelul omului natural. Aceasta nu este o concepţie spirituală; este nedemn să consideri tragedia universală ca un proces judiciar intentat de un Dumnezeu mânios împotriva omului călcător al legii Sale. A gândi astfel, înseamnă să adaptezi vieţii divine, întotdeauna misterioasă şi de nepătruns, concepţii păgâne, un spirit de răzbunare gregar. Dumnezeu, în conştiinţa păgâno-iudaică, e conceput ca un tiran cumplit, care pedepseşte şi se răzbună pentru neascultare, care pretinde răscumpărare, o victimă ca jertfă de îm­păcare şi vărsare de sânge. Dumnezeu este reprezentat după imaginea vechii naturi umane, căreia îi era ine­rentă ideea de furie, răzbunare, răscumpărare, de pedeapsă crudă. Peste teoria juridică a Mântuirii a fost pusă pecetea neştearsă a concepţiilor romane şi feudale privind reabilitarea omului¹⁽l Mitropolitul Antoine, duşmanul cel mai ireconciliabil al teoriei juridice, insistă în mod special pe această temă. A se vedea: Dogme de ia Redemption. Există un anume adevăr în critica sa, dar în negaţia sa raţionalistă nu există sensul mistic al sacrificiului), încălcarea voinţei divine atrage după sine un proces judiciar şi Dumnezeu pretinde plată; trebuie să i se dea o compensare ca să-i potolească furia. Nici un sacrificiu uman nu este de ajuns spre a-l mulţumi şi îmblânzi. Numai jertfirea Fiului este proporţională greşelii comise şi jignirii ce i s-a adus.

Toate aceste concepţii nu sunt decât imagini păgâne transpuse în creştinism. O asemenea înţelegere a misterului Mântuirii îmbracă un caracter exoteric. Lumea păgână s-a îndreptat spre Mântuirea arătată de creştinism. Purta în ea o mare speranţă, dar noţiunea ei despre Mântuire era naturalistă şi nu spirituală, era tulburată prin presentiment de limitarea lumii naturale. Păgânismul recunoştea caracterul ispăşitor al sacrificiului sângeros, care potolea şi hrănea zeii. Intr-un fel divinitatea cerea sângele omenesc şi suferinţele omeneşti, în această concepţie s-a exprimat toată mărginirea religiilor naturaliste. Divinitatea a fost impregnată cu asemănările şi proprietăţile, lumii naturale. Prin mijlocirea Fiului, Tatăl ceresc s-a descoperit nu ca un judecător sau ca monarh, ci ca infinită iubire. „Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie salvată prin El" . „Iar Eu am venit nu să judec lumea, ci spre a o salva" .

Mântuirea săvârşită prin Fiul lui Dumnezeu nu este o sentinţă, ci o salvare; nu este o judecată, ci transfigurarea şi iluminarea naturii, sfinţirea ei. Izbăvirea nu este o justificare, ci dobândirea perfecţiunii. Reprezentarea lui Dumnezeu ca judecător nu este proprie omului spiritual, ci omului psihic, înţelegerea juridică a Mântuirii nu are sens decât pentru omul natural. Un cu totul alt aspect se revelă pentru omul spiritual, îi este imposibil să atribuie lui Dumnezeu sentimentele pe care chiar oamenii le consideră vrednice de mustrare: orgoliul, egoismul, răzbunarea, cruzimea. Omul natural a deformat până la monstruozitate imaginea lui Dumnezeu. După concepţia juridică a Mântuirii, religia lui Hristos rămâne încă o religie a legii; nu este înţeles ontologic harul în ea.

În creştinism Mântuirea este opera iubirii şi nu opera justiţiei, este sacrificiul infinitei iubiri divine şi nu un sacrificiu de împăcare sau prezentare justiţiară. „Căci atât a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică" . Boukharev crede că Mielul a fost jertfit de la începutul lumii, şi emite ideea remarcabilă că sacrificiul de bună voie al Fiului lui Dumnezeu a făcut parte din planul iniţial al creaţiei¹⁽ Conform A. Boukharev: Des besoins spirituels contemporains de la pensee et de la vie), însuşi Dumnezeu doreşte să sufere împreună cu lumea. Interpretarea juridică a evoluţiei universale transformă Mântuirea într-o afacere judiciară. Dumnezeu pretinde să i se facă dreptate, pretinde despăgubire pentru pierderea avută. Subzistă încă ideea păgână a sacrificiului, într-o asemenea concepţie. Conştiinţa umană pricepe greu sacrificiul lui Hristos, misterul Mântuirii. Crucea, scandal pentru evrei şi nebunie pentru păgâni, continuă să tulbure lumea creştină; interpretarea ce i se dă mărturiseşte răsfrângerea din conştiinţa iudeo-păgână. Teologia catolică a păstrat îndeosebi amprenta păgânismului roman cu for­malismul său juridic²(La theologie dogmatique orthodoxe a mitropolitului Macarie este pătrunsă de acelaşi spirit).

E greu de învins starea de spirit juridică din creştinism. Omul are nevoie de legi şi firesc pretutindeni vede o legiuire. Hristos nu respinge legea, dar ne descoperă o lume spirituală în care iubirea şi libertatea luminate prin har, au învins-o cu adevărat. Libertatea care nu este regenerată prin har, libertatea inferioară nu poate nega legea; este supusă acţiunii ei. Creştinismul nu este religia legii, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să dorim absenţa ei. Legea Vechii Alianţe şi harul celei Noi au sfere de activitate total diferite. Şi de aceea este imposibil s-o concepem din punct de vedere juridic pe cea din urmă. Legea şi justiţia nu pot înţelege misterul relaţiilor ce există între Dumnezeu şi om. Noul Testament ne descoperă că Dumnezeu aşteaptă, nu înfăptuirea formală a legii, ci iubirea liberă de la om. Legea este condamnarea păcatului, este răsfrângerea voinţei divine în natura păcătoasă, şi nu expresia originară a sentimentelor dumnezeieşti faţă de om. Acest mister este revelat în Mântuire.

Concepţia juridică despre Mântuire presupune că păcatul poate fi iertat omului, că poate fi potolită mânia divină după sacrificiul oferit de Fiul. În această concepţie, relaţiile între Dumnezeu şi om rămân exterioare; nimic esenţial nu poate şi nu trebuie să fie iertat. Nu Dumnezeu e Cel ce nu-i poate ierta omului, ci omul nu se poate ierta pe sine, nici nu-şi poate dezvinovăţi apostazia faţa de Dumnezeu şi planul divin¹⁽ 1Această temă este dezvoltată remarcabil  în  al doilea volum din cartea lui Nesmelov: La science  de  l’ homme)

Dumnezeu nu ştie de mânie şi milostivirea este fără margini. Dar omul păstrează natura sa spirituală superioară creată după imaginea lui Dumnezeu şi aceasta nu se poate împăca deloc cu degradarea şi căderea; este rănită de această necredinţă comisă faţă de Dumnezeu prin această trădare a Vechiului Om, prin preferinţa dată întunecosului neant faţă de lumina divină. Omul este însetat să-şi ispăşească păcatul; îşi simte neputinţa, aşteaptă Mântuirea şi Salvatorul ce-l vor întoarce la Dumnezeu. Natura spirituală din om nu impune iertarea păcatului, ci desfacerea definitivă de el şi nimicirea lui, adică transfigurarea naturii umane.

Sensul Mântuirii constă în venirea Noului Adam, a Noului Om Spiritual, în venirea dragostei ignorate de Vechiul Adam, în transfigurarea naturii inferioare în natură superioară. El nu constă în orânduirea relaţiilor exterioare, între Vechiul Adam şi Dumnezeu, nici în iertarea şi satisfacţia acordată de una din părţi, celeilalte. Sensul venirii lui Hristos în lume este transfigurarea reală a naturii umane, formarea unui nou tip de om spiritual, şi nu instituirea Legii a cărei împlinire va procura viaţa spirituală. Graţie venirii lui Hristos, cu adevărat se poate obţine viaţa spirituală. Aici, nu este problema relaţiilor exterioare; totul trebuie înţeles spiritual, adică din punct de vedere al imanenţei. Omul este însetat de o viaţă nouă, de o viaţă superioară, eternă, în raport cu demnitatea lui. Cu adevărat e ceea ce constituie revelaţia Noii Alianţe, în creştinism, ideea centrală e a transfigurării, nu a justificării. Aceasta din urmă a ocupat un loc hiperbolic în creştinismul occidental, în creştinismul oriental, în patristica greacă, din contră, ideea se modifică în natura umană. Venirea lui Hristos şi Mântuirea nu pot fi înţelese spiritual decât ca o continuare a creaţiei lumii, ca cea de a opta zi a creaţiei, adică atât ca proces cosmogonic şi antropogonic, cât şi ca manifestare a iubirii divine în creaţie, ca un nou stadiu al libertăţii omului.

Venirea Noului Om Spiritual nu poate rezulta doar din evoluţia naturii omeneşti. Această venire presupune că lumea spirituală trece din eternitate în lumea noastră naturală, în timpul nostru. Evoluţia naturală a omenirii ne menţine în limitele restrânse ale realităţii naturale. Păcatul originar, răul care este la rădăcina acestei lumi, continuă să izoleze, să înlănţuie lumea pământească. Eliberarea nu poate veni decât de sus. Energia din lumea spirituală şi divină trebuie să se insereze în realitatea noastră naturală, decăzută, să transfigureze natura noastră, să rupă barierele ce despart cele două lumi. Istoria cerească pătrunde în istoria pământească.

Istoria speţei umane, cea a Vechiului Adam va trebui să se pregătească primirii noului Om Spiritual, care provine din cealaltă lume; va trebui să se săvârşească o dezvoltare spirituală pregătitoare, în omenire şi în lumea naturală va trebui să se nască o receptivitate curată a elementului divin, un principiu feminin luminat prin har. Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat manifestarea acestui principiu, prin intermediul căruia speţa umană va primi pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, în Hristos, Dum-nezeu-Om, infinita iubire divină va întâlni iubirea reciprocă a omului. Misterul Mântuirii este cel al iubirii şi libertăţii. Dacă Hristos nu este numai Dumnezeu, dar şi om - aceasta ne învaţă dogma naturii teandrice, - atunci în Mântuire nu lucrează doar natura divină, ci şi natura omenească, natura cerească spirituală a omenirii. Hristos, ca Dumnezeu-Om, revelă că nu aparţinem doar speţei pământeşti, că prin harul Lui, Omul Spiritual locuieşte în profunzimea realităţii divine, în Hristos ca Om Absolut, cuprinzând în El toată speţa umană spirituală, omul face un efort eroic ca să învingă prin sacrificiu şi suferinţă, păcatul şi consecinţa lui, moartea, împlineşte acest efort spre a răspunde iubirii divine.

În Hristos, natura umană cooperează la opera de mântuire. Sacrificiul este legea urcuşului spiritual şi prin naşterea lui Hristos, începe o nouă eră în viaţa creaţiei. Adam a trecut prin încercarea libertăţii şi nu a răspuns chemării divine printr-o iubire liberă şi creatoare. Nu s-a revelat încă în el Omul Spiritual. Hristos, Noul Adam, dă acest răspuns iubirii divine şi arată întregii Sale generaţii spirituale, drumul acestui răspuns. Mântuirea este un proces teandric, în acelaşi timp dublu şi unic. Fără natura umană, fără libertatea omului, nu se poate săvârşi. Aici ca şi pretutindeni misterul umanităţii teandrice al lui Hristos este cheia oricărei înţelegeri autentice. Misterul nu-şi află soluţia definitivă decât în Treimea divină: relaţiile dintre Tatăl şi Fiul prin Duhul sunt determinate. Fără participarea libertăţii omului nu se poate învinge răul. Însă răul doboară şi deformează această libertate, care este singura ce îl poate birui.

Aici este antinomia fundamentală ce-şi află rezolvarea în misterul teandric din Hristos. Fiul lui Dumnezeu, a Doua Ipostază a Treimii Divine, depăşeşte prin suferinţele crucii, opoziţia între libertatea umană şi divina necesitate. Pe Golgota, în patima Fiului lui Dumnezeu şi a Fiului Omului, libertatea devine forţa iubirii divine, şi această forţă, salvând lumea, iluminează şi transfigurează libertatea omenească. Adevărul ivit ca suferinţă şi iubire ne face fără constrângere liberi; creează o nouă libertate superioară. Libertatea dăruită de Adevărul lui Hristos, nu este rodul necesităţii. Mântuirea nu poate fi înţeleasă ca o întoarcere a naturii omeneşti la starea primitivă, la starea lui Adam dinaintea căderii. O asemenea concepţie ar lipsi de orice sens desfăşurarea universală. Dar Noul Om Spiritual este superior nu numai lui Adam decăzut, ci lui Adam dinaintea căderii, indică un stadiu nou în creaţia lumii. Misterul infinitei iubiri şi al noii libertăţi nu putea fi cunoscut de Vechiul Adam. Nu s-a descoperit decât în Hristos.

Nu se poate subordona venirea lui Hristos exclusiv cauzelor negative, existenţei răului şi păcatului; este revelaţia pozitivă a stadiului suprem al creaţiei. Mântuirea nu este întoarcerea la starea paradisiacă, este trecerea la starea superioară, la vădirea naturii spirituale omeneşti, a unei libertăţi şi iubiri creatoare necunoscute până atunci.

Mântuirea este deci un moment nou din creaţie. Creaţia nu a fost săvârşită în şapte zile; acestea nu constituie decât un eon în destinul ei. Lumea este dinamică şi nu statică. Este întotdeauna cu putinţă să atingă noi culmi. Descrierea creaţiei lumii dată de Vechiul Testament nu dezvăluie plenitudinea actului creator dumnezeiesc; şi în interpretarea creaţiei, conştiinţa Noii Alianţe nu poate fi înăbuşită prin limitele celei vechi. Creaţia lumii continuă, lumea pătrunde în noi eoni.

Apariţia lui Hristos marchează un nou eon în destinul lumii, un nou moment, atât în antropogonie cât şi în cosmogonie. Nu numai natura umană, ci tot universul, întreaga viaţă cosmică a fost transformată după venirea lui Hristos. Când picătura de sânge răspândită de Hristos pe Golgota a atins pământul, acesta a devenit altul, s-a reînnoit, şi dacă nu vedem aceasta cu ochii pământeşti, motivul este mărginirea facultăţilor noastre receptive, întreaga viaţă universală, întreaga viaţă omenească este diferită de la venirea lui Hristos, reprezintă o creaţie nouă. Aceasta o poate înţelege numai o teologie eliberată de spiritul Vechii Alianţe. Mântuirea este în mod cert singura teodicee posibilă, justificarea lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Fără libertatea ca alternativă a neantului, ca infinită putere, n-ar fi putut avea loc nici evoluţia universală, nici restaurarea în lume.

IV.

În înţelegerea spirituală despre Mântuire, sentimentul „vampiric" în privinţa lui Dumnezeu este depăşit. Tot universul păgân se îndrepta spre acest mister şi presimţea venirea Mântuitorului, încă din totemism exista o euharistie naturalistă. Dar Mântuirea anticipată şi sperată, reflectată tulbure în elementele naturale, era legată de sacrificiul sângeros. Zeul păgân era însetat de sânge şi omul sfâşia şi îşi mânca zeul. Păgânismul a cunoscut zei suferinzi mântuitori şi Dionysos a intrat în joc prin bacantele furioase, în creştinism, unde s-a împlinit Mântuirea cu adevărat, sacrificiul euharistie îmbracă un caracter diferit în esenţă. Hristos este Mielul oferit jertfă pentru păcatele lumii. Dar răul, răii lumii au răstignit pe Hristos şi I-au vărsat sângele; pe când creştinii, oferă un sacrificiu nesângeros, sacrificiul iubirii. Comuniunea cu trupul şi sângele lui Hristos n-are caracterul „vampiric" al religiilor naturii, în Mântuire şi Euharistie, spiritul se ridică peste vârtejul natural, în Mântuirea lui Hristos influenţează forţe supranaturale, cele din altă lume care pătrund în lumea noastră şi o transfigurează.

Dar în conştiinţa creştină, obsedată încă de necesitatea naturală, concepţia păgână a sacrificiului sângeros rămâne încă nedepăşită. J. de Maistre, de exemplu, apropie până la identificare aproape, sacrificiul euharistic al lui Hristos şi sacrificiul sângeros al păgânismului. Sângele unui nevinovat răscumpără păcatele vinovaţilor. Omul trebuie să plătească lui Dumnezeu pentru tot ce s-a comis. Această concepţie este proprie îndeosebi conştiinţei catolice. Subzistă în ea un element „vampiric" cu privire la sângele nevinovaţilor. Dar acest sânge este marele sacrificiu al iubirii la care suntem chemaţi să cooperăm. Sacrificiul îmbracă un caracter spiritual. Comuniem lăuntric, mistic cu Hristos, participăm la opera săvârşită de El. Duhul lui Hristos acţiona şi în lumea păgână pe culmile religiilor păgâne, în victoriile spiritului asupra naturii, în orfism, la Platon; doar în creştinism însă s-a arătat pentru totdeauna în trup. Sunt în creştinism doua tipuri spirituale care-şi pun pecetea pe înţelegerea misterelor credinţei creştine. Primul, înainte de toate, trăieşte în frica de a fi pierdut, se simte sub sabia dreptăţii şi caută propria sa izbăvire, eliberarea sa. Al doilea, înainte de toate, caută viaţă superioară, adevărul şi frumuseţea divină, transfigurarea întregii creaţii, apariţia unei noi creaturi, a unui Om Nou Spiritual( în deosebita carte rusă: Les Confidences d'un strannik à son père spirituel,se spune: „Frica de suferinţe este calea mercenarilor şi Dumnezeu vrea să mergem la El pe calea fiilor"). Primul se leagă de Vechea Alianţă, înclină spre înţelegerea juridică a Mântuirii. Al doilea este inspirat de Noua Alianţă, se apleacă în înţelegerea ontologică a Mântuirii, pe care o priveşte ca un moment nou în creaţie, ca venirea unui Om Nou Spiritual . Aceste două orientări de spirit sunt în permanent conflict în creştinism. Astfel Clement din Alexandria, elen prin spirit, aspira mai puţin la iertarea păcatelor, cât la contemplarea lui Dumnezeu şi la unirea cu El, pe când Sf. Augustin, din contră, aspira înainte de toate la această iertare, la justificare (Conform, cărţii lui E. de Faye consacrată lui Clement d'Alexandrie).

V.

Pentru a putea învinge răul, el trebuie demascat. Necunoaşterea răului, negarea lui, slăbesc rezistenţa. Omul trebuie să înveţe discernerea duhurilor, deoarece el se află sub puterea demonilor care adesea împrumută aspectul îngerilor luminii. Dar există şi un alt pericol - o prea mare, exclusivă concentrare asupra răului, a-l vedea peste tot, a-i exagera puterile şi atracţia - care duce la o neîntreruptă obsesie. Omul se adânceşte în atmosfera bănuielii şi neîncrederii. Crede mai mult în puterea lui Satan decât în a lui Dumnezeu; crede mai mult în Antihrist decât în Hristos. Se formează o tendinţă spirituală dintre cele mai bolnăvicioase, care distruge întreaga viaţă pozitivă şi creatoare. Răul lucrează asupra omului nu doar când îl reneagă, dar şi când i se exagerează puterea. E vătămător să-l înconjuri cu o aureolă, în lupta împotriva răului, omul este adesea contaminat de el, într-un fel îl imită pe vrăjmaş.

Neîncrederea, dar şi ura faţă de rău, degenerează într-o formă nouă de rău. Lupta provoacă cu uşurinţă un nou rău ca motiv al stării de păcat din natura omenească. Istoria popoarelor este saturată de răul provocat prin lupta împotriva lui, fie că este vorba de lupta conservatoare sau de lupta revoluţionară.

Atitudinea în privinţa răului nu trebuie să comporte ură, are nevoie chiar şi ea, să fie luminată (trebuie să fii un gentleman, să fii nobil, chiar faţă de diavol). Satan se bucură când inspiră faţă de el sentimente diabolice. Triumfă când se folosesc contra lui propriile mijloace. El inspiră oamenilor ideea înşelătoare că se poate lupta prin rău împotriva răului. Omul care combate răul adesea se găseşte prins în cursele lui, care-l păstrează definitiv captiv. Imperceptibil, mijloacele de luptă se substituie scopurilor propuse spre a fi atinse. Ce crede omul a fi lupta împotriva răului, pentru el devine binele însuşi. Statul este chemat să limiteze manifestările răului din lume, dar mijloacele ce le foloseşte se transformă lesne în răul însuşi, chiar morala deţine aptitudinea să degenereze în contrariul ei, stingând viaţa creatoare a duhului. Dreptul, obiceiurile, legea eclesiastică pot deforma viaţa. Obsesia răului şi nevoia de a lupta contra lui prin constrângere şi violenţă, înrobesc omul păcatului şi-l împiedică să se elibereze. Adevărata igienă spirituală nu constă în a se absorbi din lumea răului, ci în concentrarea asupra binelui, asupra lumii divine, asupra viziunii luminii.

Când omul este chinuit de conspiraţia universală masonică sau evreiască, dacă pretutindeni vede agenţi ai acestui complot, se sinucide spiritual, încetează să mai vadă lumea luminii, se umple de simţămintele urii, neîncrederii şi răzbunării. Este o tendinţă de spirit sterilă, distrugătoare în care nu trebuie întrevăzut Satan peste tot. O continuă învinovăţire a răului şi a celor ce-i slujesc, înlesneşte dezvoltarea lui în lume. Aceasta este îndeajuns dezvăluită de Evanghelie, dar noi persistăm să rămânem orbi.Înainte de toate, trebuie priceput răul în sine şi nu în ceilalţi. Iar adevărata spiritualitate constă în a crede forţei binelui mai mult decât puterii răului, lui Dumnezeu mai mult decât Iui Satan. Sentimentele bune dezvoltă forţa binelui în lume, pe când cele rele urcă numărul răului. Această elementară, dar adevărată igienă spirituală e necunoscută de oameni. Duşmănia faţă de rău distruge lumea spirituală a omului, precum duşmănia faţă de bine distruge şi ea. Ceea ce spu­nem aici nu contrazice atitudinea necruţătoare ce trebuie să o avem faţă de râu, nici neputinţa legământului cu el. Greşeala provine din lucrarea şi cristalizarea împărăţiei infer­nului în numele luptei pentru bine. Nu se poate lupta cu răul numai curmându-l şi nimicindu-l, trebuie să ajungem să-l depăşim şi să-l învingem.

Biruinţa cea mai profundă asupra răului se obţine prin convingerea asupra vidului său, a non-fiinţei sale, a vanităţii lui. Exagerarea puterilor lui de seducere, nu este un mijloc pozitiv de a lupta contra lui. Răul seduce omul, dar nu-i seducător prin el însuşi. Atracţia răului este minciună şi iluzie şi toate forţele spiritului trebuie să contribuie la risipirea acestei născociri. Diavolul nu are talent, este plictisitor. Răul este non-fiinţă; or non-fiinţa este summum de plictiseală, de vid şi neputinţă, de altfel e ceea ce întotdeauna constatăm la limitele extreme ale experienţei răului. Când luptând împotriva lui, ni-l reprezentăm seducător şi puternic, dar tulburător şi redutabil, nu câştigăm asupra lui o biruinţă radicală şi definitivă. Răul considerat ca puternic şi cuceritor, este cel ce n-a fost învins şi rămâne de neînvins. Numai conştiinţa absolutei deşertăciuni şi a plictiselii lui, îl poate birui şi scoate din rădăcină. Nici o patimă rea dusă până la capăt nu are fiinţa în ea. Orice rău se mistuie singur, îşi descoperă neantul în imanenta desfăşurare. Răul este lumea fantasmelor. Sf. Atanasie cel Mare a dezvoltat această idee într-un mod admirabil. Răul este rău, nu pentru că e tăgăduit, ci pentru că este non-fiinţă.

Vechiul Testament a considerat răul, înainte de toate, ca o încălcare a legii divine. Dar nu a explicat de ce răul este rău, pe ce se aşează opoziţia între bine şi rău. Concepţia preceptelor binelui şi răului, nu este o concepţie profundă. Trebuie înţeles ontologic binele şi răul. Numai demonstraţia imanentă a non-fiinţei lui ne poate da cunoaşterea răului şi ne revelă sensul opoziţiei ce există între bine şi rău. Răul nu se poate cunoaşte decât în experienţa înţelegerii lui, în biruinţa lăuntrică obţinută asupra lui; numai în a-ceastă experienţă se întrevede hăul căscat. Când omul culege fructul din arborele cunoaşterii binelui şi răului, urmează calea răului, categoric încalcă voinţa divină. Dar pe acest drum învaţă să cunoască vanitatea şi golul răului, înţelege prin experienţă de ce îi este aceasta interzisă.

Este posibilă gnoza răului, este admisă cunoaşterea lui? Vechiul Testament, în care predomină legea, răspunde negativ acestei întrebări. Răul este o limită, nu poate fi decât oprire. Dar omul, pornit de acum pe calea cunoaşterii, nu se poate întoarce la neştiinţa originară. Şi vidul răului trebuie să fie cunoscut, trebuie să fie convins de non-fiinţa lui. Aici stă antinomia fundamentală ce-l implică.

Răul este rău, trebuie să ardă în focul infernului; nu se poate reconcilia cu el. Astfel se prezintă prima dintre cele două teze. A doua îi este antinomică. Răul este calea ce duce la bine, la experienţa libertăţii spiritului, la biruinţa imanentă asupra ispitelor non-fiinţei. Prima teză este de o limpezime cristalină şi nu ascunde nici un pericol. A doua este periculoasă şi poate deveni întunecată: cunoaşterea răului nu duce la explicarea lui?

Dacă răul este considerat ca o necesitate indispensabilă, având un sens, îl justificăm. Dacă, din contră, este un non­sens absolut ce nu se poate în nici un fel explica, atunci, el nu se poate cunoaşte şi nu i se poate da un sens. Cum să ieşim din această dificultate? Şi iată o nouă antinomie. Hristos a venit în lume fiindcă aceasta zăcea în păcat. Mântuirea, adică cel mai mare eveniment din viaţa universală, ce trebuie să determine noua generaţie de oameni spirituali, relevă existenţa rãului, căci dacă n-ar fi existat, nu ar fi fost nici Eliberator, n-ar fi avut loc venirea lui Hristos, nu s-ar fi manifestat Iubirea cerească.

Răul se află ca mobil şi instigator în viaţa universală; fără el, starea primitivă a Primului Adam ar fi vieţuit din veac în veac, toate posibilităţile fiinţei ar fi rămas în stare latentă, nu ar fi apărut Noul Adam. Binele victorios răului este superior binelui dinaintea răului.

Niciodată n-a putut fi depăşită dificultatea acestei probleme de conştiinţă teologică, temătoare să abordeze acest subiect. Pentru găsirea unei soluţii a acestei dificultăţi, trebuie început prin a recunoaşte, adică a admite antinomia răului pentru conştiinţa noastră religioasă. Această dificul­tate nu poate fi rezolvată prin concept şi gândire raţională; este legată de misterul libertăţii. Antinomia răului nu poate fi lămurită decât în experienţa spirituală. Dostoievski a înţeles-o într-un mod remarcabil. Experienţa răului, dezvă­luirea neantului său, mă pot duce la maximum de bine. Trăind răul, pot cunoaşte toată plenitudinea adevărului şi binelui. La drept vorbind, omul, popoarele şi toată omeni­rea urmează această cale, experimentând răul şi obţinând cunoaşterea forţei binelui, a înălţării adevărului. Omul învaţă deşertăciunea răului şi măreţia binelui, nu printr-o lege formală, nici prin interzicere, ci prin experienţa trăită pe drumul vieţii. De altfel, calea spirituală experimentală este singurul drum al cunoaşterii. Dar ce deducţie pot face de aici pentru calea mea spirituală? Îmi pot spune: voi intra în calea răului ca să-mi îmbogăţesc cunoaşterea, spre a ajunge la un bine superior?

Din clipa în care încep să concep răul ca drum ce duce la bine, ca metodă pozitivă a cunoaşterii adevărului, sunt pierdut, sunt neputincios să-i divulg minciuna, tenebrele şi golul. Experienţa răului mă poate duce la bine, cu condiţia totuşi să cunosc şi să-i demasc minciuna, neantul, non-fiinţa sa; nu mă poate îmbogăţi decât în măsura în care-l denunţ şi îl reneg într-un mod absolut, ca mijloc de a-mi îmbogăţi spiritul. Atunci antinomia răului îşi află soluţia în experienţa spirituală. Nu răul îmbogăţeşte viaţa, căci non-fiinţa nu poate conferi nici o bogăţie, ci denunţarea imanentă, suferinţa ce mistuie răul, sunt cele care îmbogăţesc; la fel tragedia trăită, lumina întrevăzută în tenebre. Orice suficienţă în rău, orice contemplare a răului privit ca o cale ce duce la starea superioară, este o pierdere, o mişcare spre non-fiinţa care sărăceşte omul de experienţa capabilă îmbogăţirii. A cunoaşte răul, înseamnă să-i cunoşti non-fiinţa şi în consecinţă să nu-l explici. Doar descoperirea lui fără milă şi nimicirea lui în sine însuşi pot croi un drum ce duce spre bine. Dar şi fără teamă de paradox, suntem obligaţi să recunoaştem că răul deţine un sens pozitiv. Acest sens este legat de libertate, fără care întreaga teodicee ar fi imposibilă. Ne vom vedea obligaţi să spunem, creaţia divină a eşuat.

Nevinovăţia impusă din paradis nu putea fi men­ţinută, nu avea nici o valoare şi nu ne putem întoarce acolo. Omul şi lumea trec printr-o încercare voluntară, prin cunoaşterea liberă şi se îndreaptă liber către Dum­nezeu, către împărăţia Sa.

Înainte de toate, creştinismul ne învaţă a fi neîndurători privind răul care este în noi. Dar nimicindu-l trebuie să fim indulgenţi faţă de aproapele nostru. Nu pot fi maximalist decât în raport cu mine însumi şi nu în raport cu ceilalţi, în primul rând, trebuie să realizez forţa şi frumuseţea binelui în mine şi să nu impun altora ceea ce n-am putut silindu-mă să realizez eu însumi. Minciuna revoluţiilor politice şi sociale constă în dorinţa exterminării răului exterior, lăsându-l să trăiască lăuntric. Revoluţionarii, ca şi contra­revoluţionarii, niciodată nu încep prin depăşirea şi dez­rădăcinarea răului din ei înşişi; voiesc să-l extirpe la alţii, în manifestările acestuia secundare şi exterioare. O atitudine revoluţionară faţă de viaţă este o atitudine superficială, fără profunzime, în revoluţii nu există nimic radical; într-o măsură considerabilă ele nu sunt decât mascarada în care are loc schimbarea costumului. Revoluţiile biruie în aparenţă răul, răspândind altul.

Revoluţiile au şi consecinţele lor pozitive, determină o nouă eră, dar binele născut aici nu are energie revoluţionară, se naşte din energia post-revoluţionară. Este fructul înţelegerii din experienţa trăită. Răul nu poate fi depăşit decât lăuntric şi spiritual. Biruinţa obţinută asupra lui este legată de misterul Mântuirii; nu poate avea loc decât în Hristos şi prin Hristos. Biruim răul numai în comuniune cu Hristos, participând la opera Lui, luând asupra noastră Crucea Sa. Pentru cine foloseşte violenţa, răul rămâne de neînvins.

Dacă doctrina lui Tolstoi asupra non-rezistenţei la rău este falsă, e doar pentru că a confundat două probleme cu totul distincte: cea a biruinţei lăuntrice asupra răului şi cea a limitelor exterioare, care este necesar să i-se impună. Exterior se poate şi trebuie limitate manifestările, nu se poate admite ca un om să îşi ucidă semenul; dar prin aceasta nu este secată însăşi sursa lăuntrică a răului, nu este învinsă dorinţa uciderii şi a violenţelor, în istoria lumii creştine s-a abuzat mult de rezistenţa răului prin forţă; s-a crezut că el se poate învinge prin sabie. Aceasta provenea de la confuzia făcută între cele două împărăţii, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Cezar şi rezulta din încălcarea limitelor ce despart Biserica de Stat. Răul nu poate fi învins de stat, care şi el aparţine lumii naturale, care există pentru că există răul, şi care adesea chiar creează răul.

Problema răului ne duce la o ultimă antinomie. Răul este moarte şi moartea este consecinţa răului. Extirparea răului cu rădăcină, înseamnă smulgerea boldului morţii. Hristos a învins moartea, trebuie să primim liber moartea, ea este calea care duce la viaţă, este precum pauza în muzică, precum un moment interior al vieţii. Trebuie murit pentru a renaşte.

Moartea este un rău, atâta timp cât este violenţă exercitată asupra mea de lumea naturală inferioară şi exterioară, căreia m-am supus prin păcat, prin despărţirea mea de izvorul superior al vieţii; dar acceptând-o voluntar, fără revoltă, ca o consecinţă inevitabilă a păcatului, ajung să o înving spiritual. Devine pentru mine o clipă a misterului lăuntric spiritual. Moartea înseamnă cu totul altceva interior, lăuntric, decât exterior şi ca fapt al lumii naturale. Hristos, ignorând întregul păcat, a primit liber Golgota şi moartea. Şi eu trebuie să urmez acest drum, participând la viaţa şi moartea lui Hristos, sunt biruitor morţii. Lăuntric, din punct de vedere spiritual şi mistic, moartea nu există, este drumul meu către viaţă, cel al răstignirii vieţii mele păcătoase, cel ce trebuie să mă ducă la viaţa veşnică, împărtăşindu-mă din izvorul originar al vieţii, triumf din consecinţele distructive ale morţii. Pentru conştiinţa creştină, moartea nu este numai un rău este şi un bine. Ar fi fost atroce o viaţă infinită în această lume păcătoasă şi nefericită, în acest trup. O asemenea existenţă ar fi fost o moarte spirituală.

Transfigurarea naturii noastre, - învierea în viaţa eternă, viaţa în Dumnezeu - este limita extremă la care aspiră voinţa îndreptată spre bine, adevăr şi frumuseţe. Transfigurarea vieţii lumii în viaţa eternă este ţinta finală. Calea care duce acolo trece prin primirea liberă a morţii, prin cruce, prin suferinţă, Hristos este răstignit peste abisul întunecat în care fiinţa şi non-fiinţa s-au amestecat. Şi lumina ce iradiază de la Răstignit este fulgerul scânteietor în noapte. Este lumina ce iluminează obscuritatea fiinţei; ea este biruinţa asupra tenebrelor non-fiinţei.

(Nikolai Berdiaev – Spirit şi libertate,
Editura PAIDEIA,1996
Colectia de studii si eseuri,
Trad.Stelian Lăcătuş )

Salt la inceputul paginii