BORIS CYRULNIK
fragmente din volumul:
MURMURUL FANTOMELOR
Editura CURTEA VECHE, Bucuresti 2005,
Detalii carte si posibilitate de comanda: (aici)

Boris Cyrulnik este unul dintre pionierii etologiei franceze. Este, de asemenea, neuropsihiatru, psihanalist, psiholog, autor a numeroase lucrări. S-a nãscut la 26 iulie 1937 la Bordeaux.

Înotător şi rugbist, călător neobosit şi poet, face parte dintre oamenii pe care o copilărie instabilă şi lipsa unei familii nu i-a închistat, ci, dimpotrivă, le-a trezit curiozitatea faţă de universul viu. Din lipsa de identitate şi de referinţe a făcut o trambulină care l-a obligat, pentru a supravieţui, să-şi pună întrebări constructive asupra naturii umane. Astfel, şi-a construit ceea ce el numeşte „un tată sintetic, alcătuit din rugby, ştiinţă, abilitatea de a te descurca şi pamfletul politic", fiecare dintre aceste laturi aducându-i o viziune diferită asupra fiinţei umane.

În anii '60, la sfârşitul studiilor sale în medicină, Boris Cyrulnik descoperă o disciplină nouă, considerată scandaloasă la vremea respectivă -- etologia umană. Preferând sinteza analizei, se lansează în această ştiinţă inovatoare, complementară psihiatriei, psihologiei sociale şi practicii clinice, respingând cu putere ideea de a se specializa. Se documentează, studiază biologia afectelor, puterea limbajului, semnalele corporale, aplicând la om metode de studiu rezervate până atunci lumii animale — fapt care i-a adus mulţi adversari printre confraţii săi psihanalişti şi neurobiologi. Creează un grup interdisciplinar de cercetare în etologia clinică la spitalul Toulon-La-Seyne. Obiectivul era acela de a studia dezvoltarea umană, complexitatea sistemelor relaţionale, influenţa vorbirii, a inconştientului şi a comunicării nonverbale asupra biologiei şi construcţiei psihologice a individului.

Una dintre principalele sale preocupări în cărţile editate o reprezintă conceptul de rezilienţă — capacitatea de a putea depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave: boala, doliul, violul, tortura, atentatul, deportarea, războiul... Sprijinindu-se pe numeroase exemple, observate în practica sa, în cabinetul său de psihoterapie, ca şi pe parcursul misiunilor sale în străinătate — din Bosnia în Cambodgia, din Brazilia în Rusia — autorul ne explică felul în care oamenii pot depăşi situaţiile cele mai teribile şi să-şi reia viaţa graţie câtorva abilităţi deprinse în copilărie, ce-i va sprijini după experienţa traumatizantă.

Introducere (:::)
Fragmente din capitolul:
PRIMA COPILÃRIE SAU VÂRSTA LEGÃTURII
În absenţa surprizei, realitatea nu ar da naştere la nimic (:::)
Când lovitura de mătură devine înfricoşătoare (:::)
Un cerc de copii, ca o baghetă magică (:::)
Şi astfel oamenii fac lucrurile să vorbească (:::)
Alianţa dintre doliu şi melacolie (:::)
Vidul unei pierderi deteriorează mai mult decât un mediu distructiv?(:::)
Jăraticul rezilienţei se poate reaprinde dacă suflăm în el (:::)
Cum ajunge un copil maltratat să repete maltratarea (:::)
Fericirea tristă a Estellei era totuşi un progres (:::)
Rezilienţa copiilor străzii din Elveţia secolului al XVI-lea (:::)
Simţeau că pot fi iubiţi pentru că fuseseră iubiţi, aşa au învăţat că există speranţă (:::)
Să dăm copiilor dreptul de a dărui (:::)
Nu putem vorbi despre traumatism decât dacă a existat o agonie psihică (:::)
Naraţiunea permite reasamblarea fragmentelor unui eu sfâşiat (:::)
Marca realităţii şi căutarea amintirilor (:::)

INTRODUCERE
Nimeni nu putea ghici că era o fantomă. Era mult prea drăguţă, prea delicată, prea strălucitoare pentru a fi o fantomă. O apariţie nu emană căldură, este o pânză rece, o perdea, o umbră angoasantă. Dar ea, ea ne uluia. Acest lucru ar fi trebuit să ne pună în gardă. Ce fel de putere avea ea ca să ne încânte într-atât, să pună stăpânire pe noi şi să ne poarte către marea fericire? Eram atât de prinşi în plasa ei, încât nu ne mai dădeam seama că era moartă de mult.

De fapt, Marilyn Monroe nu era complet moartă, ci numai puţin, iar uneori ceva mai mult. Farmecul ei trezea în noi un sentiment de extaz, care ne împiedica să ne dăm seama că nu este obligatoriu să fii mort pentru a nu mai fi viu. Ea începuse să nu mai fie vie încă de la naştere. Mama ei, cumplit de nefericită, hăituită de oameni pentru că adusese pe lume o fetiţă nelegitimă, era abrutizată de nenorocire. Un bebeluş nu se poate dezvolta normal decât în contextul legilor inventate de oameni, iar micuţa Norma Jean Baker se afla în afara legii chiar dinainte de a se naşte. Mama ei nu a avut puterea de a-i oferi braţele sale protectoare, din cauza melancoliei care îi sufoca universul. Viitoarea Marilyn a fost obligată să treacă prin orfelinate îngheţate şi să fie încredinţată unui şir de familii sociale, în care i-ar fi fost greu să înveţe să iubească.

Copiii fără familie valorează mai puţin decât ceilalţi. Exploatarea lor sexuală sau socială nu reprezintă o crimă strigătoare la cer, pentru că, la urma urmei, aceste mici fiinţe abandonate nu sunt chiar copii adevăraţi. Da, există şi oameni care gândesc astfel. Pentru a supravieţui în ciuda acestor agresiuni, micuţa „Marilyn a fost nevoită să intre în lumea fanteziei, să se hrănească din durere, înainte de a se scufunda în melancolia şi nebunia mamei sale"1. Aşadar, a declarat că adevăratul ei tată era Clark Gabie şi că aparţinea unei familii princiare. Ce să-i faci! îşi construia astfel o identitate vagă, pentru că, fără aceste visuri nebuneşti, ar fi fost condamnată să trăiască într-o lume a mocirlei. Când realitatea se stinge, delirul aduce un impuls de fericire. Aşadar, s-a căsătorit cu un campion de fotbal american, pentru care a gătit în fiecare seară morcovii şi mazărea ale căror culori îi plăceau atât de mult. în Manhattan, unde a urmat cursuri de teatru, a devenit eleva favorită a lui Lee Strasberg[i], fascinat de graţia ei stranie. Ea fusese deja moartă în repetate rânduri. Avea nevoie de o stimulare intensivă pentru a nu se lăsa purtată către moartea vie. Se îngraşă, nu se ridica din pat şi nu se mai spăla. Când un sărut o readucea la viaţă, precum cel al lui Arthur Miller, pentru care a trecut la iudaism, al lui John Kennedy sau al lui Yves Montând, se reînsufleţea, înfloritoare şi plină de căldură, şi nimeni nu-şi dădea seama că se lăsa vrăjit de o fantomă. Totuşi, ea asta spunea cântând I'm Through With Love, dar, deja la capătul lumii, strălucind în plină glorie, ştia că nu-i mai rămâneau decât trei ani de viaţă înainte de a-şi oferi un ultim cadou: moartea.

Marilyn nu a fost niciodată vie pe deplin, însă noi nu aveam cum să ştim, într-atât eram de vrăjiţi de fantoma ei.

Ultima biografie a lui Hans Christian Andersen începe cu această frază: „Viaţa mea este o frumoasă poveste fabuloasă, cu final fericit."2 Şi trebuie să credem întotdeauna ceea ce scriu autorii. In orice caz, primul rând dintr-o carte este deseori încărcat de semnificaţii. Când micul Hans Christian a venit pe lume în Danemarca anului 1805, mama lui fusese constrânsă să se prostitueze de către propria ei mamă, care o bătea şi o forţa să primească clienţi. Fata, însărcinată cu Hans Christian, a fugit şi s-a căsătorit cu dl Andersen. Această femeie era dispusă să facă orice pentru ca fiul ei să nu trăiască în mizerie. S-a făcut spălătoreasă, iar tatăl lui s-a angajat ca soldat în armata lui Napoleon. Alcoolică şi analfabetă, mama lui a murit în urma unei crize de delirium tremens, în timp ce tatăl s-a sinucis într-un atac de demenţă. Băieţelul a fost obligat să muncească într-o postăvărie, apoi într-o fabrică de tutun, unde relaţiile dintre oameni erau adesea violente. Totuşi, Hans Christian, născut din prostituţia, nebunia şi moartea părinţilor săi, din violenţă şi mizerie, nu a fost niciodată lipsit de afecţiune. „Fiind foarte urât, delicat şi blajin ca o fetiţă"3, s-a bucurat mai întâi de dorinţa mamei de a-1 face fericit, apoi de pieptul bunicii din partea tatălui, la care a fost crescut în tandreţe,şi a fost învăţat să citească cu ajutorul unei vecine. Comunitatea de 5.000 de suflete din Odense, de pe insula verde a Fioniei, era puternic impregnată de tradiţia povestitorilor, întâlnirile lor erau marcate de poezie; se recitau saga islandeze sau se practicau jocurile inuiţilor din Groenlanda. Artizanatul, sărbătorile şi procesiunile ritmau viaţa acestui grup inimos, în care te simţeai bine să trăieşti.

Ne putem închipui că micul Hans a perceput primul univers pe care l-a descoperit în jurul lui sub forma unui oximoron, în care doi termeni antinomici se asociază, opunându-se, la fel cum bolta unui acoperiş se susţine pentru că grinzile se îmbină unele contra celorlalte. Această asamblare ciudată de cuvinte ne permite să evocăm, fără a ne contrazice, „o claritate obscură" sau „o minunată nefericire". Probabil că lumea micului Andersen s-a structurat înjurai acestor două forţe; el trebuia neapărat să se smulgă din noroiul originii sale pentru a se înălţa în lumina afectivităţii şi a frumuseţii stranii din povestirile culturii sale.

Aceste lumi opuse erau legate prin arta care transformă glodul în poezie, suferinţa în extaz, răţuşca cea urâtă în lebădă. Oximoronul ce constituia universul în care creştea acest copil a fost încorporat rapid în memoria sa intimă. Mama lui, care îl încălzea cu tandreţea ei, se scălda în alcool şi avea să moară în vomismentele provocate de delirium. Una dintre bunicile lui întruchipa femeia-vrăjitoare, cea care nu ezita să-şi împingă fiica să se prostitueze, în timp ce cealaltă personifica femeia-zână, cea care dă viaţă şi deschide calea fericirii. Astfel, micul Hans a descoperit foarte devreme reprezentarea unei lumi feminine scindate, care va face din el mai târziu un bărbat puternic atras de femei şi în acelaşi timp îngrozit de ele. Copilăria sa de tip „profiterol" era alcătuită din umilinţe permanente şi suferinţe reale, combinate deopotrivă cu deliciile cotidiene ale momentelor afectuoase şi ale minunilor culturale. Nu numai că reuşea să suporte grozăvia originilor sale, dar probabil că tocmai cumplita experienţă a primilor săi ani de viaţă a accentuat tandreţea femeilor şi frumuseţea poveştilor. Probabil că oximoronul în jurul căruia se organiza universul lui i-a tematizat viaţa şi, în egală măsură, a guvernat relaţiile sale de la maturitate. In istoria unei vieţi, nu trebuie niciodată să rezolvăm doar o problemă, cea care dă sens existenţei şi impune un stil relaţiilor noastre. Disperarea micului răţoi urât era nuanţată de admiraţia pentru marile lebede albe şi animată de speranţa că va ajunge să înoate alături de ele pentru a proteja alţi mici copii nefericiţi.

Acest cuplu de forţe contrare, care-i dădeau forţa „de a se smulge din mlaştină pentru a se înălţa către lumina curţilor regale"4, explică şi iubirile sale nefericite. Hans, pasăre rănită, căzută prea devreme din cuib, era permanent îndrăgostit de pitulici înspăimântătoare. Pe el, rănitul salvat din mocirlă de afecţiunea feminină, îl atrăgea orice femeie, dar această sacralizare a legăturii, acea divinizare a femeilor care îi însufleţeau reveriile, îi inhiba sexualitatea. Nu îndrăznea să le iubească decât de la depărtare. Metamorfozarea în lebădă îşi are consecinţele ei, iar preţul rezilientei5 sale, care l-a costat propria-i sexualitate, îl împingea către o singurătate pe care o popula cu creaţii literare.

Hans Christian Andersen s-a născut din prostituarea mamei sale, din nebunia, apoi moartea părinţilor, din singurătatea copilului rămas orfan de timpuriu, din sărăcia domestică şi din violenţa socială. Cum să nu fii mort într-o astfel de viaţă? Două focare de rezilienţă au ţinut aprins focul sufletului său: ataşamentul faţă de câteva femei, ce a vindecat respectul faţă de sine al unui copil şovăielnic, şi contextul cultural, ţesut din poveşti bizare, în care limba mlaştinilor a scos din ceţuri gnomi, spiriduşi, zâne şi vrăjitoare, elfi şi războinici, zei, arme, cranii, sirene, vânzători de chibrituri şi mici răţoi urâţi, devotaţi mamei decedate.

Legătura şi sensul6, cele două cuvinte care fac posibilă rezilienţă, Marilyn Monroe nu a putut să le găsească nicicând. Fără legături şi fără istorie, cum am putea deveni noi înşine? Când mica Norma a fost plasată într-un orfelinat, nimeni nu putea ghici că într-o bună zi avea să devină o Marilyn care îţi taie răsuflarea. Lipsa de afecţiune făcuse din ea un puişor fără pene, o fiinţă tremurândă, chircită, incapabilă să interacţioneze cu lumea şi cu oamenii. Permanenta schimbare a familiilor în grija cărora era încredinţată nu a permis să se închege în jurul ei o afectivitate constantă, care ar fi ajutat-o să dobândească sentimentul că merită să fie iubită. Ajunsă la vârsta sexualităţii, s-a lăsat în voia oricui o dorea.

Dacă bărbaţii nu profitau de ea pe plan sexual, atunci o exploatau financiar. Darryl Zanuck, producătorul de film, avea tot interesul să o trateze ca pe o zănatecă, pentru a se îmbogăţi de pe .urma ei, împrumutând-o altor studiouri. Şi nici chiar cei care au iubit-o sincer nu au ştiut să pătrundă în lumea ei psihică, să o ajute să facă o incursiune în istoria ei personală, prin care să confere un sens copilăriei ei frământate. Amanţii ei îndrăgostiţi s-au lăsat prinşi în capcana imaginii mirifice a dulcei Marilyn. Orbiţi de atâta frumuseţe, nu am putut vedea imensa ei disperare. A rămas singură în mocirlă, unde din când în când noi, ceilalţi, îi aruncam câte un diamant. .. până în ziua în care s-a lăsat dusă.

În decursul copilăriei lui terifiante, micuţul Hans cel urât a întâlnit cei doi tutori pe care se sprijină rezilienţa: femeile l-a u iubit, iar bărbaţii i-au creat un mediu cultural în care poveştile făceau posibilă metamorfozarea broaştelor râioase în prinţi, a noroiului în aur şi a suferinţei în operă de artă.

Dulcea şi drăguţa Norma nu a fost agresată mai mult decât micul Hans. Există şi familii sociale care ştiu să încălzească inimile acestor copii. Dar această fetiţă, prea matură din cauza melancoliei sale, nu a găsit stabilitatea afectivă care ar fi putut să o structureze, nici poveştile de care avea nevoie pentru a înţelege cum trebuie să trăieşti pentru a ieşi din noroi. Micul Hans, evadat din Infern, a regăsit gustul vieţii. El a ales compania lebedelor, a scris poveşti şi a impus legi pentru protejarea altor mici răţoi urâţi. Dar personalitatea sa scindată i-a sufocat sexualitatea, pentru că se temea mult prea mult de femeile pe care le adora. Această renunţare i-a oferit o compensaţie, inventând eroi cu care s-au identificat atâţia copii loviţi de soartă7.

Tulburătoarea Marilyn nu a revenit la viaţă. A rămas în moarte. Noi adoram, de fapt, fantoma ei. Ea nu şi-a ţesut rezilienţa, pentru că mediul nu i-a oferit nicicând o stabilitate afectivă şi nu a ajutat-o să confere un sens propriei sfâşieri, în schimb, micul Hans a cunoscut cei doi tutori ai rezilienţei, care i-au permis, în ciuda oricărui obstacol, să-şi construiască o viaţă pasionantă. Evadarea din Infern l-a costat propria sexualitate, dar nimeni nu pretinde că rezilienţa este o reţetă a fericirii. Este o strategie de luptă împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieţii clipe de plăcere, în ciuda murmurului fantomelor din străfundurile memoriei.

[i]Actor, regizor şi unul dintre marii profesori de actorie ai tuturor timpurilor, a predat la The Actors Studio şi la The Lee Strasberg Theatre Institute, pe care l-a fondat în 1969; a ţinut cursuri la universităţile Harvard, Brown, Tulane, Yale, UCLA, Brandeis, Minnesota etc. A fost nominalizat la Oscar în 1975, pentru rolul din Nasul II. Printre elevii săi se numără: Stel-la Adler, Alee Baldwin, Anne Bancroft, Marlon Brando, Francis Ford Cop-pola, James Dean, Robert De Niro, Robert Duvall, Jane Fonda, Ava Gar-dner, Gene Hackman, Dustin Hoffman, Diane Keaton, Burt Lancaster, Sophia Loren, Marilyn Monroe, Paul Newman, Jack Nicholson, Al Pacino, Gregory Peck, Sidney Poitier, Sydney Pollack, Eric Roberts, Meryl Streep etc. Influenţa lui a dominat lumea actoriei vreme de 50 de ani. (N. trad.)

Fragmente din capitolul:
PRIMA COPILÃRIE SAU VÂRSTA LEGÃTURII

În absenţa surprizei, realitatea nu ar da naştere la nimic

Nu putem vorbi despre rezilienţă decât dacă a existat un traumatism, urmat de reluarea unui tip de dezvoltare — o sfâşiere refăcută. Nu mai este vorba despre o dezvoltare normală, pentru că traumatismul, odată înscris în memorie, devine parte din istoria subiectului, ca o fantomă care îl însoţeşte. Cel cu sufletul rănit îşi va putea relua o anume dezvoltare, care însă va fi deviată din cauza intruziunii în personalitatea sa anterioară.

Problema este simplă. Dar ajunge să formulăm clar întrebarea pentru a o face să devină complicată, în acest scop, voi întreba:

·             Ce este un eveniment?
·             Care este acea violenţă traumatică care destramă bula
protectoare a unei persoane?
·             Cum se integrează un traumatism în memorie?
·             În ce constă schela care trebuie să înconjoare subiectul
după dezastru, astfel încât să-i permită să-şi reia viaţa, în
ciuda rănii şi a amintirii ei?

La o fermă din Neoule, în apropiere de Brignole, locuiau doi puşti orfani, daţi de stat în grija unei familii. Cel mare avea 14 ani, iar Rene, 7 ani. Băieţii dormeau afară, într-un hambar de lemn, în vreme ce Cecile cocoşată, fiica stăpânilor, avea dreptul să doarmă într-un pat cu lenjerie albă, în propria-i cameră. Fermiera era aspră. Se spunea: „Marguerite mână Iumea cu băţul." Cum nu avea ce să le spună celor doi băieţi, de fiecare dată când trecea pe lângă ei, le trăgea o lovitură de băţ, aşa, ca să fie. De multe ori, nu-i nimerea, dar izbitor, ca să zicem aşa, este faptul că, de câte ori primeau câte o lovitură, băieţii nu îi reproşau nimic fermierei. Dimpotrivă, se supărau pe ei înşişi: „Doar ai auzit-o venind, puteai să te dai mai la o parte, să te aperi"... Această interpretare ne ajută să înţelegem faptul că durerea provocată de o lovitură nu constituie un traumatism. De multe ori îi durea, îşi frecau capul sau braţele, dar când îşi formau reprezentarea evenimentului, când îşi povesteau unul altuia sau îşi aminteau câteva imagini, nu sufereau a doua oară, pentru că lovitura venea de la o persoană pe care nu o iubeau. Nu urâm piatra de care ne lovim, pur şi simplu ne doare. Dar când lovitura vine de la o persoană cu care am stabilit o relaţie afectivă, după ce am suferit lovitura, suferim şi a doua oară, în urma reprezentării ei.

Pe copii nu-i uimea acest sentiment. Furia că se lăsaseră prinşi şi autoacuzarea constituiau deja indicii ale rezilienţei, ca şi cum s-ar fi gândit: „Aveam o mică şansă de libertate. Dacă o auzeam venind, puteam să o evităm. Noi am ratat această şansă." Asumându-şi responsabilitatea, se simţeau stăpâni pe propriul destin: „Astăzi sunt mic, singur şi incredibil de murdar, dar o să vedeţi că într-o zi am să fiu capabil să ajung într-o situaţie în care nu voi mai primi niciodată lovituri." Şi cum fermiera îşi rata de multe ori ţinta, în spiritul micului Rene se dezvolta, în mod paradoxal, un sentiment de victorie: „Aşadar, pot controla evenimentele."

Mama Beatricei voia să fie dansatoare. Calităţile ei fizice şi morale o făceau să spere la o carieră frumoasă, dar când a rămas însărcinată, cu câteva luni înainte de concurs, bebeluşul a căpătat pentru ea semnificaţia unui persecutor: „Din cauza lui, visurile mele s-au ruinat." Prin urmare, şi-a detestat fiica, iar atunci când detestăm pe cineva, trebuie să-i găsim motive care să-1 facă demn de ură, nu? Mama ei o bătea, ex-plicându-i că e spre binele ei, ca să se dezvolte mai bine.

Chiar în clipa în care primea loviturile, Beatrice se gândea: „Biata mea mămică, nu ştii să te controlezi, nu eşti cu adevărat matură." Şi această condescendenţă o proteja de suferinţa provocată de reprezentarea loviturilor. Beatrice nu suferea decât o singură dată. Dar era atât de rău maltrata, încât a fost totuşi nevoie să fie separată de mama ei. Dată în grija unei vecine, Beatrice s-a simţit vinovată de greutăţile pe care i le provoca acesteia: „Ea ar fi fericită dacă eu n-aş fi aici. Cât de bună este că are grijă de mine!" Şi atunci copilul a devenit de o bunătate morbidă. Mergea pe jos la şcoală, pentru a economisi banii pe biletul de autobuz, cu care mai târziu avea să-i cumpere un cadou vecinei sale. Se trezea dimineaţa devreme pentru a face curăţenie în linişte, astfel încât, când se trezea vecina, să aibă surpriza de a vedea o casă impecabilă. Bineînţeles, vecina s-a învăţat să găsească bucătăria curată, iar în ziua în care a găsit podeaua încă necurăţată după masa din ajun, a insultat-o pe Beatrice şi sub impulsul mâniei i-a articulat o coadă de mătură. Lovitura nu i-a făcut rău, dar ea însemna că toate eforturile Beatricei fuseseră anulate dintr-o mişcare, fapt ce i-a provocat o disperare care a ţinut mai multe zile, timp în care copilul revedea neîncetat imagini ale scenei cu lovitura de mătură. Beatrice suferea de două ori.

Pentru a trăi sentimentul de eveniment, este necesar ca un aspect al realităţii să dea naştere unei surprize şi unei semnificaţii care să facă întâmplarea notabilă, în lipsa surprizei, realitatea nu ar da naştere la nimic. Fără aspectul notabil, conştiinţa nu reacţionează. Dacă o secvenţă din realitate „nu spune nimic", atunci nu va rămâne nimic, nici măcar sub forma unei amintiri. Din acest motiv, în mod normal, nu ne conştientizăm respiraţia, nici lupta cu atracţia gravitaţională. Iar dacă ne hotărâm să acordăm atenţie acestor lucruri, ele nu devin amintire, pentru că nu reprezintă nimic deosebit, cu excepţia cazurilor în care ne îmbolnăvim. Dacă un fapt nu se integrează în istoria noastră personală pentru că nu are sens, el se şterge. Aşadar, putem scrie într-un jurnal intim toate faptele dintr-o zi, însă aproape nici unul nu va deveni amintire.

Când lovitura de mătură devine înfricoşătoare

Unele scenarii vor deveni amintiri şi ne vor jalona identitatea narativă, asemenea unor povestiri fără cuvinte: „îmi amintesc exact că după ce am luat bacalaureatul am mers cu un alt candidat să bem un Martini într-un bar. îmi amintesc vesta din piele de antilopă a tânărului coleg, pieptănătura, faţa lui. îmi amintesc tejgheaua rotunjită de la bar şi capul barmanului, îmi amintesc chiar că am spus: «Acum, că ne-am luat bacalaureatul, suntem valoroşi.» îmi amintesc expresia buimăcită a colegului meu, care cu siguranţă considerase că este un om valoros dinainte de reuşita la bac." Cel care vorbea astfel extrăgea acest scenariu din magma realităţii pentru a-1 transforma într-o cărămidă din construcţia identităţii sale. Copil abandonat fiind, angajat într-o uzină de la vârsta de 12 ani, reuşita de la bacalaureat căpăta pentru el semnficaţia unui eveniment extraordinar, care avea să-i permiă să devină inginer. Şcoala însemna „reparaţie", „compensaţie", pentru un adolescent căruia, în lipsa unei diplome, i-ar fi fost greu să se pună în valoare, întâlnirea la un pahar de Martini creiona în imagini ritualul unui scenariu care avea să-i jaloneze memoria, în lipsa evenimentului, nu există nici reprezentare a sinelui. Felul în care mediul a sensibilizat subiectul la acel tip de informaţie este ceea ce scoate în evidenţă o secvenţă din realitate şi face din ea un eveniment.

Nu putem vorbi despre traumatism decât dacă există o intruziune, dacă surpriza cataclismică sau uneori subtilă copleşeşte subiectul, îl zdruncină sau îl înscrie într-un torent, într-o direcţie în care el ar fi vrut să nu meargă, în momentul în care evenimentul îi sfâşie bula protectoare, îi năruie universul şi uneori îl zăpăceşte, subiectul, nefiind conştient de ceea ce i se întâmplă, nesigur, suferă, ca şi Rene, lovituri de baston. Dar cât mai repede posibil, acestei intruziuni trebuie să-i fie alocat un sens, pentru a nu rămâne în această stare confuză, în care nu se poate lua nici o hotărâre, pentru că nu se înţelege nimic. Prin urmare, o reprezentare în imagini şi cuvinte va putea forma din nou un univers intim, reconstituind o viziune coerentă.

Evenimentul care induce trauma este copleşitor, ne derutează, iar sensul pe care îl conferim evenimentului depinde de istoria noastră personală şi de ritualurile care ne înconjoară. Iată motivul pentru care a suferit Beatrice în urma loviturii de mătură a vecinei — pentru ea însenina eşecul propriei strategii afective, în vreme ce în urma maltratărilor grave la care a supus-o mama ei a suferit mai puţin. Prin urmare, nu există „un eveniment în sine", pentru că o secvenţă de realitate poate căpăta o valoare notabilă într-un anumit context şi poate fi una banală în altul.

într-o situaţie de izolare senzorială, toate percepţiile sunt modificate. Dacă mergem în bucătărie să luăm un pahar cu apă şi vedem o cârpă, aceasta nu ne bulversează cu nimic. Dar dacă sunteţi într-o închisoare, izolat de mai multe luni, şi vedeţi aceeaşi cârpă, faptul se transformă în eveniment: „Dormitam cu mintea golită când am auzit un zgomot în spatele meu. Cârpa tocmai cădea prin grilaj, suplă, ca o pisică. Stătea nemişcată, dar aveam impresia că, dintr-o clipă în-tr-alta, avea să se adune şi să sară... Mi-am ridicat ochii şi am văzut-o. Umbra cârpei desena pe zid silueta unui spânzurat... Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Am rămas o după-amiază întreagă fixând această fantomă."¹ într-un context de socializare, o cârpă nu dă naştere unei amintiri, în vreme ce, într-un context de izolare senzorială, aceeaşi cârpă, proiectând pe zid umbra unui spânzurat, devine un eveniment care ne jalonează istoria.

Iată de ce restricţia afectivă reprezintă o situaţie de privare senzorială gravă, un traumatism înşelător, cu atât mai sfâşietor cu cât este mai greu de conştientizat, de transformat în

eveniment, într-o amintire pe care am putea-o înfrunta prin reanalizare. Atunci când nu putem face faţă unei reminiscenţe, aceasta ne urmăreşte ca o umbră în lumea noastră intimă şi ne analizează ea pe noi. Izolarea senzorială este în sine o formă de privare afectivă. Persoana izolată nu mai este afectată de aceleaşi obiecte notabile, ceea ce explică uimitoarea modificare a ataşamentelor celor privaţi de afecţiune. Afecţiunea este o nevoie atât de vitală, încât, atunci când suntem privaţi de ea, ne ataşăm intens de orice e'veniment care readuce un strop de viaţă în noi, indiferent cu ce preţ: „Să fii complet singur, iată cea mai cumplită suferinţă. Ne dorim să se întâmple tot timpul câte ceva. Ne petrecem timpul aşteptând «păpica», plimbarea, ora de culcare, o vizită. Uneori, dimineaţa, eşti încântat să vezi îngrijitorul, chiar dacă numai pentru câteva secunde... Singurătatea produce efecte bizare."²

într-o astfel de situaţie, un element minuscul umple golul dintr-o viaţă. Subiectul care suferă privaţiuni, avid de stimuli senzoriali, hipersensibil la cel mai mic semnal percepe un suspin neaşteptat, un surâs cât de mic, o încruntare a sprâncenelor, într-un context senzorial normal, aceşti stimuli nu capătă semnificaţie, dar într-un univers al lipsurilor afective, ei devin un eveniment major. „Mai ales să nu faci zgomot niciodată. Să nu atragi atenţia asupra prezenţei tale"³, spunea psihiatrul Tony Laine, când a trebuit să-1 ajute pe David, copilul închis într-un dulap, când mama sa era în călătorie, între mamă şi copilul ei nu se formase un ataşament. Când îşi vedea fiul, îl maltrata îngrozitor: „Mă punea să stau ore în şir în genunchi pe o bară de fier, cu nasul la perete. Sau mă închidea în baie zile întregi."⁴ Dar într-o zi, într-o duminică, ea a venit să-1 caute şi, eveniment uimitor, l-a dus la plimbare! David avea să-'şi amintească toată viaţa acea duminică însorită, în care ea l-a ţinut de mână. (Cine îşi aminteşte duminicile în care mama l-a ţinut de mână? Cu siguranţă nu aceia care au fost ţinuţi de mână în fiecare zi.) Carenţa afectivă a lui David a transformat acest gest banal într-o aventură marcantă.

Nici un copil care este iubit normal nu îşi formează o amintire dintr-un asemenea gest banal de afecţiune. Aceasta nu înseamnă că nu-1 înregistrează în memorie. Dimpotrivă chiar, gesturile banale de afecţiune marchează în creierul său o senzaţie de securitate. Şi prin dobândirea acestei încrederi în sine va învăţa dulcea îndrăzneală a cuceririlor afective. Acest copil a învăţat, fără să-şi dea seama, o modalitate uşoară de a iubi. Dar nu îşi va aminti niciodată cauza învăţării acestui lucru. Anumiţi copii privaţi de afecţiune îşi construiesc identitatea narativă în jurul acestor momente magnifice în care cineva a vrut să-i iubească. Aceasta duce la biografii stupefiante, în care copilul abandonat într-un orfelinat, izolat într-o peşteră, violat, bătut şi umilit fără încetare devine un adult rezi-lient, care afirmă liniştit: „întotdeauna am avut mult noroc în viaţă." Din adâncul mocirlei şi al disperării lui, era avid după anumite momente luminoase în care să primească Un dar afectiv, transformându-1 într-o amintire pe care a retrăit-o de mii de ori: „într-o dimineaţă, ea m-a ţinut de mână..."

Un cerc de copii, ca o baghetă magică

Când nu avem posibilitatea de a ne prelucra amintirile, umbra trecutului este cea care ne munceşte pe noi. Cei privaţi de afecţiune, deveniţi hipersensibili la cea mai mică informaţie afectivă, pot face din ea un eveniment magnific sau exasperant, în funcţie de întâlnirile pe care li le prilejuieşte mediul.

Bruno fusese abandonat pentru că se născuse în afara căsătoriei, fapt care, în Canada, acum 40 de ani, era considerat o crimă majoră. Copilul izolat nu-şi găsise drept „relaţie" decât propriile mâini, pe care le agita fără încetare, şi propriile ameţeli, care creau în el o senzaţie de eveniment, un strop de viaţă. După mai mulţi ani de izolare afectivă, a fost plasat într-o casă suficient de călduroasă pentru a face să dispară aceste simptome. Dar păstrase o manieră de a iubi aparent distantă şi rece, care cel puţin nu-1 speria. Această adaptare care îi

conferea siguranţă nu era un factor de rezilienţă, deoarece, apăsând asupra copilului, îl împiedica să-şi reia dezvoltarea afectivă, într-o seară, înainte de culcare, o călugăriţă blândă i-a aşezat pe copii în cerc, într-un joc în care un băiat invita o fetiţă la dans şi trebuia să-i cânte: „Preferata mea este Rosi-na/ Pentru că este cea mai drăguţă dintre voi două/Ah! Ginette, dacă tu crezi că te iubesc/ Inimioara mea nu este pentru tine/ Este pentru cea pe care o iubesc/ Şi care este mai drăguţă decât tine." Când Bruno a fost invitat, împreună cu un alt băiat, de o fetiţă să se învârtă în mijlocul cercului mare format de ceilalţi copii, acesta s-a simţit anesteziat de acea alegere incredibilă. Dar când a auzit toată hora de copii reluând în cor: „Bruno este preferatul...", nu a mai înţeles nimic din restul cântecului, pentru că lumea lui tocmai explodase, ca o lumină imensă, ca o bucurie enormă, o dilatare care îi dădea o uimitoare senzaţie de uşurare. S-a învârtit ca un nebun cu fetiţa, apoi a uitat să intre din nou în cercul mare şi a alergat să se ascundă sub pat, nemaipomenit de fericit. Aşadar, putea fi iubit!

Celălalt băieţel, puţin dezamăgit, s-a bosumflat vreo 30 de secunde, cât a avut nevoie pentru a-şi da seama că şi alţi copii, ca şi el, puteau să nu fie aleşi. Apoi a uitat. Acest mic eşec nu a reprezentat niciodată un eveniment pentru el, deoarece, graţie trecutului său de copil iubit, această horă nu era semnificativă. Pentru Bruno însă, aceeaşi horă căpătase valoare de revelaţie. De-a lungul întregii sale copilării, el a retrăit de mii de ori momentul, iar astăzi, după 40 de ani, încă vorbeşte zâmbind despre acest eveniment major care a schimbat felul lui de a iubi.

Suntem modelaţi de realitatea care ne înconjoară, dar nu ne dăm seama. Amprenta realităţii se înscrie în memoria noastră, fără ca noi să ne putem da seama de ea, fără să transformăm totul în eveniment, învăţăm să iubim pe cont propriu, fără să ştim măcar cum iubim. Poate că despre această formă de memorie, activă şi care nu lasă amintiri, voia să vorbească Freud atunci când evoca „stânca biologică a inconştientului"5?

Evenimentul este o inaugurare, un fel de naştere pentru reprezentarea de sine6. Pentru Bruno, va exista întotdeauna etapa înainte şi după horă. Lipsa de afecţiune îl făcuse dornic şi speriat de intensitatea propriei nevoi. Nefericirea lui înscrisese în el o urmă biologică, o sensibilitate preferenţială faţă de acest tip de eveniment, pe care îl percepea mai acut decât pe oricare altul. Dacă nu ar fi existat acea horă, ar fi întâlnit mai târziu o experienţă similară. Dar dacă contextul cultural ar fi interzis aceste hore sau dacă în baza lui s-ar fi constituit o societate în care copiii născuţi în afara căsătoriei nu ar fi avut dreptul să danseze, atunci Bruno ar fi permanentizat în memoria sa aceste urme ale privaţiunii afective. Le-ar fi învăţat din experienţa proprie, iar comportamentul său centrat pe sine, aparent glacial, nu ar fi putut fi îmblânzit printr-o astfel de întâlnire. Evenimentul nu ar fi avut niciodată loc.

Astăzi, scena horei reprezintă o baliză în identitatea narativă a lui Bruno: „Mi s-a întâmplat ceva uimitor, am fost metamorfozat de o horă." Dar un ciclu de viaţă, o existenţă completă nu se poate încheia după primul capitol. Atunci, revenind asupra trecutului său, Bruno va căuta episoade care să-i permită să dezvolte metamorfoza şi să o prelucreze pentru a face lumină în întunericul primei sale copilării: „Nu-mi urăsc mama pentru că m-a abandonat. Epoca îi impunea asta. Probabil că şi ea a suferit mult." Povestirea trecutului său, recompunerea lui intenţionată împrăştie umbra care îl apăsa. Abandonul care impregnase în el acea tristă manieră de a iubi a devenit, în reprezentarea de sine, un eveniment, o rană, o lipsă pe care a putut-o modifica prin regresia în timp. Pentru că anumite aventuri sunt metafore despre sine: „După acea horă, am înţeles cum puteai să-ţi faci prieteni. Am avut mare noroc în viaţă. Când m-a dus să dau testul de inteligenţă, sora Mărie des Anges mi-a suflat răspunsurile pe care trebuia să le dau. în felul acesta, rezultatele au fost bune şi am fost îndrumat către un liceu: Astăzi, sunt profesor de filologie."

Şi astfel oamenii fac lucrurile să vorbească

Arheologia unei cripte, iluminarea unei zone de umbră din istoria noastră personală poate deveni chiar o căutare pasionantă atunci când este dezvăluit un mister şi când cei din jurul nostru participă la explorare.

Orice traumatism ne bulversează şi ne derutează, îndrep-tându-ne către tragedie. Dar reprezentarea evenimentului ne oferă posibilitatea de a-1 transforma într-un pivot al istoriei noastre, un fel de luceafăr negru, care ne indică direcţia. Când bula noastră s-a destrămat, nu mai suntem protejaţi. Rana este reală, bineînţeles, dar destinul ei nu este independent de voinţa noastră, pentru că putem să o transformăm în altceva.

M. Dom avea 18 ani când a fost arestat de Gestapo pentru că milita în rândurile Tinerilor studenţi creştini. Deportat la Ravensbriick, el povesteşte tortura înspăimântătoare pe care o poate pune în practică un grup ierarhizat de oameni, în baza unor raporturi de violenţă. Tânărul a învăţat să scormonească prin lăzile de gunoi de lângă cabana SS-ului, ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască până la Eliberare. După repatriere, era atât de slăbit, încât mama sa trebuia să-1 ajute să meargă pentru a ajunge la doctor. Trecând pe lângă o cutie de gunoi, tânărul Dom adună cele câteva cireşe comestibile încă şi le înghite lacom. Trecătorii dezgustaţi îl ceartă, îl fac porc, îi cer să aibă puţină demnitate şi tânărul nu reuşeşte să înţeleagă cum un comportament care i-a permis să supravieţuiască în Ravensbriick a devenit, în numai câteva săptămâni, un motiv de dispreţ pe străzile din Paris, încet, încet s-a refăcut după imensa traumă, dar nu a îndrăznit niciodată să mărturisească faptul că este în continuare atras de lăzile de gunoi. Obiectul „gunoi", înscris în memoria sa, a devenit pentai el semnifi-cantul speranţei. Cum aţi putea să-i explicaţi acest lucru unei persoane obsedate de curăţenie şi pentru care acelaşi obiect înseamnă mizerie! în ambele cazuri, obiectul a devenit notabil. El iese în evidenţă în lume ca urmare a sensibilităţii preferenţiale a celor doi observatori. Dar pentru unul semnifică „speranţa de a trăi", în vreme ce pentru celălalt anunţă „moartea prin putreziciune". Astfel, prin istoriile lor personale, oamenii fac obiectele să vorbească.

Când trauma este violentă, hiperconştientă, suferim în urma loviturii, dar nu ştim încă ce sens vor atribui acestei lovituri istoria noastră personală şi contextul reprezentării.

Uneori suferim şi fără să conştientizăm. O carenţă afectivă poate constitui o lipsă fără a provoca un sentiment de pierdere. Se poate ca un copil să afle că şi-a pierdut mama, că ea a plecat, a murit, că nu o va mai revedea niciodată. Pentru a încerca acest sentiment, trebuie ca aparatul psihic al copilului să fie suficient de dezvoltat pentru a-i da acestuia posibilitatea să-şi fi format o reprezentare a morţii, ceea ce se întâmplă treptat numai după vârsta de 6 sau 7 ani. Această reprezentare a morţii absolute, a vidului definitiv provoacă în el o angoasă pe care o poate combate apelând la portiţe de scăpare, fie idealizând persoana dispărută, fie negându-i moartea.

Dar când copilul este prea mic pentru a avea acces la o asemenea reprezentare, cea care îşi schimbă forma este lumea sa senzorială. Figura familiară nu mai există, fiind vag înlocuită de o figură necunoscută, de o intermitenţă a ataşamentului. Această schimbare a lumii provoacă o adaptare comportamentală neconştientă, în acelaşi fel în care ne adaptăm la lipsa de oxigen accelerând ritmul respiraţiei, fără să ne dăm seama. Putem vorbi despre traumă, pentru că este vorba despre o lovitură care dezintegrează lumea copilului şi-1 destabilizează, dar nu putem vorbi despre traumatism, în măsura în care el nu este capabil să facă din traumă o reprezentare analizabilă⁷. Nu este o durere, nu este nici măcar o pierdere. Este o scădere lentă a afectivităţii, o stare de rău care îl afectează pe copil cu atât mai subtil cu cât el nu poate stăpâni, combate sau compensa această privaţiune afectivă⁸.

în timp, copilul se adaptează la această sărăcire senzorială printr-o amorţire a percepţiilor. Devine din ce în ce mai greu de stimulat şi, întrucât mediul său nu mai este împărţit într-un mediu familiar şi altul necunoscut, viziunea sa asupra lumii devine neclară, îi este din ce în ce mai greu să facă diferenţa între cei care îl stimulează şi cei care îl neliniştesc. Această scădere a afectivităţii explică necesitatea unei afilieri. Când în jurul copilului tutorii senzoriali ai dezvoltării lui dispar brusc, lumea nu mai are formă. Şi când nu mai există figura notabilă, nici obiectul istorizat, când o anume informaţie are aceeaşi valoare ca toate celelalte, lumea psihică'devine neclară, iar viaţa mintală nu se mai structurează.

Aşa ceva s-a întâmplat cu mica Marilyn Monroe, dar nu şi cu micul Hans Andersen, foarte iubit de mama sa, de bunica sa şi de vecină. Ne putem închipui că a suferit mult din cauza morţii mamei sale, la vârsta de 12 ani, dar lumea sa intimă era deja organizată şi a putut idealiza această femeie, pe care a iertat-o pentru alcoolismul ei. însă Marilyn nu avea pe cine să idealizeze, nici vreo figură de care să fie ataşată şi căreia să îi ofere iertarea ei. Suferinţa micului Hans a constituit un factor de rezilienţă mai eficient decât confuzia şi amorţirea prea maturei Marilyn. Hans a suferit o pierdere afectivă gravă, dar a putut să o combată, în vreme ce Marilyn nu putea nici măcar să-şi repereze starea de rău şi nimeni nu şi-a dat seama. Astfel putem înţelege de ce copiii care se golesc de viaţă, pentru că în jurul lor se instalează vidul, se reînsufleţesc de multe ori provocându-şi suferinţe. Durerea readuce în ei un strop de viaţă. Se lovesc cu capul de pământ atunci când le zâmbim, se muşcă atunci când le vorbim. Mai târziu, când vor fi mai mari, ne vor provoca arătându-ne mutilările. Durerea îi trezeşte, îi constrânge la realitate, o realitate crudă, dar cu mult mai puţin angoasantă decât vidul din lumea lor.

Logica constă în a ne întreba ce efecte pe termen lung poate avea pierderea timpurie a unuia sau a ambilor părinţi. Acest gen de cauzalitate lineară este destul de pertinentă în studierea fizicii materialelor, dar cauzalităţile psihice sunt permanente, ca o cascadă, şi atât de numeroase, încât este mai bine să formulăm altfel problema: lipsa părinţilor înainte de vârsta manifestării verbale transformă într-un deşert mediul senzorial al copilului, iar atunci când nu există corespondenţi ai părinţilor sau substituenţi, distrugerile sunt de durată, în schimb, dacă plasăm în jurul copilului orfan câţiva tutori de rezilienţă, plini de afecţiune şi cu judecată, copilul îşi reia rapid dezvoltarea şi poate chiar să-şi recupereze întârzierea. Aceasta nu-1 va împiedica mai târziu, când va ajunge la etapa manifestării verbale, să se reprezinte pe sine drept „cel care nu mai are părinţi". Atunci, tutorilor de rezilienţă afectivă trebuie să li se alăture tutorii verbali şi culturali.

Alianţa dintre doliu şi melacolie

A fost nevoie să aşteptăm anul 1917 pentru ca Freud, în plin război, să alieze doliul şi melancolia. Scăderea interesului faţă de lumea exterioară, pierderea capacităţii de a iubi şi de a lucra se întorc, sub forma agresivităţii, împotriva subiectului însuşi, ca autodevalorizare, autopedepsire⁹. Starea clinică de tristeţe fusese, bineînţeles, constatată dinainte, dar cauzele ei fuseseră atribuite umorilor corpului, bilei negre, proastei dispoziţii, începând cu sfârşitul Evului Mediu şi cu Renaşterea, demonologia a explicat astfel această durere de a fi: „Diavolul profită de slăbiciunile omeneşti, el se amestecă intenţionat cu umoarea melancolică."¹⁰ Freud a deschis o nouă cale, explicând că pierderea afectivă a unui obiect real crea de fapt acest sentiment de „lume goală şi gri". Atunci, armate întregi de cercetători s-au repezit pe această cărare, care în curând a devenit o autostradă ce duce la staţia următoare: „Orice doliu timpuriu, orice pierdere afectivă în timpul primei copilării ne face vulnerabili pe termen lung şi ne pregăteşte pentru depresiile vârstei adulte."¹¹

Studiile despre rezilienţă, observând dificultăţile psihologice pe parcursul unor cicluri complete de viaţă, conduc la rezultate diferite. Au fost urmăriţi 30 de copii, cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani, după ce pierduseră un părinte cu cel mult şase luni în urmă. Trebuiau găsite răspunsurile la două întrebări: există o reacţie de doliu după moartea unui părinte? Apoi, revizitând copilul la anumite intervale de timp, până la vârsta adultă, trebuia să ne întrebăm dacă această mulţime de orfani de la vârste fragede avea să sufere mai multe tulburări psihice decât cele pe care observăm de obicei la oamenii normali. Nu au fost chestionaţi şi testaţi doar copiii, ci au fost examinaţi şi părintele supravieţuitor, familia şi educatorii¹².

Această muncă enormă a dus la o decepţie pe măsură, şi acesta este lucrul interesant. Tulburările apărute imediat după doliu au fost moderate: doi copii au manifestat angoasă, coşmaruri, semne de hiperactivitate, câteva autoacuzări, o auto-agresiune, câteva rămâneri în urmă la şcoală şi retrageri în sine. Dacă metoda de observare s-ar fi concentrat exclusiv asupra copiilor, excluzând contextul, am fi putut ajunge la concluzia că doliul la copiii mai mici de 6 ani este foarte diferit de doliul la adulţi — ceea ce este adevărat. Iar o altă concluzie ar fi putut fi aceea că moartea unui părinte nu are practic nici o influenţă asupra dezvoltării copilului — ceea ce este fals. Cum prin această metodă se examina şi contextul, am putut constata faptul că acei copii care au suferit perturbări erau tocmai cei ai căror părinţi supravieţuitori erau cei mai marcaţi şi, prin urmare, copilul nu a avut parte de sprijin afectiv pentru ceea ce-i lipsea. Prin urmare, ceea ce-1 afecta pe copil era suferinţa părintelui supravieţuitor.

Divergenţa reacţiilor este explicată de asemenea de relaţia părintelui supravieţuitor şi a copilului cu părintele pierdut. Copiii care au dobândit un ataşament securizant¹³ se apropie de părintele supravieţuitor, văzându-i suferinţa. Chiar şi după adolescenţă, între cei care au supravieţuit se observă o ameliorare afectivă, datorată tocmai morţii unuia dintre părinţi: „Tata are nevoie de mine. Nici nu ştiam că o iubea atât de tare pe mama. Durerea ne-a apropiat."

La fel de frecvente sunt şi observaţiile contrare. Moartea unui părinte îi distanţează pe supravieţuitori, mai ales atunci când este vorba despre un suicid, deoarece vinovăţia le invadează conştiinţele.

În realitate, există un număr foarte mare de scenarii afective care provoacă, fiecare, reacţii diferite. Copiii al căror ataşament era ambivalent de multe dri devin agresivi faţă de părintele îndoliat, deoarece suferinţa acestuia o agravează pe a copilului, în vreme ce ataşamentele caracterizate prin evitare se protejează de suferinţă, devenind mai distante ca niciodată.

Şi în sfârşit, la vârsta adultă, nu se remarcă mult mai multe tulburări în rândul populaţiei care a trecut printr-un doliu timpuriu decât în rândul populaţiei generale. Ceea ce nu înseamnă deloc că acei copii nu au suferit sau că şi-au reluat dezvoltarea normală.

Când un copil de 10 ani pierde un părinte, la acea vârstă a atins un nivel de dezvoltare psihică ce îi permite să-şi reprezinte moartea ca fiind irevocabilă. „Morţile anterioare" s-au petrecut sub forma jocurilor de-a „să ne prefacem că...", incluzând căderea, mimica imobilităţii, gemetele amuzante sau călătoriile îndepărtate, între 6 şi 9 ani, „copilul înţelege realitatea materială a morţii"¹⁴. Percepe moartea şi, în plus, resimte vidul provocat de reprezentarea unei pierderi definitive. Suferinţa nu mai este de aceeaşi natură. Este nevoie de alţi tutori, mai raţionali, mai sociali, care să-1 ajute să-şi continue dezvoltarea, de acum înainte deviată de ivirea morţii în istoria sa personală.

Prin urmare, ar fi greu de stabilit o cauzalitate lineară şi de afirmat: „Cei care trec printr-un doliu timpuriu vor suferi mai multe depresii decât.ceilalţi." Cauzele apar permanent în viaţa omului, o cauză care aduce fericire poate apărea după o cauză care aduce nefericire. Un eveniment care astăzi provoacă suferinţă poate fi folosit într-o bună zi pentru a aduce fericire. Fluxurile de cauze fac să conveargă forţe opuse, care pot reface starea unui copil sau i-o pot agrava, pot să-1 împingă într-o direcţie sau să-1 frâneze. Dar în continuare tutorii nu mai ţin doar de planul afectiv. Pe măsură ce un copil se dezvoltă, cei „apropiaţi se îndepărtează", legăturile se ţes şi se diversifică. După mama şi tata, copilul începe să descopere ce-

lelalte persoane apropiate din constelaţia familială: fraţii, vecinii, animalele de acasă, şcoala. Mai târziu, îşi va căuta legături dincolo de familie, în grupul său social şi chiar mai departe.

Toate acestea ne permit să tragem concluzia că după un doliu timpuriu, dacă mediul înconjurător se organizează corespunzător în jurul copilului, acesta îşi va putea relua dezvoltarea, cu unele modificări. Dar dacă acest mediu înconjurător nu există pentru că familia este descompusă sau dispărută, pentru că societatea a fost distrusă sau pentru că anumite cutume culturale împiedică plasarea unor tutori de rezilienţă, atunci avem motive de îngrijorare.

Vidul unei pierderi deteriorează mai mult decât un mediu distructiv?

Este foarte greu să diferenţiezi exact nocivitatea absenţei şi toxicitatea unui mediu distructiv, în situaţiile în care mediul parental este tarat, evaluările de orice natură sunt dificile. Când un cuplu îşi maltratează în permanenţă copilul sau când un adult periclitează sexualitatea unui copil, când neglijenţa îl închide într-un dulap; tulburările de dezvoltare sunt atât de grave, încât copilul trebuie separat de părinţi pentru a fi protejat¹⁵. Această decizie problematică îi face pe educatori să ceară reţete care să îi asigure că procedează corect. Eu nu cunosc decât două.

·          Separarea protejează copilul, dar nu tratează traumatismul. Un factor de protecţie nu este un factor de rezilienţă, care să invite copilul să-şi reia dezvoltarea sub o formă sau alta.

·          Când în urma separării, ce are drept scop protejarea, copilul este izolat, apare un traumatism suplimentar. Copilul deja traumatizat de părinţi păstrează în memorie amintirea că aceia care voiau să-1 protejeze nu au făcut decât să-1 agreseze încă o dată. Prin urmare, el va relativiza influenţa părinţilor, astfel încât să-şi conserve cu orice preţ imaginea unor părinţi buni şi va supraevalua imaginea agresiunii celor care au încercat să-1 protejeze. Acest mecanism de apărare, deşi teribil de nedrept, este foarte frecvent.

Începând de la vârsta de 8 ani, Albert „era lăsat pe-afară" de fiecare dată când părinţii lui plecau în vacanţă. Aceştia în-cuiau casa, se urcau în maşina lor mare şi lăsau copilul singur afară, fără mâncare, fără un loc de dormit şi fără chei, pe motiv că ar fi făcut mizerie în casă. O vecină a avut nevoie de mai mulţi ani pentru a înţelege această situaţie greu de imaginat şi a alerta serviciile sociale. Copilul, care stătea murdar, suferind de foame şi de frig când era lăsat afară, a suferit şi mai mult din cauza izolării într-o instituţie în care nu-i adresa nimeni nici un cuvânt, în vremea în care dormea afară avea un câine cu care împărţea adăpostul şi de care avea grijă. Acest factor de protecţie socială a provocat, aşadar, o izolare afectivă, care a agravat problemele de dezvoltare ale lui Albert într-o asemenea măsură, încât, la vârsta de 24 de ani, el s-a gândit să-i intenteze proces vecinei atente. Ea era complet uluită când vedea cum copilul maltratat de odinioară curăţa grădina părinţilor pentru a încerca să le facă pe plac. Dar nu maltratarea era cea care îl determinase pe acest copil să fie anormal de atent, ci cascada de traumatisme care îl făcuseră să atribuie grădinii o semnificaţie relaţională, de care el se folosea pentru a-şi construi imaginea unor părinţi buni: „La întoarcere, vor fi încântaţi şi, deci, vor fi drăguţi cu mine."

Nu putem oferi reţete, pentru că raţionamentele lineare nu au nici un sens. Nu putem afirma că separarea protejează copilul, dar nici că ar trebui să-1 lăsăm într-o familie care îl maltratează, ca urmare a faptului că el încearcă să o atragă de partea sa. Trebuie să evaluăm un număr cât mai mare posibil de factori din istoria personală a copilului şi din contextul acesteia, pentru a descoperi care situaţie i-ar declanşa rezilienţă şi pentru a o evita pe aceea care i-ar degrada mai tare condiţia.

Nu întotdeauna situaţia aparent logică este cea care protejează copilul şi permite întrevederea reluării dezvoltării. In acest domeniu, singura predicţie viabilă este posibilă atunci când nu facem nimic. Atunci ştim că „a nu face nimic" va duce la „dificultăţi psihiatrice majore, la deficienţe intelectuale, la violenţă, la tulburări de comportament, la tulburări psihiatrice"¹⁶. Nu sărăcia părinţilor este cea care pune un copil în pericol, ci izolarea afectivă, absenţa rutinelor. Un copil lăsat singur rămâne în urmă, pentru că orice formă de învăţare îi declanşează angoasele. Nesimţindu-se în siguranţă, el nu va simţi plăcerea de a descoperi. Nesimţind plăcerea de a depinde de un adult lângă care să se cuibărească, nu-i rămâne decât să se concentreze asupra propriului corp, să se balanseze, să-şi sugă degetul mare, să scoată sunete de unul singur, lip-' sindu-se astfel de tutorii de dezvoltare. Simpla încercare de a gândi devine angoasantă, pentru că în încercarea lui de a înţelege trebuie să creeze o nouă reprezentare. Prin urmare, orice schimbare este motiv de angoasă pentru copil. Privat de ru-tinele afective, el se va împiedica să gândească pentru a nu suferi şi mai mult. Şi atunci când eşecurile părinţilor se instaurează devreme şi durează, când, din nefericire, mediul său lipsit de tutori de dezvoltare se stabilizează astfel, copilul îşi fixează în memorie un tip de dezvoltare centrat pe sine. învaţă astfel să încorporeze în memoria sa un deşert afectiv, un mediu vidat. Singurele informaţii tolerabile vor fi cele venite de la propriul corp. In situaţiile în care mediul este lipsit de tutori afectivi, viitorul copiilor este mult periclitat: 77% vor suferi de o deficienţă intelectuală gravă, 32% nu vor obţine decât un certificat de aptitudini profesionale¹⁷ şi 95% dintre cei care nu au avut copilărie vor învăţa cu mari dificultăţi sa devină părinţi. Speriaţi de ideea de a avea un copil, vor face totul pentru a împiedica apariţia lui, apoi vor suferi din această cauză. Iar când vor deveni părinţi, angoasa lor va fi atât de mare, încât vor tulbura şi copilul. O asemenea catastrofă în evoluţia copilului este previzibilă atunci când nu facem nimic, când stereotipurile culturale stigmatizează aceşti copii, când spunem că sunt monstruoşi, distruşi, handicapaţi pe viaţă, că sunt viitorii delincvenţi, când statul nu pune bazele unor instituţii care să-i dinamizeze, când familiile terminate sau denaturate împiedică formarea de legături afective sau când adulţii responsabili de aceşti copii nu mai cred că recuperarea lor este posibilă şi nu mai aşază în jurul lor nici un tutore de rezilienţă.

Jăraticul rezilienţei se poate reaprinde dacă suflăm în el

Am avut ocazia să văd copii puternic afectaţi revenind la viaţă. Mă gândesc la o bunică genială, fără dinţi, foarte săracă, dar având o comoară de afecţiune, care a primit de bunăvoie trei copilaşi murdari dintr-un orfelinat din Timişoara pentru că i se părea că e prea greu să trăiască singură. Un an mai târziu, aceşti copii erau complet metamorfozaţi. Simţindu-se responsabili de bunicuţă, au refăcut cum au putut casa, au plantat o grădină, au construit un coteţ pentru creşterea porcilor. Ei spălau lenjeria, ei spălau vasele şi îi ţineau companie bătrânei femei, care spunea, cu un surâs ştirb, că regretă timpul când putea să lucreze. Ca urmare a faptului că se simţeau responsabili pentru această femeie vulnerabilă, copiii au rearanjat casa, grajdul şi totodată respectul lor de sine. Casa aranjată şi bunicuţa fericită deveneau dovezi ale competenţei şi generozităţii lor.

A fost studiat un mic grup de copii abandonaţi, dintr-un orfelinat din Vidra, România¹⁸. După ce au beneficiat de un mediu afectiv structurat de interacţiuni devenite rutine, majoritatea şi-au reluat dezvoltarea. Abilităţile lor motorii s-au îmbunătăţit, dificultăţile de vorbire au fost recuperate şi chiar s-au estompat dificultăţile relaţionale. Copiii au învăţat treptat să susţină privirea cuiva, să răspundă cu un zâmbet şi chiar să caute afecţiunea de care aveau nevoie. Nu toţi copiii s-au recuperat în acelaşi fel şi au existat diferenţe individuale destul de mari. în numai câteva luni, unii şi-au depăşit dificultăţile de vorbire, alţii au „preferat" să câştige mai întâi în greutate şi în înălţime, unii s-au deprins să zâmbească mai mult, alţii au traversat o perioadă de hiperactivitate, iar câţiva dintre ei, puţini, nu au recuperat nimic¹⁹.

Aceste exemple ne dovedesc faptul că, de fapt, cultura noastră ştiinţifică este aceea care fragmentează cunoştinţele pentru a le controla mai bine. Dar un copil real nu este frag-mentabil, este o fiinţă completă, a cărei recuperare fizică se asociază cu dezvoltarea limbajului şi a cărei inteligenţă interferează cu afectivitatea.

Ne putem „îndoi de ideea atât de răspândită că experienţa timpurie are un efect disproporţionat asupra dezvoltării ulterioare."²⁰ Copilul îşi cunoaşte mediul şi îl include în memoria sa încă din primele luni şi în dezvoltarea ulterioară. Când bula senzorială, formată de familia care-1 înconjoară se structurează solid în jurul unor rutine afective şi comportamentale, copilul se dezvoltă conform acestor structuri senzoriale. Când aceste rutine nu se instalează în primele luni, copilul nu se poate organiza şi nu se poate dezvolta. Aşadar, va fi nevoie ca, mai târziu, ele să fie plasate în mod intenţionat în jurul copilului, destabilizat din cauza mediului dezorganizat, şi abia după aceea vom observa o reluare a dezvoltării. Fiecare copil răspunde în felul său, dar dacă această privare a durat prea mult, când s-a ajuns la o extincţie psihică totală sau când noul mediu nu a reuşit să sufle în jarul rezilienţei, micuţului îi va fi foarte greu să revină la viaţă.

Cum ajunge un copil maltratat să repete maltratarea

O astfel de observaţie clinică invalidează stereotipul: „Deoarece a fost maltratat din primele luni de viaţă, el a învăţat că violenţa este modul firesc de rezolvare a problemelor şi prin urmare va repeta maltratarea." Trebuie să recunoaştem, copiii maltrataţi alternează de multe ori comportamente de vigilenţă glacială cu explozii de violenţă contra celor apropiaţi. Mereu la pândă, aceşti copii sunt serioşi, atenţi la cel mai mic indiciu comportamental al adulţilor şi au tendinţa de a împinge lucrurile la extrem²¹. O încruntare a sprâncenelor, o tensiune în voce, o ţuguiere imperceptibilă a buzelor le semnalează existenţa unui pericol. Brusc, impulsurile o iau razna, manifestându-se împotriva altei persoane, a unui obiect sau chiar împotriva lui însuşi, deoarece nu a învăţat să dea o formă propriilor emoţii.

Acest gen de educaţie relaţională, de interiorizare a unui stil afectiv are loc din primele luni şi explică de ce, într-un grup de copii maltrataţi, aproape toţi şi-au format între vârsta de 12 şi de 18 luni un ataşament insecurizant, distant, ambi-valent sau confuz²².

Când cresc, aceşti copii care s-au adaptat unui mediu în care orice informaţie reprezintă o ameninţare vorbesc foarte puţin şi nu investesc în propria educaţie. Acest stil afectiv, impregnat în memoria lor de obiceiurile comportamentale ale unui mediu în care ataşamentul confuz se amestecă cu violenţa, este de fapt o adaptare, nu un factor de rezilienţă, pentru că aceşti copii învaţă să descopere numai ameninţările din lume şi să le răspundă²³.

Când, într-o familie închisă, violenţa se repetă, copilul îşi fixează unele răspunsuri comportamentale care îi vor caracteriza stilul... câtă vreme sistemul rămâne închis.

Îmi amintesc cu groază de nişte copii cu capetele rase, imobili si muţi în spatele grilajelor somptuoasei instituţii în care erau închişi. După ce fuseseră maltrataţi de părinţi, acum erau maltrataţi şi de societate, care, pentru a-i proteja, îi izolase într-un castel cu un parc imens, unde nu venea nimeni să-i vadă. Obişnuiţi să primească numai ameninţări, răspundeau la cerinţe simple prin încercări de agresiune împotriva adulţilor. Relaţia era complet viciată, pentru că adulţii, care, la rândul lor, se simţeau ameninţaţi de copii, alternau, întocmai ca şi copiii, vigilenţa glacială cu exploziile de mânie.

Anumite studii afirmă că 100% dintre copiii maltrataţi vor deveni violenţi, în vreme ce alte studii afirmă că „numai" 70%²⁴. La nivelul întregii populaţii, 65% dintre copii dezvoltă un ataşament bazat pe încredere, o manieră de a iubi în virtutea căreia, ştiind că pot fi iubiţi, îndrăznesc să exploreze necunoscutul, în unele grupuri de copii maltrataţi, nici unul nu a deprins acest comportament (0%)! Diferenţa este uriaşă. Prin urmare, aceste studii ştiinţifice ne permit să tragem următoarea concluzie: dacă maltratezi un copil, nu-l faci fericit! După această bulversantă descoperire cifrată, am putea să ne întrebăm dacă nu cumva o asemenea variaţie a cifrelor nu se datorează cumva variaţiilor de mediu.

Avem două repere care ne permit să ilustrăm în ce măsură violenţa dobândită depinde într-o măsură mult mai mare de mediu decât de copil. Dacă îi schimbăm mediul, copilul îşi va modifica comportamentele dobândite. Copiii supuşi violenţelor şi neglijentei²⁵ suferă nu doar de un număr mai mare de leziuni cerebrale mai mult sau mai puţin grave, dar şi un număr mai mare de accidente decât restul populaţiei. Nu putem trage de aici concluzia că ei au dobândit molecula violenţei, care îi împinge la accidente, dar când asociem observaţia clinică cu studiile ştiinţifice, înţelegem că aceşti copii nefericiţi, al căror univers mintal este invadat de imagini ale suferinţei, sunt, într-o oarecare măsură, rupţi de realitate şi o evaluează greşit. Aşadar, atunci când apare o situaţie dificilă, ei o abordează confuz sau se abandonează unei nepăsări echivalente cu suicidul.

Fericirea tristă a Estellei era totuşi un progres

Coeficientul de inteligenţă ne permite să cuantificăm nu inteligenţa unui copil, ci viteza sa de dezvoltare intelectuală într-un mediu dat²⁶. Acest test oferă un reper pentru adaptarea intelectuală într-o cultură în care şcoala joacă un rol important. Unii cercetători au ridicat coeficientul de inteligenţă pe un piedestal, pentru a trasa o ierarhie intelectuală, fapt ce explică motivul pentru care alţii l-a u combătut, încercând să-1 descalifice printr-o dezbatere de idei mai mult ideologică, decât ştiinţifică.

Gândirea fixistă închistează informaţiile. Dar dacă observăm mai mult timp aceşti copii, constatăm că aceia care se lăsau pradă accidentelor, după ce încep să se simtă iubiţi, le previn.

Cât despre coeficientul care reflectă vivacitatea intelectuală, ca o scurtă ştire de ultimă oră, azi adevărată, mâine depăşită, acesta dovedeşte că receptivitatea copilului creşte în salturi de îndată ce mediul atribuie cunoaşterii o valoare relaţională. Ne jucăm de-a vorbitul pentru a ne împărtăşi sentimente, învăţăm să citim de la cineva drag, acumulăm cunoştinţe pentru a intra împreună cu altcineva în universuri abstracte. Cifra coeficientului de inteligenţă este intersubiec-tivă, este o medie afectivă care variază mult, în funcţie de mediul în care trăieşte copilul²⁷.

Iată de ce coeficientul intelectual este un indicator al rezi-lienţei, cu condiţia să nu devină obiect de recuperare ideologică, ca şi cum inteligenţa ar fi o calitate cerebrală sau caracteristica unui grup social. Inteligenţa copilului rezilient este, înainte de orice, de natură relaţională. Dacă în jurul lui nu există oameni, pentru cine aţi vrea să facă efortul de a învăţa? Nu va încerca să soluţioneze decât problemele imediate. Insă de îndată ce cineva se va arăta dornic să-l iubească, copilul rănit îşi va dori atât de tare să stabilească o relaţie afectivă cu acea persoană, încât se va supune cerinţelor acesteia numai pentru a avea de împărtăşit cu ea idei comune. Cunosc copii abandonaţi care au îmbrăţişat ideologiile adulţilor numai pentru a le face acestora pe plac, pentru a fi prezenţi în mintea lor. Aceşti copii se implicau în îndeletniciri care nu le plăceau, doar pentru a putea vorbi din când în când despre acestea cu instructorul care voia să îi iubească.

Tatăl Estellei nu vorbea niciodată. Se închidea în durerea lui, aceea de a fi fost alungat din Algeria. Vederea acestui om enorm, sumbru şi dur, care exploda din orice, îţi lăsa o impresie puternică, întreaga familie locuia într-o căsuţă din inima pădurii, aşa că până şi copacii luau parte la izolare. Mama, înspăimântată, tăcea şi ea. „Mama mea e gri", spunea Estelle. In acest „mormânt" forestier, singurele momente de fericire le furnizau cei doi fraţi mai mari. Iată de ce Estelle nu a înţeles imediat ce se întâmplă în noaptea în care cei doi s-au urcat în patul ei. Crescând, fata a trecut prin câţiva ani de blocaj afectiv şi sexual în mijlocul a ceea ce cu greu am putea numi familie.

Când tatăl a decedat, cei doi fraţi şi-au găsit o meserie onorabilă. Estellei i s-a părut inacceptabil să rămână singură cu mama ei, dar nu a suportat nici să se aventureze în societate, de care se temea. A petrecut câţiva ani trişti într-un cămin de la periferie, a avut câteva tentative de sinucidere, pentru a termina cu acea viaţă, până în ziua în care a întâlnit un om mai în vârstă, alături de care a îndrăznit să trăiască. Estelle s-a simţit mai bine alături de acest domn pe care nu îl iubea, dar de care era ataşată pentru că îi oferea siguranţă. Avea nevoie de cineva care să joace rolul mamei de care ea nu avusese parte niciodată. Aceasta însemna că viaţa ei sexuală era mediocră, dar că îşi ierta totuşi jalnicul amant, pentru că avea prea mare nevoie de ataşamentul lui. El era contabil şi i-a plătit şi ei studiile de contabilitate, deşi ea nu visa decât la literatură. A sprijinit-o mult. Astăzi, practică o meserie care nu-i place, în compania unui bărbat pe care nu-1 iubeşte: da, este mult mai bine!

A permite manifestarea rezilienţei înseamnă să-i propunem unei persoane rănite un tutore de dezvoltare. Fără acest bărbat, Estelle nu ar fi cunoscut decât teroarea, închisoarea senzorială, incestul celor doi fraţi, teama faţă de ceilalţi. Graţie contabilului, şi-a reluat o formă de dezvoltare fortifiantă şi dătătoare de siguranţă.

Prin urmare, nu putem afirma că o traumă va produce o deteriorare caracteristică, aşa cum nu putem spune că incestul va duce la prostituţie sau că maltratarea va împinge la maltratare. Aceste tendinţe nu se manifestă decât atunci când nu facem nimic pentru a-1 ajuta pe cel rănit. Povestea Estellei ne permite un alt mod de gândire: o traumă poate avea evoluţii diferite, poate duce la deznodăminte diferite, în funcţie de posibilităţile care i se oferă celui rănit de a-şi forma legături diferite²⁸.

Rezilienţa copiilor străzii din Elveţia secolului al XVI-lea

în prezent, după ce am început să studiem în mod ştiinţific rolul istoriilor de viaţă personale, descoperim că în orice epocă un număr mare de persoane au fost nevoite să se confrunte cu astfel de rupturi. Rănile traumatice au fost frecvente de-a lungul secolelor precedente şi povestirile despre aceste rupturi ne permit să înţelegem cum au reuşit unii să iasă din infern pentru a duce o viaţă umană, în ciuda dificultăţilor. Thomas Platter a fost un şcolar vagabond din secolul al XVI-lea²⁹. A venit pe lume în apropiere de Zermatt şi era cât pe-aci să moară pentru că mama sa nu putea să-1 alăpteze. I s-a dat lapte de vacă, pe care l-a supt timp de cinci ani prin-tr-un corn găurit. Tatăl său a murit pe când Thomas era încă un bebeluş. Mama lui, ruinată, l-a încredinţat unei surori fermiere, care l-a făcut argat la fermă de la vârsta de 7 ani. Fiind foarte slab, copilul era răsturnat de capre, bătut de paznici, suferea accidente frecvente, o dată s-a opărit, avea picioarele îngheţate, pentru că nu avea încălţăminte cu care să meargă prin zăpadă — dar marea suferinţă era setea.

Atunci când vorbim cu copii ai străzii³⁰, ei ne povestesc în ce măsură setea este o grijă constantă, de multe ori terifiantă. Dar dacă după câţiva ani le cerem să ne relateze momentele dificile prin care au trecut, ei aleg să nu ne povestească decât evenimentele plauzibile, uitând chiar cât de mare le era setea. Nu trebuie să ne uimească această tendinţă de reconstrucţie a memoriei, care ne indică în acelaşi timp şi potenţialul său terapeutic. Alegând amintirile logice şi uitând evenimentele nesemnificative, indivizii respectivi conferă coerenţă imaginii pe care şi-o fac despre trecutul lor şi simt că se identifică mai bine. Setea care i-a torturat o bună parte a fiecărei zile nu ocupă nici un loc în amintirile lor. în schimb, şcoala devine un eveniment major în povestiri, pentru că reprezintă primii lor paşi către socializare.

Pe vremea lui Thomas Platter, învăţătorii băteau groaznic copiii. Ii ridicau de la pământ ţinându-i de urechi, le plăcea în mod special să-i lovească peste vârfurile degetelor, a căror sensibilitate la durere este mai mare. Platter mergea ziua la şcoală, iar seara cerşea. „De multe ori îmi era cumplit de foame şi de frig în timp ce hoinăream până la miezul nopţii, cântând în întuneric ca să primesc pâine."³¹ De multe ori primea pâine învechită, de pe care răzuia mucegaiul. Mânca cu plăcere, dar desfătarea nu era de ordin fizic. Nu pâinea îi provoca plăcerea, ci faptul că avea curajul să înghită un aliment mucegăit, care făcea să se nască în el speranţa unui strop de viaţă. Semnificaţia acestui fapt este dată de context: să mănânci pâine mucegăită când eşti singur pe stradă îţi dă un strop de speranţă, dar dacă Platter ar fi mâncat aceeaşi pâine mucegăită într-o familie bogată, acest fapt l-a r fi distrus.

După câteva luni de şcoală, trăia încă pe stradă, unde a descoperit valoarea protectoare a unei bande. Aceste „trupe" de opt-nouă copii în vârstă de 10 până la 15 ani parcurgeau distanţe extraordinare pe jos. Thomas pleca de la Zurich, ajungea la Dresda, făcea o pauză la Miinchen şi se întorcea la Dresda. A crescut, a văzut diferite ţinuturi, a învăţat jargoanele regiunilor pe care le-a străbătut, într-atât încât la întoarcere nu-1 mai înţelegeai. Aceşti copii erau agresaţi fizic, exploataţi, dispreţuiţi, insultaţi frecvent. Cu cât creşteau, cu atât le era mai ruşine să cerşească.

În apropiere de lacul Constance, Thomas a trăit un adevărat şoc la vederea „câtorva copii de ţărani elveţieni, cu şorţu-leţele lor albe de şcoală, pe pod: ah! Ce fericit eram, credeam că sunt în paradis."32 Mergea la şcoală din când în când. La 18 ani, nu ştia nici măcar să citească, dar şi-a spus: „O să înveţi sau o să mori!" Atunci s-a apucat să înveţe lingua latina, graeca şi hebraîca cu o frenezie de autodidact — de toate, prea mult şi în mare dezordine. A devenit producător de corzi, s-a căsătorit, şi-a pierdut soţia, s-a recăsătorit, s-a ocupat de numeroşi copii şi şi-a continuat studiile. A devenit „doctor maestru", directorul unei prestigioase şcoli din Bale, rectorul şcolii Catedralei. Ba chiar unul dintre copiii săi, Felix Platter, avea să devină medic la curtea lui Henric IV, prieten cu Montaigne şi scriitor celebru.

Un tip de biografie frecvent pentru Europa acelei epoci. Platter nu le-a transmis copiilor săi maltratarea. Poate le-a transmis furia de a învăţa şi febra căutării fericirii? Bineînţeles că acest gen de reconstrucţie a propriei vieţi este însoţit de angoasă şi de epuizare, dar cine a spus că rezilienţa este un drum uşor?

Ceea ce m-a uimit a fost şocul micului Thomas la vederea şorţuleţelor albe ale copiilor bine crescuţi. Asemenea oricărui paratrăsnet, el a primit şocul numai pentru că era un receptor privilegiat. Sensibil la acest gen de imagini, le percepea mai viu decât alţii, ba chiar spera la ele. S-a simţit în paradis văzând şorţuleţele albe, în vreme ce un alt copil abandonat ar fi putut simţi ură sau gelozie. De ce aspira Thomas la şorţuleţele albe şi la şcoală, el, un copil analfabet, care cerşea şi dormea pe stradă?

Probabil pentru că o bună parte din personalitatea sa fusese formată de evenimente care, impregnate în memoria sa, îl făcuseră sensibil la acest gen de proiect de viaţă. Idealul său de sine, aspiraţiile şi probabil visurile sale evidenţiau ceea ce încă îi putea aduce fericirea, lui, celui care nu trăise până atunci decât o incredibilă serie de nefericiri.

În lumea noastră modernă, copiii străzii, al căror număr a crescut incredibil de mult³³, trăiesc o aventură asemănătoare cu cea a lui Thomas Platter din secolul al XVI-lea. înainte de a „ajunge pe stradă", au avut oare de-a face cu interacţiuni timpurii care au provocat un prim ataşament dificil? Şi odată ajunşi pe stradă, au fost mai agresaţi decât Thomas Platter?

Toţi cei care au lucrat cu copiii străzii au observat bolile lor fizice, rănile „accidentale" frecvente, dificultatea de a se apropia de aceştia şi de a stabili o legătură cu ei. Şi totuşi, ceea ce ne impresionează la aceşti copii este faptul că, în ciuda loviturilor sorţii şi a ororilor cotidiene, reuşesc să reziste şi chiar să se salveze. De aceşti copii trebuie să ne interesăm astfel încât să înţelegem ce mecanisme acţionează în ei, ce se întâmplă în anturajul lor, pentru a-i ajuta pe aceia cărora le este greu să se salveze.

Simţeau că pot fi iubiţi pentru că fuseseră iubiţi,
aşa au învăţat că există speranţă

Secolul XX s-a acoperit de ruşinea de a fi vehiculat ideologii criminale. Aceste operete tragice, una mai „încântătoare" decât cealaltă, toate, au adus moartea. Copiii germani, blonzi, adorabili, având 8 până la 12 ani, erau frumoşi când se jucau de-a războiul în pantalonii lor scurţi şi cu chipiuri de marinari. Câţiva ani mai târziu, aproape toţi erau»morţi, iar cei care au supravieţuit au devenit torţionarii ce doreau să impună jocul în care credeau. Copiii sovietici erau atât de drăguţi, cu părul lor auriu de ucrainieni, cu ochii lor migdalaţi de asiatici, cu pielea lor măslinie de georgieni! Şi în timp ce îşi agitau batistele pentru a face o declaraţie de iubire tătucului popoarelor, poliţia secretă deporta milioane de oameni, care mureau neştiuţi, continuând să adere la valorile care îi ucideau. Putem prezice, fără teama de a greşi, că secolul XXI va fi secolul deplasărilor de populaţie. Câteva ţări din ce în ce mai bogate, aflate la numai câteva ore de călătorie de unele din ce în ce mai sărace, tradiţii culturale uitate, grupuri alcătuite din aglomerări eterogene, structuri familiale eşuate, abandonul a mai bine de 100 de milioane de copii pe întreaga planetă, toate acestea cu siguranţă vor provoca reacţii de supravieţuire, fuga către ţările cele mai bine organizate³⁴.

Indiferent că este vorba de copiii elveţieni din secolul lui Platter, de micuţii europeni rămaşi pe stradă după război sau, în prezent, de puştii din Asia de Sud-Est, toţi cei care s-au salvat din această capcană au pus în practică un program comun al rezilienţei.

Aceşti copii, cumplit de murdari, răniţi, bolnavi, drogaţi şi uneori prostituându-se au muncit pentru a-şi regăsi stima de sine! Cei ce nu reuşeau deprindeau, în ciuda voinţei lor, violenţa şi disperarea. Dar cei care reuşeau să pornească un travaliu de rezilienţă erau aceia care înainte de a fi aruncaţi pe stradă învăţaseră că există speranţă, în cursul interacţiunilor lor timpurii, în memoria lor se impregnase o urmă: sentimentul că atunci când erau mici, la nevoie, fuseseră ajutaţi. Nu aveau amintiri adevărate, nu aveau imagini ale figurilor faţă de care îşi formaseră ataşamente şi care avuseseră grijă de ei, nu-şi aminteau cuvinte prin care li se promisese ajutorul şi totuşi simţeau că puteau fi iubiţi pentru că fuseseră iubiţi şi, prin urmare, se aşteptau să fie ajutaţi. Ataşamentul securizant este mai uşor de impregnat în primele luni de viaţă, dar acumularea acestui sentiment şi a acestui stil de relaţionare este o înlesnire a vieţii, nu destinul însuşi. Ceea ce nu a fost aşezat la locul potrivit la momentul potrivit se va putea aşeza mai târziu, dar mai încet.

Speranţa deja interiorizată, impregnată în memoria lor ca o urmă fără reprezentare le creează o disponibilitate de a visa la viitor: „Astăzi sunt nefericit, realitatea este dezolantă, dar pentru că deja cineva m-a iubit, voi fi iubit din nou. Ce trebuie să fac pentru a întâlni persoana care va dori să mă iubească?" De obicei, visurile retrezesc urmele trecutului, dar în cazul speranţei dobândite, visurile anticipative sunt construcţii imaginate de dorinţele noastre. Putem visa pentru a ne proteja sau putem visa pentru a proiecta. Refugiul în visare nu este întotdeauna o reverie activă. El este un balsam atunci când realitatea este dureroasă, în vreme ce reveria activă este un eşantion al manierei de a deveni fericiţi. Este o activitate creatoare, care aduce speranţa într-o lume a disperării. Bineînţeles, fericirea este încorporată virtual într-un scenariu de imagini, dar această scenă fantasmatică dă formă speranţei. In lipsa acestui tip de imaginar, copiii răniţi ar rămâne lipiţi de prezent, încleiaţi în percepţia lucrurilor. Aceasta se întâmplă atunci când copiii sunt agitaţi, pentru că nu îi facem să viseze, sau atunci când consumatorilor li se răspunde cu plăceri imediate.

Iată de ce copiii rezilienţi de pe străzi îşi visează viitorul într-un context dezolant, în care ar fi normal să se simtă disperaţi. Cei care se adaptează prea bine acestei realităţi terifiante se mulţumesc să reacţioneze în faţa prezentului. Devin hoţi pentru a supravieţui, se droghează pentru a se simţi mai bine şi se prostituează pentru a face bani. Dar cei care au învăţat deja ce este speranţa proiectează pe scena teatrului lor interior un vis ideal, în care îşi acordă rolul de copil iubit, de erou renumit sau de adult simplu, dar fericit.

Acest efort al imaginarului îi salvează de orori, eliberân-du-i de context şi îi invită să muncească, propunându-le să realizeze un anume ideal al sinelui. Remarcabil este faptul că declanşarea rezilienţei, însăşi apariţia ei se produce în imaginar, îngrijirea acestor copii, hrănirea, spălarea lor este, evident, o necesitate fizică, dar nu declanşează un proces de rezilienţă. în acelaşi fel în care, pentru a provoca un traumatism, este nevoie de o lovitură în planul realităţii, urmată de reprezentarea acelei lovituri, putem spune că pentru a declanşa rezilienţă va fi nevoie de repararea loviturii reale, urmată de repararea reprezentării loviturii. Un copil spălat, hrănit şi îngrijit se va simţi mai bine în realitatea imediată, şi este nevoie de toate acestea, bineînţeles, dar dacă acestei îngrijiri nu i se conferă o raţiune, nu capătă semnificaţie si direcţie, copilul se va întoarce pe stradă. Va trebui ca totul să fie luat de la capăt, de data aceasta adăugându-se şi culpabilizarea copilului, „după câte am făcut pentru el".

Să dăm copiilor dreptul de a dărui

Rătăcind fără scop şi fără ideal, copilul se supune imediatului. Dar dacă, în schimb, îi vom da copilului ocazia de a-şi forma o reprezentare despre ceea ce se întâmplă, vom putea declanşa un proces de rezilienţă. în primul rând, trebuie să-1 scoatem din starea de urgenţă, pentru a-1 ajuta să interiorizeze reprezentarea pe care o vom alcătui alături de el. Este sur-pinzător să vezi un adult organizând o cafenea de dezbateri filozofice cu copiii străzii. Un observator naiv riscă chiar să se indigneze: „Sunt bolnavi, singuri pe lume, lipsiţi de educaţie şi de protecţie, iar noi le vorbim de Platon şi de detaşarea con-fucianistă!" Prin evocarea acestor gânditori abstracţi în prezenţa copiilor, îi invităm să cunoască transcendenţa, le propunem să cucerească o altă lume decât cea cu care se confruntă, iar dacă schimbul intelectual se petrece în cadrul unei legături amicale, putem asista la o metamorfoză.

Rafae'l era perfect adaptat vieţii de stradă. Ştia să fure o geantă fără să fie prins, spăla maşinile oprite la semafor, cerşea, se droga câte puţin, vindea ţigări şi uneori se vindea chiar pe el. Supravieţuia fără să sufere prea mult şi nu-şi dădea seama că în felul acesta evolua către desocializare. Cornelio, în ciuda celor doi metri înălţime, nu-i speria pe copii. Se aşeza pe un zid mic de piatră şi întreţinea cu aceşti copii mici discuţii filozofice. Cugetările banale i-ar fi speriat. Erau mult prea obişnuiţi cu remarcele moralizatoare usturătoare. Un discurs pe tema: „Suntem liberi pe stradă?" provocase hohote de râs, mânie şi multă uimire. Micul Rafael a rămas uimit după discurs: aşadar, se putea trăi şi altfel! La ceva timp după aceea, Rafael a fost prins de poliţie şi în acea zi nu a reacţionat ca de obicei. In loc să facă pe durul, s-a apropiat de poliţist şi i-a spus: „Pocniţi-mă, vă rog!" Poliţistul, descumpănit, a simţit că toată agresivitatea lui se stinge şi a vrut să stea de vorbă cu Rafael, în loc să-l interogheze dur. Au schimbat opinii despre familie, despre răutatea adulţilor şi despre plăcerile educaţiei. Copilul nu avea nici un chef să fie pocnit, dar ştia că această frază l-a r fi dezarmat pe poliţist. Empatia, această aptitudine de a te pune în locul celuilalt, este cu siguranţă un factor de rezilienţă important. Punându-te în locul celuilalt, îl poţi calma, eventual, îl poţi ajuta sau îi poţi face pe plac, oferindu-i un spectacol. Iată! De ce se spune „a oferi" un spectacol? Atunci când ne producem pe o scenă îi dăm oare celuilalt ceva? Este acesta un mijloc de a restabili egalitatea atunci când eşti dominat? Atunci când ne expunem universul intim, devenim normali?

În orice caz, mai devreme sau mai târziu, trauma se transformă în amintire³⁵. Atunci am putea oare să nu facem nimic în privinţa ei? Dacă o readucem permanent în prezent, dacă o „rumegăm", nu facem decât să o amplificăm şi să ne transformăm în prizonieri ai trecutului. Dar dacă o transformăm în-tr-un spectacol, într-o cugetare, într-o relaţie, într-un hohot de râs chiar, prin aceasta vom deveni cel care dăruieşte şi ne vom recupera stima de sine rănită. Va trebui să verific, dar cred cu tărie că printre drepturile obligatorii ale copiilor am uitat să includem dreptul lor de a dărui. Din fericire, copiii rezilienţi îşi revendică acest drept şi astfel transformă amintirea traumei în instrument relaţional.

De ce copiilor de 4 ani le face atâta plăcere să le ofere adulţilor desenele lor, de îndată ce le termină? Pe de o parte, pentru că astfel stabilesc o relaţie afectivă şi pe de altă parte, pentru că prin intermediul unui obiect inspirat de adâncul sufletului lor se vor face iubiţi şi îi vor face fericiţi pe cei pe care îi iubesc. Atunci când dăruieşte, copilul se simte mare, puternic, bun şi generos. Respectul lui de sine creşte odată cu darul, acesta induce un sentiment de bunăstare şi înnoadă relaţia. Aproape toţi copiii străzii au descoperit acest drept de a dărui. Mai corect ar fi să spunem că aceia care, mai târziu, au devenit rezilienţi sunt exact cei care în momentele de neagră disperare şi-au oferit dreptul de a dărui. Cu banii câştigaţi din cerşit, din păzitul maşinilor sau din comerţul cu nimicuri, aceştia cumpărau alimente sau medicamente pentru cei mai slabi dintre ei³⁶. Mulţi dintre copiii străzii duc ceva bănuţi mamelor lor izolate, iar unii îşi plătesc chiar şcoala. Să fii adult la vârsta de 8 ani şi să te mai zbaţi şi pentru supravieţuire îţi dă un uimitor sentiment de forţă calmă, chiar dacă este vorba despre o dezvoltare puţin ciudată pentru un copil.

Nu putem vorbi despre traumatism decât dacă a existat o agonie psihică

În Occident, un copil din patru va cunoaşte înainte de vârsta de 10 ani teribila experienţă a sfâşierii traumatice. La finele existenţei sale, un adult din doi va fi trecut prin această ruptură şi îşi va sfârşi viaţa afectat de traumatism, sau reuşind să-1 metamorfozeze³⁷. Putem avansa ipoteza că, în ţările în care sociabilitatea este mai puţin stabilă, numărul celor afectaţi este şi mai mare.

în secolul al XlX-lea, schimbările sociale, efervescente din cauza culturii industriale, au provocat cu siguranţă un mare număr de traume. Zonele rurale, mai stabile, îşi susţineau mai bine locuitorii. Imigraţia internă dezrădăcina bretoni, morvandieni sau picarzi, care acceptau să se arunce în aventura industrială, plătind un preţ uman exorbitant pentru a supravieţui. Am cunoscut oameni care au ajuns în gara Montparnasse cu bani cât să le ajungă pentru 48 de ore. Nu vorbeau franceza şi habar nu aveau de cutume. Câţiva puştani se strecurau în măruntaiele minelor de la vârsta de 12 ani, micuţii coşari savoiarzi coborau pe corzi în interiorul hornurilor, iar fetiţele angajate în gospodărie erau uneori bine tratate, alteori foarte chinuite. Această imensă încercare nu era un traumatism, în măsura în care aceşti bărbaţi şi aceşti copii îşi păstrau demnitatea şi se simţeau acceptaţi, cu condiţia să fie puternici în faţa greutăţilor, să înveţe limba şi obiceiurile „ţării" lor de adopţie. Erau susţinuţi de grupuri primitoare, care inventau ritualuri, cum ar fi balul de sâmbătă seara, fotbalul de duminică. Povestirile şi cântecele populare care descriau încercările la care fuseseră supuşi vorbeau despre povestea moralizatoare a unui copil bun, care dormea pe stradă, era exploatat de hoţi, dar în final ajunge să fie fericit, integrându-se în grupul social. Au suferit mult, dar nu a existat sfâşierea. Aceşti bărbaţi şi aceste femei îşi păstrau personalitatea în circumstanţe extrem de dure, iar povestirile sociale transformau întâmplările lor în exemple edificatoare.

De vreme ce astăzi ştim că identitatea noastră se structurează în jurul povestirilor interioare şi ale celor provenite din mediul cultural, ar fi interesant să ne întrebăm care dintre evenimentele înscrise în memorie duc la formarea istoriei noastre de viaţă. După o încercare dificilă, de regulă apar modificări emoţionale. Dacă am depăşit cu bine o dificultate, ne încearcă un sentiment de uşurare sau chiar de mândrie, în vreme ce, după un traumatism, de regulă apare confuzia. Năuceala reprezentărilor noastre face lumea de neînţeles, pentru că întunecarea judecăţii ne fixează asupra unui detaliu care semnifică moartea iminentă şi ne fascinează atât de tare, încât restul lumii trece în umbră, în această „agonie psihică"³⁸, nu ne mai rămân decât câteva scântei de viaţă, cu care va trebui să aprindem jăraticul rezilienţei.

Naraţiunea permite reasamblarea fragmentelor unui eu sfâşiat

Pentru a declanşa un travaliu al rezilienţei, trebuie să readucem lumina în lumea din jur şi să-i redăm coerenţa. Instrumentul care facilitează acest travaliu se numeşte „naraţiune".

Fireşte că nu putem spune o poveste pornind de la nimic. Ea este posibilă numai dacă am fost sensibili la scântei ale realităţii, dacă le-am transformat în amintire, le-am asociat şi le-am reorganizat într-o înlănţuire temporală logică. Acest travaliu psihic trebuie adresat cuiva care contează pentru noi. Cu alte cuvinte, în orice povestire, oricât de minusculă, fiecare personaj este coautor al naraţiunii.

Copiilor le place la nebunie savoarea începuturilor: „A fost odată ca niciodată..." este un eveniment frumos, o promisiune de fericire, o angajare afectivă, în care cel care vorbeşte promite că-i va împărtăşi celui care ascultă aventuri verbale, începem să ne bucurăm de îndată ce vedem prăjitura, înainte de a o fi gustat. Anunţarea plăcerii este deja o plăcere în sine. Dar copiii răniţi nu pot spune: „A fost odată ca niciodată..." Pentru că împărtăşirea unei nefericiri înseamnă să-i implicăm pe cei dragi în tristeţea noastră şi atunci cum ar putea să fie aceasta o eliberare? împărtăşirea nefericirii înseamnă să suferi a doua oară, cu excepţia... Cu excepţia cazului în care participarea la povestire înseamnă tocmai lipsa împărtăşirii. Pentru că alegerea cuvintelor, îmbinarea amintirilor, căutarea estetică antrenează controlarea emoţiilor şi modificarea imaginii pe care ne-o facem despre ceea ce ni s-a întâmplat.

„Aţi văzut filmul Viaţa e frumoasă! — întreabă Remy Puyelo. Eroul este într-un lagăr de concentrare, împreună cu fiul său. Un soldat întreabă: «înţelege careva germana?» Eroul filmului, care nu pricepe o boabă, se oferă să traducă. Dar versiunea pe care el o adresează fiului este transformată în joc: el pune în scenă o naraţiune antitraumatică graţie unui clivaj."³⁹ Copilul ar fi fost năucit de discursul imposibil de înţeles sau înspăimântător al soldatului, dar a fost protejat, ba chiar animat de „jocul de-a traducerea". Dacă tatăl său ar fi tradus de-adevăratelea, i-ar fi transmis trauma, în timp ce, prin jocul de-a traducerea, a zădărnicit-o. Cuvântul „clivaj" denumeşte tocmai acest procedeu narativ, care constă în divizarea discursului în două părţi străine una de cealaltă, sub efectul unei ameninţări. Una este confuză, precum partea agonizantă a psihicului, iar cealaltă este încă activă şi devine sursă de lumină, dacă nu chiar de veselie. Atunci când povestirea traumei ia această formă, poate duce la vindecare, pentru că ajută la menţinerea în cadrul universului uman, la păstrarea unei punţi verbale cu ceilalţi şi la accentuarea legăturii afective existente. Dacă cel care a fost rănit foloseşte această naraţiune, se afirmă şi îşi ocupă locul. Din momentul în care efectuează un travaliu de povestire împărtăşită, fărâmă fascinaţia pentru bestia imundă care îl înspăimântă, antrenându-1 către moarte, el suflă în jarul rezilienţei, care formează nucleul încă viu al persoanei sale.

Putem astfel alcătui o tipologie a naraţiunii traumatice. Cei care, fascinaţi de obiectul care îi ameninţă, rămân prizonierii acestuia, îşi petrec timpul repetând aceeaşi povestire şi descriind aceeaşi imagine. Dimpotrivă, cei care dau glas unei povestiri clivate dovedesc că s-a declanşat un proces de rezi-lienţă: „Dacă povestesc partea necrozată din mine, îi voi antrena pe cei pe care îi iubesc către moarte. Aceştia mă vor respinge sau, şi mai rău, se vor aventura alături de mine. Atunci, pentru a mă proteja şi pentru a-i salva pe ei, nu voi povesti decât partea suportabilă, încă vie, din mine. Puţin câte puţin, puntea intersubiectivă se va construi. Pentru a transpune în cuvinte ceea ce mi s-a întâmplat, voi clarifica treptat partea confuză din personalitatea mea, iar acest exerciţiu verbal de forţă mă va «narcisiza»⁴⁰. Puţin câte puţin, voi redeveni o fiinţă completă."

Suntem cu toţii coautori ai discursului celor cu sufletul rănit. Când îi reducem la tăcere, îi lăsăm să agonizeze în partea necrozată a eului lor, dar când îi ascultăm ca şi cum am fi martorii unei revelaţii, riscăm să transformăm povestirea lor în mit. La urma urmelor, aceşti supravieţuitori sunt nişte fantome. Pentru că au trecut prin agonie, au cunoscut moartea, au fost alături de ea şi au scăpat de ea. Ne impresionează, de parcă ar fi nişte iniţiaţi, şi ne neliniştesc, de parcă ar fi fantome. De altfel, ei înşişi mărturisesc că s-au întors din infern. Dacă îi venerăm, sprijinindu-i fără discernământ, împiedicăm acţiunea psihică a cuvântului lor, pentru că discursul lor devine atunci o povestire emblematică, aurită, anecdotică, împiedicând gândirea, asemănătoare stereotipurilor ce pietrifică adevărul.

Astăzi, vedem acest fenomen în cazul cuvintelor „genocid" sau „crimă împotriva umanităţii", care îşi pierd forţa. Expresia „este de o violenţă extremă" (sau sloganul „CRS-SS") banalizează traumatismul şi reduc la tăcere persoana rănită, atunci când este aplicată unei simple încăierări. Acceptarea pasivă a unei povestiri traumatice împiedică travaliul intersubiectiv. Bietul om lovit de viaţă înţelege că pentru celălalt trauma sa este o simplă glumă grosolană, o violenţă, şi în faţa efortului enorm care îl aşteaptă el renunţă şi preferă să tacă.

Nici ascultătorul nu se află într-o poziţie mai confortabilă, pentru că nu poate nici să-şi exprime dezgustul faţă de rană, nici să dea frâu liber gustului său pentru oroare. Cască atunci când celălalt îşi povesteşte suferinţa, relativizează atrocitatea crimei.

Nu există decât o singură soluţie pentru a avea grijă de o persoană traumatizată şi a-i calma pe cei din jurul său: înţelegerea. Imediat după un accident, simpla prezenţă sau o discuţie pot fi de ajuns pentru a inspira siguranţă. Abia mai târziu travaliul povestirii va da coerenţă evenimentului. Copiii care au reuşit să devină adulţi rezilienţi sunt cei care au fost ajutaţi să confere un sens rănilor lor. Travaliul rezilienţei constă în a ne aminti şocurile, astfel încât să facem din ele reprezentarea unor imagini, acţiuni şi cuvinte prin care să interpretăm sfâşierea.

Marca realităţii şi căutarea amintirilor

Contrar a ceea ce se crede, copiii mici au amintiri precise despre experienţele lor. Dar cum este imposibil să-ţi reaminteşti totul, copiii nu transformă în imagini decât lucrurile care i-au impresionat. Pentru un mic parizian în vârstă de 3 ani, războiul din Afganistan sau victoria handbal iştilor la campionatul mondial nu vor deveni amintiri, în vreme ce rutina de a spune o rugăciune înainte de culcare sau vizita la bunica din fiecare duminică va aduce stabilitate în lumea sa mintală şi va crea orizontul de aşteptare pentru rugăciunea sau vizita care urmează. Aşa încât, în ziua în care victoria handbaliştilor la campionatul mondial îi va entuziasma atât de tare pe părinţi, încât să uite de rugăciunea de seară, tocmai această întrerupere a rutinei va crea sentimentul unui eveniment şi emoţia ivită astfel va permite transformarea acelei seri în amintire. Memoria copiilor de 3 ani este la fel de bine organizată ca aceea a copiilor mai mari, de 10 sau 12 ani, dar rutinele şi evenimentele notabile nu sunt aceleaşi. Un copil de 8 ani povesteşte cu exactitate amintirea primei sale călătorii cu avionul de la vârsta de 3 ani, cu condiţia ca părinţii să fi transformat acel eveniment într-o emoţie deosebită. Chiar şi un copil de 2 ani poate recunoaşte jocul la care a participat cu un an înainte şi care i-a provocat hohote de râs. Adulţii uită cât de bună era memoria lor în copilărie. Bineînţeles, ea se schematizează în timp şi îşi pierde componenta afectivă mai ales prin revizuiri: ne amintim imaginea evenimentului ca pe o poveste mimată, uitând treptat emoţia asociată ei, care a fost tocmai cea care a creat senzaţia de notabil.

Copiii traumatizaţi înainte de a învăţa să vorbească, maltrataţi sau abandonaţi au tulburări emoţionale: tresar la cel mai mic zgomot, îşi exprimă supărarea la cea mai mică despărţire, se sperie de orice este nou şi încearcă să fie mai reci pentru a suferi mai puţin. Modificările cerebrale operate de traumă împiedică controlul emoţional şi generează cu uşurinţă confuzie copilului. La acest nivel al dezvoltării sale, orice eveniment emoţionant provoacă un haos senzorial, fapt care explică de ce copilul percepe în mod preferenţial tot ceea ce îi evocă o agresiune: vorbirea cu voce tare sau afirmarea un pic prea puternică. Copilul se adaptează viziunii despre lume impregnate în memoria sa biologică şi la aceasta reacţionează el. Răspunde cu agresivitate, pentru că a fost determinat să se teamă, sau se refugiază într-o formă hiperactivă de tipul „scapă cine poate".

Strategia de rezilienţă ar consta în a învăţa să-şi exprime altfel stările emoţionale. Acţiunea coordonată, exprimarea comportamentală, prin imagini sau cuvinte, a lumii sale interioare îl ajută să redevină stăpân pe emoţiile sale.

Prin urmare, viaţa psihică de după traumă va fi umplută de aceste frânturi de amintiri cu ajutorul cărora va trebui să ne reconstruim trecutul, dar ne vom folosi de asemenea şi de o hipersensibilitate dobândită la un gen de lume care de acum înainte ne va tematiza viaţa. Cu ce cărămizi extrase din realitate ne vom construi imaginarul? Din ce evenimente ne vom forma amintirile? Cu ce cuvinte vom încerca să ne reluăm locul în lumea oamenilor?

Un copil agresat înainte de a învăţa să vorbească nu va putea trece prin acelaşi travaliu psihic ca un copil traumatizat într-un moment în care poate efectua o reorganizare prin cuvinte, Când sfâşierea intervine înainte de deprinderea limbajului, va trebui să reparăm mediul pentru a recompune copilul. In vreme ce, dacă un copil este rănit după ce învaţă să vorbească, efortul reparator va trebui să se concentreze mai ales asupra reprezentării a ceea ce i s-a întâmplat.

Fiecare amintire ne transformă într-o nouă fiinţă, pentru că fiecare eveniment ales pentru a fi transformat într-o cară- midă a memoriei modifică reprezentarea pe care o avem despre noi înşine. Această edificare aduce speranţă, pentru că amintirile evoluează odată cu timpul şi cu povestirile. Dar universul intim al celui traumatizat depinde de asemenea de universul intim al persoanei căreia i se confesează şi de încărcătura afectivă pe care discursul social o atribuie evenimentului traumatizant. Aceasta înseamnă că felul în care lumea înconjurătoare vorbeşte despre traumă participă la traumatism, îl calmează sau îl agravează. Absolut toată lumea. O femeie îmi povestea cât de supărată a fost auzind un călător într-un autobuz care spunea râzând: „Este imposibil să violezi o femeie, pentru că alergi mai repede cu fusta ridicată decât cu pantalonii în vine." Această glumă însemna că oamenii aveau să râdă dacă ea ar fi povestit cum a fost violată? Atunci nu-i rămânea decât să tacă.

Orice cuvânt pretinde să lumineze un crâmpei de realitate. Dar, făcând acest lucru, el transformă evenimentul, pentru că ţinteşte la clarificarea a ceva ce, fără el, ar rămâne în zona confuziei sau a percepţiei fără reprezentare. A spune ce s-a întâmplat înseamnă deja interpretare, înseamnă să atribui o semnificaţie unei lumi bulversate, unei dezordini pe care nu o înţelegem prea bine şi la care nu mai putem reacţiona. Pentru a readuce ordinea, trebuie să vorbim, dar vorbind, interpretăm evenimentul, ceea ce-1 poate duce în mii de direcţii diferite.

Amintirilor despre imagini uimitor de exacte, dar înconjurate de o ceaţă, li se adaugă o altă sursă de amintiri, cea a scenariilor de amintiri induse de cuvânt. Amintirile în imagini ale copiilor noştri apar chiar înainte ca ei să fie capabili să vorbească. Au o precizie mai mare decât cele ale adulţilor, dar exprimă punctul de vedere al copilului. Fiecare observă lumea în funcţie de locul în care se situează şi nu toată lumea percepe aceleaşi imagini — aşadar, toate sunt adevărate. Aceste trasee rămân gravate în memoria copilului, dar când
povestirea este împărtăşită unui adult, emoţia asociată împărtăşirii depinde de felul în care are loc discuţia cu adultul⁴¹.

Să ne jucăm „de-a piraţii" cu două grupuri de copii în vârstă de 5 ani. în baza experimentului, unuia dintre grupurile cu care ne jucăm îi dăm numai informaţii reci: „Vom sta în spatele fotoliului", „Vom ridica mâna în care ţinem sabia", „Vom deschide această cutie." în schimb, comentariile pe care le facem jucându-ne cu celălalt grup sunt încărcate de emoţie: „Si îmi ridic sabia grea", „Atac piraţii cei răi", „Si ce văd? Un cufăr misterios", „Oh! Frumoasele pietre preţioase! Ce culori minunate...   aurul...  roşul rubinelor...  verdele smaraldelor. .." Câteva luni mai târziu, ne reîntâlnim cu cele două grupuri de copii şi le cerem să jucăm din nou scenariul inventat prima dată: numai grupul care a beneficiat de un discurs plin de emoţii a recuperat amintiri numeroase, în vreme ce grupul căruia i-am explicat pur şi simplu jocul nu a recuperat decât câteva scheme comportamentale⁴².

În ambele cazuri, amintirile există, dar modul lor de existenţă este diferit. Amintirile despre acest joc vor constitui de acum înainte o cărămidă în identitatea fiecărui copil, dar vor fi diferite, în funcţie de felul în care anturajul va vorbi despre el. Această înmagazinare a amintirilor explică probabil de ce unele traume reprezintă amintiri luminoase pentru unii, în vreme ce, pentru alţii, ele rămân învăluite în ceaţă.

Sursa: fragmente selectate din volumul:
Boris Cyrulnik – Murmurul fantomelor,
trad. Elena Neculcea, Curtea Veche Publushing, Bucuresti 2005)

* „CRS-SS" este un faimos slogan din timpul evenimentelor din Mai 1968 din Franţa. CRS (Compagnies Republicaines de Securile) sunt trupele din Poliţia Naţională Franceză, a căror misiune este controlul revoltelor Şi al demonstraţiilor de masă şi restabilirea ordinii. La vremea respectivă, abuzurile acestor trupe au provocat critici aspre din partea demonstranţilor. (N. t rad.)

Salt la inceputul paginii