Anton Pavlovici Cehov
Cazacul
Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de
mijloc, se īntorcea cu tīnăra sa nevastă de la biserică
şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele īncă
nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca
aurul. Era linişte... Pitpalacul1 cīnta al său:
Hai să bem! Hai să bem!", iar departe, deasupra
dealului zbura un vultur. In rest, īn toată stepa, nu se vedea
nici o fiinţă vie.
Torciakov mergea şi se gīndea că nu este o sărbătoare
mai bună şi mai veselă decīt īnvierea lui Hristos.
Era căsătorit de puţină vreme şi acesta
era primul Paşte pe care īl făcea īmpreună cu soţia.
Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gīndit, toate i se păreau
luminoase, pline de bucurie şi fericire. Se gīndea la gospodăria
sa şi găsea că totul este īn bună rīnduială,
că podoaba casei este astfel īncīt de alta nici nu avea nevoie,
că toate sīnt īndestulătoare şi bune; privea la soţie
şi ea i se părea frumoasă, bună şi blīndă.
Il bucurau şi zorile la răsărit, şi iarba fragedă,
şi brişcă lui hurducată şi scīrţīită,
īi plăcea pīnă şi vulturul care scutura greoi din
aripi. Iar cīnd, pe cale, intră īn crīşmă şi
bău un păhărel, el deveni şi mai vesel...
- S-a zis: mare este ziua aceasta! - zicea el. īnseamnă
că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va īncepe
să joace. La fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură,
ca şi oamenii!
- El nu e viu, observă soţia.
- Păi, pe el sīnt şi oameni! strigă
Torciakov. Zău că sīnt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanīci
-- pe toate planetele sīnt oameni, şi pe Soare, şi pe
Lună!
Adevărat... Dar poate că savanţii spun minciuni,
necuratul īi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar
aşa!
La jumătatea drumului spre casă, la Bīrna Strīmbă,
Torciakov şi soţia sa văzură un cal īnşeuat,
care stătea nemişcat şi mirosea pămīntul. La
marginea drumului stătea pe pirostrii un cazac roşcat
şi, aplecīndu-se, īşi privea picioarele.
- Hristos a īnviat! - strigă către el Maxim.
- Adevărat a īnviat! - răspunse cazacul, fără
să ridice capul.
- Unde mergi?
- Acasă, la odihnă.
- Atunci de ce stai aici?
- Aşa... m-am īmbolnăvit... Nu
mai am putere să merg.
- Dar ce te doare?
- Totul mă doare.
- Hm... Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc,
iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci īn sat sau
la han decīt să stai aici!
Cazacul īşi ridică ochii şi īi măsură
din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
- Veniţi de la biserică? - īntrebă
el.
- De la biserică.
- Iar pe mine m-a prins sărbătoarea
pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni
şi m-aş duce, dar putere nu am... Voi, ortodocşilor,
poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică
de pască sfinţită, să mă īnfrupt!
Pască? - īntrebă Torciakov. Se poate... Aşteaptă,
acuşi...
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă
şi zise:
- N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup
nu-mi dă mīna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă!
Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se īndreptă
spre şaua sa după cuţit.
- Iaca ce v-a trecut prin cap! - zise supărată nevasta
lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o
duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să
faci Pastele īn stepă! Du-te la ţărani īn sat şi
acolo o să te īnfrupţi!
Femeia luă din mīna bărbatului pasca īnvelită
īntr-un şervet alb şi zise:
- N-o dau! Se cuvine a şti rīnduiala. Asta nu e o chiflă,
ci pască sfinţită şi este păcat să
o rupi fără socoteală.
- E, cazacule, nu te supăra! zise Torciakov şi īncepu
să rīdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas,
drum bun!
Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca
plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta īncă mai īndruga
că a tăia pasca īnainte de a ajunge acasă e păcat
şi ne-orīnduială, că toate trebuie să aibă
locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorīnd norii
pufoşi īn diferite nuanţe, străluceau primele raze
de soare; se auzi cīntecul ciocīrliei. De acum nu unul, ci trei
vulturi, la depărtare unul de altul, zburau deasupra stepei.
Soarele īncepu să īncălzească şi īn iarba fragedă
au īnceput să trosnească greierii.
Indepărtīndu-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită
īn urmă, privind insistent īn depărtare.
- Nu se vede cazacul... - zise. Ce ghinionist, 1-a apucat bolitul
pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, şi
să nu ai putere... Te pomeneşti că moare pe cale...
Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit
să-i dăm. Doar şi el vroia să se īnfrupte.
Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov
nu mai băgă de seamă. Tot drumul pīnă acasă
el tăcu, se gīndea la ceva şi nu-şi lua ochii de
la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce fu cuprins
de tristeţe şi īn pieptul lui nu mai rămăsese
nimic din bucuria sărbătorii, de parcă nici nu
fusese.
Ajunseră acasă şi ciocniră ouă roşii
cu muncitorii; Torciakov iarăşi se īnveseli şi
īncepu să vorbească, dar de īndată ce se aşeză
la masă şi toţi luară cīte o bucată de
pască sfinţită, el privi posomorīt la nevastă
şi zise:
- N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am
dat cazacului să se īnfrupte.
- Ciudat mai eşti, zău! - zise Lizaveta
şi ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda
asta ca să īmprăştii pasca sfinţită
pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tăiată, stă
frumos pe masă, poate să mă-nīnce cine vrea, chiar
şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
- E aşa cum spui, dar mie īmi pare rău de cazac. El
e mai rău decīt un orfan sărman. Pe drum, departe de casă,
bolnav...
Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, şi mai
mult nu mīncă şi nu bău nimic. De mīncat nu voia
să mănīnce, ceaiul īi părea fără gust,
ca iarba, şi īl apucă iarăşi tristeţea.
După masă s-au dus să se culce. Cīnd, peste vreo
două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi
privea īn curte.
- Te-ai trezit de-acum? - īl īntrebă soţia.
- Nu mă ia somnul... Eh, Lizaveta, oftă el, l-am
supărat pe cazac!
- Iarăşi tu, cu cazacul tău! Ce
te-a apucat? Dumnezeu cu el!
- El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a
vărsat sīngele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un
porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l
hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pīine nu i-am
dat.
- Aha, să te las eu să strici pasca! Şi īncă
sfinţită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău,
iar eu să fi crăpat apoi de ruşine acasă!
Ce deştept eşti!
Maxim plecă īncet de līngă femeie īn bucătărie,
īnveli īn şervet o bucată de pască şi cinci
ouă şi se duse īn şopron, la muncitori.
- Cozma, lasă acordeonul, īi zise unuia dintre ei. Pune
şaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă repede la
Bīrna Strīm-bă. Acolo e un cazac bolnav, līngă cal,
să-i dai astea. Poate că nu a plecat īncă.
Maxim se īnveseli iarăşi, dar, aşteptīndu-l pe
Cozma cīteva ore, nu mai rabdă, puse şaua pe cal şi
porni īn īntīmpi-narea lui. Il īntīlni chiar la Bīrnă.
- Cum e? L-ai văzut pe cazac?
- Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
- Hm... Ce poveste!
Torciakov luă de la Cozma legătura şi plecă
mai departe. Ajungīnd īn sat, īi īntrebă pe ţărani:
- Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav, cu calul?
N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii se uitară unii la alţii şi
ziseră că ei nu au văzut nici un cazac.
- A trecut pe aici poştaşul, asta e sigur, dar ca să
treacă un cazac sau altcineva - nu am văzut.
Maxim se īntoarse acasă la prīnz.
Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, şi pace! - īi zise
el nevestei. Nu-mi dă pace.
Eu mă tot gīndesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească
şi ne-a trimis un īnger sau vreun sfīnt īn cale, īn chip de
cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mīhnit
un om.
Ce te tot legi de mine cu cazacul tău? - strigă Lizaveta,
pierzīndu-şi răbdarea. Te-ai lipit ca smoala!
Tu nu eşti bună, să ştii..., īi zise Maxim,
privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă cīnd el vedea
că nevasta lui nu este bună.
Lasă să nu fiu bună, strigă ea şi izbi
supărată cu lingura, īnsă nu voi ajunge să
īmprăştii pasca sfinţită la toţi beţivii!
Nu cumva cazacul era beat?
Era beat!
Cum ţi-ai dat seama?
Era beat!
Eşti o proastă!
Supărīndu-se, Maxim se ridică de la masă şi
īncepu să-şi certe tīnăra nevastă, zicīndu-i
că este nemilostivă şi proastă.
- Să crape cazacul tău! Lasă-mă īn pace,
holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă
duc la tata!
De la nuntă aceasta era prima ceartă a lui Torciakov
cu nevasta sa. Pīnă seara umblă el prin curte tot gīndindu-se
la nevastă, gīndind cu ciudă că ea īi părea
acum rea şi urītă. Ca dinadins nu-i ieşea din cap
nici cazacul şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii
lui mari, ba glasul, ba mersul...
- Eh, am mīhnit un om! - bolmojea el. L-am mīhnit!
Seara, cīnd se īntunecă, fu cuprins de o tristeţe de
nesuportat, aşa cum nu mai avusese niciodată - măcar
spīnzură-te! De tristeţe şi de necaz pe femeie se
īmbată, aşa cum se īmbăta odinioară, cīnd nu
era căsătorit. La beţie el spunea vorbe murdare şi
strigă la nevastă că are o faţă rea şi
urītă şi că mīine o va alunga la tată-su.
Dimineaţă, după sărbătoare, vru să
se dreagă şi se īmbată iar.
Aşa a īnceput declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările au īnceput īncetul
cu īncetul să dispară din curte, datoriile creşteau,
nevasta devenea nesuferită... Toate aceste necazuri, spunea
Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea
o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu
S-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului
bolnav. El se īmbăta tot mai des şi mai des. Cīnd era
beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar cīnd
era treaz bīntuia prin stepă, aşteptīnd să-i iasă
īn cale cazacul...
1887
(Din volumul:
Anton Pavlovici Cehov - POVESTIRI ORTODOXE,
Editura CATHISMA, Bucuresti 2008
trad. Ierom. Savatie Bastovoi)
|